Sunteți pe pagina 1din 194

Elemente de teoria generală a dreptului

CAPITOLUL I

NOŢIUNEA DREPTULUI

1. Sensurile şi etimologia termenului “ Drept”


1.1 Sensul filozofic şi juridic al termenului “drept”
Dreptul este un fenomen deosebit de complex şi dinamic, un
fenomen social aflat în permanentă evoluţie, ce poartă amprenta
epocilor istorice pe care le traversează, dar şi a particularităţilor
spirituale ale popoarelor cărora le aparţine.
Datorită complexităţii şi importanţei sale, dreptul a constituit
încă de la apariţia sa obiect de cercetare şi de reflecţie pentru gândirea
umană.
De-a lungul evoluţiei sale istorice, dreptul a preocupat pe
marii gânditori, generând diverse idei, curente şi şcoli.
Datorită rolului său în ordonarea şi orientarea
comportamentului uman, dreptul a fost studiat iniţial dintr-un unghi
filozofic încă din antichitate de către Platon, Aristotel, Cicero,
Augustin etc. Mai târziu, în perioada reformei din epoca medievală şi
a revoluţiilor burgheze, diverşi filozofi şi moralişti, cum ar fi Thomas
d’Aquino, Hugo Grotius, J. Locke, Montesquieu, J.J. Rousseau şi alţii,
au fundamentat o serie de idei pentru explicarea acestui fenomen.
Marii gânditori – moralişti, filozofi, sociologi – au plecat în definirea
dreptului de la ideea de just, echitabil, dreptul fiind conceput în sensul
de dreptate, justeţe, echitate.
În sens filozofic, prin drept se înţelege îndatorirea de a trăi
onest (“honeste vivere”), de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine (“ suum
cuique tribuere”), de a nu dăuna altei persoane ( “alterum nos
laedere”).
Sensul filozofic al dreptului mai include pe lângă aceste
principii elementare pe acela de stabilire a unui echilibru între
interesele conflictuale, în scopul asigurării unei ordini în societate.
Astfel, în limbajul filozofic, termenul drept desemna mai mult o
valoare fundamentală a societăţii, un ansamblu de reguli de conduită
cu rol de stabilire a ceea ce este just sau injust, un mijloc de realizare a
dreptăţii şi echităţii.

3
Elemente de teoria generală a dreptului

Concomitent cu studierea dreptului de către filozofi, a avut loc


şi analiza sa de către jurisconsulţii romani: Gaius, Ulpian, Papinian
etc1. Celsius, de exemplu, definea dreptul ca fiind arta binelui şi a
echităţii (“Jus est ars boni et aequi”). Această definiţie rămasă
celebră, reflectă realitatea acelui timp, când dreptul se afla sub tutela
moralei, scopul său fiind realizarea binelui ce se identifica cu valorile
morale.
În sens juridic2, termenul drept nu presupune din partea
subiecţilor cărora li se adresează o adeziune internă, de conştiinţă, ci
supunerea acestora la normele juridice ce reglementează relaţiile
sociale, ca relaţii interumane.
În sens juridic, termenul drept desemnează totalitatea regulilor
de conduită emise de puterea publică, reguli a căror respectare este
obligatorie pentru toţi destinatarii lor.
1.2.Etimologia termenului “drept”
Cuvântul “drept” (ca de altfel şi corespondentele sale în alte
limbi – droit, diritto, derecho, right, recht), derivă din latinescul
“directus” care în sens denotativ înseamnă drept, rectiliniu, în linie
dreaptă. Corespondentul termenului “directus” în plan juridic era
cuvântul “jus”, care însemna drept, dreptate, legi.
In limba română, ca de altfel şi în celelalte limbi, termenul
drept are două accepţiuni3:
- dreptul obiectiv, care cuprinde normele juridice din
societate;
- dreptul subiectiv, ca drept ce aparţine unei persoane în
temeiul unei norme juridice.
În limba engleză, de exemplu se folosesc tot două denumiri
pentru a desemna acest termen, respectiv “law” pentru dreptul obiectiv
şi “right” pentru dreptul subiectiv.
La romani cuvântul “drept” avea două accepţiuni: “norma
agendi” pentru dreptul obiectiv şi “facultas agendi” pentru dreptul
subiectiv.
2.Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv
2.1. Dreptul obiectiv. Noţiune şi trăsături
Dreptul obiectiv desemnează totalitatea regulilor juridice de
conduită sau a normelor juridice din societate. El reprezintă totalitatea
normelor de conduită instituite de organele statului şi impuse

4
Elemente de teoria generală a dreptului

indivizilor sau colectivităţii în cadrul vieţii sociale, uneori chiar prin


forţa de constrângere a statului.
Dreptul obiectiv este reprezentat de o multitudine de reguli de
conduită ce influenţează şi orientează comportamentul oamenilor în
societate. Acest drept nu are însă o existenţă independentă de voinţa şi
conştiinţa oamenilor, de interesele grupurilor şi categoriilor sociale, ci
dimpotrivă, exprimă voinţa şi interesele acestora care sunt
obiectivizate în normele juridice impuse de puterea publică.
Dreptul obiectiv poate fi analizat sub două aspecte, respectiv:
sub aspect static (concretizat în acte normative, jurisprudenţă, cutumă,
ce reprezintă de fapt izvoare ale dreptului) şi sub aspect dinamic
(concretizat în acte de realizare şi de aplicare a dreptului de către
autorităţile competente în acest sens.)
Dreptul obiectiv are următoarele trăsături caracteristice:
- are un caracter normativ – adică este format din reguli
juridice ce stabilesc comportamentul oamenilor în societate (care
reglementează conduita indivizilor);
- are un caracter obligatoriu – pentru că regulile de conduită
care-l formează sunt obligatorii pentru toate persoanele cărora li se
adresează, în sensul că, atunci când nu sunt respectate de bună voie,
intervine forţa coercitivă a statului care impune respectarea acestor
norme juridice de către destinatarii lor;
- are un caracter general – pentru că regulile de conduită
care-l alcătuiesc sunt reguli generale ce se adresează tuturor
subiecţilor de drept, unor categorii de subiecte de drept sau unei
persoane anume, ca titulară a unei funcţii;
- are un caracter de actualitate – deoarece cuprinde norme
juridice care se află în vigoare;
- dreptul obiectiv este format din reguli de conduită care, deşi
sunt numeroase, sunt totuşi limitate ca număr;
- dreptul obiectiv este format din norme de conduită care sunt
impersonale şi tipice4, abstracte; normele juridice ce-l alcătuiesc
există independent de raportul juridic în care părţile sunt titulare de
drepturi şi obligaţii;
- dreptul obiectiv cuprinde reguli de conduită a căror
aplicare este asigurată, adică este garantată de puterea publică (de
stat);

5
Elemente de teoria generală a dreptului

- dreptul obiectiv constituie fundamentul drepturilor


subiective, cadrul de recunoaştere şi de exercitare a acestor
drepturi;
- dreptul obiectiv este considerat a fi un pilon central al
fenomenului drept, pentru că în jurul său, de la el şi înspre el iradiază
celelalte manifestări ale fenomenului juridic (respectiv ideile, teoriile,
drepturile subiective etc.).
Cel mai răspândit sens al termenului “drept” este cel de drept
obiectiv, de aceea atunci când se foloseşte expresia „drept” fără alte
atribute, se înţelege dreptul în sens obiectiv.
2.2. Dreptul subiectiv. Noţiune şi trăsături
Dreptul subiectiv este prerogativa recunoscută subiectului
unui raport juridic de a avea o anumită conduită sau de a pretinde unui
alt subiect de drept, să dea, să facă sau să nu facă ceva, în temeiul
normelor juridice.
Dreptul subiectiv este dreptul pe care o persoană (fizică sau
juridică) îl foloseşte şi îl exercită în mod nemijlocit, în calitate de
titular.
Dreptul subiectiv, ca aspect al fenomenului juridic, indică
prerogativele (facultăţile) unui subiect de drept de a-şi valorifica sau
proteja împotriva terţilor un anumit interes apărat de dreptul obiectiv.
(ex. dreptul de proprietate, dreptul de autor etc.)
Dreptul subiectiv consacră juridiceşte acele valori ce
configurează personalitatea umană (cum ar fi : viaţa, onoarea, numele,
demnitatea, proprietatea etc.) valori care, sancţionate prin norme
juridice adecvate, devin drepturi ale omului şi alcătuiesc statutul
juridic al acestuia. Exemple de drepturi subiective pot fi: dreptul la
viaţă, sănătate şi integritate corporală; dreptul la proprietate; dreptul la
muncă; dreptul la căsătorie etc.
Drepturile subiective decurg şi sunt strâns legate de dreptul
obiectiv, între ele existând o legătură indisolubilă. Drepturile
subiective nu pot fi concepute fără să fie prevăzute în normele
juridice; deci ele există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute
de dreptul obiectiv, pentru că numai recunoaşterea şi ocrotirea printr-o
normă juridică a unei valori îi conferă acesteia calitatea de obiect al
unui drept subiectiv.
Deşi cele două accepţiuni ale dreptului (dreptul obiectiv şi
dreptul subiectiv), sunt diferite ca semnificaţie terminologică, ele

6
Elemente de teoria generală a dreptului

reprezintă două ipostaze corelate ale fenomenului unic, care este


dreptul. Sunt considerate astfel pentru că, drepturile subiective nu
există şi nu pot exista în afara dreptului obiectiv, care este, de fapt,
fundamentul, acestora, este cadrul de principialitate şi reglementare
juridică a drepturilor subiective şi de executare a obligaţiilor
corelative. Dreptul obiectiv priveşte şi ocroteşte dreptul subiectiv, iar
regula de drept se realizează prin exercitarea dreptului subiectiv.
Drepturile subiective prezintă următoarele trăsături
caracteristice:
- sunt prerogative concrete recunoscute unei persoane (fizice
sau juridice) de care aceasta se poate prevala în relaţiile cu societatea;
- sunt strâns legate de titularul lor, ca subiect determinat al
unui raport juridic concret;
- sunt nelimitate ca număr, dar sunt limitate de lege şi de
morală;
- sunt prerogative individuale care sunt exercitate sub
protecţia puterii publice a statului;
- pot avea natură juridică diferită, în funcţie de ramura de
drept ale cărei norme juridice le reglementează;
- unui drept subiectiv aparţinând unui subiect de drept îi
corespunde o obligaţie corelativă a altui subiect de drept5.
3. Alte accepţiuni ale termenului “drept”
In afară de cele două accepţiuni de bază, principale, ale
fenomenului drept, acest termen se utilizează şi sub alte accepţiuni.
3.1. Dreptul în accepţiunea de „drept pozitiv”
Dreptul pozitiv este alcătuit din totalitatea normelor juridice în
vigoare într-un stat, adică dreptul care se aplică la un moment dat într-
un stat. Dreptul pozitiv este un drept aplicabil imediat şi continuu,
obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire prin forţa
coercitivă a statului.
Dreptul pozitiv se constituie prin legiferare6, prin legi scrise.
Normele nelegiferate sunt norme morale ce devin juridice prin
legiferare scrisă, situaţie în care ele sunt transformate în drept pozitiv.
Dreptul pozitiv românesc este dreptul obiectiv actual, este
dreptul în vigoare în ţara noastră.
3.2. Dreptul în accepţiunea de “drept naţional”

7
Elemente de teoria generală a dreptului

Dreptul naţional denumit şi lege naţională sau sistemul


naţional de drept, este dreptul obiectiv ce aparţine unui stat. Dreptul
românesc în ansamblul său, constituie dreptul nostru naţional.
3.3. Dreptul în accepţiunea de “drept străin”
Dreptul străin este alcătuit din totalitatea normelor juridice ce
aparţin unui sistem naţional de drept, altul decât cel al ţării a cărui
instanţă de judecată îl aplică. Dreptul străin, se poate aplica unui alt
stat numai în măsura în care legea naţională a acestuia permite, în
condiţiile, limitele şi materiile prestabilite de normele sale. Aplicarea
dreptului străin se face pe bază de reciprocitate şi se realizează cu
ajutorul normelor juridice conflictuale.
3.4. Dreptul în accepţiunea de “drept moral”
Dreptul moral este un sens metajuridic al dreptului. Termenul
“drept” atunci când este utilizat ca dimensiune morală (ex. om drept,
pedeapsă dreaptă, lege dreaptă etc.) având un dens conţinut moral,
întăreşte şi subliniază regula morală, principiul etic. Romanii
considerau că dreptul nu poate fi conceput fără a avea un dens
conţinut moral, cum de altfel nici morala nu poate fi concepută a fi
înfăptuită dacă cele mai importante reguli ale sale n-ar fi transformate
în reguli juridice obligatorii.
3.5. Dreptul ca artă
Dreptul ca artă, se prezintă ca un ansamblu de mijloace
utilizate atât de organele care creează dreptul (organele legislative) cât
şi de organele care îl aplică (organele judecătoreşti).
Arta organelor legislative constă în a selecta din multitudinea
de nevoi sociale pe cele ce răspund în cel mai înalt grad unor nevoi
reale.
Arta organelor de aplicare a dreptului (judecător, procuror,
avocat, funcţionar administrativ) constă în a folosi normele juridice în
scopul aflării adevărului şi a înfăptuirii justiţiei într-un mod eficient.
4. Originea şi apariţia dreptului7
Dreptul ca ştiinţă născută din şi pentru societate, este
indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, şi de particularităţile
sale în diferite etape istorice.
Apariţia şi formarea dreptului este un proces de durată şi de
mare complexitate.
Întrebarea care se pune în legătură cu momentul apariţiei
dreptului, este dacă se poate vorbi despre existenţa dreptului odată cu

8
Elemente de teoria generală a dreptului

apariţia societăţii, sau dacă dreptul (ca de altfel şi statul) apare doar pe
o anumită treaptă a evoluţiei societăţii?
Se ştie că omul nu poate trăi decât în societate şi că această
societate are nevoie de organizare, de ordine, fapt ce necesită apariţia
unor reguli de conduită ce se impun colectivităţii. De aceea, odată cu
apariţia primelor comunităţi umane a apărut necesitatea unei
organizări, a unei discipline. S-au format reguli, obiceiuri, tradiţii şi
norme rudimentare de a căror respectare a fost interesată întreaga
colectivitate. Aceste reguli de comportare erau complexe şi puternic
impregnate de valorile religioase, mistice, respectarea lor fiind dată
atât de motivaţii moral-religioase, cât şi de măsuri sancţionatorii luate
de întreaga colectivitate şi de conducerea ei. Sancţiunile care se
aplicau pentru violarea acestor norme de conduită erau diferite:
răzbunarea sângelui, expulzarea din colectivităţi, răscumpărarea
materială etc8.
Cu timpul, s-a format un sistem primitiv de orientare a
relaţiilor dintre oameni, ce a cuprins iniţial norme tribale de
interdicţie, tabu-uri al căror misticism le sporea stricteţea (de exemplu,
interzicerea incestului, a contactului sexual între rude).
Cauzele apariţiei dreptului ca şi cele ale apariţiei statului,
trebuiesc căutate în evoluţia societăţii primitive, în sfera vieţii
materiale şi spirituale care a necesitat o formă nouă de organizare
socială şi un sistem nou de reguli sociale.
Printre aceste norme de comportare apar şi germenii normelor
juridice, care au început să se distingă de celelalte norme prin
obligativitatea respectării lor, bazată pe forţa coercitivă a puterii
publice ce apare treptat.
Procesului complex de apariţie şi formare a dreptului nu i se
poate stabili deci o dată precisă, normele din perioada de început a
societăţii omeneşti fiind bazate pe obiceiuri, tradiţii şi practici
religioase.
Procesul formării dreptului se caracterizează prin coexistenţa
destul de îndelungată a normelor juridice noi cu cele vechi, care
reprezentau obiceiul pământului.
Dreptul ca entitate bine conturată apare odată cu constituirea
puterii publice în ţările din Orientul antic şi în antichitatea greco-
romană, când alături de normele juridice cutumiare apare dreptul scris
reprezentat prin marile opere legislative: Codul lui Hammurapi (în

9
Elemente de teoria generală a dreptului

Babilon), Codul lui Manu (în India), Legile lui Moise (la Evrei),
Legile lui Solon (în Grecia), Legea celor XII table (în Roma). Este o
perioadă a societăţii umane caracterizată printr-o strânsă corelaţie a
normelor juridice cu cele morale şi religioase9. Codificarea primelor
reguli juridice a reprezentat momentul de referinţă în apariţia
dreptului.
Realitatea istorică arată deci că, dreptul este un fenomen
social complex inerent societăţii omeneşti. Această realitate a fost
exprimată foarte clar de către romani prin dictonul “Ubi societas, ibi
jus” (unde este societate este şi drept). Ei nu puteau concepe existenţa
societăţii fără drept, dar nici dreptul fără societate “Ubi jus, ib
societas,” datorită credinţei lor în veşnicia dreptului roman şi a
societăţii romane.
Sf. Augustin, fondatorul Şcolii originii divine a dreptului în
Evul Mediu, explica provenienţa dreptului din poruncile puterii
supranaturale ale lui Dumnezeu, comunicate şi interpretate de
slujitorii bisericii creştine. Sursa supranaturală a dreptului conferea
acestuia forţa în societate şi totodată autoritate suveranului asupra
supuşilor săi. Iată de ce, biserica a jucat în acele timpuri un rol
important în crearea şi aplicarea dreptului.
Adepţii Şcolii Dreptului natural pornesc de la concepţia lui
Aristotel potrivit căreia omul este un animal social (zoon politikon)
destinat vieţii în comunitate, considerând că din nevoia instinctivă a
acestuia de a trăi în societate se naşte şi nevoia de a crea norme
juridice, bazate pe apetitul social al omului (appetitus societas). În
concepţia Şcolii dreptului natural, fundamentul dreptului este de ordin
raţional, pentru că dreptul este creaţia raţiunii iar mijlocul de
exprimare a dreptului este norma juridică ca expresie a
raţionalismului. Hugo Grotius, reprezentantul de seamă al Şcolii
Dreptului natural, a considerat că apetitul social al omului nu este
suficient pentru satisfacerea nevoilor sale în societate, fiind necesare o
serie de principii, de precepte dictate de raţiune, cum ar fi:
- respectarea a tot ce aparţine altuia (aliendi abstinentia);
- respectarea angajamentelor (promissorum impendorum
obligatio);
- repararea pagubelor cauzate (domni culpa dati reparatio);
- pedeapsă echitabilă (poenae inter homines meritum).

10
Elemente de teoria generală a dreptului

Pe aceste principii se clădeşte dreptul natural, ca drept veşnic,


ideal, perfect şi neschimbător.
Legiuitorii Revoluţiei franceze, s-au bazat pe aceste idei în
elaborarea proiectului Codului civil francez, considerând raţiunea
naturală ca fiind izvorul tuturor legilor, ce guvernează oamenii10.
Filozoful german Helmut Coing, consideră că dreptul apare
atunci când omul nu mai este subordonat normelor stabilite de
colectivitate (familie, gintă, trib. etc.), când relaţiile bazate pe legătura
de sânge îşi pierd din autoritate şi când personalitatea sa se
conturează.
Doctrina marxistă, aprecia că dreptul nu a existat în comuna
primitivă pentru că nu existau clase antagoniste (el fiind expresia
voinţei şi intereselor clasei dominante), şi el va dispare în comunism
odată cu dispariţia împărţirii societăţii în clase.
Referitor la întrebarea “când a apărut dreptul”? în literatura
juridică de specialitate s-au conturat două opinii:
Cei ce, consideră că dreptul este format din orice fel de reguli
de conduită, sunt adepţii opiniei potrivit căreia dreptul a apărut odată
cu apariţia primelor forme de organizare socială. Deci, conform
acestei opinii dreptul este anterior statului;
Cei ce, consideră că dreptul exprimă nevoile sociale ale unei
colectivităţi constituite în formă politică sunt adepţii opiniei potrivit
căreia, dreptul apare odată cu organizarea politică a societăţii,
respectiv odată cu apariţia statului.
Această ultimă opinie este cea înspre care au înclinat o serie
de autori, fiind motivată printr-o serie de argumente plauzibile legate
de originea şi apariţia dreptului.
Se poate spune că, apariţia şi dezvoltarea dreptului ca
fenomen social dinamic şi complex, se produce în funcţie de epoca
istorică, de condiţiile economice, sociale, politice, culturale şi
naţionale din fiecare ţară. Formarea dreptului ca sistem de reguli
generale şi obligatorii este un proces de durată şi de mare
complexitate, apariţia sa corelată cu apariţia statului reprezentând o
necesitate istorică.
În concluzie, se pot stabili trei modalităţi 11 de creare a
dreptului:
- prima modalitate de constituire a dreptului constă în
preluarea unor obiceiuri, reguli de conduită nescrise din societatea

11
Elemente de teoria generală a dreptului

primitivă, adaptarea lor la noile realităţi şi înzestrarea lor cu forţă


obligatorie şi astfel s-a constituit dreptul cutumiar, obişnuielnic;
- a doua modalitate o constituie crearea de norme noi ce
reprezintă dreptul scris (edicte, legi) dar în care au persistat unele
norme de drept cutumiar;
- a treia modalitate de constituire a dreptului constă în
formarea normelor juridice pe baza soluţiilor date de judecători în
instanţă, deci pe baza practicii judiciare, a jurisprudenţei.
5. Definiţia dreptului
Pe parcursul existenţei sale milenare, dreptul a fost definit de
către diverşi autori în mod diferit în funcţie de poziţia şi orientarea lor
filozofică, de şcoala juridică sau curentul din care au făcut parte.
Cea mai cunoscută şi mai evocată definiţie dată dreptului în
antichitate rămasă celebră este cea dată de Celsius: “ Jus est ars boni
et aequi” adică “ dreptul este arta binelui şi a echităţii”.
Jurisconsultul roman Ulpian a definit dreptul prin formularea a trei
principii fundamentale: să trăieşti onest, să nu dăunezi altuia şi să-i dai
fiecăruia ce i se cuvine. Cicero12, considera dreptul ca fiind o lege
adevărată, conformă cu natura, eternă şi neschimbătoare, ce va cârmui
pe toţi oamenii în toate timpurile. Sofocle spunea că: “Dreptul este o
poruncă divină impusă oamenilor … nimeni nu ştie de unde vin legile,
ele sunt veşnice.”
După aceste definiţii date dreptului în antichitatea greco-
romană au urmat o serie de definiţii cu puternice nuanţe filozofice.
Hugo Grotius, a considerat că dreptul pozitiv trebuie
întemeiat pe dreptul natural a cărui esenţă se află în raţiunea umană şi
nu în cea divină. Ideea lui Hugo Grotius privind dreptul natural şi
raţionalist s-a reflectat şi în constituirea Codului civil francez din
1804.
Şcoala istorică germană a dreptului, considera dreptul ca
fiind emanaţia spontană a unei evoluţii istorice îndelungate a spiritului
unui popor, ce ia naştere şi se dezvoltă asemenea limbii şi obiceiurilor
acestuia.
Marele filozof german I. Kant a definit dreptul ca fiind
“totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista
cu voinţa liberă a tuturora, conform unei legi universale a libertăţii.”
Profesorul Mircea Djuvara definea dreptul ca fiind acea “normă de

12
Elemente de teoria generală a dreptului

conduită raţională ce se referă la faptele externe ale persoanelor în


contact cu alte persoane”.
Profesorul american Bergman preciza într-una din lucrările
sale că “dreptul este cel mai profund concern al civilizaţiei omului” el
fiind cel mai important instrument de luptă contra tiraniei şi anarhiei,
contra amestecului arbitrar în interesele individuale.
Teoria marxistă arată că dreptul este voinţa clasei dominante
ridicată la rang de lege. Dreptul este forma pe care o îmbracă
economicul, formă ce derivă şi se subordonează atât economicului cât
şi politicului în scopul apărării orânduirii sociale şi de stat, a relaţiilor
de producţie şi de proprietate, interesele acelei clase.
Şcoala sociologică franceză, prin reprezentantul său de seamă
Leon Duguit, definea dreptul ca fiind regula de conduită impusă
indivizilor în societate, respectul său fiind o garanţie a interesului
comun al membrilor societăţii, violarea antrenând reguli de conduită o
reacţie colectivă împotriva celui ce a nesocotit-o.
Profesorul Ioan Ceterchi considera că dreptul este ansamblul
regulilor de conduită elaborate sau recunoscute de către stat, reguli ce
stabilesc drepturi şi obligaţii juridice în sarcina oamenilor, menite să
orienteze comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale, a
căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie prin forţa de
constrângere a statului.
Profesorul Nicolae Popa defineşte dreptul ca fiind ansamblul
regulilor asigurate şi garantate de stat, cu scop în organizarea şi
disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din
societate, într-un climat specific manifestării consistenţei libertăţilor,
apărării drepturilor omului ţi justiţiei sociale.
În concluzie, putem să definim dreptul ca fiind: ansamblul
normelor de conduită generale, impersonale şi obligatorii, instituite
sau sancţionate de stat, norme ce reglementează relaţiile sociale în
acord cu interesele fundamentale ale societăţii, prin stabilirea de
drepturi, libertăţi şi obligaţii pentru destinatarii lor, respectarea lor
fiind asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Numeroasele definiţii date dreptului nu reflectă incertitudinile
autorilor lor, fie ei filozofi, fie teoreticieni jurişti, ci bogăţia şi
amploarea acestui fenomen social complex.

CAPITOLUL II
13
Elemente de teoria generală a dreptului

SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI

1. Consideraţii generale privind rolul ştiinţei1


Ştiinţa este ansamblul sistematizat al cunoştinţelor raţionale
despre natură, societate şi gândire, pe care omenirea le-a acumulat în
decursul timpului, cu scopul de a cunoaşte legile generale ale naturii,
ale existenţei şi dezvoltării societăţii.
Ştiinţa este o metodă de cunoaştere a societăţii, un ansamblu
de ipoteze şi terorii cu privire la realitatea exterioară, formulat într-un
limbaj specific. Ea este considerată ca fiind un factor important în
dezvoltarea producţiei şi un izvor permanent de idei, principii şi terorii
filozofice despre lume.
Ştiinţa este un fenomen social, un sistem în continuă
dezvoltare, care are atât un aspect static (sistem de idei, reprezentări,
principii, teorii) cât şi un aspect dinamic (sistem ce se dezvoltă şi
produce permanent cunoştinţe noi).
Ştiinţa prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- este un izvor de idei, ipoteze, principii, teorii;
- este veridică, adică redă în enunţuri adevărate ceea ce
descoperă;
- este raţională, în sensul că, enunţurile făcute sunt corecte sub
aspect logic;
- este perfectibilă, adică este dispusă să integreze noile
descoperiri în sistemul său explicativ;
- foloseşte un limbaj propriu, caracteristic;
- foloseşte metode şi tehnici de cercetare adecvate;
- are un domeniu de cunoaştere, de cercetare propriu;
- utilizează un sistem propriu de noţiuni, legi, principii,
ipoteze şi teorii;
Sistemul general al ştiinţelor cuprinde anumite subsisteme,
fiind acceptată clasificarea acestuia, astfel:
- Ştiinţele despre existenţă, care cuprind:
- ştiinţele naturii, ştiinţele despre societate şi ştiinţele despre
gândire;
- Ştiinţele acţiunii, din care fac parte:
- ştiinţele tehnice, administrativ-teritoriale, educaţionale;
14
Elemente de teoria generală a dreptului

- Ştiinţele de sinteză (generale), din care fac parte:


- matematica, cibernetica, filozofia etc.
Din punct de vedere al conţinutului obiectului său şi din punct de
vedere tradiţional, ştiinţa dreptului face parte din categoria ştiinţelor
despre societate, a ştiinţelor despre existenţă.
2. Sistemul ştiinţelor sociale. Ştiinţa dreptului în sistemul
ştiinţelor sociale
Ştiinţele sociale denumite şi ştiinţe despre societate sau ştiinţe
umaniste, formează în ansamblul lor, un sistem care este alcătuit din
patru categorii de ştiinţe:
- ştiinţele nomotetice – care au ca obiectiv activităţile umane,
iar ca scop stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale corespunzătoare.
În categoria lor intră: economia politică, psihologia, sociologia,
demografia, ligvistica etc.;
- ştiinţele istorice - care au ca obiect reconstituirea şi
interpretarea trecutului;
- ştiinţele juridice, etica şi alte ştiinţe- care au ca obiect
studierea fenomenului juridic ( a dreptului) în complexitatea sa,
precum şi conduita oamenilor;
- cercetarea epistemologică a ştiinţei (cercetarea gnoseo-
2
logică) ca disciplină socio-umană.
Ştiinţele socio-umane sunt acele ştiinţe care au ca scop
cunoaşterea legilor generale privind existenţa şi evoluţia societăţii,
studierea formelor istorice de organizare socială, studierea
modalităţilor de manifestare a diferitelor componente ale realităţii
sociale.
Ştiinţele juridice sunt o componentă esenţială a ştiinţelor
sociale, având ca obiect analiza realităţii juridice şi obiectul ei, mai
precis explicarea raţiunii dreptului. Ele studiază juridicul, în toate
formele (instituţiile politice şi juridice) şi formulează principii
generale de acţionare asupra relaţiilor sociale.
Ştiinţele juridice cercetează aspecte fundamentale ale realităţii
juridice, cum ar fi:
- legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului;
- instituţiile politice şi juridice şi formele lor concrete;
- corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social;
- structurile economice ale societăţii;

15
Elemente de teoria generală a dreptului

- conduita umană în viaţa socială, drepturile cât şi obligaţiile


persoanelor.
Se poate spune că, ştiinţele juridice ca ştiinţe explicative,
cercetează forma juridică a existenţei societăţii, natura juridicului,
caracteristicile legate de structura sa, drepturile subiective, relaţiile
juridice şi ordinea de drept, conştiinţa juridică etc.
Ca ştiinţă normativă, ştiinţa dreptului studiază dinamica
participării oamenilor la circuitul civil, în calitate de titulari de
drepturi şi obligaţii.
Ca orice ştiinţă socială şi ştiinţa dreptului operează cu definiţii,
idei, categorii, concepte, principii şi teorii, fiind considerată ca o teorie
creatoare a dreptului însuşi.
Ştiinţa dreptului examinează şi corelaţiile normelor juridice cu
normele morale şi religioase, subliniind specificitatea acestora. Ea
explică în mod teleologic şi normativ viaţa socială, tratând toate
domeniile juridice în mod descriptiv critic, adică prin raportare la
adevăr şi justiţie.
În evoluţia sa istorică, ştiinţa dreptului a trecut printr-un proces de
specializare permanent, înregistrând serioase acumulări în planul
cunoaşterii. În epoca contemporană, ştiinţa juridică a cunoscut o
dezvoltare extraordinară, datorită creşterii rolului dreptului în
societate.
Ştiinţele juridice, sunt supuse unei dezvoltări continue şi
evidente, justificate de o serie de factori cum ar fi:
- complexitatea şi dezvoltarea continuă a relaţiilor sociale ce
necesită a fi reglementate;
- construirea statului de drept care să aibă la bază un sistem
juridic eficient şi bine închegat;
- necesitatea apariţiei unor noi ramuri de drept ( dreptul
nuclear, dreptul mării, dreptul spaţial, dreptul comunitar etc.) care să
aibă un obiect de reglementare nou, distinct.
Printre definiţiile de început date ştiinţei dreptului, o putem
aminti pe cea care aparţine lui Ulpian, care afirma că: “Ştiinţa
dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa de a
deosebi ce e drept şi ceea ce e nedrept”3.

