Sunteți pe pagina 1din 5

1

Drept Roman Curs 13

Curs 13

Proprietatea provinciala
Asa cum spuneam, pamanturile cucerite de la dusmani treceau in proprietatea statului cu
titlu de ager publicus. Insa statul roman, ca bun administrator ce era, avea tot interesul ca acele
terenuri provinciale sa fie cultivate si, de aceea, erau atribuite cu titlu de folosinta locuitorilor din
provincii in schimbul unei impozit anual denumit stipendium sau tribut. Dar jurisconsultii au
constatat ca asa-zisa folosinta prezenta trasaturile unui drept real, de vreme ce terenurile puteau
fi instrainate, vandute, donate, le puteau lasa mostenire, le putea greva cu servituti (ipoteci) si le
puteau urmari in justitie printr-o actiune reala, in rem, speciala, elaborata dupa modelul actiunii
in revendicare.
Totusi, provincialii recunosteau proprietatea suprema a statului roman asupra acelor
terenuri prin faptul ca plateau impozitul anual. Si, astfel, s-a format modelul proprietatii divizate,
proprietate pe care au consacrat-o toate legiurile feudale, inclusiv Legea tarii prin dominium
eminens si dominium utile.
Tot in epoca clasica a fost sanctionata si proprietatea peregrina, intrucat peregrinii, asa
cum se stie, erau partenerii de comert ai romanilor, iar romanii erau interesati ca si peregrinii sa
exercite o forma de proprietate, pe care au sanctionat-o printr-o actiune ficticie, cu fictiune, caci
in formula actio in revendicare se introducea fictiunea ca peregrinul este cetatean si, astfel,
peregrinul putea intenta si el actiunea in revendicare, cu conditia sa fie introdusa in formula
fictiunea.
Dar, prin edictul lui Caracalla din 212, cetatenia romana s-a generalizat si, astfel, odata cu
peregrinii dispare si proprietatea peregrina. Mai tarziu, in dreptul postclasic, solul italic a fost
supus si el impozitelor si, astfel, dispare criteriul de distinctie intre proprietatea quiritara si
provinciala. Imparatul Justinian a contopit proprietatea quiritara cu cea pretoriana si, astfel, a luat
nastere o forma unica de proprietate, denumita dominium si caracterizata printr-un grad inalt de
subiectivizare, de vreme ce proprietarul raspunde de obiectul dreptului su printr-o simpla
manifestare de vointa.
Alte texte romane din materia bunurilor se refera la dobandirea proprietatii, desi, in epoca
veche, romanii nu au admis ideea de transmitere a proprietatii, ideea de dobandire a ei, intrucat
vechiul drept roman a fost un drept al fortei, al puterii care se exercita si asupra lucrurilor, si
asupra persoanelor. Iar puterea nu se trasnmite, ci se creeaza. Cu timpul insa, pornind de la unele
analogii, prin opera lui Ulpian, romanii au admis ideea de dobandire a proprietatii, iar cele mai
importante moduri de dobandire a proprietatii sunt: ocupatiunea, mancipatiunea, uzacapiunea,
in iure cessio, traditiunea, specificatiunea, accesiunea.

2
Drept Roman Curs 13

Vechii romani considerau ca OCUPATIUNEA (ocupatio) este cel mai legitim mod de
dobandire a proprietatii, care consta in luarea in stapanire a lucrurilor care nu apartineau cuiva si
care erau denumite res nullius (lucrurile nimanui). Din aceasta categorie faceau parte, in primul
rand, res hostiles (lucrurile dobandite de la dusmani) pentru ca, in conceptia romanilor, dusmanii
lor nu aveau niciun drept. De aceea, lucrurile lor erau considerate ale nimanui si, prin urmare,
treceau in proprietatea statului roman.
Tot prin ocupatiune erau dobandite si res derelictae sau lucrurile parasite de proprietarii
lor, care treceau in proprietatea primului venit, printr-o prescriptie achizitiva instantanee.
MANCIPATIUNEA a fost, la origine, modul de creare a proprietatii puterii. Mai tarziu,
mancipatiunea a fost considerata de romani un mod de transmitere a proprietatii asupra lucrurilor
mancipii, desi, in realitate, mancipatiunea a fost primul act juridic prin care s-a realizat
operatiunea juridica a vanzarii, care consta in transmiterea unui lucru in schimbul unui pret.
Mancipatiunea presupunea respectarea unor conditii de forma.
In primul rand, era necesara prezenta partilor. Cel ce trasnmitea proprietatea era denumit
mancipant, iar dobanditorul era denumit accipiens. Totodata, era necesara aducerea lucrului in
fata a cel putin cinci martori cetateni romani, de unde rezulta ca, intial, proprietatea privata se
exercita numai asupra lucrurilor mobile.
Mai era necesara si prezenta lui libripens, un cantaragiu care avea rolul de a cantari
metalul pret cu o balanta de arama, intrucat, la origine, moneda romana consta in bare de arama
care se cantareau, iar asul cantarea 327 de grame de arama. Incepand din secolul III i.Hr. a aparut
moneda in sens modern.
Din acel moment, pretul nu se mai cantarea, ci se numara. Totusi, nu s-a renuntat la
prezenta lui libripens dar rolul sau s-a schimbat, in sensul ca el lovea balanta de arama cu o bara
de arama, gest care avea semnificatia platirii pretului. In acest cadru solemn, accipiens pronunta
formula mancipatiunii conform careia Acest lucru este al meu in conformitate cu dreptul
quritilor si sa-mi fie cumparat cu pretul de.... Prin aceasta arama si prin aceasta balanta de
arama.
Formula solemna a mancipatiunii este compusa din doua parti care sunt contradictorii,
deoarece, prin prima parte a formulei, accipiens afirma ca este proprietar, iar prin partea a doua
afirma contrariul, afirma ca este cumparator. Fizionomia contradictorie a acestei formule
oglindeste evolutia conceptiei romane cu privire la transmiterea proprietatii, caci prima parte a
formulei, oglindeste vechea conceptie, conform careia proprietatea nu se transmite, ci se creeaza.
Partea a doua a formulei solemne a fost adaugata mai tarziu, in dreptul evoluat, cand
romanii au admis ca proprietatea poate fi transmisa. Dar, intrucat erau conservatori, nu au
renuntat la prima parte a formulei, care nu mai era de actualitate.