3. Sistemul ştiinţelor juridice


3.1. Consideraţii generale

16
Elemente de teoria generală a dreptului

Relaţiile sociale sunt multiple şi complexe, ele se formează şi


se desfăşoară pe baza unor reguli specifice, reguli ce sunt în
conformitate cu interesele generale şi fundamentale ale statului.
Aceste reguli sunt preluate şi analizate de ştiinţa dreptului, fiind
transformate în norme juridice prin adăugarea elementului
sancţionator, care reprezintă trăsătura definitorie şi distinctivă prin
care regulile de drept se deosebesc şi se individualizează de regulile
din alte domenii (regulile politice, economice, morale, religioase etc.).
Ştiinţa dreptului, ca şi dreptul de altfel, extrage din
componentele sistemului social global, acele relaţii sociale ce necesită
o analiză aprofundată, pentru a formula concluzii, idei, teorii,
principii, concepţii de drept. Complexitatea fenomenului social-juridic
determină o structurare a cercetării acestui fenomen de către ştiinţa
dreptului. Dreptul trebuie studiat atât din perspectiva globală, cât şi
din perspectivă istorică şi structurală4.
Ştiinţele sociale constituie în ansamblul lor, un sistem din care
fac parte anumite subsisteme (componente). Ştiinţele juridice sunt
subsisteme ale ştiinţelor sociale, şi totodată sunt considerate ca
sisteme în raport cu componentele lor ( în temeiul principiului
conform căruia fiecare subsistem poate fi considerat ca sistem în
raport cu propriile sale componente).
Organizarea ştiinţelor juridice într-un sistem constituit din
subsisteme, are la bază următoarele motivaţii:
- dreptul este un sistem, format din totalitatea normelor
juridice ce reglementează toate domeniile vieţii sociale, economice,
politice etc.;
- ştiinţa dreptului analizează normele juridice din toate aceste
domenii, precum şi relaţiile sociale reglementate de aceste norme;
- complexitatea fenomenului social-juridic determină o cerce-
tare de ansamblu a acestuia, dar şi a componentelor sale;
- studierea dreptului în perspectivă istorică.
Sistemul ştiinţelor juridice, este alcătuit din următoarele
subsisteme (componente), în funcţie de sfera şi modul de abordare a
studiului dreptului:
- ştiinţele juridice istorice;
- ştiinţele juridice de ramură;
- ştiinţele ajutătoare (auxiliare sau participative);
- teoria generală a dreptului;

17
Elemente de teoria generală a dreptului

3.2. Ştiinţele juridice istorice


Ştiinţele juridice istorice sunt acele ştiinţe care efectuează
studiul istoric al dreptului.
După modul de abordare a cercetări istorice a dreptului, se
pot distinge următoarele ştiinţe juridice istorice:
- ştiinţe juridice istorice ce studiază istoria dreptului dintr-o
anumită ţară ( de exemplu: Istoria dreptului românesc);
- ştiinţe juridice istorice ce studiază evoluţia generală a
fenomenului juridic, istoria dreptului în general, (de exemplu, Istoria
generală a dreptului);
- ştiinţe juridice istorice ce studiază evoluţia istorică a
diferitelor idei, curente, teorii sau şcoli de drept (cum ar fi: Şcoala
istorică a dreptului, Pozitivismul juridic, Istoria doctrinelor juridice);
- ştiinţe ce cercetează istoria unei instituţii sau ramuri de drept
(cum ar fi: Istoria dreptului penal, Istoria dreptului de proprietate etc.).
Ştiinţele juridice istorice au o importanţă deosebită5 în cadrul
ştiinţelor juridice în general, importanţă ce rezultă din faptul că:
- demonstrează legăturile strânse dintre dreptul românesc şi
alte bazine de civilizaţie juridică;
- dovedeşte că actuala structură juridică îşi are originea în
instituţii juridice străvechi, că ea a avut o evoluţie istorică continuă şi
un progres juridic real;
- întreţine ideea de progres juridic, ajutând la studierea
evoluţiei instituţiilor juridice din ţara noastră;
- istoria dreptului românesc, atestă originea şi continuitatea
poporului român în acest spaţiu, precum şi vechile forme ale dreptului
românesc.
3.3 Ştiinţele juridice de ramură
Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomenele particulare
juridice, respectiv ramurile dreptului.
Ramurile de drept, sunt grupări de norme şi instituţii juridice
legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin
unitatea de metodă folosită pentru reglementarea obiectului lor. Deci,
domeniul relaţiilor sociale reglementate de normele şi instituţiile
juridice, constituie criteriul fundamental al constituirii ramurilor
dreptului, iar metoda de reglementare juridică, principiile juridice,
caracterul normelor, specificul sancţiunilor şi voinţa legiuitorului
constituie criteriul auxiliar al constituirii ramurilor de drept.

18
Elemente de teoria generală a dreptului

Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază normele juridice ce


aparţin ramurii de drept corespunzătoare, în strânsă legătură cu
relaţiile sociale ce formează obiectul ei de reglementare juridică. De
exemplu, ştiinţa dreptului penal studiază normele juridice ce aparţin
dreptului penal ca ramură de drept în strânsă legătură cu relaţiile
sociale reglementate de aceste norme; ştiinţa dreptului constituţional
analizează normele juridice de drept constituţional în strânsă legătură
cu relaţiile sociale pe care ele le reglementează.
Pe lângă ştiinţele juridice de ramură tradiţionale (ştiinţa
dreptului civil, penal, administrativ, constituţional, financiar, familiei
etc.), în prezent ca urmare a transformărilor sociale, ştiinţifice şi
tehnologice (atât interne cât şi internaţionale), sunt reglementate
juridic noi domenii şi aspecte, fapt ce duce la apariţii de noi ştiinţe
juridice de ramură, cum ar fi: dreptul mediului înconjurător, drepturile
omului, dreptul afacerilor, dreptul comunitar etc.
3.4. Ştiinţele ajutătoare (auxiliare)
Ştiinţele ajutătoare (auxiliare sau participative) sunt acele
discipline care fără să facă parte propriu-zis din sistemul dreptului,
ajută la cunoaşterea fenomenului juridic, şi la corecta aplicare a
normelor juridice.
Aceste ştiinţe oferă importante date statistice şi informaţii
ştiinţifice cu privire la evoluţia fenomenului infracţional, a
conţinutului şi formelor de realizare ale unor raporturi sociale etc.
În categoria ştiinţelor ajutătoare intră următoarele discipline:
criminalistica, medicina legală, statistica juridică, sociologia juridică,
psihologia judiciară, contabilitatea etc.
Ştiinţele ajutătoare servesc atât practica judiciară, cât şi ştiinţa
juridică. Ele au rolul de a ajuta organele jurisdicţionale în activitatea
lor, aducând o valoroasă contribuţie la soluţionarea unor cazuri
concrete.
Această categorie de ştiinţe speciale, utilizează deseori pentru
investigaţia unor situaţii şi mijloace ştiinţifice specifice altor ştiinţe
(de exemplu, în criminalistică se folosesc pentru fotografia juridică şi
pentru conservarea probelor, o serie de procedee fizico-chimice).
3.5. Teoria generală a dreptului
3.5.1. Necesitatea şi importanţa Teoriei Generale a Dreptului
Teoria generală a dreptului, este ştiinţa juridică care
cercetează dreptul ca fenomen social, cu funcţiile şi formele sale de

19
Elemente de teoria generală a dreptului

manifestare. Ea cercetează categoriile, principiile şi noţiunile de bază


ale dreptului, elaborând cele mai generale concepte valabile pentru
toate ramurile ştiinţei dreptului, cum ar fi: drept obiectiv şi subiectiv,
norma juridică, izvor de drept, tehnica juridică, raporturi juridice,
răspunderea juridică. Fără cunoaşterea acestor concepte nu este
posibilă cercetarea celorlalte discipline juridice.
Teoria generală a dreptului presupune o explorare profundă a
conceptului de “drept”, este ştiinţa care explică realitatea juridică, prin
cercetarea fenomenului juridic atât din perspectiva filozofică cât şi
ştiinţifică. Ea este o disciplină de bază pentru ştiinţa dreptului,
necesitatea ei fiind impusă atât de cerinţe teoretice cât şi practice.
Scopul său este acela de a îmbogăţi atât ştiinţa cât şi practica
dreptului servind nemijlocit procesului de elaborare şi de aplicare a
dreptului.
Ca ştiinţă fundamentală de sinteză, Teoria generală a dreptului
este materia juridică (şi nu ramura dreptului) care studiază dreptul în
ansamblul său, fiind caracterizată printr-o mare generalitate şi
principialitate juridică. Din generalitatea sa derivă şi caracterul
introductiv al acestei ştiinţe, al iniţierii în celelalte domenii ale
juridicului.
Teoria generală a dreptului este în strânsă legătură şi
conexiune cu celelalte ştiinţe ale sistemului juridic, de la care preia o
serie de date esenţiale privitoare la drept şi cărora le furnizează,
metode de cercetare şi soluţii pentru problemele practice, în scopul
influenţării conduitei umane în sens util şi pozitiv.
Ca disciplină de învăţământ, Teoria generală a dreptului are
caracter de introducere în studierea ştiinţelor juridice, ea deschide
porţile universului juridic6.
3.5.2. Scurt istoric privind apariţia şi dezvoltarea Teoriei
generale a dreptului
Hegel arăta în lucrarea “Filozofia dreptului”, că toţi marii
filozofi ai omenirii au studiat filozofia dreptului, aceasta avându-şi
rădăcinile în operele lui Platon şi Aristotel.
Studierea dreptului de pe poziţiile teoriei generale, datează de
mult timp. În anul 1275 Wilhelm Durantis elaborează lucrarea
“Speculum juris”, considerată ca fiind prima încercare de analiză
enciclopedică a dreptului. Concepte şi categorii cu care operează
teoria dreptului au fost elaborate de Ch. Montesquieu în opera sa

20
Elemente de teoria generală a dreptului

“Despre spiritul legilor” şi de Jean Jaques Rousseau în “Contractul


social”7. La începutul secolului al XIX –lea, Teoria generală a
dreptului denumită şi Enciclopedia dreptului a căpătat o fundamentare
ca urmare a contribuţiei deosebite a unor autori ca: Edmond Picard,
Leon Duguit, Jean Bergel, John Austin, Victor Cousin, E.R. Bierling,
Giorgio del Vecchio şi alţii,.
Pentru această disciplină, s-au folosit de-a lungul timpului, o
serie de denumiri. Astfel, autorul belgian Edmond Picard considerat
părintele Enciclopediei juridice, în lucrarea sa “ Le droit pur ” (1899),
considera că există şase direcţii specifice studiului enciclopedic al
dreptului, şi anume:
- Enciclopedia universală a dreptului;
- Enciclopedia vulgară a dreptului (care era o iniţiere în drept
pentru începători);
- Enciclopedia preliminară (considerată o introducere în
drept);
- Enciclopedia complementară ( care era o completare a
cercetării particulare a dreptului cu noţiuni generale);
- Enciclopedia naţională (considerată un studiu al dreptului
naţional,al fiecărui stat);
- Enciclopedia formală denumită şi “ drept pur ”, (care se
ocupa cu studiul constantelor, al permanenţelor juridice).
În privinţa apariţiei şi evoluţiei istorice a Teoriei generale a
dreptului, în ţara noastră au existat contribuţii valoroase în literatura
juridică. Astfel, profesorul Mircea Djuvara elaborează şi publică în
anii ’30 opera cu titlul “ Teoria generală a dreptului” în trei volume, în
care, consideră că obiectul Enciclopediei juridice este studiul
permanenţelor juridice, a elementelor de continuitate în drept. De
asemenea, profesorul Eugeniu Speranţia, în lucrările sale:
“Introducere în filozofia dreptului” şi “Principii fundamentale de
filozofie juridică”, consideră că Enciclopedia juridică studiază
constantele dreptului, pe care le grupează în cinci categorii, astfel:
definiţia dreptului; clasificarea şi sensurile dreptului; originea şi
evoluţia istorică a dreptului; principiile ideologice ale dreptului; istoria
doctrinelor în drept.
3.5.3. Teoria generală a dreptului - ca disciplină de
învăţământ

21
Elemente de teoria generală a dreptului

Această disciplină ştiinţifică se regăseşte în toate planurile de


învăţământ ale facultăţilor de drept din ţările europene sub denumirea
frecventă de: “Enciclopedia dreptului ”, “Teoria generală a dreptului”,
“Introducere în studiul dreptului ”, “Jurisprudenţa generală”, sau
“Preliminarii”.
Istoria învăţământului juridic românesc este foarte veche.
Nevoia studierii ştiinţei dreptului este subliniată în Ţara
Românească de măsurile luate de Ion Vodă Caragea care cu prilejul
reorganizării Şcolii Domneşti în anul 1816, numeşte ca profesor de
drept pe unul din marii cărturari ai vremii 8. In anul 1850 demarează
organizarea învăţământului juridic superior într-o formă modernă, de
trei ani, în care se vor preda nouă cursuri de legi. Acest demers este
urmat de înfiinţarea în anul 1866 a Universităţii din Bucureşti, al cărui
prim rector a fost profesor de drept.
Necesitatea învăţământului juridic s-a impus şi în Moldova,
unde prin Constituţia din1822 se prevedea înfiinţarea unei “Şcoale de
Drept”, lucru finalizat în anul 1830, când la “Ghimnazia Vasiliană” s-
a numit primul profesor de drept ce urma să deschidă în limba română
un curs privat de ştiinţa legilor romane, prima lecţie tipărită şi păstrată
în limba română fiind: “ Istoria dreptului românesc sau a pravilelor
româneşti”.
În anul 1836, Grigore Ghica Vodă înfiinţează la Iaşi,
Facultatea de Drept, în care a predat Simion Bărnuţiu cursul de
“Dreptul natural şi al ginţilor” (între 1856-1864), urmat de alţi
profesori iluştrii ce au predat Filozofia dreptului şi chiar Enciclopedia
juridică.
În anul 1913 se înfiinţează la Bucureşti, datorită efortului
deosebit al profesorului Dissescu, Catedra de enciclopedia şi filozofia
dreptului, care de-a lungul anilor a fost onorată de nume prestigioase
ale culturii juridice româneşti.
După reforma învăţământului din anul 1948, se introduce în
planurile de învăţământ ale facultăţilor de drept din ţara noastră,
cursul de Teoria generală a statului şi dreptului, care explica la acea
vreme fenomenul politico-juridic din punct de vedere materialist –
dialectic marxist. Acest curs s-a predat la anul I de studiu al
facultăţilor de drept, neîntrerupt între anii 1948-1990.
În literatura juridică de specialitate se consideră că Teoria
generală a dreptului, este ştiinţa ce vizează fenomenul juridic la un

22
Elemente de teoria generală a dreptului

nivel de maximă generalitate, fapt ce o deosebeşte de celelalte ştiinţe


juridice ale căror abordări au caracter aplicat.
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă de cuprindere globală
a dreptului, completată de datele concrete pe care le oferă analiza
directă a fenomenului juridic în cadrul ştiinţelor juridice de
specialitate.
Teoria generală a dreptului oferă disciplinelor de ramură,
noţiuni, categorii, concepte şi principii de bază necesare pentru
abordarea specializată a fenomenului juridic, reprezentând premisele
general-teoretice, conceptuale şi metodologice ale iniţierii în celelalte
domenii ale juridicului.
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă socială, juridică,
generală şi introductivă, ce preia de la ştiinţele juridice de ramură
datele esenţiale privind formele de manifestare particulare ale
dreptului şi cărora le oferă criteriile de apreciere critică a principiilor
şi postulatelor, precum şi metodele şi rezultatele cunoaşterii
mecanismului de influenţare a conduitei umane de către drept.
4. Metodologia studierii ştiinţifice a dreptului
4.1. Noţiuni generale privind metodologia cercetării
fenomenului juridic
Cuvântul metodă provine din grecescul “methodos” - care
înseamnă cale, drum, mod de expunere.
Metoda este un ansamblu de mijloace şi procedee ce ne dezvăluie
realitatea înconjurătoare.
Interesul manifestat pentru perfecţionarea metodei a dus la
apariţia metodologiei, care este ştiinţa despre metodă.
Metodologia juridică reprezintă ansamblul operaţiilor
intelectuale ce constau din principii, metode, şi procedee tehnice cu
ajutorul cărora se studiază dreptul în toată complexitatea sa.
Pe baza metodologiei se realizează înţelegerea ştiinţifică a
fenomenului drept, a funcţiilor, formei şi conţinutului său, precum şi a
legăturilor sale complexe şi multiple cu societatea.
In literatura juridică din ţara noastră au existat şi există
preocupări legate de definirea metodologiei juridice, dar şi de analiză
a metodelor concrete de cercetare ştiinţifică a dreptului9.
În cercetarea fenomenului juridic se utilizează o metodologie
specifică ce poate fi definită ca un ansamblu de factori (principii,
norme, criterii metodologice) ce au ca obiect raporturile, relaţiile ce se

23
Elemente de teoria generală a dreptului

stabilesc între diferite metode în procesul de cunoaştere a fenomenului


juridic.
4.2. Metodele specifice cercetării ştiinţifice juridice
Metodele de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice sunt
studiate în cea mai mare parte de Teoria generală a dreptului.
Ştiinţa dreptului, ca ştiinţă juridică preponderent deductivă,
foloseşte pentru investigarea fenomenului juridic, o paletă largă de
metode de cercetare, cum ar fi:
- metoda logică;
- metoda istorică;
- metoda sociologică;
- metoda comparativă;
- metode cantitative;
- metode prospective.
4.2.1. Metoda logică
Metoda logică sau raţională, este o metodă de largă folosinţă
în orice act de gândire ştiinţifică, fiind specifică în general ştiinţelor
normative. Datorită complexităţii fenomenului juridic, toate ştiinţele
juridice se folosesc de legile şi raţionamentele logice.
Metoda logică ca metodă specifică cercetării juridice, poate fi
definită ca fiind, totalitatea procedeelor şi operaţiunilor metodologice
şi gnoseologice cu ajutorul cărora se pot cunoaşte structura şi
dinamica raporturilor necesare între componentele sistemului juridic
ale unei societăţi.
Datorită specificului şi caracterului dreptului, ştiinţa dreptului
este considerată ca fiind o ştiinţă sistematică, iar dreptul, o matematică
a ştiinţelor sociale. Caracterul sistematic al dreptului se îmbină cu
caracterul său logic.
Logica juridică este folosită pentru clarificarea şi explicarea
numeroaselor fenomene juridice, pentru înţelegerea logicii normelor
juridice, a conduitei impuse în relaţiile sociale etc.
Logica juridică10 este aplicabilă unei sfere largi de probleme
juridice, cum ar fi: definiţii legale, formarea şi clasificarea conceptelor
juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea conflictelor de
norme juridice, interpretarea normelor juridice şi aplicarea lor, scopul
dreptului, valorile ocrotite de drept etc. Utilizarea metodei logice în
drept se justifică prin diferite raţiuni cum ar fi: autoritatea legii
implică respectarea legilor logice de gândire; orientarea activităţii

24
Elemente de teoria generală a dreptului

legislative conform unui model raţional; activitatea de aplicare a


dreptului necesită un caracter logic etc.
Metoda logică se aplică în materia sistematizării normelor
juridice, a soluţionării conflictelor de norme juridice, a interpretării
normelor juridice, în probaţiunea judiciară, şi asupra altor
problematici.
4.2.2. Metoda istorică
Pentru ca instituţiile politico-juridice să fie cunoscute şi
înţelese ele trebuie studiate în succesiunea lor istorică.
Cunoaşterea reglementărilor şi formelor dreptului în evoluţia
lor istorică, este un important document pentru istorie. În acest sens,
Legea celor XII Table, Codul lui Justinian, Codul lui Manu, Codul lui
Mu, Codul lui Napoleon sunt monumente legislative pentru istoria
popoarelor respective, dar şi documente juridice cu o semnificaţie
deosebită pentru înţelegerea evoluţiei istorice a dreptului. Ele ajută la
înţelegerea originii şi evoluţiei dreptului, a societăţii omeneşti, dar şi a
intereselor care au determinat această evoluţie.
Marele filozof german Hegel, a acordat o mare importanţă
metodei istorice în cercetarea ştiinţifică a fenomenelor juridice,
considerând că este necesară cunoaşterea conceptelor pentru o mai
bună înţelegere a instituţiilor juridice. Cu ajutorul istoriei se află
originea şi ascendenţa dreptului, vechimea, evoluţia, configuraţia şi
funcţiile marilor instituţii juridice.
Cu ajutorul istoriei, se află factorii de configurare ai evoluţiei
dreptului, formele succesive ale fenomenului juridic.
Dreptul a urmat încă de la apariţia sa firul evoluţiei sociale, el
fiind o oglindă a nivelului dezvoltării culturale şi spirituale a
societăţii. Valoarea creaţiei juridice la diferite popoare şi în diferite
epoci istorice este integrată în cultura lor şi în epoca pe care o
traversează, ea depinde şi contribuie la nivelul acelei culturi. Dreptul
acumulează în evoluţia sa, aspecte istorice tradiţionale, ideile juridice
se propagă de la un popor la altul, de la o epocă istorică la alta,
generând o aşa numită contaminare juridică şi în final, o adevărată
civilizaţie juridică.
Pentru cunoaşterea cât mai aprofundată a fenomenului juridic,
juristului îi sunt necesare concluziile istoricului, care trebuie să dea
socoteală de ceea ce a fost şi este, iar istoricului îi sunt necesare
documentele juridice pentru tratarea obiectivă a istoriei11.

25
Elemente de teoria generală a dreptului

4.2.3.Metoda sociologică
Metoda sociologică, ca metodă de cercetare juridică,
contribuie la cunoaşterea conţinutului normelor juridice şi a legăturilor
lor cu viaţa socială, la cunoaşterea dreptului ca fenomen social ce nu
poate fi conceput în afara vieţii sociale.
Deşi au existat preocupări în scopul determinării legăturii
dreptului cu viaţa socială încă din cele mai vechi timpuri ( Platon,
Aristotel, Cicero, Hugo Grotius, Montesquieu), se poate vorbi despre
o sociologie juridică doar începând cu sec. al XIX-lea.
Bazele sociologiei juridice au fost puse de către juristul
german Eugen Erlich, care susţinea necesitatea unei cercetări mai
cuprinzătoare a fenomenului juridic.
Preocupări de cercetare sociologică a dreptului în ţara noastră
au existat de mult timp, lucru evidenţiat prin înfiinţarea unei Şcoli
sociologice la Bucureşti şi prin cercetările efectuate de către profesori
iluştrii care au elaborat lucrări de referinţă..
Cercetările sociologice ale fenomenului juridic, analizează
modul în care societatea influenţează dreptul şi în care dreptul la
rândul său, influenţează societatea. Sociologia defineşte dreptul ca
fiind un fapt social pe care-l studiază din exterior.
Folosind metode specifice ( observaţia, sondajul de opinie,
interviul, ancheta socială, chestionarul), sociologia juridică
cercetează12 domenii ca: cel al creării dreptului, al cunoaşterii
dreptului de către destinatarii lor, al raporturilor juridice, al cercetării
cauzelor concrete care au dus la încălcarea dreptului, al formelor
juridice de influenţare a conduitei oamenilor etc.
Dreptul este o realitate socială, fapt pentru care organul care-l
creează sau îl aplică, trebuie să acorde o atenţie deosebită aspectelor
sociologice ale dreptului, pornind de la considerentul că, juridicul
pentru a-şi îndeplini funcţiile, trebuie să oglindească realitatea socială
şi ritmul transformărilor sociale.
În ţara noastră, metoda sociologică constituie un instrument
deosebit de util în orientarea procesului normativ, în desfăşurarea
activităţii de legiferare, în cunoaşterea, realizarea şi aplicarea
dreptului. Sociologia juridică s-a conturat ca o disciplină de sine
stătătoare, fiind rezultatul analizei factorilor sociali de influenţare a
dreptului.

26
Elemente de teoria generală a dreptului

În literatura de specialitate13, s-a afirmat că cercetarea


sociologică concretă, în special metoda experimentului este eficientă
în cunoaşterea efectelor unor măsuri aplicate în dreptul penal
(executarea pedepselor, suspendarea lor etc.), şi în combaterea
fenomenului infracţional.
4.2.4. Metoda comparativă
Comparaţia este operaţiunea cu ajutorul căreia se stabilesc
atât elementele comune cât şi cele specifice în cazul fenomenelor
juridice ce sunt supuse unei analize.
Cu ajutorul metodei comparative se compară diferite norme
juridice, instituţii juridice sau chiar sisteme de drept, în scopul
constatării elementelor comune şi distincte, pentru o mai bună analiză
şi cunoaştere a acestora.
Metoda comparativă are un caracter ştiinţific fiind considerată
ca o metodă cu puternice valenţe în studierea fenomenului juridic. Ea
arată calea de folosire a experienţei legislative şi judiciare a sistemelor
de drept din diferite ţări şi modalitatea de îmbogăţire reciprocă a
acestora.
Metoda comparativă ajută la construirea tipologiilor juridice,
a clasificărilor şi în procesul de legiferare14, unde furnizează informaţii
preţioase pentru legiuitor cu privire la alte sisteme de drept.
Importanţa comparatismului rezultă şi din crearea Dreptului
comparat, ca ramură distinctă în sistemul ştiinţelor juridice, precum şi
a unor catedre şi chiar institute de drept comparat.
4.2.5. Metodele cantitative
Metodele cantitative folosite în studierea fenomenului juridic
contribuie la perfecţionarea reglementărilor juridice, la sporirea
eficienţei lor sociale şi la îmbunătăţirea activităţii de realizare a
dreptului.
Cele mai frecvente metode cantitative folosite în activitatea
organelor legislative şi executive sunt: statistica juridică şi informatica
juridică.
Introducerea metodelor cantitative în cercetarea ştiinţifică
juridică şi în practica dreptului este motivată de nevoia de a descoperi
noi aplicaţii precum şi noi soluţii în practica juridică.
Metodele cantitative au un rol deosebit de important în:
- elaborarea şi sistematizarea legislaţiei;

27
Elemente de teoria generală a dreptului

- evidenţa legislativă şi evidenţa deciziilor organelor de


aplicare a dreptului;
- sistematizarea informaţiei juridice;
- evidenţa evoluţiei fenomenului juridic;
- evidenţe şi studii criminologice;
- evidenţa făptuitorilor (după mod de operare);
- informatizarea cercetării juridice şi a practicii jurisdicţionale.
- prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional
Calculatorul este considerat ca fiind instrumentul de lucru cel
mai modern şi eficient în sistemul judiciar, “o adevărată enciclopedie
a practicii judiciare”.
Metodele moderne ale statisticii şi informaticii sunt folosite în
mod curent şi de diferite organisme europene şi internaţionale, atât
pentru soluţionarea unor probleme practice cotidiene, cât şi pentru
elaborarea unor programe de cooperare şi dezvoltare comunitară în
diferite domenii.
4.2.6. Metodele prospective
Prognoza socială şi juridică are un caracter complex, ce
necesită un ansamblu diversificat şi ordonat, de metode, tehnici şi
procedee noi.
Un domeniu prioritar al cercetării prospective îl constituie
cercetarea activităţii legislative, investigaţia previzională fiind o
condiţie prealabilă a adoptării actelor normative a interpretării şi
aplicării lor, un instrument important de cunoaştere a cerinţelor legice
şi a tendinţelor dezvoltării sociale.
Alături de cercetarea prospectivă, un rol deosebit de important
în adoptarea deciziilor legislative îl joacă şi prognoza juridică care
implică alături de rezultatele cercetării ştiinţifice şi elementul de
decizie.
Metodele prospective aplicabile diferitelor domenii concrete
ale fenomenului juridic sunt deosebit de variate15. Astfel, putem
aminti:
- metoda extrapolării (folosită în procesul de elaborare şi
aplicare a dreptului);
- metoda morfologică (utilizată în domeniul în care acţionează
factorul decizional legislativ);
- metoda modelării (cu rol în optimizarea prognozelor de
decizii);

28
Elemente de teoria generală a dreptului

Prin introducerea acestor metode în domeniul ştiinţei dreptului, se urmăreşte


atât creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor cât şi creşterea rolului
funcţiei explicative.
CAPITOLUL III

IZVOARELE DREPTULUI

1. Consideraţii generale
1.1 Noţiunea de izvor de drept. Clasificare
Pentru ca norma juridică să devină obligatorie, ea trebuie să
îmbrace o anumită formă de exprimare.
Izvoarele dreptului sunt acele surse complexe, de natură
directivă şi subiectivă, individuală şi socială care duc la apariţia
normelor juridice1.
Izvoarele dreptului sunt modalităţile specifice de exprimare a
conţinutului dreptului. Ele reprezintă formele, procedeele de
exprimare ale normelor juridice, respectiv, actul normativ în care sunt
cuprinse aceste norme.
Prin forma de exprimare a normelor juridice se înţelege
modalitatea de instituire sau de recunoaştere de către puterea de stat a
normelor juridice în procesul de creare a dreptului.
Izvorul de drept este considerat a fi expresia creaţiei în drept,
el constituie originea, sursa, factorii de creare şi determinare a
dreptului.
Izvoarele dreptului se clasifică în mai multe categorii, în
funcţie de anumite criterii:
a) După criteriul raporturilor dintre conţinut şi formă,
izvoarele dreptului pot fi:
- izvoare materiale2 (reale, sociale) - reprezentate prin ideile
materializate în normele juridice, prin conştiinţa juridică a societăţii
reflectată prin tehnica juridică;
- izvoarele formale (juridice) - reprezentate prin procedeul,
forma specifică prin care se exprimă izvorul material3, procedeul prin
care aceste idei sunt materializate în reguli de conduită obligatorii.
b) După criteriul sursei de cunoaştere a dreptului, , izvoarele
de drept pot fi:
- izvoare scrise (inscripţii, documente, acte normative etc.);
- izvoare nescrise (tradiţii orale, cutume, date arheologice
29
Elemente de teoria generală a dreptului

etc.).
c) După criteriul sursei normative, distingem:
- izvoare directe (imediate, nemijlocite) - sunt actele
normative (legi, decrete, hotărâri etc.) elaborate nemijlocit de stat,
având forţă juridică obligatorie;
- izvoarele indirecte (mediate, complexe) - sunt normele
obişnuielnice (obiceiul juridic), actele organelor nestatale, actele şi
tratatele internaţionale4, care capătă forţă juridică numai după ce sunt
recunoscute, sancţionate sau consacrate ca atare de către autoritatea
publică.
În funcţie de alte criterii, teoria juridică clasică a izvoarelor
dreptului distinge următoarele clasificări:
- izvoare oficiale (legile, actele normative subordonate legilor
şi jurisprudenţa) şi izvoare neoficiale (obiceiul juridic şi doctrina);
- izvoare fundamentale ( Constituţia, tratatele internaţionale),
izvoare generale (legi ordinare, coduri) şi izvoare detaliatoare
(decrete, ordonanţe, decizii);
- izvoare potenţiale (ce exprimă posibilitatea de a elabora,
modifica sau abroga norme juridice, factorul potenţial fiind voinţa
socială) şi izvoare actuale (reprezentate de toate actele normative în
vigoare);
- izvoare creatoare ( sunt legea, care emană de la puterea
publică şi cutuma creaţie a colectivităţii, pentru că ele creează norme
juridice noi) şi izvoare interpretative (sunt doctrina şi jurisprudenţa
pentru că ele nu creează norme noi, ci doar le interpretează pe cele
existente).
Analiza izvoarelor dreptului, evidenţiază cele două accepţiuni
de bază ale noţiunii de izvor de drept, respectiv, izvorul material şi
izvorul formal al dreptului.
Izvoarele materiale ale dreptului, denumite şi izvoare reale,
sunt considerate ca fiind un “dat” al dreptului, realităţi ce determină
acţiunea legiuitorului, forţe creatoare ale dreptului. Izvoarele materiale
constituie geneza regulilor juridice, originea lor. În conţinutul
izvoarelor materiale intră: factorii de configurare ai dreptului (naturali,
social-politici şi umani), dreptul natural5 şi raţiunea umană, conştiinţa
juridică, starea economică şi izvoarele culturale (ideologice).
Aceste elemente determină şi definesc conţinutul concret al
dreptului pozitiv6, legiuitorul fiind obligat a le lua în considerare la

30
Elemente de teoria generală a dreptului

elaborarea dreptului. Deoarece în aceste elemente constitutive ale


izvoarelor de drept sunt concretizate nevoile reale ale vieţii, ele se
prezintă sub forma unor adevărate comandamente sociale.
Izvoarele formale ale dreptului reprezintă forma exterioară a
normei de drept, sau forma de exprimare a normei juridice.
Studiul izvoarelor formale ale dreptului a preocupat şi
preocupă şi în prezent gândirea juridică, dată fiind atât importanţa
teoretică dar şi incontestabilele virtuţi practice ale acestora.
Dezvoltarea şi evoluţia istorică a dreptului demonstrează
pluralitatea izvoarelor dreptului în sistemul juridic al fiecărei ţări.
Această pluralitate, diversitate de izvoare de drept este motivată pe de-
o parte, de complexitatea şi multitudinea relaţiilor sociale supuse
reglementării juridice, iar pe de altă parte, de varietatea formelor şi
instrumentelor de organizare şi guvernare a societăţii, precum şi de
organizarea activităţii şi competenţei autorităţii publice.
Toate tipurile de drept au cunoscut în evoluţia lor istorică o
pluralitate de izvoare (acte normative, cutume, precedente judiciare,
doctrina etc.)

2. Prezentarea izvoarelor formale ale dreptului


Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia istorică a
fenomenului juridic sunt: obiceiul juridic (cutuma), jurisprudenţa
(practica judiciară) şi precedentul judiciar, doctrina, contractul
normativ şi actul normativ.
Aceste izvoare reprezintă formele prin care normele juridice
sunt exprimate, atât sub aspect intern (al structurii interne a normei
juridice – articole, alineate, paragrafe, părţi, capitole etc.) cât şi extern
(prin ce se exprimă reglementarea juridică – legi, decrete, hotărâri de
guvern etc.).
Aceste forme variate de exprimare a dreptului au existat în
toate tipurile de drept, ponderea unora sau altora dintre aceste izvoare
fiind diferită, în funcţie de timp şi spaţiu, dar şi în funcţie de
complexitatea relaţiilor sociale ce au constituit obiectul lor de
reglementare. De exemplu, înaintea revoluţiilor burgheze, ponderea
izvoarelor de drept o deţinea obiceiul, iar după revoluţii, actul
normativ a căpătat ponderea cea mai mare. Jurisprudenţa şi doctrina
au fost recunoscute ca fiind izvoare de drept în diferite ţări şi perioade,

31
Elemente de teoria generală a dreptului

având un rol important în crearea unor norme juridice noi, concurând


prin aceasta autoritatea legii.
2.1. Obiceiul juridic (cutuma)
Din punct de vedere istoric, obiceiul socotit ca cel mai
important izvor formal al dreptului, constituie cel mai vechi izvor de
drept, prima formă în care s-au exprimat normele juridice. El a
constituit expresia unor necesităţi legate de conservarea valorilor
sociale, fiind rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, a
repetării unei practici îndelungate în credinţa că se respectă o regulă
de drept.
În relaţiile dintre ei oamenii aplică unele reguli care prin
repetiţie, duc la convingerea că sunt utile şi necesare devenind astfel,
obiceiuri. Nu toate obiceiurile pe care le-a creat societatea au devenit
însă, izvoare de drept.
Pentru ca un obicei din sistemul general al normelor sociale să
treacă în sistemul izvoarelor dreptului este nevoie ca el să fi fost
recunoscut (sancţionat) de organele legislative şi încorporat într-o
normă oficială sau, instanţa de judecată să-l valideze ca regulă juridică
la cererea părţilor7.
Obiceiul reprezintă o practică socială îndelungată (inveterata
consuetudo) ce are în conţinutul său o adevărată bogăţie sociologică.
Obiceiul sub formă de datini, tradiţii, practici religioase, a
constituit principala modalitate de ordonare a relaţiilor sociale în
comuna primitivă, în conformitate cu interesele asigurării existenţei şi
securităţii colectivităţii.
Caracteristic în general, societăţilor cu ritm lent de
transformare, obiceiul apare ca o convenţie tacită a membrilor
societăţii.
Obiceiul juridic era numit la romani “mores majorum”, adică
“moravurile bătrânilor”. Ulpian considera obiceiul ca fiind drept şi
lege pentru problemele care nu erau tratate în dreptul scris.
Primele legi scrise ale antichităţii (Codul lui Hammurapi,
Codul lui Manu, Legile lui Solon, Legea celor XII table etc.) au fost
constituite în principal, din culegerile de obiceiuri perpetuate în
colectivităţile respective, impregnate cu reguli etico-religioase.
La romani, în perioada jurisconsulţilor, întinderea dreptului
cutumiar a fost mai modestă - mai ales până la căderea imperiului,
datorită grijii acestora de a reglementa relaţiile sociale prin legi scrise.

32
Elemente de teoria generală a dreptului

După căderea Imperiului roman, obiceiurile încep să capete


importanţă, subminând astfel celebrul edificiu legislativ al Romei, prin
extinderea mai târziu a dreptului obişnuielnic.
În Evul Mediu, dreptul cutumiar înregistrează o mare
extindere (exceptând Imperiul bizantin), culminând cu codificarea
cutumelor. Sunt cunoscute în aceea perioadă coduri ca: Oglinda
germană, Oglinda saxonă, Oglinda şvabă, Aşezămintele lui Ludovic
cel Sfânt. Acest proces de codificare, deşi a contribuit la cunoaşterea
rapidă şi respectarea regulilor cutumiare, a dus la dispariţia treptată a
caracterului de drept nescris al cutumei.
După revoluţiile burgheze, în sistemele de drept din familia
romano-germanică, scade influenţa obiceiului datorită politicii
legislative, fiind înlocuit de norme juridice de drept public şi privat,
politică impusă de rapidele schimbări în plan economic şi social.
Aceste schimbări au necesitat o mobilitate şi o dinamică puternică a
dreptului, care nu putea fi realizată cu ajutorul regulilor obişnuielnice
lente şi conservatoare.
Deşi legea câştigă teren în detrimentul obiceiurilor, acestea
continuă să existe şi să acţioneze atât în dreptul public cât şi în dreptul
privat. În dreptul public obiceiul se păstrează prin aşa-numitele
“tradiţii” constituţionale, parlamentare, republicane şi monarhice, iar
în dreptul privat, obiceiul acţionează în special în materie civilă şi
comercială.
În ţara noastră, cutumele geto-dace au constituit izvor de drept
important pentru dreptul pozitiv, reglementând atât relaţiile sociale
interne cât şi externe. În perioada democraţiei militare, reglementarea
acelor relaţii era sub forma obiceiurilor nejuridice căpătând forma
normei juridice în perioada de formare a statului geto-dac8. Începând
cu secolul al VI-lea î.e.n., s-a accelerat procesul de transformare a
obiceiurilor în norme juridice, în primul rând pentru că, uniunile
tribale aveau un caracter politico-juridic pronunţat.
După cucerirea Daciei de către romani, sistemele juridice
prezentau o dualitate a izvoarelor de drept, respectiv, cutuma ca drept
autohton pentru spaţiile libere ale fostului stat geto-dac, dreptul roman
pentru provinciile romane, sau ambele ţinând cont de dinamica
transformărilor sociale. Dreptul autohton geto-dac9 format pe baza
cutumei a existat însă mult timp în paralel cu dreptul roman (ce se

33
Elemente de teoria generală a dreptului

aplica cetăţenilor romani rezidenţi şi peregrinilor sub forma de „jus


gentium”).
O poziţie puternică a avut dreptul cutumiar în Evul Mediu,
fiind cunoscut sub denumirea de “Jus Valachicum” sau “Jus
Valachorum”, adică, “dreptul românilor”. După formarea statelor
româneşti feudale acest drept a constituit “Lex terrae”, adică, legea
ţării sau obiceiul pământului. În procesul de codificare a normelor
juridice, obiceiul pământului a constituit una din sursele de inspiraţie
pentru diferite coduri precum: Codul lui Calimach (1817 în Moldova),
Codul lui Caragea (1818 în Ţara Românească). Codul civil român din
1864 inspirat din Codul civil francez de la 1804, restrânge rolul
obiceiului, dar face totuşi unele trimiteri la acesta10.
În prezent, rolul cutumei este subsidiar, obiceiul juridic este
invocat în Codul civil român (în art.970, referitor la convenţii), în
Constituţie (în art.41, privitor la protecţia proprietăţii private), şi în
Codul familiei (privitor la statutul femeii căsătorite).
Pentru sistemele de drept anglo-saxone, dreptul cutumiar
continuă să fie un izvor de drept important.
În dreptul internaţional public, alături de tratat, un izvor de
drept important îl constituie şi cutuma internaţională, considerată a fi
o practică constantă a statelor, o expresie tacită a consimţământului lor
privind recunoaşterea unei reguli drept regulă de conduită obligatorie
în relaţiile dintre ele11.
În dreptul penal, rolul cutumei este exclus pentru că, cele două
principii, respectiv, principiul legalităţii pedepsei şi principiul
legalităţii încriminării, presupun ca izvor de drept penal, legea scrisă.
Unele obiceiuri sunt consacrate de lege şi recunoscute ca fiind
necesare şi utile existenţei şi dezvoltării sale, altele sunt doar acceptate
fără a fi consacrate, iar alte obiceiuri (numite obiceiuri condamnabile)
care contravin legii sunt sancţionate de ea, fără a fi acceptate sau
consacrate.
Inserarea obiceiului juridic în dreptul contemporan prezintă
atât avantaje cât şi dezavantaje. Ca avantaje se pot specifica,
consacrarea de valori morale şi spirituale ale popoarelor. Ca
dezavantaje ale includerii obiceiului juridic în categoria izvoarelor de
drept contemporane, menţionăm: întreţinerea discriminărilor naţionale
şi rasiale, a intoleranţei religioase, a arbitrariului datorită ambiguităţii
interpretării, nesincronizarea cu dinamica actelor normative, lipsa de

34
Elemente de teoria generală a dreptului

certitudine oferită de dreptul scris etc. Obiceiul juridic fiind o


componentă a tradiţiei normative, este considerat ca purtător al
trăsăturilor acesteia: conservatorism, rigiditate, lipsă de certitudine.
În majoritatea sistemelor de drept în care obiceiul este
acceptat ca şi izvor de drept, în raport cu legea are un rol subsidiar,
secundar. Există însă şi excepţii, de exemplu, în doctrina Germaniei se
susţine că, cutuma are aceeaşi forţă juridică ca şi legea, pe care poate
să o suplinească, să o completeze şi chiar să deroge de la ea.
2.2. Doctrina12 (Ştiinţa juridică)
Doctrina juridică cuprinde totalitatea analizelor,
comentariilor, opiniilor şi interpretărilor făcute de către specialiştii în
drept cu privire la fenomenul juridic.
În decursul istoriei, rolul doctrinei ca izvor de drept a fost
diferit. Jurisconsulţii romani au contribuit la dezvoltarea şi adaptarea
dreptului roman la evoluţiile sociale şi politice. În perioada
împăratului Augustus, jurisconsulţii aveau dreptul de a da avize
obligatorii pentru judecători (care nu erau specialişti în drept) în
soluţionarea unor litigii. De asemenea, consultaţiile date de către
aceştia au constituit “Jus publicae respodendi”. Împăratul Adrian a
hotărât că judecătorii sunt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a
creatorilor dreptului. Mai târziu, ca urmare a creşterii numărului de
jurisconsulţi şi a contradicţiilor dintre pronunţările lor, s-a ajuns să se
ia în considerare părerile a patru jurisconsulţi (Paul, Papinian, Ulpian
şi Modestin) instituindu-se astfel “Jus vetus”, recunoscut ca izvor
formal al dreptului.
Operele marilor jurisconsulţi Paul şi Ulpian au constituit sursa
de inspiraţie pentru împăratul Iustinian în opera sa “Digestes” care a
stat apoi la baza elaborării Codului lui Iustinian (“Codex juris
civilis”).
În Evul Mediu doctrina câştigă autoritate, opinia comună şi
concordantă a juriştilor având putere de lege şi fiind invocată în
hotărârile pronunţate în instanţele judecătoreşti. Un rol deosebit a avut
consensul savanţilor, aşa numitul drept al profesorilor şi cutuma
specialistului.
Odată cu procesul de codificare, de publicare şi sistematizare
a normelor juridice în mari coduri, rolul doctrinei ca izvor de drept a
scăzut simţitor, fără însă să dispară. De exemplu, scrierile profesorului
Savigny au fost codificate în Codul civil german din 1900; Codul

35
Elemente de teoria generală a dreptului

comercial american a fost iniţiativa unui grup de profesori de drept,


fiind adoptat ulterior pe cale legislativă în toate statele S.U.A.
În prezent, doctrina exercită o influenţă incontestabilă asupra
procesului de creare, interpretare, aplicare şi adaptare a normelor
juridice. Ea formulează principii, elaborează concepte şi categorii
juridice, sistematizează regulile şi instituţiile juridice. Cursurile,
tratatele, studiile de drept comparat, articolele specialiştilor în drept,
constituie fundamentul pregătirii juridice a practicienilor dreptului, a
căror activitate practică va fi puternic influenţată de interpretările şi
soluţiile date de aceştia.
Doctrina este considerată ca fiind un izvor de drept indirect,
interpretativ, cu rol în studierea legii, interpretarea şi chiar criticarea
ei, drept pentru care, ea poate să propună prin studii de drept
comparat, norme şi soluţii noi adaptate cerinţelor societăţii prezente.
Deşi are un rol important în cunoaşterea fenomenului juridic, a
relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, în interpretarea şi
aplicarea corectă a normelor juridice, în perfecţionarea şi dezvoltarea
dreptului, doctrina nu mai poate fi considerată în prezent ca fiind un
izvor de drept direct, formal.
2.3.Jurisprudenţa (Practica judiciară) şi precedentul
judiciar
Jurisprudenţa13 este alcătuită din totalitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele, prin care
s-au interpretat sau aplicat normele juridice la diferite situaţii concrete.
Jurisprudenţa este un izvor de drept formal ce include
experienţa practică a organelor judecătoreşti ce aplică dreptul pozitiv
şi căruia îi probează şi legitimează valabilitatea. Jurisprudenţa este
rezultatul interpretării şi aplicării dreptului, realizată de organul
judiciar asupra voinţei legiuitorului care a redactat norma de drept.
De cele mai multe ori, instanţele de judecată ajung la soluţii
unitare în interpretarea şi aplicarea unor norme juridice. În cazul
existenţei conflictelor dintre instanţele inferioare, Curtea Supremă de
Justiţie impune acestora o anumită interpretare, prin pronunţarea unor
soluţii constante şi unitare (decizii ale Plenului Curţii Supreme de
Justiţie). Astfel de soluţii sunt invocate uneori ca precedente judiciare
în activitatea judecătorească. Aceste decizii însă, nu completează, nu
dezvoltă legea şi nici nu creează norme noi de drept, ci doar explică
sensul real al unei norme juridice (îl interpretează). Ele nu sunt izvor

36
Elemente de teoria generală a dreptului

de drept şi nu au caracter obligatoriu pentru judecători, dar pot fi avute


în vedere de către instanţele de judecată, date fiind, prestigiul şi
poziţia organului de la care emană. Acest lucru s-ar motiva prin faptul
că, deciziile instanţelor superioare sunt urmate în general de către
instanţele inferioare pentru a nu-şi expune deciziile ce le pronunţă,
desfiinţării de către acestea, ca urmare a exercitării căilor de atac de
către părţi.
Jurisprudenţa sau practica judiciară nu a avut acelaşi rol în
toate sistemele de drept.
În antichitate şi feudalism (la fel ca şi cutuma), jurisprudenţa a
constituit un izvor de drept important, care s-a diminuat apoi în epoca
modernă în ţările europene, odată cu creşterea ponderii actelor
normative.
În dreptul roman, jurisprudenţa a fost un izvor de drept
important, ce a constituit fundamentul evoluţiei acestuia. Soluţiile,
hotărârile pretorilor au devenit obligatorii pentru toţi magistraţii
formând dreptul pretorian, considerat a fi sursă importantă pentru
instituirea de norme şi instituţii juridice.
În secolul al XIII-lea au apărut în Anglia colecţii de
jurisprudenţă (reports). În ţările în care dreptul este reprezentat prin
common law (Anglia, SUA, Canada etc.) există concepţia că înţelesul
dreptului este cel dat de instanţele judecătoreşti, deci, conţinutul
normelor juridice este determinat în precedentul judiciar (ex.
Hotărârile date de Consiliul privat al Camerei Lorzilor în Anglia). În
aceste împrejurări, judecătorul era considerat ca fiind autoritatea care
creează dreptul, care instituie reguli noi de drept14. În raport cu aceste
reguli, legea era privită ca fiind auxiliară, subsidiară (legile existente
fiind simple corective ale practicii judiciare), dreptul comun (common
law) fiind considerat ca având o existenţă obiectivă chiar dacă nu era
exprimat în acte.
Creşterea puterii monarhului în ţările din Europa, precum şi
creşterea rolului actelor normative însoţite de codificări, au redus
câmpul de aplicare al jurisprudenţei (de exemplu, Codul penal al
Germaniei şi Codul civil francez au interzis aplicarea ei).
Jurisprudenţa îşi pierde treptat rolul de izvor de drept, rămânând un
izvor formal, subsidiar de drept.
Cu timpul, unele curente şi şcoli juridice s-au pronunţat
defavorabil menţinerii practicii judiciare între izvoarele de drept.

37
Elemente de teoria generală a dreptului

Acest lucru era motivat de faptul că jurisprudenţa opune rezistenţă la


nou, neputând oferi astfel modele juridice corespunzătoare
schimbărilor sociale. De asemenea, jurisprudenţa îşi pierde din
importanţă şi ca urmare a dezvoltării activităţii normative a statului.
În timpul Revoluţiei burgheze franceze, rolul practicii
judiciare s-a limitat. Robespierre arăta că termenul „jurisprudenţă” ar
trebui şters din limba franceză. Cu ocazia adoptării Codului Civil
francez din 1804, Portalis afirma că trebuie să existe o jurisprudenţă
cu rol de a umple golurile legii, susţinând în acelaşi timp că, „toate
materiile trebuie reglementate de legi ... abandonând jurisprudenţei
cazurile rare şi extraordinare precum şi cele neprevăzute de legi”.
Dreptul românesc contemporan, nu acordă practicii judiciare
calitatea de izvor de drept, pentru că, potrivit principiului separaţiei
puterilor în stat şi al legalităţii, puterea judecătorească nu este
competentă să legifereze (să creeze legea) ci doar să aplice legea care
este edictată de Parlament (ca putere legislativă în stat). De altfel,
Codul civil român în art.4. prevede expres interdicţia ca judecătorul să
creeze norme juridice cu caracter general prin hotărârea pe care o
pronunţă. Există însă situaţii în practica judiciară pentru a căror
soluţionare nu există prevederi normative sau chiar dacă există nu sunt
suficiente sau destul de clare, dar pe care judecătorul este obligat să le
rezolve conform principiilor de drept specifice şi conştiinţei sale
juridice15 (în caz contrar va fi vinovat de denegare de dreptate,
conform art.3. din Codul civil).
Hotărârea pronunţată de judecător într-o cauză are forţă
obligatorie numai faţă de cauza pentru care s-a dat (numai pentru
speţa respectivă) nu şi pentru alte cauze similare. În practica judiciară
nu se creează norme juridice noi ci numai se interpretează sau se
completează normele juridice existente.
Practica organelor judiciare16 prezintă însă o importanţă
deosebită într-un stat de drept, chiar şi ca izvor subsidiar de drept, ea
fiind deosebit de valoroasă în procesul rezolvării multiplelor probleme
social-economice şi politice.
Deşi nu primeşte în dreptul contemporan românesc
considerarea de izvor de drept totuşi, activitatea judiciară a Curţii
Constituţionale de exemplu, poate impune respectarea Constituţiei
chiar şi legiuitorului, prin declararea neconstituţionalităţii oricărui act
emis de către acesta. Deci, prin competenţa sa, Curtea Constituţională

38
Elemente de teoria generală a dreptului

instituie o jurisprudenţă ce poate nesocoti voinţa legiuitorului,


jurisprudenţă din care rezultă decizii importante care pot să confirme
sau să infirme în mod nemijlocit, normele juridice adoptate de forul
legislativ. De asemenea, deciziile pronunţate de Curtea Supremă de
Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, la sesizarea
Procurorului General, sunt general-obligatorii, ca şi legea, pentru toate
instanţele.
2.4. Contractul normativ
Definiţia contractului este dată de Codul civil în art.942. în
care se precizează că: “Contractul este acordul17 între două sau mai
multe persoane, spre a constitui sau stinge între dânşii un raport
juridic” .
Contractul18, ca act juridic civil naşte drepturi şi obligaţii
pentru părţi (respectiv, naşte, modifică sau stinge raporturi juridice
concrete) producând efecte juridice doar în sarcina părţilor. El nu e
considerat în doctrină ca fiind izvor de drept.
Când însă contractul conţine reguli de conduită cu
aplicabilitate largă, (adică reguli cu caracter general impersonal şi
repetabil) pentru a orienta comportamentul părţilor, el are valoarea de
act normativ (contract normativ) şi este izvor al dreptului pozitiv.
În literatura juridică de specialitate se consideră că, contractul
normativ este izvor de drept, în dreptul constituţional, în dreptul
internaţional public şi în dreptul muncii şi securităţii sociale.
În domeniul constituţional, contractele normative sunt izvoare
de drept, în materia organizării şi funcţionării structurii federative a
statelor (deci, în cazul formării federaţiilor şi confederaţiilor de state),
ele fiind acte prin care se stabilesc regulile şi principiile convenite de
statele membre în vederea existenţei lor federative (asociate), acte ce
devin odată cu crearea statelor federale, adevărate constituţii ale
acestora
Prin contractul normativ s-au reglementat în decursul istoriei
domenii importante ale construcţiei social-politice. De exemplu, în
procesul de formare a Constituţiei Angliei în perioada medievală, prin
intermediul unui astfel de contract normativ, Magna Charta
Libertatum (1215) încheiat între Regele Ioan şi baronii şi cavalerii
ţării, s-au reglementat relaţiile dintre regalitate şi nobilime.
În dreptul internaţional public, contractul normativ se
întâlneşte sub forma tratatelor, fiind expresia liberului consimţământ

39
Elemente de teoria generală a dreptului

al statelor semnatare prin care se creează, se modifică sau se sting


norme de drept internaţional (de exemplu, Carta O.N.U. adoptată în
1945 la care au aderat toate statele membre ale O.N.U., Statutul
Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg adoptat la Londra în
acelaşi an).
Contractul normativ este un izvor important al dreptului
muncii şi securităţii sociale, unde apare sub forma de contract colectiv
de muncă, încheiat prin negocieri între angajator şi sindicate, sau sub
formă de statute şi regulamente de ordine interioară. El cuprinde
clauze cu caracter economic şi social şi stă la baza încheierii
contractelor individuale de muncă ale salariaţilor cu angajatorul.
Contractul colectiv de muncă prevede condiţiile generale ale
organizării procesului muncii, reglementează relaţiile dintre cele două
categorii de subiecte ale raportului juridic de muncă, stabileşte
drepturi şi obligaţii a căror neîndeplinire este considerată încălcare de
lege şi atrage după sine răspunderea juridică19.
Contractul colectiv de muncă este considerat în doctrină20 ca
fiind o normă convenţională ce s-a negociat între părţi, o modalitate de
reglementare a relaţiei sociale de muncă, având putere de lege în sfera
sa de aplicare.
2.5. Legea21
Conceptul de lege poate fi utilizat cu două sensuri. În sens
larg (lato sensu), legea reprezintă orice act normativ juridic emis de un
organ de stat competent, conform unei proceduri prestabilite. Actele
normative cuprind toate formele sub care sunt experimentate normele
juridice edictate de organele statului: legi, decrete, hotărâri şi
ordonanţe ale guvernului, ordine şi regulamente ministeriale etc.
În sens strict (stricto sensu), prin lege se înţelege numai acel
act normativ care este elaborat de către puterea legislativă
(Parlament), după o procedură specială prestabilită.
Actele normative au o poziţie predominantă în sistemul
izvoarelor dreptului (în sistemele de drept moderne), sunt izvoare de
drept precise. Ca izvoare de drept create de organele publice investite
cu competenţe normative (Parlament, Guvern, Preşedinţie, organe
administrative locale etc.), actele normative cuprind norme general-
obligatorii, fiind izvoare de drept importante prin particularităţile pe
care le reprezintă. Astfel, actele normative reflectă schimbările rapide
şi dinamice ale transformărilor sociale, pe de-o parte, iar pe de altă

40
Elemente de teoria generală a dreptului

parte, prin forma scrisă pe care o îmbracă, prin caracterul general,


precis, dar şi constant, precum şi prin mijloacele statale specifice de
publicitate, constituie garanţii de certitudine în raport de alte izvoare
de drept.
Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legea, ca
emanaţie directă a autorităţii statului (a puterii legislative), ca act
conştient elaborat de organul puterii legiuitoare care exprimă voinţa şi
interesele alegătorilor. Toate celelalte acte normative se subordonează
legii, ele fiind elaborate în vederea executării legilor.
2.5.1. Trăsăturile legii
Legea prezintă unele trăsături specifice, prin care se distinge
de celelalte acte normative, cum ar fi:
- legea este emisă de puterea legiuitoare;
- legea reprezintă principalul izvor de drept;
- legea este un izvor de drept oficial;
- legea are întotdeauna caracter normativ (celelalte acte ale
organelor executive pot avea atât caracter normativ cât şi individual);
- legea se adoptă după legi procedurale (ce provin de la
organul legiuitor);
- legea este revoluţionară în raport cu alte izvoare de drept (ea
poate modifica unele situaţii de drept pozitiv, poate modifica sau
desfiinţa alte acte normative) care sunt conservatoare;
- legea este scrisă şi se poate constata uşor;
- legea conferă legalitate structurii etatice, formei de
guvernământ, regimului politic, drepturilor şi libertăţilor persoanelor
etc.;
- legea este cel mai de seamă instrument de realizare a
dreptului;
- legea este generală, obligatorie tipică, impersonală şi
permanentă.
2.5.2. Clasificarea legilor
În funcţie de anumite criterii, clasificarea legilor se face astfel:
a) După forţa lor juridică, legile sunt:
- legi fundamentale sau constituţionale - Constituţia şi legile
constituţionale reprezintă baza juridică a întregii vieţi de stat având
forţă juridică superioară. Legile constituţionale sunt cele prin care se
revizuieşte Constituţia;

41
Elemente de teoria generală a dreptului

- legi organice – ocupă locul secund în ierarhia legilor, ele


reprezintă o prelungire a materiilor constituţionale şi intervin în
domenii de activitate foarte importante, care sunt expres prevăzute de
lege22;
- legi ordinare - codurile şi legile speciale - cuprind norme
juridice ale unei ramuri de drept sau domeniu de activitate. Ele pot
interveni în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor ce
sunt rezervate legilor constituţionale şi organice23.
b) După sfera de cuprindere a relaţiilor sociale reglementate,
legile pot fi:
- legi generale - conţin dispoziţii comune pentru o categorie
largă de relaţii sociale (codurile). Legea generală este numită dreptul
comun;
- legi speciale - se aplică pentru disciplinarea, reglementarea
unei situaţii particulare faţă de reglementările legii comune. În caz de
concurs cu legea generală se aplică principiul “lex speciali derogat
generali”;
- legi excepţionale - se emit în situaţii deosebite (cum ar fi:
starea de necesitate, starea de război etc.);
c) După criteriul conţinutului lor, legile se diferenţiază în:
- legile materiale - ce reglementează activitatea subiectelor de
drept (persoane fizice şi juridice) şi raporturile dintre ele;
- legi procedurale - ce stabilesc forma de desfăşurare a unei
activităţi publice sau private, precum şi forma de emitere a actelor
juridice şi de sancţionare a celor ce încalcă legea materială. Ele
cuprind norme de organizare judecătorească, norme de competenţă şi
norme de procedură propriu-zisă.
d) După criteriul reglementării juridice, există: legi cu
caracter civil, penal, administrativ, financiar etc.
În ierarhia lor, legile sunt situate după criteriul autorităţii lor
juridice (al forţei juridice), după care legile se clasifică în legi
fundamentale şi legi ordinare.
Constituţia României prevede în art.72 că: “Parlamentul
adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.
După importanţă şi după notele fundamentale, în cadrul
legilor se remarcă legile constituţionale (Constituţia, legile electorale
etc.) care reglementează cele mai vitale relaţii sociale, fiind baza
juridică a întregii vieţi de stat.

42
Elemente de teoria generală a dreptului

Constituţia dispune de forţă juridică superioară faţă de orice


act normativ, datorită conţinutului reglementărilor sale şi procedurii
speciale de elaborare şi de adoptare. Ea constă într-un sistem închegat
de norme juridice cu forţă juridică superioară, ce consacră şi oglindesc
structurile economice şi formele proprietăţii, organizarea de stat,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale omului.
Constituţia fixează cadrul general al ordinii de drept şi
concretizează în cel mai înalt grad ideea de justiţie şi dreptate în
societatea organizată. Toate celelalte acte normative sunt elaborate pe
baza şi în aplicarea Constituţiei şi trebuie să se conformeze spiritului
şi literei acesteia.
Constituţia este cea mai importantă lege în stat, fiind denumită
pentru acest considerent şi Legea fundamentală.
Filozoful L. Duguit considera Constituţia ca fiind “legea
deasupra legilor”, pentru că ea formulează valorile fundamentale în
cadru normativ şi crează convingerea că există o regulă de drept a
puterii publice superioară.
Pe lângă semnificaţia sa etimologică (constitutio = aşezare cu
temei), importanţa sa juridică şi spirituală (este starea de spirit a unui
popor), Constituţia este oglinda stării unui popor, ea reflectă gradul
său de dezvoltare şi înţelegere. Filozoful german Hegel spunea în
acest sens că:”…..fiecare popor are constituţia care i se potriveşte şi
care i se cuvine”.
În literatura juridică de specialitate au existat încercări de
clasificare a constituţiilor, astfel:
- Constituţie cutumiară (cuprinde un ansamblu de reguli
cutumiare) şi Constituţia scrisă (elaborată sistematic după o procedură
prestabilită);
- Constituţie suplă (se poate revizui de organele care adoptă
legi ordinare după procedura folosită la adoptarea acestora) şi
Constituţie rigidă (nu poate fi revizuită decât de un organ distinct
după o procedură specială prestabilită);
Legile organice deţin un loc secund în ierarhia legilor, au o
forţă juridică inferioară Constituţiei şi legilor constituţionale, dar
superioară celorlalte izvoare de drept datorită importanţei obiectului
lor de reglementare juridică. Legile organice sunt considerate o
prelungire a normelor constituţionale, pentru că intervin în domeniile
de activitate expres prevăzute de Constituţie ca fiind foarte

43
Elemente de teoria generală a dreptului

importante. Aceste legi sunt situate la un nivel intermediar între


Constituţie şi legile ordinare.
În art.72 alin.3. din Constituţie sunt prevăzute expres şi
limitativ domeniile care fac obiectul exclusiv al legilor organice.
Astfel, prin lege organică se reglementează:
- sistemul electoral;
- organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
- organizarea şi desfăşurarea referendumului;
- organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare
a Ţării;
- regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă;
- infracţiunile, pedepsele şi regimul lor de executare;
- acordarea amnistiei şi graţierii colective;
- organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti şi Curţii de Conturi;
- statutul funcţionarilor publici;
- contenciosul administrativ;
- regimul juridic general al proprietăţii;
- regimul general al cultelor;
- regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi
protecţia socială;
- organizarea generală a învăţământului, etc.
Legile organice sunt adoptate prin votul majorităţii absolute a
membrilor din fiecare cameră sau prin majoritate absolută în şedinţa
comună a celor două Camere, dacă procedura de mediere nu a dat
rezultate.
Legile ordinare reglementează orice domeniu al relaţiilor
sociale, cu excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi organice.
Pentru aceste considerente, se impune conformitatea legilor ordinare
cu cele organice, în caz contrar, ar putea fi declarate neconstituţionale.
Iniţiativa legislativă pentru aceste legi aparţine Parlamentului,
Guvernului şi chiar cetăţenilor. Legile ordinare cuprind norme juridice
ce reglementează raporturi sociale foarte diverse. În categoria acestor
legi se remarcă codurile considerate legi de sinteză (Codul civil,
Codul penal, Codul silvic, Coduri de procedură, etc.) şi legile speciale.
Legile ordinare se adoptă de fiecare cameră, potrivit regulei
majorităţii relative sau în şedinţa comună a ambelor Camere, dacă,
prin procedura de mediere nu s-a ajuns la un acord.