3
Drept Roman Curs 13

Dupa aparitia monedei in sens modern, mancipatiunea a dobandit o utilizare generala, in


sensul ca prin mancipatiune se puteau realiza mai multe operatiuni juridice.
Insa, ori de cate ori mancipatiunea era utilizata in alt scop decat cel al realizarii operatiei
juridice a vanzarii, nu se plateste un pret real, ci un pret fictiv, simulat, constand intr-un singur
ban, simbolic. De aceea, asemenea utilizari ale mancipatiunii au fost denumite mancipatio numo
uno sau mancipatie cu un singur ban.
Spre exemplu, prin mancipatiune se putea realiza si operatia juridica a donatiei, cu
deosebirea ca, in acest caz, nu se platea un pret real, ci un pret fictiv. Pe de alta parte, ori de cate
ori romanii utilizau mancipatiunea in alt scop decat cel al realizarii vanzarii, incheiau o conventie
de buna credinta denumita pact fiduciar, prin care aratau, precizau ce scop au urmarit atunci cand
au recurs la mancipatio numo uno. De aceea, mancipatio numo uno mai este denumita si
mancipatiune fiduciara.
UZUCAPIUNEA (usus capio).
Uzucapiunea este un mod de dobandire a proprietatii prin indelunga folosinta a lucrului
si presupune intrunirea anumitor conditii: posesiunea, termenul, justa cauza, buna-credinta si un
lucru susceptibil de a fi uzucapat. La origine, simpla posesiune nu era suficienta, ci era necesara
folosirea, exploatarea efectiva a lucrului in conformitate cu destinatia economica pe care o avea.
Termenul era de un an pentru lucrurile mobile si de doi ani pentru imobile. Justa cauza
consta in actul sau faptul juridic prin care se justifica luare in stapanire a lucrului. Spre exemplu,
la romani, contractul ocnsensual de vanzare era justa cauza pentru uzucapiune, deoarece, prin
contractul de vanzare, vanzatorul se obliga sa transmita posesiunea lucrului, astfel incat
cumparatorul devenea posesor, urmand sa devina proprietar prin uzucapiune daca se intruneau
toate conditiile necesare uzuapiunii.
Buna-credinta este convingerea posesorului ca a dobandit lucrul de la proprietar sau cel
putin de la o persoana care avea capacitatea necesara pentru a transmite acel lucru.
Nu orice lucru putea fi uzucapat. Spre exemplu, nu puteau fi uzucapate lucrurile
nepatrimoniale, lucrurile dobandite prin violenta, lucrurile stapanite cu titlu precar sau lucrurille
stapanite in mod clandestin.
La romani, uzucapiunea a indeplinit doua functii: o functie economica, si o functie
juridica. In virtutea functiei economice, uzucapiunea asigura exploatarea lucrurilor in
conformitate cu destinatia economica pe care o aveau.
Functia juridica a uzucapiunii s-a exercitat in legatura cu proba dreptului de proprietate
deoarece, inainte de aparitia uzupaiunii, acela care intenta actiunea in revendicare trebuia sa faca
proba dreptului de proprietate al tuturor autorilor sai, adica trebuia sa faca dovada ca toti cei care