44
Elemente de teoria generală a dreptului

Decretele legi – sunt adoptate de anumite organe executive,


în situaţii excepţionale, când organul legiuitor nu funcţionează în
condiţii normale. Deşi, nu emană de la organul legislativ, ele au putere
de lege24.
2.6. Actele normative subordonate legii
Dată fiind complexitatea vieţii economice, sociale şi politice,
precum şi multitudinea relaţiilor sociale ce trebuiesc reglementate,
este imposibilă reglementarea exhaustivă prin lege a tuturor aspectelor
unui raport social. De aceea, pe lângă activitatea legislativă a
Parlamentului este necesară şi o activitate normativă a celorlalte
organe ale statului.
Pentru ca actele normative ale acestor organe etatice
(Preşedinte, Guvern, Ministere etc.) să producă efecte juridice, trebuie
să se îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie conforme cu legile, adică să nu conţină dispoziţii
contrare legilor constituţionale, organice sau ordinare;
- să intervină “secundum legem”;
- să intervină în domeniile în care legea nu a intervenit;
- să respecte ierarhia forţei juridice a actelor normative în stat;
- să fie date în forma şi cu procedura prevăzută pentru ele;
- să intervină în limitele competenţei teritoriale şi materiale
ale organului emitent.
Aceste acte normative, deşi sunt subordonate legii, se
conformează totuşi prevederilor sale şi produc efecte juridice
obligatorii ca şi legea, pentru subiectele de drept cărora li se
adresează. Când însă, intră în dezacord cu legea care are prioritate de
aplicare, aceste acte îşi pierd efectul lor juridic.
După organul de la care emană, aceste normative se clasifică
astfel:
a) Decrete prezidenţiale - sunt acte normative emise de şeful
statului.
Există decrete prezidenţiale normative şi individuale.
Decretele normative sunt actele emise de Preşedinte în situaţiile
prevăzute de Constituţie (declararea stării de mobilizare, a stării de
urgenţă, a stării de război). Aceste acte se semnează de către
Preşedinte şi se contrasemnează de Primul Ministru.
Decretele prezidenţiale individuale sunt emise în scopul
acordării şi avansării în grade militare, numiri şi revocări din funcţii.

45
Elemente de teoria generală a dreptului

b) Hotărârile Guvernului cu caracter normativ - se


fundamentează pe Constituţie şi pe legi, şi prevăd măsurile de aplicare
a legilor în cele mai diferite domenii. Conform art.113 din Constituţia
României, Guvernul poate adopta ordonanţe ce se supun ratificării
ulterioare de către Parlament, ordonanţe emise pentru domenii ce ţin
de legile ordinare25;
c) Ordinele, instrucţiunile, regulamentele miniştrilor şi ale
celorlalţi conducători ai organelor centrale de specialitate ale
administraţiei de stat (Banca Naţională, Direcţia Centrală de
Statistică, etc.) se adoptă pe baza prevederilor exprese ale legii şi ale
actelor normative emise de Guvern.
d) Actele normative ale organelor locale ale administraţiei
publice sub formă de decizii date de prefecturi şi primării şi dispoziţii
date de către conducătorii organelor locale de specialitate.
În concluzie, se poate preciza că forţa juridică a actelor
normative şi deci locul lor în ierarhia izvoarelor de drept depind de
poziţia de autoritate a unui organ de stat în sistemul autorităţilor
publice, precum şi de caracterul general sau special al competenţei
sale materiale. Actele normative subordonate legii, dacă sunt în
conformitate cu aceasta (nu derogă de la ele), au aceeaşi forţă juridică
pentru destinatarii lor, în măsura în care sunt valide, sunt la fel de
obligatorii, ei fiind ţinuţi cu aceeaşi forţă să le respecte.
Deoarece fiecare act normativ are o anumită forţă juridică,
există o ierarhie a actelor normative după acest criteriu. Datorită
acestei ierarhii a actelor normative, actele emise de un organ inferior
trebuie să fie subordonate actelor emise de un organ superior şi să se
conformeze acestora.
Pentru că toate actele normative sunt pătrunse de legile
constituţionale, organul care le adoptă este prezumat legal că va
respecta Constituţia. Garantul constituţionalităţii legilor este
Parlamentul, ca organ legislativ şi Curtea Constituţională, ca organ
jurisdicţional.

CAPITOLUL IV

PRINCIPIILE DREPTULUI

46
Elemente de teoria generală a dreptului

1. Consideraţii privind apariţia şi evoluţia principiilor


dreptului
Studiul originii principiilor dreptului (ca de altfel şi studiul
originii fenomenului juridic), a constituit o preocupare permanentă
pentru filosofi şi pentru diverse şcoli de gândire juridică.
Considerate ca prescripţii sau idei fundamentale ce călăuzesc
crearea şi aplicarea normelor juridice, principiile dreptului au fost
formulate încă din antichitate, la început, sub forma unor dictoane sau
adagii1. Acestea au însă, un grad de cuprindere mai redus decât
principiile, deoarece, vizează numai anumite secvenţe ale fenomenului
juridic şi nu acesta în ansamblul său. Totuşi, maximele, adagiilor,
axiomele, îmbogăţesc principiile dreptului, le dau substanţă prin
definiţiile sugestive ce privesc fenomenele tipice din domeniul
relaţiilor juridice.
Şcoala dreptului natural considera că, dreptul este format din
“precepte întemeiate pe echitate şi bun simţ, de care legiuitorul trebuie
să ţină seama dacă voieşte să facă o lege bună”2. Hugo Grotius,
reprezentant de seamă al acestei şcoli, a stabilit principii generale de
drept3 întemeiate pe raţiunea umană.
Adepţii şcolii istorice a dreptului (Savigny, Pucha, Gustav
Hugo), prezintă dreptul şi principiile de drept ca fiind produsul
conştiinţei colective, a conştiinţei generale a poporului şi nicidecum
produsul arbitrar al raţiunii pure. Filozoful german I. Kant considera
că principiile sunt de două feluri: principii ce aparţin intelectului pur
(axiome, postulate) şi principii ce aparţin raţiunii pure (idei
directoare).
Marele filosof, Thomas Hobbles considera că, principiile
dreptului au fost formulate iniţial sub forma unor idealuri, iar puterea
statului rezultă tocmai din aceste principii; în concepţia sa, principiul
dominant este reprezentat de “starea de război a tuturor contra tuturor”
(bellum omnia contra omnes)4.
În decursul istoriei s-au formulat de către marii gânditori ai
umanităţii o serie de principii. Astfel, lui Montesquieu îi aparţine
principiul separaţiei puterilor în stat, recunoscut şi consacrat la
sfârşitul sec.XVIII, iar lui J.J. Rousseau, principiul fundamental al
ordinii de drept. De asemenea, Leon Duguit consideră că, oamenii nu
trebuie să se supună unor norme contrare principiilor de dreptate şi
justiţie. Montesquieu, Kant şi Fichte au definit conceptele de

47
Elemente de teoria generală a dreptului

proprietate şi libertate şi le-au explicat pornind de la principiile


libertăţii şi egalităţii.
În gândirea românească, primele principii care s-au afirmat au
fost: principiul supremaţiei legii, care trebuie să călăuzească
legiuitorul, şi principiul abrogării textelor vechi, printr-o lege nouă
care trebuie să răspundă comandamentelor sociale5; principiile de
libertate şi egalitate6; principiul virtuţii7; principiul dreptăţii8;
principiile Constituţiei celei nouă9.
Diferiţi autori10, au stabilit că nici legiuitorii, nici doctrinarii şi
nici practicienii dreptului nu creează principiile, ci doar le descoperă
şi le formulează pe cele descoperite.
Deşi există diferenţieri cu privire la denumirea sau clasificarea
principiilor dreptului, existenţa lor este recunoscută şi consacrată ca
atare. Este semnificativă în acest sens menţiunea din Charta O.N.U.:
“principiile generale ale dreptului, recunoscute de naţiunile
civilizate”.
2. Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului
Principiile dreptului nu pot fi disociate de evoluţia societăţii,
ele se dezvoltă şi evoluează în strânsă legătură cu principiile generale
ce guvernează activitatea umană.
Principiile dreptului sunt comandamente ale vieţii sociale, ce
vizează garantarea ordinii sociale şi evoluţia relaţiilor umane în cadrul
societăţii, influenţând comportamentul indivizilor şi grupurilor
sociale.
Principiile dreptului sunt idei generale, călăuzitoare sau
recomandări directoare ale conţinutului normelor juridice.
Fiind strâns legate de valorile sociale , aceste percepte
călăuzitoare stau la baza sistemului de drept al fiecărei ţări, având rol
în orientarea reglementărilor juridice şi în aplicarea dreptului. Se
consideră că, principiile dreptului au un dublu rol11: un rol constructiv
(în procesul de realizare, de constituire a dreptului) şi un rol
valorizator ( în procesul de aplicare a dreptului). Deci, principiile de
drept au un rol hotărâtor atât în momentul construirii soluţiilor juridice
necesare satisfacerii necesităţilor sociale, cât şi în momentul aplicării
acestor soluţii juridice.
Principiile dreptului pot fi considerate ca fiind norme juridice
de cea mai mare generalitate care trebuie luate în considerare atât în
procesul de elaborare a dreptului cât şi în procesul de aplicare al lui.

48
Elemente de teoria generală a dreptului

Cuvântul principiu provine din latinescul principium12 care


reprezintă un început în planul ideal, o sursă şi o cauză a acţiunii.
În filozofie, cuvântul principiu este definit ca fiind izvorul
primordial, teza fundamentală cu caracter logic.
Principiile de drept constituie esenţa dreptului, fundamentul
sistemului juridic căruia i se asigură prin intermediul lor, unitatea,
echilibrul, coerenţa şi transformarea sa pozitivă permanentă.
Principiile fundamentale ale dreptului nu sunt pure
speculaţiuni ci sunt rezultatul unor observaţii şi reflecţii continue şi
necesare nevoilor societăţii, având ca rol primordial punerea de acord
a sistemului juridic cu schimbările sociale inerente evoluţiei societăţii.
Între principiile generale ale dreptului – care exprimă cele mai
importante elemente de conţinut ale dreptului, - şi conceptele şi
categoriile juridice există o strânsă corelaţie13 în sensul că acestea
servesc drept elemente de mijlocire a principiilor de drept, iar
principiile la rândul lor, dau un conţinut concret categoriilor juridice.
Principiile generale de drept, au ca scop, sincronizarea
sistemului juridic cu schimbările sociale, proces în cadrul căruia
asigură funcţionalitatea conceptelor şi categoriilor juridice.
Se consideră că, în general, normele sociale sunt cele mai
simple principii care reglementează relaţiile interumane. Principiile
fundamentale ale dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme juridice
superioare, generale, formulate expres în textele actelor normative
fundamentale (în Constituţii), sau deduse după valorile sociale pe care
le promovează.
Principiile fundamentale ale dreptului pot fi definite ca fiind
acele idei călăuzitoare ale conţinutului normelor juridice, ce cuprind
cerinţele obiective ale societăţii în procesul creării şi realizării
dreptului, şi cărora le sunt subordonate atât structura cât şi dezvoltarea
sistemului dreptului.
2.1. Importanţa principiilor generale ale dreptului
Principiile fundamentale ale dreptului călăuzesc atât
activitatea de creare cât şi cea de aplicare a dreptului, având
deopotrivă, importanţă teoretică şi practică. Sub aspect teoretic,
principiile dreptului sunt importante pentru că exprimă relaţiile directe
dintre concepţiile politice şi juridice, precum şi unitatea între
suprastructura politică şi juridică.

49
Elemente de teoria generală a dreptului

Din punct de vedere al utilităţii practice a studiului acestor


principii se consideră că dreptul nu poate fi conceput în afara lor
pentru că ele orientează activitatea legiuitorului (deci au un rol
constructiv), încă din momentul conceperii normei juridice care
trebuie să asigure promovarea unei conduite umane conformă
principiilor dreptului.
Principiile dreptului au un rol şi în aplicarea dreptului, ele
fiind considerate spiritul legii, spirit în care trebuie să fie administrată
litera legii. De asemenea, când apar anumite neînţelegeri cu privire la
normele juridice, organele de aplicare vor trebuie să interpreteze astfel
legea încât să corespundă cel mai bine principiilor de drept,
lămurindu-se astfel exact conţinutul normelor juridice.
Importanţa practică a principiilor dreptului este dată şi de
situaţiile în care judecătorul soluţionează anumite cauze care nu au o
normă juridică care să le reglementeze, apelând la principiile care
călăuzesc dreptul. Deci, principiile neincluse în textul legii, devin
aplicabile prin recunoaşterea lor în practica judiciară. Astfel, când
legea tace, judecătorul soluţionează cazul apelând la principiile
generale de drept ca măsuri ale întregului sistem juridic (el neputând
refuza soluţionarea cazului invocând absenţa unei norme de drept,
pentru că poate fi acuzat de denegare de dreptate). Practica judiciară
aduce o contribuţie permanentă la promovarea şi dezvoltarea
principiilor generale ale dreptului şi a principiilor specifice fiecărei
ramuri de drept, prin soluţiile în diferite cazuri concrete.
Impactul principiilor dreptului a fost studiat de diferiţi
cărturari şi filozofi. John Locke, considera că “principiile au o
influenţă atât de mare asupra opiniilor noastre încât prin ele judecăm
adevărul şi cântărim posibilitatea”, iar Jean Carbonnier a subliniat
influenţa principiilor dreptului asupra comportamentelor individuale şi
colective15.
3. Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptului
Principiile dreptului sunt extrase din dispoziţiile constitu-
ţionale, deduse pe cale de interpretare, sau stipulate în unele documen-
te internaţionale importante16.
În literatura juridică de specialitate au existat mai multe
clasificări a principiilor de drept, astfel:
• după conţinutul lor, principiile pot fi:

50
Elemente de teoria generală a dreptului

- principii cu caracter filozofic, politic, social (ex:


principiul separaţiei puterilor în stat, a pluralismului
politic sau principiul pluralismului formelor de
proprietate);
- principii cu caracter juridic (ex: principiul legalităţii,
principiul autorităţii lucrului judecat).
• după gradul de ierarhizare, există:
- principii generale sau fundamentale, care sunt de regulă
înscrise în Constituţie şi care deci, au forţa juridică
superioară (ex: separaţia puterilor în stat, democratismul
politic etc.);
- principiile proprii unor ramuri de drept, înscrise de regulă
în coduri sau alte legi (ex: principii ale dreptului penal,
dreptului civil, dreptului familiei etc.);
- principii ale dreptul internaţional, care stau la baza
relaţiilor dintre state (ex: principiul bunei vecinătăţi,
principiul pacta sunt servanda, principiul reciprocităţii
etc.).
Încercând o prezentare analitică a principiilor generale ale
dreptului, aşa cum sunt extrase din dispoziţiile constituţionale sau
deduse pe calea interpretării, se constată că, deşi au un anumit grad de
subiectivism pentru că sunt rodul unor activităţi de cercetare
ştiinţifică, ele răspund unor necesităţi ce se impun legiuitorului.
3.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a
statului de drept (principiul separaţiei puterilor în stat)
Principala caracteristică a statului de drept este cucerirea
puterii pe baza legală şi exercitarea ei în conformitate cu cerinţele
legalităţii. În statul de drept, pentru înfăptuirea voinţei suverane în
deplină democraţie este nevoie de separaţia celor trei puteri17:
legislativă, executivă şi judecătorească, pentru că numai astfel se
poate exercita puterea conform cerinţelor legalităţii.
Guvernarea prin drept se bazează pe principiul asigurării
libertăţii politice şi a exercitării puterii politice, care să reflecte
drepturile cetăţenilor. În prezent, guvernarea constituţională presupune
separarea puterilor în stat, autoritatea legii şi exercitarea puterii prin
organe de stat specializate.
Acţiunea principiului asigurării bazelor legale de funcţionare
a statului, constituie premisa existenţei statului de drept.
51
Elemente de teoria generală a dreptului

3.2. Principiul libertăţii şi egalităţii


Caracterul democratic al unei societăţi se bazează pe ideea
potrivit căreia statul garantează libertatea şi egalitatea indivizilor.
Filozoful german Hegel spunea că, “ideea dreptului este
libertatea”, ea este substanţa şi determinarea dreptului, iar sistemul
dreptului este domeniul libertăţii înfăptuite.
Ca principiu fundamental al dreptului, libertatea presupune:
elaborarea de norme juridice care să garanteze oamenilor să se
realizeze potrivit opţiunilor proprii în relaţiile cu ceilalţi membrii ai
colectivităţii; aplicarea legii de către organele statului astfel încât să
dea siguranţa fiecărui individ că este ocrotit în ceea ce face.
Marii gânditori ai umanităţii au dat diferite definiţii
comandamentelor principiului libertăţii. Voltaire afirma că “a voi şi a
acţiona înseamnă a fi liber”, iar Robespierre sublinia că “legea tuturor
este libertatea, care se sfârşeşte acolo unde începe libertatea altuia”.
Leon Bourgeos a arătat că “libertatea nu înseamnă a trăi după bunul
plac, ci a trăi după legi drepte”.
Atât în procesul de creare cât şi în cel de aplicare a normelor
juridice, libertatea individului trebuie corelată cu libertatea celorlalţi,
pornind de la considerentul că în societatea umană libertăţile coexistă
pe baza unor legi drepte.
Montequieu considera că “libertatea este dreptul de a face tot
ceea ce îngăduie legea”, şi constă în exercitarea voinţei noastre.
Libertatea are căi de manifestare multiple (cum ar fi: libertatea
cuvântului, libertatea conştiinţei, libertatea religioasă, libertatea presei
etc.), cărora le corespund drepturi legale ale individului (dreptul la
exprimare liberă, dreptul la libertate religioasă etc.).
Libertăţile omului (în raport cu natura, societatea şi cu sine
însuşi) sunt înscrise în Constituţii şi în documentele internaţionale
privind drepturile omului18.
Principiul general al libertăţii se regăseşte în toate ramurile
dreptului, sub forma libertăţilor generale şi intelectuale, care sunt
solidare în sensul că, încălcarea uneia atrage afectarea celorlalte.
Între principiul libertăţii şi cel al egalităţii există o legătură
indisolubilă, în sensul că, egalitatea există numai între oameni liberi,
iar libertatea există numai între oameni egali din punct de vedere
juridic19. Egalitatea priveşte echilibrul vieţii, iar libertatea priveşte
posibilitatea oamenilor de a acţiona liber fără nici un fel de îngrădiri.

52
Elemente de teoria generală a dreptului

Principiul egalităţii dă oamenilor sentimentul că sunt trataţi cu


respectul cuvenit şi că se bucură de dreptatea pe care o merită.
Acest principiu presupune: tratarea tuturor indivizilor în mod
egal; soluţionarea oricăror probleme (conflictuale sau juridice) fără
nici o discriminare.
Marele filozof şi scriitor Seneca, considera că “temeiul
dreptăţii este egalitatea”, iar Montesquieu afirma că “principiul
egalităţii este fundamental într-o democraţie”, şi că “dragostea de
democraţie este dragostea de egalitate”. Jean J. Rousseau sublinia că
“nimeni nu trebuie să fie atât de bogat, încât să-l poată cumpăra pe
altul, şi nimeni atât de sărac încât să fie nevoit să se vândă”.
Comandamentele principiului egalităţii trebuie să călăuzească
atât activitatea legiuitorului, cât şi pe cea a organelor de aplicare.
Principiul egalităţii este stipulat atât în Constituţia ţării noastre
cât şi în documente internaţionale esenţiale20.
3.3. Principiul responsabilităţii
Ca principiu general de drept, responsabilitatea implică:
promovarea valorilor sociale şi umane prin intermediul normelor
juridice şi acţiunea conştientă de apărare a acestor valori, în procesul
de realizare a dreptului.
Responsabilitatea este fenomenul social care exprimă
angajarea individului în procesul integrării sociale, asumarea
răspunderii faţă de rezultatul acţiunilor sale.
Responsabilitatea este o prezenţă a voinţei libere a
personalităţii, ea presupunând existenţa unor factori externi (ce ţin de
relaţiile sociale) şi interni (ce ţin de structura psihologică internă a
individului).
Principiul responsabilităţii se regăseşte deopotrivă în procesul
elaborării legilor şi în procesul complex al realizării dreptului.
Responsabilitatea este strâns legată de acţiunea omului, este o
coordonată intrinsecă a comportamentului uman, cu rol hotărâtor în
realizarea liberă şi conştientă a dispoziţiilor juridice şi în prevenirea
încălcării lor.
Cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii îl
constituie acţiunea socială, pentru că responsabilitatea este de fapt, o
asumare a răspunderii omului faţă de rezultatele acţiunii sociale.
Condiţia fundamentală a responsabilităţii o constituie
libertatea, între cele două fenomene existând o strânsă corelaţie.

53
Elemente de teoria generală a dreptului

Gradul de responsabilitate a individului indică starea legalităţii şi este


strâns legată de progresul general al societăţii.
3.4. Principiul echităţii şi justiţiei21
Principiul echităţii este un principiu fundamental de drept, ce
presupune: cumpătarea legiuitorului în prescrierea drepturilor şi
obligaţiilor în procesul elaborării dreptului, imparţialitatea organelor
de aplicare a dreptului.
Cuvântul echitate provine din latinescul “aequitas” care
înseamnă: dreptate, cumpătare, potrivire. La romani, acest cuvânt era
folosit în sensul de nepărtinire, dreptate.
Jurisconsulţii romani: Paul, Ulpian, Papinian, Modestin,
considerau că echitatea îl obligă pe cel ce aplică dreptul la nepărtinire,
deoarece “grave ar fi urmările dacă am judeca cu părtinire”. Cicero
sublinia necesitatea cârmuirii statului cu cumpătare, deoarece numai
prin cumpătare şi imparţialitate se pot da soluţii echitabile.
În înţelesul modern al cuvântului, principiul echităţii se
înfăptuieşte atât în activitatea de elaborare cât şi în cea de interpretare
şi aplicare a dreptului, cei chemaţi să facă şi să aplice legea fiind
obligaţi să ia în considerare nevoile oamenilor, ţinând seama de
statutul lor real.
Principiul justiţiei presupune soluţii bazate pe dreptate,
egalitate, corectitudine atât în procesul de creare a dreptului cât şi în
cel de aplicare.
Justiţia este starea generală şi ideală a societăţii, ce se
realizează prin asigurarea satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime
ale indivizilor.
Termenul de justiţie a fost definit diferit; astfel, G del Vechio
afirma că justiţia este o conformare la legea juridică; Lalande
considera că justiţia “este proprietatea a ceea ce este drept”;
Montesquieu afirma că, “justiţia este o luptă”; E. Kant considera ideea
de justiţie ca fiind “un scop în sine”. În alte concepţii legate de ideea
de justiţie se consideră că, ea este prima calitate a instituţiilor sociale,
este produsul istoriei şi al experienţei umane.
Principiul justiţiei dăinuie din perioada romană: “Fiat justitia,
pereat mundus” (să se facă dreptate de ar fi să piară lumea), cu sensul
de a face dreptate, de a triumfa justiţia cu orice preţ.
Tot din perioada romană dăinuie principiul “Lex injusta non
este lex”, sub influenţa puternică a ideii de justiţie. De aceea, cei

54
Elemente de teoria generală a dreptului

chemaţi să facă legea sunt obligaţi să respecte exigenţele principiului


justiţiei, care se regăsesc şi în procesul de aplicare a dreptului pozitiv
în viaţa socială.
4. Concluzii referitoare la principiile generale de drept
După prezentarea şi analiza principiilor fundamentale ale
dreptului, concluzia la care se ajunge este că, pentru o cunoaştere mai
bună a unui sistem de drept se impune să se pornească de la
examinarea modului în care principiile generale sunt reflectate în acel
sistem juridic. Astfel, se justifică faptul că în prezent, teoreticienii şi
practicienii dreptului, manifestă un deosebit interes pentru principiile
dreptului, atât în privinţa normelor şi instituţiilor dreptului intern, cât
şi a celui internaţional.
Concluzia care se impune este că, analiza profundă a
principiilor de drept, considerate ca fiind adevărate supape ce deschid
sistemul de drept şi asigură legătura sa cu realitatea, constituie primul
pas al unei analize comparatiste a reglementărilor juridice din diferite
state.
Principiile generale ale dreptului, considerate a fi acele idei
călăuzitoare ce străbat şi caracterizează conţinutul normelor juridice,
determină şi exprimă trăsăturile fundamentale ale normelor juridice în
special şi ale întregului sistem de drept, în general.
Principiile de drept se desprind din diferite instituţii şi norme
de drept, între ele existând o unitate firească. Ele nu pot exista în afara
normelor juridice, drept pentru care sunt privite ca fiind un fel de
norme de interpretare şi completare a normelor juridice.
Pornind de la definiţia principiilor generale ale dreptului
român, se pot formula următoarele consideraţii:
- fiecare sistem de drept de drept naţional are la bază
principii fundamentale proprii;
- principiile fundamentale ale dreptului se degajă de regulă,
din Constituţie, dar şi din alte legi;
- principiile de bază ale dreptului se găsesc deci, în întreaga
legislaţie;
- principiile generale ale dreptului cuprind cerinţele
obiective ale societăţii;
- principiile fundamentale de drept stau la baza principiilor
de ramură;

55
Elemente de teoria generală a dreptului

- ca şi dreptul, principiile generale de drept se


caracterizează prin mobilitate;
- principiile fundamentale de drept se delimitează de
categoriile şi conceptele juridice, acestea fiind elemente
de mijlocire pentru principii, iar principiile fiind cele ce
dau conţinutul categoriilor juridice;
- principiile de drept au o importanţă teoretică (în opera de
creare şi aplicare a dreptului) şi o importanţă practică (în
elaborarea actelor normative, în administrarea justiţiei, în
aplicarea drepturilor omului, la suplinirea legii când este
cazul, contribuind la continua perfecţionare a dreptului şi
dezvoltare a ştiinţei dreptului etc.
- principiile generale ale dreptului sunt formulate pe planul
Teoriei Generale a Dreptului.
5. Principiile specifice diferitelor ramuri ale dreptului
Principiile generale ale dreptului constituie fundamentul
principiilor de ramură.
Principiile de drept se regăsesc atât în normele constituţionale
cât şi în normele juridice penale, civile, administrative, de dreptul
muncii.
Principiile specifice fiecărei ramuri de drept, constituie
generalizarea într-o haină juridică, a principiilor politice formulate
de societate cu privire la diferite domenii ale relaţiilor sociale.
5.1. Principii specifice dreptului penal
Principiile călăuzitoare ale dreptului penal, au o semnificaţie
recunoscută datorită rolului pe care-l exercită în reglementarea
raporturilor juridice penale. Acestea sunt:
• principiul “Nullum crimen sine lege” (nu există infracţiune
fără lege), după care, infracţiunea trebuie să fie expres prevăzută
de lege, pentru a se putea deosebi de celelalte fapte ilicite şi pentru
a determina prevenirea săvârşirii ei. Numai legea poate preciza
faptele ce intră în categoria infracţiunilor.
• principiul “Nulla poena sine lege” (nu există pedeapsă fără
lege), potrivit căruia, în cazul săvârşirii unor infracţiuni, se aplică
numai acele pedepse care sunt prevăzute de legea penală, în limite
precis stabilite.
• principiul caracterului personal al răspunderii penale, după
care, răspunde penal doar persoana care a săvârşit infracţiunea.
56
Elemente de teoria generală a dreptului

• principiul egalităţii în faţa legii penale, potrivit căruia, toate


persoanele sunt egale în faţa dispoziţiilor penale, fără nici o
deosebire de: sex, vârstă, rasă, apartenenţă politică etc.
• principiul după care infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale, deci răspunde penal doar cel ce a săvârşit o
faptă penală, respectiv, o infracţiune.
• principiul umanismului dreptului penal.
5.2. Principiile specifice dreptului civil23
Principiile dreptului civil sunt idei călăuzitoare ce străbat şi
caracterizează conţinutul normelor juridice civile, determinând
caracterele lor fundamentale. Aceste principii sunt:
• principiul egalităţii părţilor, după care, participanţii la
raporturile juridice civile se află pe poziţie de egalitate juridică, au
statut civil egal şi sunt trataţi în mod egal de legea civilă.
• principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor, în
sensul că, legea civilă asigură şi ocroteşte atât posibilitatea de a
avea drepturi şi obligaţii pentru satisfacerea intereselor legitime
ale subiecţilor de drept civil, cât şi exercitarea liberă a acestor
drepturi, în acord cu scopul lor social.
• principiul garantării efective a drepturilor subiective,
exprimă ideea că prin reglementarea legală a interesului legitim şi
a dreptului subiectiv civil, ele sunt recunoscute, ocrotite şi
garantate. Drepturile subiective civile sunt ocrotite de lege pe
toată perioada existenţei titularului acestora.
• principiul apărării proprietăţii, a apărării în egală măsură a
tuturor formelor legal recunoscute ale dreptului de proprietate,
prin normele juridice civile care pun la dispoziţia titularilor
acestui drept, mijloace juridice specifice de apărare, cum ar fi:
acţiunea în revendicare, răspunderea patrimonială pentru
prejudiciile produse etc.
• principiul bunei credinţe al părţilor raportului juridic civil,
după care, se consideră că acestea au o intenţie sinceră, loială şi
dreaptă, se comportă în relaţiile lor cu onestitate, adică cu bună
credinţă.

CAPITOLUL V

57
Elemente de teoria generală a dreptului

DREPTUL ŞI STATUL

1. Consideraţii generale
1.1. Noţiuni generale despre stat
Dreptul şi statul sunt două fenomene politice strâns legate între
ele, două fenomene inseparabile.
Etimologia cuvântului “stat” provine din latinescul “status”
care exprimă ideea de stabilitate a unei situaţii, ideea unei anumite
poziţii1. Acest termen a dobândit semnificaţie politică prin adăugarea
unor atribute2 sau prin scrierea sa cu majuscule.
Statul a apărut în Orientul Antic, acum aproape şase milenii,
fiind o variantă de organizare social-istorică a unei comunităţi sociale,
dar şi instrumentul conducerii sociale, principala instituţie politică a
societăţii.
Termenele utilizate pentru desemnarea acestei instituţii au fost
diverse: stat; republică; principat; signeurerie.
În prezent, în limbajul cotidian termenul “stat” circulă în două
sensuri:
- în sens istorico-geografic, prin “stat” se înţelege populaţia
organizată de pe un anumit teritoriu, precum şi relaţiile economice,
politice şi culturale ale acestuia. În acest sens, noţiunea de “stat” este
sinonimă cu noţiune de “ţară”3.
- în sens politico-juridic, prin noţiunea de “stat” se înţelege
organizaţia politică de pe un anumit teritoriu formată din totalitatea
organelor statului, respectiv, puterea publică4.
În ştiinţa dreptului se utilizează expresii cum ar fi: “stat”,
“putere de stat” şi “aparat de stat”, expresii care sunt sinonime, adică
între acestea nu există deosebiri de conţinut, ci doar de nuanţă, putând
fi utilizate una în locul celeilalte. Dintre toate aceste noţiuni, cea de
“stat” prezintă cel mai ridicat grad de abstractizare şi generalizare,
putând fi utilizată şi când este vorba de puterea publică şi când este
vorba de modul de organizare al acesteia.
Expresia de “aparat de stat” sau “mecanism de stat” acoperă
acelaşi conţinut ca şi cel de “stat” în sens politico-juridic, dar sub un
aspect mai concret, ca o diversitate extremă de organe.
Expresia de “putere de stat” este utilizată mai ales în
împrejurări revoluţionare, când configuraţia viitoarei structuri politice
nu se poate preciza cu certitudine.
58
Elemente de teoria generală a dreptului

1.2. Elementele constitutive ale statului


Pentru existenţa unui stat sunt necesare trei elemente
constitutive ce trebuiesc întrunite simultan şi cumulativ: populaţia,
teritoriul şi puterea de stat. Dintre toate aceste elemente constitutive,
puterea de stat sau puterea publică cum mai este denumită, reprezintă
elementul cel mai caracteristic, ce prezintă următoarele trăsături:
- este o putere politică;
- se manifestă într-un cadru organizat, instituţionalizat;
- este o putere de comandă ce instituie dispoziţii obligatorii
pe care le aplică la nevoie prin forţa sa coercitivă;
- are caracter general, pentru că se aplică tuturor aspectelor
şi se exercită asupra întregii populaţii de pe un teritoriu;
- este o putere unică, pentru că deţine monopolul instituirii
normelor de drept şi al constrângerii;
- este o putere suverană, supremă, ce nu cunoaşte nici o altă
putere deasupra sa în interiorul statului, fiind
independentă în raport cu alte state. Suveranitatea are
două laturi:
- o latură internă – exprimată prin supremaţie, potrivit
căreia puterea de stat este superioară oricărei puteri sociale
din interior;
- o latură externă – exprimată prin independenţă,
potrivit căreia statul îşi rezolvă problemele sale fără nici o
imixtiune, respectând drepturile celorlalte state, precum şi
normele dreptului internaţional.
1.3. Rolul şi scopul statului
Se opinează că5, rolul şi scopul statului este acela de apărare a
interesului general al cetăţenilor, dar şi al fiecăruia în parte.
Hegel considera că6: “scopul statului este fericirea cetăţenilor,
cărora dacă nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este
satisfăcut, atunci statul stă pe picioare slabe”.
Kant sublinia că statul de drept are ca scop apărarea drepturilor
inalienabile ale omului. Această idee a fost preluată şi dezvoltată de
curentul liberalismului clasic, în sensul că cetăţeanul este etalonul
suprem la care se raportează eficienţa guvernanţilor.
Spre deosebire de concepţia liberalistă, concepţia materialistă
susţine că rolul primordial în dezvoltarea individului şi în progresul
societăţii îl are colectivitatea. Experienţa arată însă că, în procesul
59
Elemente de teoria generală a dreptului

dezvoltării sociale interesele individuale cu cele colective se îmbină,


iniţiativa individuală contribuind la dezvoltarea economică a întregii
comunităţi.
În concepţia marxistă, statul era considerat ca fiind instrumentul
de dominaţie a unei clase asupra alteia, forma în care cei ce aparţin
clasei dominante îşi promovează interesele lor comune.
Esenţial pentru exercitarea neîngrădită a liberei iniţiative a
cetăţenilor şi pentru respectul vieţii private ca atribut important al
libertăţii, este principiul non-intervenţiei statului în treburile private.
1.4. Funcţiile statului
Rolul şi scopul statului se realizează prin funcţiile sale care
sunt: funcţii interne şi funcţii externe.
a) Funcţiile interne ale statului sunt:
- funcţia economică, ce se realizează prin:
- activităţi publice, de natură să asigure funcţionarea
efectivă a economiei private;
- controlul mediului, în scopul protejării şi a
prezervării sale pentru generaţiile prezente şi viitoare;
- combaterea şi prevenirea concurenţei neloiale;
- atribuţii în domeniul relaţiilor financiar-valutare,
vamale, în domeniul fiscalităţii;
- atribuţii în domeniul educaţiei şi al protecţiei
sociale etc.
- funcţia normativă (de elaborare a actelor normative);
- funcţia de asigurare a ordinii publice, de combatere şi
prevenire a fenomenelor antisociale, a crimei organizate
etc.;
- funcţia de promovare a drepturilor şi libertăţilor
indivizilor.
b) Funcţiile externe ale statului sunt:
- funcţii de promovare a cooperării economice şi tehnico-
ştiinţifice cu alte state;
- funcţia de statornicire şi dezvoltare a unor relaţii de
bună-vecinătate cu alte state;
- funcţia de apărare a ţării pe calea cooperării politico-
militare;
- funcţia de reprezentare a ţării în cadrul organismelor
internaţionale.
60
Elemente de teoria generală a dreptului

Funcţiile interne şi externe ale statului se realizează în principal


prin activitatea statului, iar în subsidiar şi prin participarea organelor
nestatale.
1.5. Definiţia statului
Statul este definit ca fiind “entitatea politică constituită pe un
teritoriu delimitat de frontiere, cu o populaţie şi o putere
instituţionalizată”7.
Pornind de la elementele definitorii, distinctive, ale statului
care se regăsesc în toate analizele ştiinţifice efectuate, respectiv:
teritoriul, populaţia şi forţa publică, statul se poate defini ca fiind
principala organizaţie politică a societăţii, constituită din reprezentanţi
ai populaţiei de pe un anumit teritoriu, investit cu atribuţii de putere
legislativă, executivă şi judecătorească.
2. Forma de stat
2.1. Noţiuni şi elemente componente
Forma de stat este un concept complex ce desemnează modul
de organizare al conţinutului puterii, structura internă şi externă a
acestui conţinut.
În literatura de specialitate8, forma de stat este definită ca fiind
modul de organizare a conţinutului puterii de stat.
Forma de stat are următoarele elemente componente:
- forma de guvernământ;
- structura de stat;
- regimul politic.
2.2. Forma de guvernământ
Forma de guvernământ este definită9 ca fiind organizarea
puterii supreme în stat, modul de formare şi competenţa organelor
supreme ale statului.
Clasificarea cea mai generală a formelor de guvernământ este
în: republică şi monarhie.
a) Republica este forma de guvernământ în care puterea supremă
este deţinută de un organ colegial ce este ales pe o perioadă de timp
limitată. Republica poate fi parlamentară, când rolul primordial în stat
aparţine Parlamentului, sau prezidenţială, când rolul primordial în stat
îl are şeful statului.
b) Monarhia este forma de guvernământ în care puterea
supremă este deţinută de o singură persoană. Monarhia poate fi
constituţională, când rolul monarhului este restrâns în favoarea
61
Elemente de teoria generală a dreptului

Parlamentului (de ex. în Marea Britanie, Belgia, Danemarca Suedia)


sau absolută, când atribuţiile monarhului sunt întinse şi nelimitate (ca
de exemplu, în evul mediu).
Primele teorii privind forma de guvernământ datează încă din
Antichitate. Astfel, Aristotel împărţea formele de guvernământ în:
monarhie, aristocraţie şi democraţie, care puteau însă în concepţia sa,
să degenereze în contrariul lor (monarhia în tiranie; aristocraţia în
oligarhie şi democraţia în demagogie).
Teoria formelor de stat a fost dezvoltată de diferiţi gânditori
din perioada formării ideologiei burgheze, iar mai târziu de către
filozofii germani Kant, Hegel şi Hans Kelsen.
Montesquieu arăta10 în lucrarea sa “Despre spiritul legilor”, că
există trei forme de guvernământ: republican (când întregul popor
deţine puterea supremă), monarhic (când monarhul conduce singur,
dar conform unor legi fixe prestabilite), şi despotic (când monarhul
conduce singur, după voia şi capriciile sale).
J.J. Rousseau, în lucrarea “Contractul social”, distinge tot trei
forme de guvernământ: democraţia, aristocraţia şi monarhia, care
prezintă multe elemente caracteristice asemănătoare celor prezentate
de Montesguieu în clasificarea sa.
Kelsen considera că formele de guvernământ trebuiesc
detaşate în: democraţii şi autocraţii, care deşi sunt diametral opuse,
reprezintă două tipuri ideale.
2.3. Structura de stat
Structura de este aceea componentă a formei de stat care se
referă la organizarea puterii de stat în funcţie de împărţirea
administrativ-teritorială, precum şi la caracterul relaţiilor reciproce
dintre componentele statului, dintre aceste componente şi stat în
întregul său.
Din punct de vedere al structurii de stat, statele pot fi:
a) State unitare (simple) – care au un singur rând de organe
supreme ale puterii de stat şi un singur guvern (de
exemplu: România, Franţa etc.), deci au o singură unitate
naţională teritorială.
b) State compuse (federative) – formate din mai multe state
unitare care-şi păstrează identitatea şi atributele lor
suverane (de exemplu, S.U.A.). Structura de stat
federativă presupune mai multe unităţi naţionale

62
Elemente de teoria generală a dreptului

teritoriale şi mai multe rânduri de organe supreme ale


puterii de stat. Statele federative – prezintă următoarele
caracteristici:
- sunt formate din mai multe state membre;
- existenţa unei constituţii a federaţiei;
- fiecare stat respectă constituţia statului federativ, având în
acelaşi timp o constituţie proprie;
- populaţia are dublă cetăţenie (a statului federativ şi a celui
federal);
- existenţa la nivelul federaţiei de organe legislative
executive şi judecătoreşti;
- între statele membre ale federaţiei nu există frontiere;
- întreţin relaţii directe cu alte state (deci, au calitatea de
subiecţi de drept internaţional);
- au armată proprie (spre deosebire de statele ce le compun
care nu dispun de propria lor armată).
Statele federative se deosebesc de asociaţiile de state11
(confederaţii, uniuni personale şi uniuni reale) pentru că acestea nu
dau naştere unui nou stat.
2.4. Regimul politic
Regimul politic este acea componentă a formei de stat ce
reprezintă totalitatea metodelor, mijloacelor şi procedeelor de
guvernare.
Se cunosc două tipuri de regimuri politice:
- regimuri democratice;
- regimuri autocratice (dictatoriale).
a) Regimul democratic, se caracterizează prin faptul că
puterea de stat se exercită pe baza normelor democraţiei. În acest
regim există posibilitatea participării cetăţenilor la viaţa politică, la
influenţarea politicii interne şi externe a statului, la exercitarea
controlului asupra activităţii organelor de stat.
Regimurile politice democratice se împart, după modul în care
poporul îşi exercită puterea, în:
- democraţii directe, ce reprezintă acel regim politic în care
poporul exercită puterea publică prin el însuşi fără a exista
intermediari (un individ sau grupuri de indivizi, cum ar fi,
parlamentul);

63
Elemente de teoria generală a dreptului

- democraţii indirecte, în care puterea supremă în stat nu se


exercită direct de popor, ci prin intermediul unui
parlament, statul acţionând prin trei categorii de organe:
legislative, executive şi judecătoreşti.
a) Regimul autocratic, în care poporul nu are posibilitatea să
determine sau să influenţeze politica internă sau externă a
statului, sfera de aplicare a normelor democratice este
restrânsă, iar puterea de stat se exercită prin mijloace
autocrate. Este un regim nedemocratic, dictatorial, în care
nu se recunoaşte pluralismul politic, dreptul la opoziţie,
principiul separaţiei puterilor în stat şi în care, nu sunt
promovate şi apărate drepturile şi libertăţile fundamentale
ale cetăţenilor.
3. Statul de drept
3.1. Conceptul de stat de drept
Conceptul statului de drept se referă la constituirea şi
exercitarea puterii de stat pe baza legii şi reprezintă corelaţia dintre
drept şi stat, dintre norma juridică şi realitatea politică statală.
Statul prin puterea sa legiuitoare emite norme juridice pe baza
cărora vor funcţiona chiar instituţiile sale. Deci, statul de drept se
constituie şi funcţionează pe baza legii care există ca urmare a
existenţei activităţii legislative a statului de drept.
În doctrină12, se consideră că statul de drept este acel stat
organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, a existenţei
unui sistem democratic de adoptare a legilor şi a independenţei
justiţiei.
3.2. Principiile statului de drept
Statul de drept presupune respectarea riguroasă a următoarelor
principii fundamentale:
- Accesul la putere să aibă loc prin vot popular, exprimat
în condiţiile respectării regulilor democratice;
- Exercitarea puterii să se facă pe baza legii;
- Izvorul puterii să-şi afle expresia în voinţa liber
exprimată suverană a poporului.
Constituţia ţării noastre prevede la art.1 alin.3 că: “România
este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii

64
Elemente de teoria generală a dreptului

umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi


sunt garantate”.
Statul de drept este o realitate istorică şi un concept teoretic ce
reprezintă o formă superioară de organizare politico-socială.
Statul de drept implică aşezarea instituţiilor sale pe temelia
valorilor juridice, precum şi adoptarea unui comportament politic
moral.
Legea, justiţia şi moralitatea sunt valori ale societăţii
civilizate, ce stau la baza statului de drept, pe temelia lor putându-se
orândui prezentul şi viitorul unei naţiuni şi garanta libertatea şi
demnitatea cetăţenilor ei.
Constituţia statului de drept presupune atât recunoaşterea şi
respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi a pluralismului
politic, cât şi adoptarea de măsuri practice care să le asigure şi să le
garanteze viabilitatea.
4.Legătura dintre drept şi stat
3.3. Consideraţii generale
În legătură cu noţiunea statului şi dreptului au existat în
literatura juridică de specialitate13 o serie de discuţii terminologice.
Dreptul desemnează ansamblul normelor juridice instituite sau
sancţionate de stat care este o organizaţie bazată pe constrângere.
Statul prin organele sale elaborează norme juridice şi le
asigură aplicarea prin forţa sa de constrângere. Fără garanţia forţei
publice, dreptul şi-ar pierde specificitatea şi eficacitatea sa. Prin
voinţa statală se reglementează acţiunea normelor juridice în timp, în
spaţiu şi asupra persoanelor.
Între drept şi stat, ca moduri de ordonare a societăţii, există o
legătură profundă, de complementaritate. Ca organizaţie politică,
statul include în noţiunea sa dreptul, activitatea sa desfăşurându-se pe
baza normelor juridice. Prin normele juridice se stabilesc
competenţele organelor de stat şi se atribuie puterii statale capacitatea
de a-şi exercita prerogativele de conducere socială. Dreptul exprimă
voinţa generală a statului, care la rândul său îşi desfăşoară activitatea
pe baza normelor juridice.
În concluzie, se poate spune că, dreptul este creaţia statului,
fiind garantat în aplicarea lui de către stat, iar activitatea statului
constă în elaborarea şi aplicarea dreptului. Se consideră că 14 dreptul
este etatizat, iar o parte a activităţii statului este normativizată. Se

65
Elemente de teoria generală a dreptului

afirmă chiar15, că, statul este legiuitorul şi organizatorul dreptului,


creatorul dreptului pozitiv şi subiectul de drept care este chemat să
respecte şi să aplice ceea ce a creat.
4.2. Concepţii cu privire la legătura dintre drept şi stat
Indiferent de forma pe care statul a îmbrăcat-o de-a lungul
istoriei (monarhie, republică, stat totalitar), caracteristica sa
fundamentală constă în faptul că, poate lua hotărâri generale
obligatorii.
Între drept şi stat există o legătură indisolubilă, dreptul fiind
instrumentul de lucru al organelor statului, dar şi baza de desfăşurare a
activităţii acestora. Dreptul exprimă voinţa statului, iar validitatea şi
legitimitatea statului constă în respectarea normelor de drept pe care
chiar organele sale le-a elaborat.
Problema pusă în doctrină în legătură cu corelaţia dintre cele
două fenomene este: dacă există drept în afara statului (pe care actele
normative îl consacră doar), dacă există un drept superior statului
(care să limiteze statul în activitatea sa), sau dacă dreptul este o simplă
emanaţie a statului (căruia statul i se supune sau nu).
În literatura juridică de specialitate16 sunt considerate
relevante următoarele teorii despre stat:
Teoria clasică franceză, al cărei susţinător este Esmein,
defineşte statul ca fiind naţiunea (ca persoană juridică) titulară a
suveranităţii, reprezentată prin mandatari responsabili. Această teorie
consideră că prin pactul social oamenii se asociază şi formează
naţiunea (care are personalitate proprie, conştiinţă şi voinţă proprie) ce
se impune voinţei individuale, iar statul apare atunci când naţiunea a
constituit mai multe organe de reprezentare ce vor exprima voinţa ei.
Teoria şcolii germane, având ca reprezentanţi pe Gerber,
Laband şi Jellinek, critică teoria clasică franceză pe motiv că, naţiunea
ar avea o personalitate distinctă de cea a statului.
Adepţii acestei teorii consideră că statul este persoana juridică
formată din naţiune (fixată pe un teritoriu şi organizată în
guvernământ), persoană juridică pe care o numesc putere publică şi
care este titulara suveranităţii.
Această teorie, spre deosebire de teoria clasică franceză care
desemnează naţiunea ca persoană juridică titulară a suveranităţii,
consideră naţiunea numai un organ al statului.

66
Elemente de teoria generală a dreptului

Ambele teorii însă, formulează noţiunea de stat ca titular al


suveranităţii, fiind astfel imposibilă o limitare eficace a statului prin
drept, deoarece noţiunea suveranităţii este incompatibilă cu teoria
limitării.
Teoria lui Kelsen, critică teoria şcolii germane pe care o
consideră metajuridică şi elaborează o teorie pur juridică a statului. El
consideră statul ca fiind personificarea normelor juridice care îl
organizează, suveranitatea fiind atributul statului, care este deci,
suprema ordine de drept.
În această concepţie, statul se confundă cu dreptul, ordinea de
stat fiind identică cu ordinea de drept, statul fiind limitat juridiceşte
prin el însuşi.
Teoria lui Berthelemy, consideră că statul acţionează prin
două categorii de acte juridice: acte juridice de autoritate create în
mod unilateral (legi, regulamente etc.) şi acte juridice de gestiune
create ca simplu particular (acte contractuale). El consideră că statul
este o persoană morală când realizează acte de gestiune, deoarece
atunci îşi exercite drepturile patrimoniale şi nu atunci când realizează
acte de autoritate deoarece atunci el îşi exercită forţa publică, deci nu-
şi exercită un drept ci o funcţie.
Teoria lui Duguit17, reprezintă o limitare absolută a statului
prin drept. Conform acestei teorii statul pentru a fi limitat prin drept,
dreptul trebuie să fie anterior, exterior şi superior statului. Duguit
consideră că teoria subiectivistă despre drept nu corespunde realităţii
şi o respinge. În opinia sa oamenii nu trăiesc izolat în societate, ei au
nevoi comune (ce pot fi satisfăcute numai prin viaţa în comun,
fenomen numit solidaritatea socială) şi nevoi diferite (ce se satisfac
prin punerea la dispoziţia nevoilor altora a aptitudinilor unora,
fenomen denumit interdependenţă socială). Din cauza celor două
fenomene, a solidarităţii sociale şi a interdependenţei sociale, se
consideră că omul este nevoit să trăiască în societate, fapt ce necesită
o normă socială care să reglementeze relaţiile interumane. Aceste
norme sociale devin norme juridice în momentul în care omul a
conştientizat necesitatea ca norma să fie sancţionată de către stat.
Potrivit acestor motivaţii, dreptul este considerat independent
de stat, având capacitatea de a limita statul. Norma de drept fiind o
emanaţie a interdependenţei sociale impune atât statului cât şi
persoanelor să facă totul pentru a menţine ordinea de drept. Astfel, se

67
Elemente de teoria generală a dreptului

garantează şi autonomia individului, care în calitate de element


esenţial al interdependenţei sociale, se află sub scutul normei juridice.
Teoria lui Randomir Lukic18, fixează trei direcţii principale
privind legătura dintre drept şi stat şi anume:
- statul este independent de drept, dreptul fiind creaţia şi
instrumentul statului. Statul este primordial, anterior
dreptului, iar dreptul este secundar, o simplă emanaţie a
statului, a voinţei care este cel mai puternic aparat
coercitiv din societate. În această concepţie, dreptul se
confundă cu forţa fizică a statului, care-l creează numai
când are nevoie de el în scopul utilizării mai eficiente a
forţei. Fiind creat de stat, dreptul poate fi înlăturat
oricând.
- dreptul este independent de stat, şi anterior statului
Dreptul există de când există societate iar statul a apărut
mai târziu, într-o societate relativ dezvoltată, având rol de
aparat tehnic în aplicarea mai eficientă a dreptului.
Dreptul ca fenomen inerent societăţii, se aplică prin
aparatul statului. Astfel, există o legătură între drept şi
stat, care însă, dacă violează dreptul este considerat ilegal
şi poate fi înlăturat.
- statul şi dreptul se află într-o strânsă interdependenţă, ele
neputând exista unul fără celălalt. Statul ca organizaţie
politică nu poate exista fără drept, ca organizaţie juridică.
Dreptul reglementează organizarea statului şi sarcinile
acestuia. Fără drept, funcţiile statului nu ar avea conţinut şi n-ar putea
fi traduse în viaţă. În acelaşi timp, statul este instrumentul de realizare
a dreptului şi de aplicare a lui prin forţa sa coercitivă. De asemenea,
toate actele şi activităţile statului trebuie să fie reglementate juridic.
Deci, statul şi dreptul sunt factori egali, ce nu pot exista unul
fără celălalt, fiind într-o dublă relaţie: statul influenţează dreptul, iar
dreptul acţionează asupra statului.
În concepţia lui Lukic, statul nu creează toate normele de
drept în mod direct (de exemplu, normele cutumiare), dar are o
influenţă indirectă asupra acestora, investindu-le cu sancţiune juridică.
Deci, statul intervine în formarea dreptului în mod direct sau indirect.
El consideră că, dreptul stabileşte organele statului şi activitatea lor,
activităţile fiind statale doar atunci când sunt reglementate ca atare de
68
Elemente de teoria generală a dreptului

drept. De asemenea, actele prin care statul creează dreptul trebuie să


se bazeze pe o normă de drept anterioară care este încredinţată
organului de stat interesat în elaborarea unor norme juridice.
Face excepţie, primul act de formare a dreptului, respectiv,
crearea Constituţiei, care este un act pur etatic.
4. Separaţia puterilor în stat
5.1. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în
stat
În lucrarea sa “Politica”, Aristotel subliniază că există trei
categorii de organe de stat, care au atribuţii distincte: Adunarea
Generală, Corpul magistraţilor şi Corpul judecătoresc.
Problema separaţiei puterilor în stat s-a pus pentru prima dată
de către John Locke19, care în lucrarea sa “Essay on civil
gouvernament”, se referea la trei puteri:
- puterea legislativă (ce aparţine parlamentului şi care
constă în elaborarea normelor de drept);
- puterea executivă (ce se va exercita de rege, constând în
aplicarea legilor şi rezolvarea acelor situaţii nelegiferate);
- puterea federativă (ce aparţine tot regelui şi constă în
dreptul acestuia de a declara război, de a încheia pace şi
tratate).
Marele gânditor englez considera că, puterea legislativă şi cea
executivă nu trebuie să aparţină aceleiaşi persoane, deoarece dacă cel
ce face legile are şi puterea să le execute “ar putea să se scutească de a
se supune legilor pe care le face”. În schimb, puterea executivă şi cea
federativă pot fi concentrate în mâinile aceleiaşi persoane (monarhul)
deoarece în concepţia sa, forţa statului nu poate fi încredinţată mai
multor persoane între care nu există nici o subordonare. Din concepţia
sa, lipseşte puterea judecătorească, pe care o consideră un accesoriu al
puterii legislative.
Teoria clasică a separaţiei puterilor în stat aparţine lui
Montesquieu20, după care, în fiecare stat există trei puteri distincte:
legislativă, executivă şi judecătorească. Puterea legislativă are dreptul
să elaboreze legile şi să urmărească aplicarea lor, fără să aibă dreptul
să frâneze puterea executivă. Puterea executivă apără ordinea publică,
declară război, încheie pace, stabileşte relaţii diplomatice. Puterea
judecătorească soluţionează litigiile dintre particulari pe baza legilor

69
Elemente de teoria generală a dreptului

adoptate de puterea legislativă, deoarece judecătorul este doar “gura


care rosteşte cuvintele legii”.
În concepţia sa, separaţia celor trei puteri este necesară deoarece, dacă
puterea legislativă şi cea executivă aparţin aceluiaşi monarh sau senat,
se pot face legi tiranice care să se aplice în mod tiranic”, iar dacă
puterea judecătorească s-ar îmbina cu puterea executivă “judecătorul
ar avea forţa unui agresor”. În asemenea situaţii nu ar exista libertate,
iar dacă cele trei puteri ar fi exercitate de aceleaşi persoane, atunci
“totul ar fi pierdut”. Deşi cele trei puteri ale statului au atribuţii
distincte, cele ale puterii executive sunt mai preponderente, ea având
drept de veto asupra puterii legislative, pentru a împiedica corpul
legislativ să fie despotic şi să anihileze celelalte puteri.
Jean Jaques Rousseau, considera că separaţia puterilor în stat
în: legislativă, executivă şi judecătorească reprezintă instrumentul
posibil pentru limitarea absolutismului monarhic.
Principiul separaţiei puterilor în stat a avut atât o importanţă
teoretică, fiind considerat o sursă a libertăţii politice, cât şi practică.
În secolul al XVIII-lea, primele constituţii ale statelor
americane Massachussets, Maryland, Virginia, au introdus în
cuprinsul lor pentru prima dată acest principiu. Revoluţia burgheză din
Franţa (1789) a consacrat acest principiu în “Declaraţia Drepturilor
Omului”, care la art.16 prevedea că “Orice societate în care garanţia
drepturilor nu-i asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are
Constituţie”.
Conţinutul acestui principiu a evoluat în timp, fiind însă
atenuat prin aceea că separarea iniţială rigidă a puterilor statului a fost
înlocuită prin colaborarea dintre acestea.
Concepţiile actuale ale acestui principiu pornesc de la
recunoaşterea perenităţii lui, catalogarea de a fi reprezentat o
concepţie arhaică, perimată şi merg chiar până la negarea lui totală.
5.2. Particularităţile celor trei puteri ale statului
Separaţia puterilor în stat nu exclude aşa cum am menţionat,
colaborarea dintre ele în sensul că, deşi fiecare are o funcţie în
principal, participă şi la funcţia exercitată de celelalte.
a) Puterea legislativă, este puterea chemată să elaboreze, să
dezbată şi să adopte legi constituţionale, organice21 şi
ordinare. Prin prerogativele pe care le are, puterea

70
Elemente de teoria generală a dreptului

legislativă ocupă locul primordial în sistemul


constituţional al României22.
b) Puterea executivă, se exercită de către organele
administraţiei de stat care au atribuţii de aplicare a legilor
şi actelor normative bazate pe lege, de emitere de acte
administrative pe baza şi în executarea legilor.
Conducerea generală a activităţii executive pe întreg
teritoriul ţării, se exercită de către Guvern23, ca organ
suprem al Puterii executive. Guvernul participă la
activitatea legislativă sub forma: iniţiativei legislative, a
participării la promulgarea legilor şi a elaborării unor acte
normative cum sunt: decrete, regulamente, ordine,
ordonanţe etc.
c) Puterea judecătorească, se exercită de către judecătorii,
tribunale, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie24,
care au ca atribuţii, aplicarea prevederilor actelor
normative, conform principiilor şi dispoziţiilor prevăzute
în Constituţie şi în celelalte legi ale ţării25.

CAPITOLUL VI

SISTEMUL DREPTULUI

1. Conceptul de sistem al dreptului


Dreptul, ca fenomen social complex şi dinamic1, format din
norme juridice cu rol în reglementarea comportamentului uman, se
caracterizează prin faptul că, se prezintă sub forma unui sistem
instituţionalizat de norme. Aceste norme juridice nu există însă izolat,
accidental, ci dimpotrivă, în structura dreptului întâlnim o întreagă
reţea de relaţii organizate şi ordonate într-un sistem unitar.
În teoria dreptului, analiza de sistem are ca obiect juridicul,
legislaţia şi organizarea dreptului, astfel încât se disting următoarele
tipuri de sisteme:
- sistemul juridic - care priveşte juridicul ca parte componentă
a realităţii sociale;
- sistemul legislativ - ce priveşte toată legislaţia în vigoare
într-un stat;

71
Elemente de teoria generală a dreptului

- sistemul dreptului - care priveşte organizarea dreptului ca


fenomen normativ, cu componentele sale.
Sistemul dreptului are ca elemente componente: normele
juridice, categoriile sau conceptele juridice, instituţiile juridice şi
ramurile de drept. Între aceste componente există atât relaţii de ordin
logic cât şi relaţii de ordin material, care-i conferă sistemului de drept
unitate, coerenţă internă, dar şi posibilitatea stabilirii legăturilor sale
cu exteriorul. Dreptul se prezintă astfel, ca un sistem deschis, ce
primeşte permanent informaţii din exterior ( de exemplu: nevoi
sociale, conflicte sociale etc.) pe care le prelucrează în formă juridică
(sub formă de acte normative, hotărâri judecătoreşti). Aceste
instrumente juridice, acţionând asupra sistemului social realizează de
fapt funcţiile dreptului (funcţia normativă, de conducere a societăţii,
de apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii, de
orientare a componentelor umane, de soluţionare a posibilelor
conflicte etc.).
Sistemul dreptului nu se prezintă sub forma simplă a unei
sume aritmetice a elementelor sale, ci ca un ansamblu al acestora
structurate pe baza unor principii şi care au ca scop o anumită
finalitate2.
Normele juridice dintr-un stat formează sistemul dreptului ce
aparţine statului respectiv, în care se reflectă atât unitatea dintre aceste
norme cât şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice.
Normele juridice, ca elemente primare ale sistemului de drept
nu există deci izolate, ci se grupează în instituţii şi ramuri de drept.
Ele reprezintă particularul3 în raport cu sistemul dreptului care
constituie generalul şi care este rezultatul unităţii ramurilor şi
instituţiilor dreptului.
2. Importanţa cunoaşterii sistemului dreptului
Cunoaşterea sistemului dreptului prezintă atât o importanţă
teoretică cât şi practică. Studierea sistemului serveşte organului
legislativ în procesul de elaborare a normelor juridice să se orienteze
just, să descopere şi să completeze anumite lacune, să elimine normele
perimate şi să asigure concordanţa dintre normele dreptului pozitiv.
Importanţa studierii sistemului dreptului constă în aceea că, el
reprezintă un ghid important pentru organele de stat componente în
procesul de elaborare şi de perfecţionare a dreptului.