4
Drept Roman Curs 13

au stapanit lucrul litigios inaintea lui au fost proprietari, proba pe care Cicero o considera
probatio diabolica (era imposibila).
Pe cand, dupa aparitia uzucapiunii era suficient ca reclamantul sa faca dovada ca
indeplineste toate conditiile necesare uzucapiunii pentru a castiga procesul in calitate de
uzapacant.
De aceea, Cicero spunea: usus capio est finis solicitudinis ac periculi litium
(uzucapiunea este sfarsitul nelinistii si fricii de procese).
Alt mod de dobandire a proprietatii este IN IURE CESSIO, adica renuntare in fata
magistratului. In iure cessio este de fapt un proces simulat, fictiv, la care partile participa pe baza
unei intelegeri prealabile, caci dobanditorul lucrului are calitatea procesuala de reclamant, iar cel
ce transmite lucrul are calitatea de asa-zis parat.
In acest caz, reclamantul afirma in cuvinte solemne ca ele este proprietarul lucrului asazis litigios iar paratul tace, incat fata de afirmatiile reclamantului si fata de tacerea paratului,
magistratul ratifica acea declaratie prin cuvantul adico, recunoscandu-i reclamantului dreptul de
proprietate asupra acelui lucru, ocazie cu care magistratul distribuie jurisdictia gratioasa.
TRADITIUNEA a fost, la origine, un mod de dobandire a proprietatii asupra lucrurilor
nemancipii. Mai tarziu, in epoca clasica, aplicatiunea ei s-a extins si la lucrurile mancipii, iar, in
vremea imparatului Justinian, a devenit un mod general de dobandire a proprietatii.
Ea presupune intrunirea a doua conditii, remiterea materiala a lucrului si iusta causa
traditiones. In epoca veche, remiterea lucrului era necesara si in cazul imobilelor. Spre exemplu,
daca se transmitea un teren, remiterea lucrului consta in parcurgerea hotarelor cu pasul. Daca se
transmitea o casa, remiterea consta in vizitarea tuturor incaperilor. Cu timpul insa au fost admise
si unele exceptii.
Spre exemplu, traditio longa manu desemneaza transmiterea proprietatii asupra unui
teren prin indicarea hotarelor sale. Traditio simbolica desmeneaza transmiterea unei case cand
nu mai era necesara vizitarea incaperilor ci era suficienta remiterea cheilor. Traditio brevi manu
desemneaza situatia in care chiriasul cumpara casa in care locuieste, transformandu-se din
detentor in posesor si apoi in proprietar. Constitutum possessorium desemneaza situatia in care
proprietarul isi vinde casa, dar ramane sa locuiasca in calitate de chirias.
Iusta causa traditiones consta in actul juridic prin care se explica sensul remiterii
materiale a lucrului, deoarece, prin traditiune se transmitea nu numai proprietatea, ci si
posesiunea si detentiunea. Din faptul material al remiterii lucrului rezulta cu ce titlu juridic s-a
facut acea remitere, de aceea este nevoie de un act juridic din care rezulta ca remiterea s-a facut
cu titlu de proprietate, posesiune sau detentiune.

5
Drept Roman Curs 13

Prin urmare, daca iusta causa a traditiunii este contractul de vanzare, rezulta ca remiterea
s-a facut cu titlu de posesiune.
In vremea lui Justinian, prin iusta causa se intelege intentia lui tradens de a transmite
lucrul si intentia lui accipiens de a-l dobandi, chiar daca nu exista act juridic. Spre exemplu:
primus intentioneaza sa vanda un lucru, iar secundus crede ca i se doneaza. In acest caz nu exista
contract, dar exista iusta cauza in sensul lui Justinian, de vreme ce primus a intentionat sa
transmita lucrul, iar secundus a intentionat sa-l dobandeasca.
SPECIFICATIUNEA este un mod de dobandire a proprietatii asupra lucrului
confectionat din materialul altuia. In acest caz, se pune intrebarea cine este proprietarul lucrului
nou creat, cel care l-a confectionat si care se numeste specificator sau proprietarul materialului.
Si, intrucat solutia a fost controversata, imparatul Justinian a dat o solutie de compromis,
hotarand ca, atunci cand lucrul nou creat poate fi readus la starea initiala, va apartine
proprietarului materiei, iar daca nu mai poate fi readus la starea initiala, va apartine
specificatorului. Fireste, indiferent de solutie se platesc despagubiri.
ACCESIUNEA este un mod de dobandire a proprietatii prin absorbirea juridica a
lucrului accesor de catre lucrul principal si se numeste principal acel lucru care isi pastreaza
indentitatea dupa ce s-a unit cu un alt lucru. Spre exemplu, daca se unesc un inel cu o piatra
pretioasa, lucru principal este inelul, asadar proprietarul inelului va deveni proprietarul pietrei
pretioase. In textele romane ni se infatiseaza trei tipuri de accesiuni: accesiunea prin unirea a
doua lucruri mobile, accesiunea prin unirea unor lucrui mobile cu un lucru imobil, accsiunea prin
unirea a doua lucruri imobile (aluviuni).

S-ar putea să vă placă și