72
Elemente de teoria generală a dreptului

De asemenea, cunoaşterea sistemului dreptului influenţează


activitatea de interpretare şi de aplicare a dreptului, contribuind astfel
la sesizarea aspectelor esenţiale ale normelor juridice, a legăturilor
dintre diferitele norme şi instituţii juridice.
Se consideră că, studierea sistemului dreptului stă la baza
sistematizării întregii legislaţii în ambele forme (încorporare şi
codificare).
Din punct de vedere al scopurilor didactice şi ştiinţifice,
studierea sistemului dreptului contribuie la buna organizare şi predare
a dreptului în învăţământului juridic universitar, dar şi la buna
organizare a cercetării juridice.
3. Caracteristicile sistemului dreptului
Sistemul dreptului se caracterizează prin următoarele trăsături
esenţiale4:
- prin mobilitatea normelor juridice şi gruparea lor în ramuri
de drept (de exemplu ramura dreptului penal, a dreptul civil);
- prin mişcarea de reunire a normelor sale ( de exemplu:
dreptul mediului reuneşte atât norme de drept public cât şi norme de
drept privat);
- prin interacţiunea internă a componentelor sale
(condiţionarea lor reciprocă), dar şi prin interacţiunea externă (cu
sistemul social);
- prin dinamicitatea şi flexibilitatea componentelor sale care
determină o adaptare lejeră la schimbările vieţii sociale;
- prin complexitatea elastică întemeiată pe faptul că, unele
norme juridice apar iar altele dispar, unele instituţii se modifică sau
dispar iar unele ramuri de drept se reunesc sau se diferenţiază.
4. Instituţia juridică şi ramura de drept - părţi
componente ale sistemului dreptului
În analiza sistemului dreptului, o problemă fundamentală o
constituie stabilirea criteriilor în raport cu care se configurează
elementele sale componente.
Majoritatea teoreticienilor5 consideră că, împărţirea pe ramuri
de drept şi instituţii juridice trebuie să pornească de la cele două
criterii fundamentale: obiectul reglementării juridice şi metoda de
reglementare. Prin obiectul reglementării juridice, se înţelege
caracterul specificul distinct şi unitar, precum şi trăsăturile specifice
ale relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu, care fac posibil ca ele

73
Elemente de teoria generală a dreptului

să fie reglementate de o anumită categorie de norme juridice. Prin


metoda de reglementare juridică se înţelege modul în care statul
acţionează asupra unor relaţii sociale.
4.1. Instituţia juridică
Dreptul, ca subsistem al sistemului social este alcătuit la
rândul său din subsisteme numite ramuri de drept. Ele sunt subsisteme
în raport cu sistemul dreptului, dar sunt sisteme în raport cu
instituţiile juridice, care constituie sisteme de norme juridice. Deci,
norma juridică este element al instituţiei juridice, care este parte a
ramurii de drept şi aceasta la rândul ei, este parte componentă a
sistemului dreptului, ca sistem integrativ.
Instituţia juridică, cuprinde ansamblul normelor juridice care
reglementează o categorie mai restrânsă de relaţii sociale, generând o
categorie aparte de raporturi juridice6. Ea desemnează totalitatea de
norme juridice ce formează un tot unitar - norme strâns legate între
ele, ce aparţin de regulă unei ramuri de drept, au acelaşi obiect şi
metodă de reglementare specifică ramurii de drept respective,
îndeplinind aceleaşi funcţii. De exemplu, căsătoria este reglementată
de un ansamblu de norme juridice ce formează instituţia căsătoriei;
normele juridice care reglementează proprietatea formează instituţia
dreptului de proprietate.
Sunt instituţii juridice care au o sferă mai largă şi care se
împart în subdiviziuni ce formează la rândul lor o instituţie juridică.
De exemplu, instituţia contractelor cuprinde mai multe instituţii
juridice cu statut de subdiviziuni ale sale, cum ar fi: contractul de
vânzare – cumpărare; contractul de depozit; contractul de împrumut;
instituţia familiei cuprinde instituţia înfierii, a filiaţiei; instituţia
succesiunii cuprinde instituţia succesiunii legale şi a succesiunii
testamentare.
Instituţia juridică poate fi alcătuită din norme ce aparţin
exclusiv unei singure ramuri de drept (de exemplu, instituţia căsătoriei
grupează norme numai din dreptul familiei), sau poate fi alcătuită şi
din norme ce revin altor ramuri de drept, situaţii în care, instituţia
juridică are un caracter complex şi constituie clasa instituţiilor juridice
fundamentale.
Instituţia juridică are o sferă mai restrânsă decât cea a ramurii
de drept, este subordonată acesteia şi face parte integrantă din ramura
de drept.

74
Elemente de teoria generală a dreptului

4.2. Ramura de drept


Ramura de drept, cuprinde o grupare mai mare de norme
juridice, precum şi mai multe instituţii juridice legate între ele prin
obiectul lor comun, prin principii comune şi prin unitatea de metodă.
Se consideră că la baza grupării normelor juridice în ramuri de
drept stau următoarele criterii:
- criteriul obiectului comun al reglementării normelor juridice
considerat a fi criteriu principal obiectiv;
- criteriul unităţii de metodă a reglementării juridice,
considerat criteriul subiectiv, determinat de voinţa legiuitorului;
- criteriul principiilor comune care stau la baza distincţiunii
normelor şi instituţiilor juridice ce formează ramuri de drept.
Ramura de drept se poate defini ca fiind un ansamblu distinct
de norme juridice, între care există legături organice-funcţionale şi
structurale, norme ce reglementează o categorie mai mare de relaţii
sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă sau complex de
metode şi au principii comune.
Privită în mod general, ramura de drept reprezintă unitatea mai
multor instituţii juridice, legate organic între ele prin obiectul,
metodele şi principiile lor comune.
Delimitarea unei ramuri de drept de alta, este o problemă
complexă, pentru că este destul de dificil de stabilit gradul de
diferenţiere a relaţiilor sociale ce vor fi reglementate de o anumită
categorie de norme juridice şi reunite apoi într-o ramură de drept.
Complexitatea ramurilor de drept constă şi în faptul că, în
cadrul unora dintre ele, mai multe instituţii juridice pot forma prin
grupare, o subramură, ce poate face obiectul unei reglementări juridice
distincte (de exemplu: din ramura dreptului civil face parte dreptul
maritim).
Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, între ele
există o strânsă interdependenţă, o legătură indisolubilă.
Există ramuri de drept propriu-zise, de sine-stătătoare (drept
civil, penal, constituţional, administrativ etc.) şi ramuri de drept noi
(dreptul mediului, dreptul comunitar etc.).
5. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat
Analizând evoluţia istorică a sistemului dreptului se constată,
că el a avut o anumită structură în cadrul fiecărui tip de stat, structură

75
Elemente de teoria generală a dreptului

determinată de forma de proprietate dominantă şi influenţată de


tradiţiile şi tehnica legislativă din statul respectiv.
Prima încercare de diviziune a dreptului, care reprezintă şi
summa divisio a acestuia, îşi are originea în dreptul roman şi aparţine
lui Ulpian7, care a împărţit dreptul, după interesul ocrotit, astfel:
- Jus publicum (dreptul public) - dreptul care are ca scop
satisfacerea nevoilor statului;
- Jus privatum (dreptul privat) - dreptul care priveşte interesul
particularilor.
O altă încercare de grupare a dreptului a fost cea făcută de
jurisconsultul roman Paul, în:
- Jus singulare (dreptul de excepţie);
- Jus comune (dreptul comun).
Jurisconsulţii romani au procedat şi la diviziunea dreptului în:
dreptul cetăţii sau în dreptul popoarelor. Clasificarea lui Ulpian în
Jus civilis şi Jus gentium reluată şi de alţi jurisconsulţi s-a păstrat până
în prezent, sub denumirea de: drept intern şi drept internaţional.
Gruparea dreptului în drept public şi privat pe baza criteriului
interesului ocrotit, nu are rigoare juridică, fapt ce a determinat critici
şi nuanţări din partea specialiştilor în drept, ducând la completarea
ulterioară a criteriilor tradiţionale ce prezidează această diviziune a
dreptului, sau chiar la abandonarea lor, în teoria juridică.
Unul dintre cei mai mari teoreticieni jurişti ai secolului XX,
profesorul Mircea Djuvara considera că8, criteriul interesului ocrotit
nu este potrivit, pentru că interesul individului trebuie să fie foarte
mare în toate normele juridice ce privesc organizarea puterilor şi a
serviciilor publice.
Apariţia codurilor a constituit cauza împărţirii dreptului în
ramuri, în sensul cunoscut în prezent, fiind influenţată pozitiv şi
gruparea legislaţiei pe materii urmată de predarea dreptului pe
discipline didactice.
În dreptul modern, când statul acţionează atât ca persoană
juridică de drept public, cât şi ca persoană de drept privat, când
dreptul public s-a apropiat tot mai tare de dreptul privat (prin
combinarea interesului general cu interesul particular şi prin folosirea
unor instituţii specifice dreptului privat), s-a considerat că, rigiditatea
distincţiei dintre dreptul public şi privat nu mai are justificare.

76
Elemente de teoria generală a dreptului

Se apreciază că, utilitatea grupării dreptului în drept public şi


drept privat9, se justifică prin următoarele considerente:
- normele dreptului privat sunt mai stabile decât cele ale
dreptului public (de exemplu, în materia obligaţiilor);
- pentru calitatea de subiect de drept public nu este necesară
neapărat dobândirea capacităţii de exerciţiu (de exemplu pentru
exercitarea dreptului la învăţătură), pe când pentru calitatea de subiect
de drept privat, este necesară deplina capacitate de exerciţiu (de
exemplu, pentru încheierea unui contract civil);
- în raporturile de drept public, unul dintre subiecte este statul
sau o autoritate publică, iar părţile nu se află pe poziţie de egalitate
juridică;
- în raporturile de drept privat, părţile se află pe poziţie de
egalitate juridică (egalitatea părţilor în raporturile civile este regula
fundamentală a dreptului privat)10;
- regula aplicabilă raporturilor juridice din dreptul public este
manifestarea unilaterală de voinţă, iar regula raporturilor juridice de
drept privat este aceea a consensualismului;
- în dreptul public predomină normele imperative, ce impun o
conduită obligatorie, de la care nu se poate deroga, iar în dreptul privat
predomină normele permisive, care permit părţilor participante la un
raport juridic să-şi stabilească conduita în mod convenţional.
Împărţirea întregului sistem de drept în drept public şi privat,
reprezintă cea mai largă divizare a dreptului. Considerările făcute în
decursul timpului cu privire la această divizare 11, precum şi tendinţele
actuale de divizare, au ca rezultat sublinierea caracterului dinamic al
sistemului dreptului, continua perfecţionare a formei şi conţinutului
dreptului şi chiar apariţia de noi ramuri de drept (ca de exemplu:
dreptul mediului, dreptul economic, dreptul asigurărilor sociale etc.).
6. Ramurile dreptului
Criteriul de bază, obiectiv al grupării normelor juridice în
ramuri de drept în cadrul sistemului dreptului, îl constituie obiectul
reglementării juridice, respectiv, grupul distinct de relaţii sociale pe
care acestea le reglementează.
Primele ramuri de drept s-au conturat în orânduirea burgheză,
ca urmare a apariţiei unor coduri (a sistematizării dreptului), ceea ce a
facilitat apariţia sistemului dreptului, format din drept public şi drept
privat.

77
Elemente de teoria generală a dreptului

În sistemul dreptului contemporan se disting ca ramuri de


drept, ramurile corespunzătoare divizării sistemului dreptului în drept
public şi drept privat.
În dreptul public intră următoarele ramuri de drept: dreptul
constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal,
dreptul procesual (civil şi penal), dreptul internaţional public.
În dreptul privat intră următoarele ramuri de drept: dreptul
civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul familiei,
dreptul muncii etc.
Constituirea ramurilor de drept nu este un proces încheiat,
dreptul fiind un fenomen dinamic şi evolutiv există tendinţa de
desprindere dar şi de apariţie a unor ramuri juridice noi, ca urmare a
nevoilor continue ale dezvoltării societăţii contemporane.
În continuare, vom prezenta succint cele mai importante
ramuri ale dreptului, elementele definitorii ale acestora, pentru a
releva acele trăsături ce le unesc în sistemul dreptului.
a) Dreptul constituţional - este ramura dreptului public, ce
cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează principiile
fundamentale ale organizării de stat, structura şi modul de funcţionare
a organelor statului, drepturile şi obligaţiile fundamentale ale
cetăţenilor în raporturile lor cu statul. Obiectul dreptului constituţional
îl prezintă deci, relaţiile sociale care iau naştere în cursul organizării şi
exercitării puterii de stat12.
Raporturile de drept constituţional, ca raporturi sociale ce apar
în procesul exercitării şi organizării puterii de stat, se stabilesc între
diferitele organe ale puterii de stat, între organele puterii de stat şi
cetăţeni, al căror conţinut îl constituie drepturile şi obligaţiile
cetăţenilor.
Principalul izvor de drept constituţional îl reprezintă
Constituţia, ca lege supremă în stat urmată de legile constituţionale.
Datorită naturii obiectului său de reglementare, precum şi a
forţei juridice a normelor care-l compun (norme de drept cuprinse de
Constituţie şi legi constituţionale), dreptul constituţional este
considerat ca fiind ramura de bază, fundamentală a dreptului intern
public.
b) Dreptul administrativ - cuprinde ansamblul normelor
juridice care reglementează raporturile sociale ce formează obiectul

78
Elemente de teoria generală a dreptului

administraţiei de stat, raporturi ce se statornicesc în procesul


organizării şi înfăptuirii activităţii executive.
Ca ramură a sistemului dreptului, dreptul administrativ se
distinge prin obiectul său de reglementare, respectiv, prin raporturile
juridice ce se nasc, modifică sau sting în cadrul şi pentru realizarea
activităţii executive, ce constă din organizarea executării şi executarea
în concret a legilor şi a celorlalte acte normative.
În raporturile de drept administrativ (ca şi în cele de drept
constituţional) părţile apar ca purtători de drepturi şi obligaţii şi ca
titulari ai puterii, în acelaşi timp. Aceste raporturi se stabilesc, pe de o
parte, între diferite organe ale puterii de stat, şi între organizaţii sau
cetăţeni, pe de altă parte. Metoda de reglementare a acestor raporturi
juridice, este metoda imperativă. Subiectul raportului juridic
administrativ nu se află pe poziţie de egalitate juridică, iar conduita lor
este reglementată de norme juridice imperative.
Izvoarele dreptului administrativ sunt diverse (legi, hotărâri de
guvern, regulamente, ordine, instrucţiuni etc.), ca urmare a diversităţii
domeniilor pe care le reglementează normele sale de drept.
Violarea normelor de drept administrativ atrage răspunderea
autorului, sancţiunea fiind de regulă, o sancţiune administrativă
(contravenţională).
c) Dreptul financiar13 - cuprinde ansamblul normelor juridice
care se referă la formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti.
Normele cu caracter financiar sunt instituite atât de organele puterii de
stat cât şi de cele ale administraţiei de stat şi reglementează activitatea
financiară a statului, întocmirea bugetului, perceperea taxelor şi
impozitelor, modul de cheltuire a fondurilor băneşti alocate prin
bugetul de stat anual, creditul, asigurările etc. Normele de drept
financiar au un dublu caracter: patrimonial şi organizatoric.
Metoda de reglementare a raporturilor juridice financiare ce
apar în procesul întocmirii, aprobării şi executării bugetului de stat,
este metoda imperativă.
d) Dreptul penal - este ramura de drept alcătuită din totalitatea
normelor juridice, care reglementează raporturile sociale ce se nasc în
acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, norme ce
determină faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare
lor, precum şi condiţiile de aplicare şi de executare a acestora.

79
Elemente de teoria generală a dreptului

Obiectul de reglementare al normelor juridice penale îl


constituie relaţiile sociale ce se nasc în acţiunea de prevenire şi
combatere a infracţionalităţii. Acest obiect propriu de reglementare îi
conferă dreptului penal un caracter autonom, de sine stătător.
Metoda de reglementare a raporturilor juridice penale este
metoda imperativă. Subiectele raportului juridic penal sunt: statul
(subiect activ) şi infractorul (subiect pasiv).
Raporturile juridice penale ca raporturi juridice iau naştere în
acţiunea de prevenire şi de combatere a infracţionalităţii, pot fi
clasificate în două grupe: raporturi de conformare şi raporturi de
conflict.
e) Dreptul procesual penal - cuprinde ansamblul normelor
juridice ce reglementează activitatea organelor de urmărire penală şi a
justiţiei în soluţionarea cauzelor penale, pentru descoperirea
infracţiunilor comise şi a infractorilor, pentru sancţionarea lor şi
punerea în executare a acestor sancţiuni.
Normele juridice specifice acestei ramuri de drept au ca obiect
de reglementare, raporturile organelor de urmărire penală şi a
instanţelor judecătoreşti cu cetăţenii, asupra cărora se răsfrânge
activitatea lor.
f) Dreptul procesual civil - cuprinde normele juridice
referitoare la forma şi condiţiile de soluţionare de către instanţele de
judecată a cauzelor civile, precum şi executarea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în aceste cauze. Normele dreptului procesual
civil au ca obiect de reglementare: ordinea dezbaterii de către instanţe
a cauzelor civile; competenţa teritorială şi materială a instanţelor de
judecată; procedura de administrare a dovezilor; procedura de
desfăşurare a dezbaterilor în faţa instanţei; forma şi conţinutul
hotărârilor judecătoreşti; căile de atac ce se pot exercita împotriva
acestor hotărâri; executarea hotărârilor judecătoreşti etc.
Normele juridice procesuale civile reglementează raporturile
dintre organele de înfăptuire a justiţiei (judecători, tribunale) şi
cetăţeni, precum şi raporturile dintre cetăţeni ca părţi în proces.
g) Dreptul civil - este acea ramură a dreptului privat ce
cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile
juridice patrimoniale şi cele nepatrimoniale (personale) stabilite între
persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică14.

80
Elemente de teoria generală a dreptului

Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie


raporturile juridice patrimoniale (care au conţinut economic) şi
raporturile nepatrimoniale (lipsite de conţinut economic). Metoda de
reglementare utilizată de dreptul civil este egalitatea juridică a
subiecţilor raporturilor juridice civile. Normele juridice civile sunt
preponderent supletive sau dispozitive, iar sancţiunile ce intervin în
cazul nerespectării lor au de regulă, caracter reparator15.
h) Dreptul familiei16 - cuprinde totalitatea normelor juridice
care reglementează raporturile personale şi patrimoniale care rezultă
din căsătorie, rudenie, adopţie, precum şi din alte raporturi asimilate
de lege sub anumite aspecte, cu raporturile de familie.
Obiectul de reglementare a normelor juridice de dreptul
familiei îl constituie relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei
(relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii), precum şi relaţiile dintre
aceştia şi alte persoane.
Majoritatea normelor de dreptul familiei se găsesc în Codul
familiei, dar şi în legi speciale, ele având de regulă, caracter permisiv.
i) Dreptul muncii - cuprinde ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale de muncă. Obiectul de reglementare al
acestor norme juridice îl constituie raporturile sociale de muncă ale
muncitorilor şi funcţionarilor, dar şi alte raporturi sociale ce derivă din
raporturile sociale de muncă. Normele juridice de dreptul muncii se
referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă, la condiţiile
muncii, salarizării, la disciplina şi protecţia muncii, acordarea
concediilor de odihnă, la pregătiriea profesională etc.
7. Dreptul internaţional17
Dreptul internaţional este dreptul ce aparţine mai multor state,
reprezentând voinţa acestora.
Subiectele de drept internaţional sunt în principal statele, fapt
ce-l deosebeşte de dreptul intern, unde subiecte de drept pot fi atât
statul cât şi persoanele (fizice sau juridice). Normele de drept
internaţional reglementează relaţiile internaţionale, care sunt în
principal, relaţii între state suverane şi independente.
Dreptul internaţional, se divide în: drept internaţional public
şi drept internaţional privat.
7.1. Dreptul internaţional public18
Este definit ca fiind ansamblul normelor juridice care se nasc
prin acordul statelor, egale în drepturi şi suverane, acord ce exprimă

81
Elemente de teoria generală a dreptului

voinţele concordante ale acestor state în relaţiile dintre ele, în cadrul


comunităţii internaţionale. Normele juridice ce reglementează relaţiile
dintre state sunt asigurate la nevoie prin constrângerea exercitată de
state, colectiv sau individual.
Dreptul internaţional public cuprinde norme juridice create de
state, cărora acestea li se supun, deci nu există un organ legislativ
internaţional. Aceasta, este o particularitate a dreptului internaţional
care-l deosebeşte de dreptul intern, în care normele juridice sunt create
de un organ legislativ distinct de destinatarii lor.
De asemenea, în dreptul internaţional public nu există un
aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea
normelor juridice, care să rezolve litigiile născute între părţile
participante la raportul juridic.
Normele dreptului internaţional public au caracter
consensual, ele se creează prin colaborarea dintre state (pe bază de
tratate, acorduri, pacte etc.), colaborări în cadrul cărora statele îşi
asumă obligaţii şi dobândesc drepturi, unele faţă de altele. Există însă
şi norme de drept internaţional public formate pe cale cutumiară.
7.2. Dreptul internaţional privat
Dreptul internaţional privat cuprinde totalitatea normelor
juridice care reglementează în principal, rezolvarea conflictelor de legi
ce se nasc în raporturile de drept civil în care intervine unul sau mai
multe elemente străine (de extraneitate). Elementul de extraneitate
este acea împrejurare de fapt ce creează conflictul de legi (între legea
naţională şi cea străină) şi care pune problema alegerii legii
competente ce urmează să reglementeze raportul respectiv.
Normele juridice de drept internaţional privat reglementează
raporturile juridice civile, comerciale, procesual-civile, din dreptul
muncii sau din dreptul familiei care conţin un element străin. Obiectul
de reglementare al dreptului internaţional privat îl constituie deci,
raporturile sociale în care părţile sunt persoanele fizice şi juridice
străine. Normele juridice care formează această ramură de drept, sunt
de regulă, norme conflictuale, ele desemnează care anume lege
naţională (dintre cele cu vocaţie de aplicare), va reglementa raportul
juridic respectiv.

CAPITOLUL VII

82
Elemente de teoria generală a dreptului

NORMA JURIDICĂ

1. Normele juridice – parte integrantă a normelor sociale


Toate activităţile sociale se desfăşoară pe baza unor reguli, a
unor norme de comportament ce stabilesc tipul conduitei umane.
Normele sociale sunt creaţia oamenilor, varietatea lor fiind
determinată de complexitatea şi varietatea relaţiilor sociale pe care le
reglementează (relaţii politice, economice, de familie etc.), precum şi
de diversitatea sancţiunilor ce se aplică în cazul încălcării lor.
Deşi normele sociale sunt extrem de variate (morale,
religioase, politice, juridice etc.), ele prezintă şi anumite trăsături
comune, cum ar fi:
- normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali, cărora le
stabilesc anumite acţiuni obligatorii, permisive sau prohibitive;
- normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor conforme cu
ţelurile generale ale societăţii şi prevăd stimulente în acest sens;
- normele sociale urmăresc prevenirea acţiunilor neconforme
cu cerinţele generale ale societăţii şi prevăd sancţiuni pentru
comportamentele deviante de la cerinţele impuse;
- normele sociale reflectă condiţiile social-economice ale
epocii căreia îi aparţin, precum şi raporturile dintre clasele şi
grupurile sociale;
- normele sociale nu sunt statice, ele au caracter dinamic,
evolutiv, influenţate de natura orânduirii sociale.
Normele sociale1 pot fi definite ca fiind acele reguli de
conduită care stabilesc cum trebuie să acţioneze sau să se comporte
membrii societăţii în anumite condiţii date, pentru ca acţiunea lor să
fie atât eficientă cât şi pozitivă. Deci, normele sociale sunt
prospective, adică prefigurează o acţiune, un component viitor.
Normele sociale se pot clasifica în trei categorii generale, în
funcţie de domeniile în care acţionează, astfel:
- norme acţionale – ce privesc activitatea oamenilor în
raporturile lor cu natura şi societatea. Ele au aceeaşi valoare şi
eficienţă pentru toţi indivizii, fără nici o deosebire. În această
categorie de norme sociale intră: norme de ordin tehnico-productiv,
ecologic, economic, administrativ, societar etc.
- norme comportamentale – ce privesc raporturile dintre
individ şi colectivitate, dintre grupuri şi categorii sociale (vizează,
83
Elemente de teoria generală a dreptului

deci comportamentul oamenilor în societate). Aceste norme includ:


normele morale, politice, juridice, civice, estetice etc.
- norme organizaţionale - privesc mecanismul de funcţionare
al structurilor organizaţionale (al instituţiilor sociale, al organizaţiilor)
cu caracter politic, juridic, cultural, educaţional, militar etc.
2. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale normei juridice
2.1. Noţiunea normei juridice2
Norma juridică (norma agendi) este elementul constitutiv al
dreptului ce reprezintă regula de conduită generală, obligatorie
impersonală, tipică şi permanentă, instituită sau sancţionată de
puterea publică (de stat) în scopul asigurării ordinii sociale, a cărei
respectare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a
statului.
Norma juridică este elementul primar al dreptului, pe baza
căruia se alcătuieşte întregul labirint juridic.
Norma juridică ordonează şi reglementează conduita umană,
relaţiile interumane, în conformitate cu idealurile şi valorile societăţii.
Ea este etalonul (modelul) comportamentului uman impus de puterea
de stat, este acel comandament juridic ce previne şi sancţionează
comportamentul deviant, garantând astfel viabilitatea valorilor
societăţii .
Normele juridice împreună cu relaţiile juridice (ce se nasc în
baza lor), alcătuiesc ordinea de drept (ordinea juridică), parte
componentă a ordinii sociale, dar şi garant al afirmării şi menţinerii
ordinii sociale, al realizării echilibrului social. Ordinea de drept este
nucleul ordinii sociale, deoarece comandamentul juridic este condiţia
esenţială a echilibrului social şi garanţia funcţionării corecte a
instituţiilor de stat şi a realizării drepturilor fundamentale ale
oamenilor. Normele juridice sunt reguli de conduită care
reglementează toate domeniile vieţii sociale, economice şi politice şi
care, ocrotesc toate valorile morale şi materiale împotriva oricăror
atingeri ce li se pot aduce.
Pornind de la definiţia dată dreptului, aceea că este format
dintr-un “ansamblu de norme juridice”, se poate spune că, norma
juridică este o “celulă” a dreptului, este singularul în raport cu dreptul,
care este pluralul.
Norma de drept nu trebuie înţeleasă doar ca o simplă regulă
de conduită, ea are un conţinut mult mai bogat decât aceasta în sensul

84
Elemente de teoria generală a dreptului

că, poate cuprinde şi unele principii generale de drept, definiţii,


descrieri de instituţii juridice, explicarea unor termeni. Norma juridică
conţine, în general, dispoziţii obligatorii, fiind mijlocul de realizare al
idealului în justiţie, conform cu voinţa socială. Ea conţine practic,
ceea ce trebuie să facă un subiect, ceea ce are dreptul să facă, i se
recomandă sau este obligat să facă.
În această privinţă, este reprezentativă precizarea
jurisconsultului roman Modestin: “Legiis virtus haec est imperare,
vetare, permitere, premire” adică “forţa legii constă în a ordona, a
interzice, a permite, a pedepsi.”
De aceea, se impune pentru o corectă şi completă înţelegere a
normei juridice, să se prezinte trăsăturile sale caracteristice şi structura
sa.
2.2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice
2.2.1. Norma juridică are un caracter general şi impersonal
Încă din antichitate, Ulpian afirma că: “dreptul se rânduieşte
nu pentru fiecare om în parte”, adică dreptul, norma juridică care-l
alcătuieşte, vizează un număr nedeterminat de cazuri.
Jurisconsultul roman Julian explica generalitatea şi
impersonalitatea normelor juridice în opera sa, astfel: “nici legile, nici
senatusconsultele nu pot fi scrise astfel încât să cuprindă toate
cazurile care s-ar ivi vreodată, dar este suficient ca ele să includă
ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori”.
Norma juridică are în vedere nu un caz izolat, ci o generalitate
de relaţii, aspect ce a fost subliniat şi de Hegel atunci când caracteriza
norma juridică ca fiind “o determinare universală ce se aplică unui caz
concret”.
Caracterul general al normei juridice îi permite să-şi
îndeplinească funcţia sa, aceea de a conferi siguranţă şi certitudine
desfăşurării relaţiilor sociale, pentru că, destinatarii ei, cunoscându-i
conţinutul, vor putea să prevadă consecinţele conduitei pe care doresc
să o urmeze. Sunt însă şi cazuri (limitate ca număr) când se creează o
normă juridică pentru un caz determinat, pentru o situaţie individuală
(de exemplu: decret de numire a unor ambasadori, de graţiere
individuală etc.).
Pentru a fi un etalon cu ajutorul căruia statul apreciază
conduita indivizilor în anumite situaţii concrete, norma juridică

85
Elemente de teoria generală a dreptului

trebuie să se adreseze unui număr nelimitat de cazuri, repetabile în


timp şi spaţiu.
Caracterul difuz, general al normei juridice o deosebeşte de
actul individual, care este concret, personal
2.2.2. Norma juridică are un caracter impersonal
Caracterul impersonal al normei juridice constă în faptul că,
ea nu se adresează cuiva anume, ci este incidentă tuturor persoanelor
aflate în condiţiile determinate de lege. Şi prin acest caracter, norma
juridică se deosebeşte de actul individual care este personal.
Caracterul impersonal al normei juridice, acela de a nu se
adresa unei persoane prestabilite şi identificate ca atare, constituie o
garanţie împotriva oricărei discriminări personale contribuind astfel, la
realizarea principiului egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii.
Egalitatea nu înseamnă însă uniformizare, nu înseamnă că legea va fi
aplicată identic pentru toţi, pentru că, în conformitate cu principiul de
justiţie, cazurile diferite în fapt, vor fi tratate diferit în drept. Deci,
normele juridice sunt impersonale, adică sunt incidente asupra tuturor
indivizilor ce îndeplinesc condiţiile prevăzute în ipoteza lor.
Prin caracterul general şi impersonal al normelor juridice nu
se înţelege că acestea se vor aplica pe tot teritoriul ţării sau asupra
întregii populaţii, şi nici faptul că ele pot să cuprindă toate cazurile şi
situaţiile în care se poate afla un subiect de drept.
Din acest punct de vedere, normele de drept se pot grupa în
următoarele categorii:
- norme juridice ce se adresează tuturor subiecţilor de drept
(de exemplu, normele cuprinse în Constituţie, Legea cetăţeniei etc.);
- norme juridice ce se adresează unei singure categorii de
subiecţi de drept sau mai multor categorii (cele cuprinse în Legea
pensiilor, Statutul funcţionarului public, Codul militar etc.);
- norme juridice ce se adresează deţinătorului unei funcţii
căruia îi precizează competenţele (norme ce precizează competenţele
Procurorului General, Ministrului Justiţiei etc.);
- norme juridice ce vizează întreg teritoriul ţării, sau numai
unele părţi determinante ale teritoriului (zona maritimă, zona de
frontieră, etc.).
2.2.3. Norma juridică are caracter tipic

86
Elemente de teoria generală a dreptului

Caracterul tipic al normei juridice rezultă din faptul că, ea


stabileşte modelul, tipul de conduită pe care destinatarii săi trebuie să-
l urmeze.
Conduita tipică pe care o prescrie norma juridică, stabileşte
drepturi şi obligaţii în sarcina participanţilor la raporturile juridice, în
mod generic. Norma juridică, devine astfel, criteriul de orientare şi
apreciere al conduitei umane, standardul după care o conduită este
apreciată ca fiind licită sau ilicită, adică se conformează sau nu normei
care a prescris-o.
Exprimând un model comportamental, norma juridică prescrie
o conduită unică pentru subiectul de drept, situaţie în care ea
constituie criteriul unic de apreciere a conformităţii conduitei
subiectului de drept cu exigenţele normative.
2.2.4. Norma juridică este obligatorie
Obligativitatea este un caracter esenţial al normei juridice ce
rezultă din aceea că, norma juridică nu este o simplă indicaţie sau
dorinţă, ci ea reprezintă o poruncă, o dispoziţie obligatorie, un
comandament impus de puterea publică, un imperativ a cărui
respectare este obligatorie.
Fără caracterul obligatoriu, normele de drept (public şi privat),
şi-ar pierde scopul existenţei lor ca norme sociale menite să
stabilească ordinea de drept în societate. Deci, obligativitatea normei
juridice este dictată de finalitatea sa, de scopul său, acela de a da
garanţii necesare societăţii că valorile ei vor fi apărate şi garantate,
asigurându-se ordinea socială dorită de legiuitor3.
Pentru ca norma juridică să devină efectiv obligatorie, ea se
bucură de garanţii statale, de intervenţia unei forţe de constrângere, în
cazul în care nu este respectată de bună voie de către destinatarii săi.
Instituirea obligativităţii normelor juridice a constituit o necesitate
pentru respectarea lor, încă din cele mai vechi timpuri.
În antichitate, Sofocle afirma că: “niciodată nu vor fi
respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă”.
W. Shakespeare a constatat că obligativitatea normei juridice
este deosebit de însemnată, pentru că, după părerea sa “acolo unde
încetează vigoarea legilor şi autoritatea apărătorilor ei, nu poate
exista nici libertate şi nici siguranţă pentru nimeni”.

87
Elemente de teoria generală a dreptului

Obligativitatea normei juridice înseamnă, că ea se aplică din


momentul intrării ei în vigoare (imediat) până în momentul ieşirii ei
din vigoare (continuu) şi în mod necondiţionat.
Obligativitatea este o trăsătură caracteristică a tuturor
normelor juridice, indiferent de domeniul lor de reglementare (public
ori privat), sau de forţa juridică a actului normativ ce le cuprinde (legi,
decrete, hotărâri).
În legătură cu caracterul obligatoriu al normei de drept, se
impun următoarele precizări.:
- normele juridice sunt obligatorii, indiferent dacă sunt
imperative, prohibitive sau permisive de conduită;
- nu există grade de obligativitate în raport de forţa juridică a
actului în care este cuprinsă norma de drept;
- caracterul de obligativitate nu este corelat de frecvenţa
aplicării normei juridice, de faptul că ea se aplică mai des sau mai rar.
Există în literatura juridică de specialitate, părerea conform
căreia, obligativitatea normelor juridice este pusă la îndoială în
privinţa normelor dreptului internaţional, lucru motivat prin: absenţa
instanţelor judecătoreşti înzestrate cu forţă de constrângere şi lipsa
sancţiunilor eficiente. Deşi, războiul a fost considerat multă vreme ca
fiind cea mai bună sancţiune pentru încălcarea normelor
internaţionale, este totuşi o sancţiune riscantă şi ineficientă. Alături de
sancţiuni cum ar fi: boicotul, embargoul, ruperea relaţiilor
diplomatice, pretenţia statelor de a fi respectate pentru ceea ce
reprezintă ele în faţa lumii întregi, le determină să respecte obligaţiile
impuse prin normele internaţionale.
2.2.5. Norma juridică are un caracter coercitiv
Regula în drept este că, acesta se realizează de bună-voie, iar
excepţia o constituie constrângerea care îmbracă haina răspunderii
juridice şi care intervine în cazul nerespectării normei juridice. Blaise
Pascal afirma că „Justiţia fără forţă este neputincioasă”.
Caracterul coercitiv este inerent normei de drept, el o
individualizează şi o deosebeşte de celelalte norme sociale.
Mijloacele de realizare a constrângerii sunt variate şi multiple şi
aparţin în special justiţiei şi administraţiei.
2.2.6. Norma juridică are caracter prescriptiv
Caracterul prescriptiv al normei juridice constă în faptul că ea
stabileşte, fixează sau autorizează o anumită conduită pentru

88
Elemente de teoria generală a dreptului

destinatarii săi, adică prescrie un comportament ce constă într-o


acţiune sau inacţiune umană conformă cu un anumit scop.
Norma juridică nu descrie realitatea ci prescrie o conduită
obligatorie. De exemplu, norma juridică care stabileşte obligaţia de a
repara prejudiciul cauzat, nu constituie o descriere a unei realităţi, ci
prescrierea unui comportament, acela de a repara prejudiciul cauzat.
2.2.7. Norma juridică are un caracter bilateral
Norma juridică nu implică doar o conduită unipersonală (aşa
cum face regula morală), ci un raport intersubiectiv, un raport între
două subiecte. Deşi norma juridică este o prescripţie generală, tipică şi
impersonală, ea se adresează omului individual în raport cu semenii
săi.
Norma juridică are un caracter bilateral atunci când
reglementază un raport în care unuia dintre subiecte i se impune o
obligaţie, iar celuilalt i se atribuie sau recunoaşte un drept subiectiv4.
Ea poate avea însă un astfel de caracter şi când se nasc acte juridice
unilaterale (de exemplu, testamentul), pentru că şi în aceste cazuri se
au în vedere anumite relaţii, chiar dacă nu sunt imediate.
Participarea unui subiect la viaţa juridică, presupune o
raportare permanentă la ceilalţi subiecţi, obligaţia unui subiect de
drept faţă de altul implicând o limitare a acţiunilor sale, fără ca prin
aceasta să-i fie afectată libertatea.
2.2.8. Norma juridică are un caracter volitiv
Potrivit caracterului volitiv al normelor juridice, acestea
depind de voinţa oamenilor, ele sunt produsul voinţei şi conştiinţei lor,
lucru ce le deosebeşte de legile naturii care constată ceea ce există,
sunt dependente de fenomene şi se realizează independent de voinţa
omului.
Caracterul volitiv al normei juridice înseamnă forma
subiectivă în care o comandă socială este preluată de legiuitor şi
exprimată prin voinţa sa, devenind normă de drept. Legiuitorul însă,
nu elaborează normele juridice numai după bunul său plac, el este
obligat în reglementarea relaţiilor sociale, să ţină seama de cerinţele
realităţii obiective.
2.2.9. Norma juridică generează efecte juridice
Norma de drept poate genera efecte juridice, constând în
naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi obligaţii pentru
subiectele de drept aflate în relaţie juridică. Aceste efecte juridice sunt

89
Elemente de teoria generală a dreptului

generate indirect de norma juridică (care este abstractă şi


impersonală), ele fiind rezultatul unui fapt licit sau ilicit (a unei
manifestări de voinţă) căruia i se atribuie o semnificaţie juridică prin
aplicarea normei de drept.
2.2.10. Încălcarea normei juridice antrenează răspunderea
juridică
Aceasta este o trăsătură caracteristică a normei de drept, care
o deosebeşte de celelalte norme sociale (morale, etice, religioase), prin
aceea că, încălcarea ei atrage în mod nemijlocit răspunderea juridică a
celui vinovat.
În funcţie de natura normei juridice încălcate, răspunderea
juridică poate fi: civilă, penală, administrativă sau disciplinară.
Aplicarea constrângerii juridice împotriva celui ce se face vinovat de
încălcarea normei juridice urmăreşte atât restaurarea dreptăţii în cazul
respectiv, cât şi restabilirea autorităţii normei juridice încălcate şi prin
aceasta, menţinerea şi ocrotirea ordinii de drept în societate.
2.2.11. Norma juridică are caracter repetabil
Spre deosebire de actul juridic individual al cărui efect
încetează prin executarea lui într-o situaţie dată, norma juridică se
aplică în mod repetat. Aceasta înseamnă că atâta vreme cât există,
respectiv, din momentul intrării până în cel al ieşirii din vigoare, ea se
aplică constant, fără întrerupere, tuturor situaţiilor pe care le prevede.
3. Structura normei juridice
Norma juridică are o structură tehnico-legislativă (externă) şi
o structură logico-juridică (internă)5.
Structura tehnico-legislativă (externă), este construcţia
externă a normei juridice, modul în care ea este exprimată într-un act
normativ, partea dinamică şi externă a acesteia. Actul normativ
cuprinde mai multe norme juridice, având o anume structură tehnică.
Astfel, elementele de bază ale unui act normativ sunt: articolul (ce
include în structura sa, aliniatul), care se grupează în secţiuni,
secţiunile se grupează în capitole, iar capitolele în titluri.
Structura logico-juridică (internă), este partea stabilă şi
internă a normei juridice, ce indică elementele componente ale
acesteia.
Din punct de vedere al structurii logice, norma juridică are o
alcătuire trihotomică (este alcătuită din trei elemente): ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea. Aceste elemente structurale se găsesc, de
90
Elemente de teoria generală a dreptului

regulă, în orice normă juridică, putând fi identificate pe baza unei


analize logice. Sunt însă situaţii când aceste elemente structurale nu
sunt descrise în această ordine sau se găsesc disparat, urmând a fi
deduse pe cale de interpretare logică6 sau prin coroborarea mai multor
norme cu structură incompletă, pentru a forma o normă completă.
Pentru interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice,
trebuie să se ţină seama atât de structura logico-juridică cât şi de
structura tehnico-legislativă a acestora.
3.1. Elementele normei juridice
A. Ipoteza
Ipoteza este acel element constitutiv al normei juridice care
arată împrejurările în care urmează a fi aplicată dispoziţia. Ea
precizează condiţiile, împrejurările sau faptele în raport cu care se
aplică regula de conduită (dispoziţia), precum şi categoria de subiecte
la care face referire conţinutul dispoziţiei.
Ipoteza normei juridice, se poate clasifica după anumite
criterii astfel:
a. După criteriul preciziei cu care este formulată, ipoteza
poate fi: ipoteză strict determinată şi ipoteză relativ nedeterminată
(subînţeleasă).
Ipoteza strict determinată, stabileşte cu exactitate condiţiile în
care urmează să se aplice dispoziţia normei juridice.
De exemplu, art.38 din Codul familiei prevede că: “Instanţa
judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită
unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”. Împrejurarea în care se
poate desface căsătoria o constituie deci, existenţa unor motive
temeinice. Un alt exemplu în acest sens, este cel oferit de art.8 din
Codul penal care prevede că: “Legea penală română nu se aplică
infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor
străine, sau de alte persoane, care conform convenţiilor internaţionale,
nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”. În acest exemplu,
ipoteza este determinată, ea stabileşte precis care sunt categoriile de
persoane exceptate de la jurisdicţia noastră penală.
În art.53 din Codul familiei care prevede că: „Copilul născut în timpul
căsătoriei are ca tată pe soţul mamei” şi în art.62 care stabileşte că:
„Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al ambilor părinţi”,
ipoteza este de asemenea, absolut determinată.

91
Elemente de teoria generală a dreptului

Ipoteza relativ determinată (subînţeleasă), există atunci când


condiţiile, împrejurările de aplicare a dispoziţiei normei juridice nu
sunt prevăzute cu exactitate, în detaliu, ele se subînţeleg, rezultând din
contextul reglementării.
De exemplu, art.174 din Codul penal prevede că: “Uciderea
unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi”. Art.89 Cod penal prevede că „Lipsirea de
libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de
la 1 lună la 5 ani”. În aceste norme juridice, împrejurarea săvârşirii
faptei şi persoana care o săvârşeşte nu sunt indicate precis, din
contextul reglementării se subînţelege că indiferent de făptuitor şi de
împrejurările în care acesta a acţionat, va fi sancţionat de lege.
b. După gradul de complexitate a împrejurărilor, a
condiţiilor cuprinse de legiuitor în ipoteză, ea poate fi: ipoteză simplă
şi ipoteză complexă.
Ipoteza simplă, precizează o singură împrejurare, o singură
modalitate tipică în raport cu care se aplică dispoziţia normei juridice.
Exemplu de ipoteză simplă este cel dat de art.225 din Codul
penal care prevede că: “Tâlhăria săvârşită în paguba avutului obştesc
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani, interzicerea unor drepturi
şi confiscarea parţială a averii”; la art.332 Cod penal, ipoteza are tot
forma simplă: “Absenţa nejustificată de la unitate sau serviciu care
depăşesc trei zile, a oricărui militar se pedepseşte cu închisoare de la
unu la 7 ani”.
Ipoteza complexă precizează mai multe situaţii, împrejurări
care fie întrunite cumulativ, fie alternativ, determină incidenţa
dispoziţiei. De pildă, art.7 din Codul familiei indică situaţiile în care
este oprită căsătoria, respectiv: între cel ce adoptă sau ascendenţii săi
pe de o parte şi cel adoptat ori descendenţii acestuia pe de altă parte;
între copiii celui ce adoptă şi cel adoptat sau copiii acestuia; între cei
adoptaţi de aceeaşi persoană.
Art.37 din Codul familiei care stabileşte împrejurările de
încetare a căsătoriei: ”Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre
soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei.
Căsătoria se poate desface, în cazuri excepţionale, prin divorţ”,
constituie un exemplu de ipoteză complexă.
Un alt exemplu concludent, folosit frecvent în literatura de
specialitate pentru a exemplifica ipotezele complexe, alternative, este

92
Elemente de teoria generală a dreptului

cel prevăzut în art.209 din Codul penal:” Furtul săvârşit în


următoarele împrejurări: de două sau mai multe persoane împreună;
de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; într-
un loc public; într-un mijloc de transport în comun, pe timp de noapte,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani”.
Subiectele la care se referă conţinutul normei juridice pot
avea calitate diferită: ”toţi”, “oricine”, “nimeni”, “infractorul” etc.
Spre exemplificare, art.1718 din Codul civil, prevede că: “Oricine este
obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate
bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Iar, art.43. din
Constituţie dispune că: “Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru
cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire”. La fel, art.16 din Constituţie prevede că:
„Nimeni nu e mai presus de lege”.
B. Dispoziţia
Dispoziţia este considerată7 ca fiind elementul esenţial, de
bază al normei juridice.
Dispoziţia reprezintă acel element al normei juridice care
prevede conduita propriu-zisă (drepturile şi obligaţiile) pe care
trebuie să o urmeze destinatarii normei juridice în anumite
împrejurări date. Deoarece în dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi
obligaţiile subiecţilor participanţi la raporturile sociale, se consideră
că ea formează conţinutul normei juridice. Dispoziţia cuprinde
imperativul normei de drept, obligaţia de a avea o anumită conduită,
interdicţia sau permisiunea unei conduite.
În funcţie de anumite criterii, dispoziţia normei juridice se
clasifică astfel:
a) După modul de formulare, dispoziţiile pot fi:
Dispoziţii absolut determinate - care stabilesc categoric
drepturile şi obligaţiile celor vizaţi, le stabileşte o conduită precisă;
Dispoziţii relativ determinate - care lasă la aprecierea
subiectelor raportului juridic conduita ce trebuie urmată, putând alege
o variantă sau alta de conduită.
b) După conduita prescrisă, dispoziţiile normelor juridice se
grupează în:
Dispoziţii onerative - care obligă subiectul de drept să
săvârşească o acţiune - tip. De exemplu, art.28 Codul familiei prevede
că: ”Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun

93
Elemente de teoria generală a dreptului

declarat”; sau art.29, stabileşte că ”Soţii sunt obligaţi să contribuie în


raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”. Art.989 Cod
civil prevede că: “Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudicii,
obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Aceste
dispoziţii sunt considerate imperative, obligatorii, pentru că impun
executarea unei acţiuni fără a se putea deroga.
Dispoziţii prohibitive - care interzic o anumită conduită - tip,
care obligă subiectul de drept să se abţină de la săvârşirea unor
acţiuni. Sunt semnificative exemplele legate de unele interdicţii
privind încheierea căsătoriei. Astfel, art.5 din Codul familiei prevede
că: “Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau
femeia care este căsătorită”. Art.6. Codul familiei dispune că: ” Este
oprită căsătoria dintre rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în
linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”.
Dispoziţiile prohibitive pot fi exprimate prin expresii
categorice de interdicţie, cum ar fi: ”este interzis”, “este oprit”, sau ele
pot rezulta în mod logic8.
Dispoziţiile prohibitive sunt considerate (la fel ca şi
dispoziţiile onerative), a fi categorice, imperative, deoarece impun în
mod categoric subiecţilor de drept, abţinerea de la săvârşirea unor
acţiuni.
Dispoziţiile permisive - sunt acele dispoziţii care lasă la
latitudinea subiectelor de drept să-şi aleagă conduita pe care doresc să
o urmeze, ele nu impun dar nici nu interzic săvârşirea anumitor
acţiuni. De exemplu, potrivit art.856 Cod civil, “Orice persoană
majoră poate dispune de bunurile sale prin testament”; sau art.685 din
Codul civil prin dispoziţia sa permisivă, oferă două alternative de
acceptare a succesiunii: “Succesiunea poate fi acceptată curat şi
simplu sau sub beneficiu de inventar. Codul familiei cuprinde norme
juridice cu dispoziţii permisive, ca de exemplu art.54 care prevede că:
“Paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei
să fie tatăl copilului”, iar art.57 Codul familiei prevede posibilitatea ca
tatăl să-şi recunoască fiul din afara căsătoriei, astfel: “Copilul
conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl
său”.
În general, pentru redactarea dispoziţiilor permisive,
legiuitorul foloseşte expresii ca: “poate”, “sunt în drept” etc.

94
Elemente de teoria generală a dreptului

Dispoziţiile permisive reglementează cu precădere, instituţia


familiei şi a contractelor.
Dispoziţiile supletive - sunt considerate ca fiind o varietate a
dispoziţiilor permisive, deoarece, ca şi acestea, lasă la latitudinea
subiectelor de drept să opteze pentru conduita pe care să o urmeze, iar
dacă nu se hotărăsc, organul de stat competent va interveni şi va
suplini voinţa lor.
În acest sens, codul familiei prevede în art.40. că la desfacerea
căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi cu privire la numele purtat în
timpul căsătoriei (respectiv soţul care a purtat în timpul căsătoriei
numele celuilalt soţ să-l poarte şi după divorţ). Dacă însă, ei nu se
învoiesc (deci nu utilizează libertatea oferită), sau dacă instanţa nu a
încuviinţat acest lucru, atunci fiecare dintre ei va purta numele avut
înainte de căsătorie. Sau, un alt exemplu, oferit de art.36. Codul
familiei este cel cu privire la împărţirea bunurilor comune în caz de
divorţ; astfel, soţii se pot învoi şi pot conveni asupra împărţirii
bunurilor comune, dar în situaţia în care se ivesc neînţelegeri, instanţa
de judecată va dispune evaluarea acestor bunuri şi împărţirea lor în
conformitate cu legea.
Putem afirma că, o caracteristică importantă a normelor
supletive o constituie faptul că, atunci când subiectele cărora li se
adresează nu folosesc libertatea (permisivitatea) acordată, norma
juridică le va suplini această voinţă, dispunând imperativ.
Dispoziţiile de stimulare - sunt acele dispoziţii care prevăd
recompensarea, încurajarea unei conduite deosebite. Aceste dispoziţii
se întâlnesc în general, în normele juridice care reglementează
raporturile sociale de muncă şi prevăd anumite mijloace de
recompensare materială şi morală cum ar fi: premii, recompense
materiale, distincţii, decoraţii, ordine etc. Art.99 din Codul muncii
prevede astfel de dispoziţii de stimulare pentru persoanele încadrate în
muncă.
c) După sfera lor de aplicare şi după gradul lor de
generalitate, dispoziţiile se clasifică în:
Dispoziţii generale - au o sferă largă de aplicare şi de obicei
guvernează o anumită ramură de drept
Dispoziţiile speciale - au o sferă mai restrânsă de aplicare, şi,
guvernează de regulă o anumită categorie de relaţii dintr-o ramură de
drept.

95
Elemente de teoria generală a dreptului

Dispoziţiile generale pot fi transformate în dispoziţii speciale


şi invers, pentru că o dispoziţie poate fi specială în raport cu o
dispoziţie generală, dar poate fi generală şi în raport cu o dispoziţie
care are sfera de aplicare mai restrânsă decât a ei (de exemplu o
dispoziţie de excepţie). Deosebirea dintre cele două categorii de
dispoziţii prezintă interes pentru că de ea se ţine seama în aplicarea
regulilor “specialul derogă de la general, generalul nu derogă de la
special”9.
Dispoziţiile de excepţie - sunt o completare a dispoziţiilor
generale sau speciale. Astfel, art.4 din Codul familiei stabileşte că:
“Este permis bărbatului care a împlinit 18 ani şi femeii care a împlinit
vârsta de 16 ani să se căsătorească. Cu toate acestea, pentru motive
temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani”.
Se consideră că, dispoziţiile de excepţie sunt bazate pe dorinţa
legiuitorului de a apăra mai eficient anumite valori. Aceste dispoziţii
sunt numite uneori “dispoziţii derogatorii”, deoarece ele prevăd o
reglementare ce derogă de la reglementarea cuprinsă într-o dispoziţie
generală sau specială.
Dispoziţia normei juridice este esenţială, lipsa ei ar lipsi de
conţinut norma juridică. Ea se caracterizează prin stipularea
necondiţionată a drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor, prin orientarea
fermă a conduitei acestora într-o direcţie considerată socialmente
utilă.
C. Sancţiunea11
Sancţiunea este acel element al normei juridice care
precizează urmările, consecinţele nerespectării dispoziţiei normei
juridice.
Sancţiunea reprezintă reacţia moral-juridică a societăţii
organizate faţă de conduita potrivnică dispoziţiei ce impune o ordine
juridică socială. Ea este un avertisment pentru cei tentaţi să încalce
dispoziţia unei norme juridice în vigoare, cărora le indică
dezavantajele ce decurg dintr-o conduită ilicită. Acest avertisment
poate fi considerat garantul moral şi material al realizării conduitei
prescrise de norma juridică din partea subiecţilor raportului juridic.
Sancţiunea, ca şi consecinţă a actelor de violare a legii este
considerată ca fiind o măsură luată împotriva voinţei şi dorinţei celui
care prin conduita sa încalcă dispoziţiile normelor juridice. Ea se
aplică de către organele de stat competente, în scopul restabilirii

96
Elemente de teoria generală a dreptului

ordinii de drept încălcate, a prevenirii încălcării ei în viitor, prin


îndreptarea celui vinovat.
Sancţiunile juridice, pentru a-şi spori eficienţa socială, trebuie
să acţioneze împreună cu sancţiunile morale, politice şi religioase.
Sancţiunea este considerată a fi un element important al
normei juridice, deoarece fără posibilitatea de sancţionare a
conduitelor ce eludează dispoziţiile normelor juridice, acestea ar fi
reduse la simple precepte de conduită, lipsite de obligativitate şi
eficacitate10
De aceea, sancţiunea reprezintă mijlocul de constrângere
exercitat prin intermediul autorităţii judecătoreşti, care impune
realizarea normelor juridice şi prin aceasta respectarea şi restabilirea
ordinii de drept.
Sancţiunea se caracterizează prin anumite trăsături ce decurg
din principiile dreptului, cum ar fi: legalitatea (potrivit căreia
sancţiunea se aplică în conformitate cu prevederile legii),
generalitatea (se aplică pentru toate faptele pe care le prevede legea)
celeritatea (se aplică fără întârziere, pentru a produce efectul urmărit),
efectivitatea, echitatea etc. Sancţiunea juridică are un dublu rol: rol
educativ pentru că urmăreşte îndreptarea celui vinovat şi un rol
preventiv pentru că urmăreşte să determine abţinerea de la săvârşirea
unor fapte antisociale.
Sancţiunile se clasifică în anumite categorii, după următoarele
criterii:
a) După scopul urmărit, sancţiunile se grupează în:
- sancţiuni reparatorii, care urmăresc repararea prejudiciului
cauzat şi restabilirea situaţiei legale anterioare;
- sancţiuni coercitive, care vizează aplicarea constrângerii
asupra persoanei vinovate;
- sancţiuni de anulare sau de desfiinţare a actelor ilicite.
b) După natura şi după gravitatea lor, distingem:
- sancţiuni penale - care la rândul lor se grupează în pedepse
(principale, complementare şi accesorii), măsuri de siguranţă şi măsuri
educative.
- sancţiuni civile - care au mai mult un rol reparator şi vizează
direct patrimoniul persoanei sancţionate. Aceste sancţiuni pot consta
în: despăgubiri în sarcina autorului prejudiciului, repunerea în
drepturi, executarea în natură, anularea actului ilicit etc.

97
Elemente de teoria generală a dreptului

În literatura juridică de specialitate sancţiunile civile se


clasifică în: sancţiuni civile propriu-zise cu rol reparator şi pedepse
civile care au cu precădere un rol reprimator. Sancţiunile civile se
referă în special la patrimoniul persoanei (revocarea, anularea sau
rezoluţiunea actului juridic, plata de despăgubiri), iar pedepsele civile
vizează de regulă persoana subiectului şi se împart în două categorii:
pedepse civile prin care se împiedică dobândirea unui drept subiectiv
sau se suprimă un astfel de drept (revocarea donaţiei, nedemnitatea
succesorală, exhederarea, decăderea) şi pedepse prin care se
micşorează patrimoniul persoanei pedepsite (amenzi civile, prestaţii
către stat).
- sancţiuni administrative (contravenţionale) - dintre care
amintim: avertismentul, amenda contravenţională, închisoarea
contravenţională.
- sancţiuni disciplinare - sunt de regulă măsuri strâns legate
de contractul individual de muncă, în special de executarea lui. Din
această categorie de sancţiuni fac parte: mustrarea, avertismentul,
retragerea unor gradaţii sau trepte de salarizare, reducerea salariului,
retrogradarea, transferul disciplinar, desfacerea disciplinară a
contractului de muncă. Aceste sancţiuni sunt stabilite în Codul muncii
şi în Regulamentele interne de funcţionare.
c) După gradul de determinare, sancţiunile se pot clasifica
astfel:
- sancţiuni absolut determinate - care sunt formulate de către
legiuitor precis, fără a putea fi interpretate de organele de aplicare,
respectiv fără a putea fi mărite sau micşorate. Un exemplu în acest
sens îl constituie nulitatea absolută a unui contract de vânzare-
cumpărare care are ca obiect un bun care nu mai există. Sau, un alt
exemplu este cel oferit de art.30 din Codul familiei după care
“Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt de
la data dobândiri lor bunuri comune….orice convenţie contrară este
nulă”.
- sancţiuni relativ determinate - care prevăd anumite limite
minime şi maxime, între care organul de aplicare poate stabili
sancţiunea corectă. De pildă, art.178 Cod penal prevede că: “Uciderea
din culpa a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani”
- sancţiuni alternative - sunt acele sancţiuni care dau
posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe

98
Elemente de teoria generală a dreptului

sancţiuni, pe aceea care i se pare mai potrivită în cazul dat. De pildă,


art.189 din Codul penal prevede că: “Lipsirea de libertate a unei
persoane în mod ilegal, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă”, deci, prevede pedeapsa închisorii alternativ cu
amenda, organul jurisdicţional putând opta pentru un gen de sancţiune
sau altul.
- sancţiuni cumulative - stabilesc aplicarea cumulativă a mai
multor sancţiuni pentru aceeaşi faptă ilicită. Exemplificăm cu art.174
din Codul penal care stabileşte că “Uciderea unei persoane se
pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor
drepturi”.

CAPITOLUL VIII

ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE

Coordonatele principale ale acţiunii normelor juridice sunt:


timpul (sau durata lor), spaţiul (sau teritoriul) şi persoana destinatară.
Altfel spus, normele juridice se aplică în timp şi spaţiu, adică
acţionează într-o perioadă de timp şi pe un teritoriu supus unei
anumite suveranităţi, asupra cetăţenilor statului pe teritoriul căruia
acţionează1.
1. Acţiunea normelor juridice în timp
Orice normă juridică are o măsură temporală, adică are o durată
considerată a contribui la realizarea scopului său juridic. Timpul unei
norme juridice defineşte durata şi rezistenţa ei, perioada în care ea va
produce efecte juridice.
În trecut, ritmul transformărilor legislative era lent datorită
ritmului greoi al dezvoltării economice şi sociale, lucru ce justifică de
altfel, existenţa de norme juridice cu efecte îndelungate în timp (de
exemplu, Legea celor XII Table a rezistat peste zece secole, iar Codul
lui Iustinian a suferit în decurs de 1.000 de ani doar mici modificări).
Atunci când normele de drept nu mai răspund nevoilor
sociale, ele trebuie înlocuite cu norme noi, fapt ce generează
succesiunea în timp a normelor juridice.
Pentru a analiza acţiunea normei juridice în timp, este necesar
să se examineze trei situaţii distincte: a intrării în vigoare, a acţiunii şi
a ieşirii din vigoare a normei juridice.
99
Elemente de teoria generală a dreptului

1.1. Intrarea în vigoare a normei juridice


Actul normativ presupune un ansamblu de norme juridice
structurat şi organizat tehnico-legislativ şi elaborat de puterea
legiuitoare. Din momentul elaborării şi adoptării actului normativ,
fiecare normă pe care o fixează are putere juridică şi deci, produce
efecte juridice.
Intrarea în vigoare a unei norme juridice în forma actului
normativ, este o necesitate impusă de faptul că o reglementare nouă,
ce se adresează conduitei umane, trebuie să fie cunoscută de către
destinatarii săi.
Conform principiului de drept că “nimeni nu poate invoca
necunoaşterea legii” (“nemo censetur ignorare legem”), este necesar
să se asigure condiţiile pentru cunoaşterea normelor juridice de către
toţi cei chemaţi să le respecte, pentru ca prin cunoaştere să-şi dirijeze
conduita conform reglementărilor lor.
Prezumţia de cunoaştere a normei juridice are caracter
general-valabil pentru toate normele juridice indiferent de forma lor
(legi, decrete, hotărâri), iar celui obligat să o respecte nu-i va folosi
nici un mijloc de probă prin care să dovedească necunoaşterea ei.
Normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la
cunoştinţă publică, respectiv de la data publicării lor. Publicarea
legilor este obligatorie, pentru că ele devin executorii numai după ce
s-a îndeplinit această procedură.
În principiu, actele normative intră în vigoare în momentul
publicării lor în Monitorul Oficial al României, regulă generală
prevăzută în art.78 din Constituţie2. De la această regulă, face excepţie
situaţia în care se prevede în mod expres în textul actului normativ o
dată ulterioară a intrării lui în vigoare. De exemplu, Codul familiei în
dispoziţiile sale finale indică în mod expres că, el intră în vigoare de la
data de 1 februarie 1954. Stipularea de date ulterioare de intrare în
vigoare a unor acte normative este motivată de necesitatea unor
măsuri de ordin organizatoric, sau de faptul că un anumit act normativ
poate să atragă modificări fundamentale în planul socio-uman.
Norma juridică, din momentul intrării sale în vigoare,
guvernează relaţiile sociale pe care le reglementează, respectarea ei
fiind obligatorie. Nu se admite scuza ignoranţei, a sustragerii de la
prevederile sale pe motiv de necunoaştere sau cunoaştere inexactă,
pentru că, în această materie funcţionează prezumţia absolută a

100
Elemente de teoria generală a dreptului

cunoaşterii normelor juridice în baza căreia, toţi destinatarii lor trebuie


să le cunoască şi să se supună lor.
De la această regulă se cunosc două excepţii3:
- când o parte a teritoriului ţării este izolat din motiv de forţă
majoră, astfel că necunoaşterea unui act normativ nu se datorează unei
cauze particulare, ci unor motive obiective;
- în materia convenţiilor, când o persoană încheie un contract
(civil sau comercial), fără să cunoască consecinţele pe care norma
juridică le face să decurgă din contractul respectiv. În acest caz, există
eroare de drept care viciază voinţa şi dă posibilitatea celui în cauză să
ceară anularea acelui contract.
Regulile privitoare la momentul intrării în vigoare (cel al
publicării în Monitorul Oficial sau cel indicat în însuşi actul
normativ), sunt aplicabile în principal, legilor şi actelor normative
emise de Guvern.
Actele normative emise de organele centrale ale administraţiei
de stat (ordine, regulamente, instrucţiuni etc.), se difuzează organelor
subordonate care le aduc la cunoştinţa destinatarilor lor, iar actele
normative emise de organele locale ale administraţiei de stat (decizii
ale prefecturilor şi primăriilor), se aduc la cunoştinţa destinatarilor
prin intermediul publicaţiilor locale.
1.2. Acţiunea normei juridice
Durata normei juridice este determinată cu ajutorul
conceptului juridic “vigoare”, care-i conferă forţa de a fi respectată
sau aplicată conform voinţei legiuitorului, între cele două limite: “de
la…….până la…”.
Între aceste două limite sau momente stipulate în actul
normativ, norma juridică este incidentă tuturor faptelor ce se petrec şi
se includ în domeniul relaţiilor sociale reglementate de norma juridică.
Acţiunea normei juridice în timp este guvernată de
următoarele principii:
- principiul activităţii normei juridice;
- principiul neretroactivităţii normei juridice;
- principiul neultraactivităţii normei juridice.
a. Principiul activităţii normei juridice
Conform acestui principiu de bază, norma juridică activează,
produce efecte juridice pe toată durata ei de aplicare, respectiv din
momentul intrării în vigoare până în momentul ieşirii ei din vigoare.

101
Elemente de teoria generală a dreptului

Norma juridică nouă este incidentă şi se aplică tuturor faptelor


prezente şi viitoare pe motiv că, tot ce se petrece sub legea nouă
trebuie să i se supună.
Norma juridică acţionează numai pentru prezent şi viitor, ea
nu-şi întinde acţiunea nici înainte de intrarea ei în vigoare şi nici după
ieşirea ei din vigoare. Deci, norma juridică nici nu retroactivează şi
nici nu ultraactivează, ea durează cu eficienţă deplină şi continuă
până la ieşirea ei din vigoare, fiind aplicabilă din momentul intrării ei
în vigoare tuturor celor cărora li se adresează.
Acest principiu are valoare constituţională, fiind instituit prin
art.15 din Constituţie, care prevede că: “Legea dispune numai pentru
viitor cu excepţia legii penale mai favorabile”.
Conform acestui principiu, dar şi a principiului legalităţii
încriminării, art.10 şi art.11 din Codul penal, stipulează: “Legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în
vigoare. Ea nu se aplică faptelor care, la data când ele au fost
săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.
b. Principiul neretroactivităţii normei juridice
Invocând principiul de bază al acţiunii temporale a normei
juridice, acela al activităţii acesteia, şi făcând apel la prevederile
incluse în Constituţia României şi în Codul penal, am subliniat de
fapt, indirect, caracterul neretroactiv al normei juridice.
Principiul neretroactivităţii legii este formulat şi în art.1 din
Codul civil, potrivit căruia: “Legea dispune numai pentru viitor, ea
nu are putere retroactivă”4.
Deci, o lege nouă se aplică numai situaţiilor juridice ivite
după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor
juridice ce s-au petrecut anterior. Conform prevederilor art.15. din
Constituţie, nici chiar legiuitorul nu poate dispune ca o lege nou
adoptată să se aplice retroactiv, pentru că el stabileşte absolut şi
unilateral intrarea în vigoare şi starea de evenimente cu durată a
legilor.
Raţiunea instituirii acestui principiu are în vedere
următoarele:
- stabilitatea ordinii de drept se poate asigura doar dacă
dispoziţiile legiuitorului se pot da numai pentru viitor, eliminându-se
astfel arbitrariul precum şi acţiunile contrare acestui principiu;

102
Elemente de teoria generală a dreptului

- echitatea şi legalitatea aplicării normei juridice după care un


act este valabil şi legal numai dacă nu este contrar legilor în vigoare în
momentul realizării lui;
- prezenţa normei juridice în viaţa socială.
În privinţa tratatelor internaţionale, Convenţia de la Viena din
anul 1961, stabileşte în art.24 următoarele posibilităţi de intrare în
vigoare a acestora (pe baza negocierilor dintre state):
- la data şi conform procedurilor stabilite de statele semnatare
fie în dispoziţiile tratatului, fie printr-un acord separat;
- la data exprimării consimţământului prin semnătură,
ratificare, schimb de instrumente, alte mijloace stabilite consensual de
părţi;
- când consimţământul unui stat de a încheia un tratat este
posterior intrării acelui tratat în vigoare, pentru acel stat, data
consimţământului este data intrării în vigoare a tratatului.
Când norma juridică nouă stipulează drepturi câştigate sub
norma juridică veche, acestea se vor menţine în temeiul regulii potrivit
căreia, drepturile odată câştigate nu pot fi nerecunoscute sau retrase
pentru că, s-ar încălca principiul echităţii şi justiţiei.
Când însă, norma juridică nouă se referă la alte drepturi decât
cele câştigate în trecut aceasta va opera numai pentru viitor.
De la principiul neretroactivităţii normei juridice există însă
unele excepţii, determinate de necesităţi de ordin practic sau umanitar,
cum ar fi: excepţia legilor interpretative, excepţia legii penale mai
favorabile şi retroactivitatea expresă.
- Excepţia legilor interpretative
Legile interpretative5 sunt acele legi care explică dispoziţiile
unei legi anterioare (explică sensul, înţelesul şi conţinutul acelei legi),
fără să introducă dispoziţii noi. Aceste legi nu modifică norma juridică
anterioară, nu cuprind dispoziţii noi, ci doar explică şi analizează
textul acesteia. Deoarece, normele juridice interpretative fac corp
comun cu normele juridice interpretate, ele sunt retroactive, caracter
conferit în mod expres de către legiuitor. Funcţia interpretativă a
acestor legi, le conferă aşa numita „retroactivitate naturală”.
- Excepţia legii penale mai favorabile
Excepţia legii penale mai blânde (favorabile) este stipulată
expres atât în Constituţia României cât şi în Codul penal român.

103
Elemente de teoria generală a dreptului

Potrivit acestei excepţii, în situaţii tranzitorii trebuie să se aplice legea


penală ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile infractorului, fie că
aceasta este legea veche, fie că este legea nouă.
Astfel, art.13 din Codul penal prevede că, “în cazul în care de
la săvârşirea infracţiunii până la judecata definitivă a cauzei au
intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai
favorabilă”.
Deci, în astfel de situaţii, norma juridică penală care stabileşte
un regim sancţionator mai favorabil se va aplica retroactiv, deşi nu era
în vigoare la data când infractorul a săvârşit fapta pe care o
incriminează. De regulă, problema aplicării legii penale mai favorabile
se pune între legea penală veche (sub imperiul căreia s-a săvârşit
infracţiunea) şi legea penală nouă (sub imperiul căreia urmează să se
judece fapta). Când însă, între data săvârşirii infracţiunii şi judecata ei
se succed mai multe legi penale, se va aplica oricare dintre legile
succesive care este mai favorabilă. Se consideră că, dacă legea veche
este mai favorabilă, trebuie să se aplice aceasta, pentru că prevederile
sale au fost cunoscute de făptuitor în momentul săvârşirii faptei; iar
dacă legea nouă este mai favorabilă, se va aplica aceasta, deoarece se
consideră că ea corespunde mai bine nevoilor reale ale luptei
împotriva infracţionalităţii.
În cazul pedepselor complementare, dacă legea veche este mai
favorabilă şi aceste pedepse au corespondent în legea nouă, ele se
aplică în limitele prevăzute de aceasta, iar dacă nu mai sunt prevăzute
de legea penală nouă, nu se mai aplică.
În cazul pedepselor definitive, Codul penal stipulează două situaţii:
când aplicarea legii penale mai favorabile este obligatorie şi când
aplicarea ei este facultativă6.
Aplicarea legii penale mai favorabile (ca excepţie de la
principiul neretroactivităţii legii) este preferabilă, nu neapărat pentru
că îl favorizează pe infractor ci, pentru că, corespunde cel mai bine
intereselor apărării sociale şi politicii penale contemporane. Acest
regim juridic îşi găseşte raţiunea în considerente de umanism al legii.
- Retroactivitatea expresă
Retroactivitatea expresă este acea excepţie de la principiul
neretroactivităţii, ce rezultă chiar din textul normei juridice, în sensul
că, în textul respectiv există prevederea expresă că legea se aplică şi
unor fapte petrecute anterior. Deci, în cazul retroactivităţii exprese,

104
Elemente de teoria generală a dreptului

legiuitorul indică expres caracterul retroactiv al normelor juridice


respective, el fiind singurul în drept să facă o lege să retroactiveze.
În doctrină s-a precizat că în privinţa retroactivităţii exprese se
poate folosi fie expresia “lege retroactivă”, fie prevederea că “legea se
aplică şi în trecut”.
b. Principiul neultraactivităţii normei juridice
Conform acestui principiu, norma juridică nu ultraactivează,
adică nu se poate aplica după ieşirea ei din vigoare, ea neputându-şi
extinde efectele după acea dată.
De la acest principiu, fac excepţie normele juridice cu caracter
temporar sau excepţional, sub imperiul cărora s-a comis fapta.
-Excepţia normelor juridice temporare
În literatura juridică de specialitate, se consideră că în materie
penală, o lege temporară este în acelaşi timp o lege cu termen, dar şi o
lege excepţională.
Normele juridice temporare (de aplicare scurtă)
ultraactivează, adică produc efecte juridice şi după ieşirea lor din
vigoare. În acest sens, Codul penal prevede în art.16: “Legea penală
temporară se aplică şi infracţiunii săvârşite în timpul cât era în
vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest
interval de timp”.
Prin aceasta, se urmăreşte să nu rămână nepedepsite anumite
fapte penale săvârşite sub imperiul unor legi temporare, înlăturându-se
astfel posibilitatea de eludare a legii penale de către unii infractori
care cunoscând caracterul temporar, săvârşesc infracţiuni spre sfârşitul
duratei de aplicare a legii penale respective. O normă dependentă de o
stare excepţională prezintă pericolul sustragerii de la descoperirea
faptei, precum şi tergiversarea premeditată a judecării cauzei până la
data ajungerii la termen.
1.3. Ieşirea din vigoare a normei juridice
Normele juridice ies din vigoare, adică încetează să mai
producă efecte juridice prin următoarele modalităţi: ajungerea la
termen, desuetudinea şi abrogarea normelor juridice.
a. Ajungerea la termen a normelor juridice rezultă din textul
actului normativ. Normele juridice temporare sunt acele norme care au
stabilită durata printr-o dată fixă, situaţie în care se numesc legi cu
termen. Când legile sunt date pentru anumite situaţii provizorii,
excepţionale (stare de război, calamitate etc.), ele se numesc legi

105
Elemente de teoria generală a dreptului

excepţionale. Deci, atât legile cu termen cât şi cele excepţionale, fac


parte din categoria legilor temporare.
Normele juridice cu termen sau excepţionale îşi încetează
activitatea când ajung la termenul fixat sau când încetează starea
excepţională care le-a generat.
De regulă, formula privitoare la durata lor de aplicare este:
“Prezenta lege intră în vigoare la data de……..şi se aplică până la data
de……”.
b. Desuetudinea7 - este o altă modalitate de ieşire din vigoare
a normelor juridice, determinată de trecerea timpului care face ca
aplicarea lor să nu mai fie de actualitate, să nu mai aibă obiect de
reglementare, să fie depăşite de realitate.
O normă juridică cade în desuetudine, atunci când ea este
neabrogată, este în vigoare doar formal, fără să se mai aplice, deoarece
schimbându-se condiţiile social-economice care au generat-o, ea nu
mai are teren de aplicare deoarece obiectivul ei de reglementare a
dispărut.
Această modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice se
mai numeşte şi învechirea sau perimarea normei juridice.
De exemplu, normele juridice care reglementau funcţionarea
cooperativelor agricole de producţie, desfiinţate în urma
evenimentelor revoluţionare din 1989, au încetat să se mai aplice
respectiv, au căzut în desuetudine, fără a fi abrogate. Sau, arbitrajul de
stat reglementat de vechiul Cod de procedură civilă, a căzut în
desuetudine, deoarece în prezent în ţara noastră nu mai există judecata
arbitrilor ci doar a organelor judecătoreşti. La fel, se pot aminti şi
unele norme ce reglementează relaţiile de proprietate socialistă care
deşi nu au fost abrogate, relaţiile sociale respective transformându-se,
normele juridice ce le reglementau au devenit desuete.
Desuetudinea intervine de regulă, în perioadele de tranziţie
din viaţa economică şi socială, când rămân formal în vigoare acele
norme juridice al căror obiect de reglementare specific perioadei
anterioare a dispărut. Legea rămâne formal în vigoare şi chiar dacă nu
mai produce efecte juridice, poate să influenţeze în domeniul normelor
morale, a normelor de convieţuire socială.
c. Abrogarea - este modalitatea clasică, cea mai frecventă de
ieşire din vigoare a normelor juridice. Abrogarea este o manifestare de
voinţă a legiuitorului, ea fiind cauza de încetare a acţiunii normei

106
Elemente de teoria generală a dreptului

juridice ale cărei dispoziţii nu vor mai produce efecte juridice ca


urmare a intrării în vigoare a unei norme juridice noi.
Abrogarea este de două feluri: expresă şi tacită8.
• Abrogarea expresă poate fi la rândul ei, directă şi indirectă.
Abrogarea expresă directă, există când noul act normativ
stipulează în mod expres şi nemijlocit în conţinutul său, care act
normativ, părţi sau articole din acel act, se abrogă. De exemplu, în
actul normativ nou prevede că “de la data intrării în vigoare a
prezentei legi se abrogă legea nr…….”.
Abrogarea expresă indirectă, există când actul normativ nou
prevede în textul său că se abrogă toate prevederile sau actele
normative contrare dispoziţiilor sale, fără însă să le menţioneze în
mod expres. De exemplu, actul normativ nou stipulează că “pe data
intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziţie contrară”.
• Abrogarea tacită sau implicită, există atunci când legea
nouă nu cuprinde nici o prevedere expresă (directă sau indirectă) de
abrogare, dar prin reglementările pe care le cuprinde se abate de la
vechea reglementare. Norma juridică nouă reglementează diferit în
comparaţie cu norma juridică veche, dispoziţiile sale fiind în
contradicţie şi incompatibile cu cele anterioare9.
Pentru abrogarea tacită a normei juridice anterioare se cere
existenţa unei contradicţii între două norme juridice, a
incompatibilităţii lor şi deci a imposibilităţii de a se aplica simultan.
Abrogarea tacită poate fi de două feluri: totală, când legea
este scoasă integral din vigoare şi parţială, când sunt scoase din
vigoare numai anumite texte de legi (articole, capitole etc.).
Atât abrogarea expresă cât şi abrogarea tacită presupune
faptul că s-a adoptat un act legislativ nou.
Pentru existenţa unei tehnici legislative eficiente, pentru
favorizarea aplicării în practică a principiului legalităţii precum şi
pentru înlăturarea eventualelor confuzii sau neînţelegeri privind
abrogarea reglementărilor precedente, este preferabilă modalitatea
abrogării exprese directe.
Abrogarea normei juridice, ca modalitate frecventă de încetare
a activităţii ei, contribuie la asigurarea principiului respectării normei
de drept în societate şi a aplicării ei de către organele de stat
competente. Destinatarii normei juridice trebuie să-i cunoască atât
conţinutul cât şi gradul actualităţii sale, pentru evitarea conflictului de
107
Elemente de teoria generală a dreptului

legi în timp şi a situaţiilor contradictorii legate de caracterul activ al


reglementărilor.
Abrogarea normei juridice se deosebeşte de derogare, care
reprezintă o excepţie, o reglementare diferită faţă de reglementarea
existentă pe care nu o abrogă, ci derogă, se abate de la prevederile sale
fără să intre în conflict cu ea, limitându-i astfel sfera de aplicare.
Abrogarea se distinge şi de suspendarea unui act normativ
pentru anumite cauze determinate. De exemplu, în situaţii
excepţionale se pot restrânge sau suspenda temporar garanţiile
constituţionale (cazul legii marţiale etc.).
2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu
În privinţa acţiunii normei juridice în spaţiu, experienţa
istorică arată că principiul care guvernează această materie este cel
potrivit căruia “fiecare popor este cârmuit de dreptul său”.
Normele juridice acţionează în spaţiu, adică asupra teritoriului
unui stat, reglementând conduita tuturor persoanelor aflate pe acel
teritoriu. Fiind emanaţia statului, normele sale juridice acţionează în
teritoriul asupra căruia statul respectiv îşi exercită suveranitatea.
Noţiunea de teritoriu este definită de art.142 din Codul penal
şi de Constituţia României, ca fiind spaţiul geografic cuprins între
frontierele de stat legal stabilite prin acte interne sau convenţii
internaţionale încheiate între ţările limitrofe, frontiere care sunt
inviolabile ca şi teritoriul statului10. În noţiunea de teritoriu sunt
cuprinse, în sens juridic următoarele elemente: suprafaţa terestră,
apele interioare, marea teritorială, subsolul şi spaţiul aerian
corespunzător acestora.
Prin extensie, se consideră că din teritoriul ţării noastre fac
parte şi navele şi aeronavele româneşti oriunde s-ar afla, ca urmare a
extinderii efectelor spaţiale ale dreptului nostru intern şi nu ca urmare
a lărgirii noţiunii de teritoriu. În acest sens, Codul penal prevede în
art.142 şi art.143 că, orice infracţiune comisă pe o navă sau aeronavă
română, este considerată ca fiind săvârşită pe teritoriul României.
Efectele normelor juridice în spaţiul unui stat, depind şi de
competenţa teritorială a organului emitent. Astfel, dacă organul
emitent este central, normele emise de acesta au efecte pe tot teritoriul
ţării, iar dacă organul emitent este local, efectele normelor juridice
emise se vor limita la unitatea administrativ-teritorială respectivă
(judeţ, municipiu, oraş sau comună). De asemenea, organul legiuitor

108
Elemente de teoria generală a dreptului

sau alte organe emitente pot stabili ca normele juridice să acţioneze pe


o porţiune determinată a teritoriului, pe o anumită zonă a teritoriului
statului (în zona de frontieră, în zone calamitate, în zona portuară
etc.).
Norma juridică română se aplică cetăţenilor statului nostru,
conform principiului cetăţeniei române, dar şi asupra cetăţenilor
străini şi asupra apatrizilor (persoanelor fără cetăţenie) aflaţi pe
teritoriul României.
Normele juridice române (ce alcătuiesc legea naţională) se
aplică pe teritoriul statului nostru de către organele sale judiciare.
2.1. Principiul teritorialităţii
Principiul de bază care guvernează aplicarea normelor juridice
în spaţiu este principiul teritorialităţii (locus regit actum), conform
căruia legea îşi extinde efectele sale asupra întregului teritoriu al
statului, excluzând deci, acţiunea legilor altor state.
Acest principiu guverna încă din Evul Mediu, când legile ţării
se aplicau exclusiv în interiorul graniţelor sale. În Italia de exemplu, în
sec. al XVI-lea şi al XVII-lea, statutele reale (legile ce se refereau la
bunuri) aveau competenţă teritorială, iar statutele personale (legile cu
privire la persoane) constituiau excepţia, având aplicaţiune
extrateritorială.
Principiul teritorialităţii este un principiu de bază în cadrul
acţiunii legii penale în spaţiu, fiind consacrat în art.3 din Codul penal
care stipulează fără echivoc că: “Legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite pe teritoriul României”. Deci, din momentul intrării în
vigoare a legilor penale, acestea sunt obligatorii pentru toate
persoanele care locuiesc sau se află temporar pe teritoriul ţării noastre.
Dacă legea penală stipulează stricta aplicare teritorială a
normelor juridice penale, Codul civil prevede în art.2., în materia
regimului juridic al imobilelor, că: “Numai imobilele aflătoare în
cuprinsul României sunt supuse legilor române, chiar când se posedă
de străini”.
În privinţa statutului persoanei fizice, Legea nr.105/92
prevede în art.11 că: “Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale
persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin
dispoziţii speciale nu se prevede altfel”. Aplicarea legii personale cu
privire la starea civilă şi capacitatea persoanelor reiese şi din art.2 din
Codul civil care dispune că: “Legile relative la starea civilă şi

109
Elemente de teoria generală a dreptului

capacitatea persoanelor urmăresc pe români chiar când ei îşi au


reşedinţa în străinătate”.
În ceea ce priveşte forma actelor, se aplică legea locului,
conform regulii “locus regit actum”.
Deşi principiul teritorialităţii stabileşte că legea are efecte pe
întreg teritoriul statului, excluzând astfel efectele legilor străine, în
scopul menţinerii şi dezvoltării relaţiilor cu alte state, se impune şi
acceptarea excepţiilor de la acest principiu (a excepţiilor de
extrateritorialitate).
2.2. Excepţiile de extrateritorialitate
Aceste excepţii indică faptul că principiul teritorialităţii nu
este absolut.
Excepţiile de la principiul teritorialităţii se aplică atunci când
pe teritoriul unui stat sunt persoane şi locuri asupra cărora nu se aplică
normele juridice ale statului respectiv, sau când aplicarea normelor
juridice străine se recunoaşte pe teritoriul altui stat.
Aceste excepţii, nu afectează principiul suveranităţii statului, ci
dimpotrivă, asigură dezvoltarea multilaterală a relaţiilor dintre state,
dacă se aplică cu respectarea principiilor democratice internaţionale
(principiul egalităţii şi suveranităţii statelor, al reciprocităţii, al
liberului consimţământ etc.).
Excepţiile de extrateritorialitate, vizează:
a) imunitatea diplomatică;
b) regimul juridic al consulilor;
c) regimul juridic al străinilor şi persoanelor fără cetăţenie
(apatrizilor);
d) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate;
a. Imunitatea diplomatică
Reglementând conduita umană, acţiunea normelor juridice se
raportează nu numai la spaţiu şi timp, dar şi la persoane. Toate
persoanele aflate pe teritoriul unui stat sunt obligate să cunoască şi să
respecte dispoziţiile legii naţionale. Sunt însă, situaţii de limitare a
acţiunii normelor juridice cu privire la anumite persoane, care
beneficiază de imunitate de jurisdicţie. Aceste limitări sunt de fapt tot
expresia suveranităţii statelor şi se întemeiază pe principiul egalităţii
suverane a acestora, fiind stabilite prin convenţii internaţionale, în
scopul desfăşurării normale a relaţiilor dintre ele11.

110
Elemente de teoria generală a dreptului

Imunităţile de jurisdicţie privesc anumite persoane şi locurile


unde acestea îşi desfăşoară activitatea. Ele sunt deci, personale, adică
sunt legate de calitatea celui ce beneficiază de ele.
Imunitatea de jurisdicţie este consacrată în art.8. Cod penal,
care stipulează: “Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de
către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte
persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt
supuse jurisdicţiei penale a statului român”. Deci, nu vor putea fi
trase la răspundere penală persoanele care beneficiază de o imunitate,
nici în temeiul principiului teritorialităţii, nici în temeiul celorlalte
principii (al personalităţii, realităţii sau universalităţii legii penale).
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea persoanelor care
desfăşoară activităţi diplomatice de la juridicţia statului străin pe
teritoriul căruia se găsesc. Odată cu apariţia reprezentanţelor
diplomatice permanente (pe baza acordului dintre state), la
inviolabilitatea persoanelor s-a adăugat inviolabilitatea reşedinţei
particulare a agentului diplomatic şi a sediului reprezentanţei
diplomatice. Această excepţie a extrateritorialităţii constă în aceea că,
asupra acestor persoane nu au incidenţă normele juridice naţionale.
Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Viena din anul 1961
personalul misiunii diplomatice se compune din: personalul
diplomatic, personalul tehnic şi administrativ şi personalul de serviciu.
Personalul diplomatic se bucură de un sistem de drepturi şi
privilegii cum sunt: inviolabilitatea persoanei diplomatului, scutirea de
taxe şi impozite, de prestaţii personale, imunitatea de jurisdicţie.
În legătură cu imunitatea diplomatică s-au formulat mai multe
teorii dintre care, cele mai reprezentative sunt: teoria exteriorităţii,
teoria reprezentării şi teoria funcţiei.
Teoria exteriorităţii - a fost formulată de Hugo Grotius în sec.
al XVII-lea. Conform acestei teorii, localul misiunii diplomatice este
considerat ca făcând parte din teritoriul căruia îi aparţine misiunea
diplomatică, iar agenţii diplomatici consideraţi a-şi păstra domiciliul
legal pe teritoriul statului căruia îi aparţin.
Această teorie a fost criticată ca fiind o simplă ficţiune, cu
consecinţe absurde şi inadmisibile.
Astfel, conform acestei teorii:

111
Elemente de teoria generală a dreptului

- toate infracţiunile săvârşite în localul misiunii diplomatice,


chiar de cetăţenii statului unde este sediul, sunt considerate infracţiuni
săvârşite în străinătate;
- dacă un infractor se refugiază în localul misiunii
diplomatice, el nu poate fi arestat, ci va trebui extrădat;
- personalul diplomatic fiind pe teritoriul statului său, nu este
obligat să respecte legile statului de reşedinţă.
Teoria reprezentării - susţine că diplomatul fiind
reprezentantul suveranului său, acesta personificând statul, cum nici
statul şi nici suveranul nu pot fi supuse unei jurisdicţii străine, atunci
nici reprezentantul lor nu poate fi supus unor astfel de jurisdicţii.
Teoria funcţiei - consacrată în multe tratate internaţionale,
susţine că imunităţile se acordă reprezentanţilor diplomatici nu pentru
beneficiul lor personal, ci pentru a-şi putea îndeplini funcţiile ce le-au
fost încredinţate. Aceste funcţii determină atât acordarea cât şi
întinderea imunităţilor. Teoria funcţiei este de fapt o dezvoltare a
teoriei reprezentării, care nu lămureşte nici ea raţiunea acordării
imunităţilor diplomatice.
Justificarea existenţei acestei imunităţi se bazează pe
reciprocitatea de interese a statelor, care în temeiul suveranităţii, fac
unele concesii cu privire la dreptul lor de jurisdicţie din nevoia de a
asigura libertatea de acţiune a diplomaţilor, pentru a-şi putea îndeplini
misiunea încredinţată. Astfel, fiecare stat renunţă la dreptul său de
jurisdicţie privind reprezentanţii diplomatici, şi se obligă să nu
pătrundă în localul misiunii diplomatice fără permisiunea şefului
acesteia. Aceste teorii, deşi acceptate şi susţinute în trecut de o serie
de autori, în prezent sunt criticate de majoritatea celor care susţin că
inviolabilitatea reprezentanţei diplomatice şi a personalului diplomatic
nu are nevoie de aceste ficţiuni pentru a fi considerate legale.
Imunitatea diplomatică priveşte inviolabilitatea agentului
diplomatic, dar şi pe cea a reprezentanţelor diplomatice (local,
locuinţa particulară a diplomatului), a mijloacelor de transport,
corespondenţă, acte sau documente. Drepturile patrimoniale ale
reprezentantului diplomatic sunt inviolabile numai dacă sunt legate de
atribuţiile de serviciu.
Inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic constă în faptul
că acesta nu poate fi reţinut, arestat sau judecat în cazul săvârşirii unei
infracţiuni. Inviolabilitatea implică şi faptul că agenţii ordinii publice

112
Elemente de teoria generală a dreptului

ai statului acreditar nu ai acces în sediile misiunii diplomatice decât cu


consimţământul şefului misiunii respective. Personalul diplomatic este
exceptat atât de la jurisdicţia penală, cât şi de la cea civilă şi
administrativă a ţării de reşedinţă. Dacă însă, acesta nesocoteşte legile
ţării de reşedinţă în care a fost acreditat, poate fi declarat “persona non
grata”, fiind rechemat în ţară sau expulzat12.
Din motive politice şi de curtoazie internaţională, statele
acordă aceste imunităţi şi personalului tehnico-administrativ şi
personalului de serviciu. Convenţia de la Viena din 1961 prevede că
personalul tehnico-administrativ beneficiază de privilegiile şi
imunităţile de care se bucură agenţii diplomatici, exceptând imunitatea
de jurisdicţie. Personalul de serviciu este scutit de taxe şi impozite pe
salarii şi li se acordă imunitate pentru actele comise în exercitarea
funcţiei lor.
b. Regimul juridic al consulilor
Misiunile consulare s-au creat pentru ocrotirea intereselor
economice, culturale şi juridice ale statului care le stabileşte, precum
şi ale cetăţenilor săi, care se află în ţara de reşedinţă. Funcţionarii
consulari stabilesc contacte numai cu autorităţile locale, nu şi cu
guvernul. Prin convenţii internaţionale şi bilaterale, imunităţile
consulare au primit, cu excepţia unor infracţiuni grave, o reglementare
similară cu cea a imunităţilor diplomatice. Funcţionarii consulari
beneficiază de inviolabilitate personală, de imunitate de jurisdicţie
penală, de scutiri fiscale şi vamale.
c. Regimul juridic al străinilor
Are statut juridic de străin, aceea persoană fizică determinată,
care se află pe teritoriul unui stat, dar care are cetăţenia altui stat sau
nu are cetăţenie.
Se cunosc trei forme de reglementare a regimului juridic al
străinilor, respectiv: regimul naţional, regimul special şi regimul
clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Regimul naţional - reprezintă regimul juridic ce se acordă
străinilor în condiţii de reciprocitate şi constă în recunoaşterea pentru
aceştia a drepturilor de care se bucură proprii cetăţeni (drepturi civile,
economice, sociale şi culturale), cu excepţia drepturilor politice
(dreptul de a alege, de a fi ales).

113
Elemente de teoria generală a dreptului

Regimul special - constă în acordarea pentru cetăţenii străini


şi a unor drepturi prevăzute în pacte şi tratate internaţionale sau în
legislaţiile naţionale.
Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate13 - este un regim
consacrat în acorduri bilaterale, pe baza cărora statul de reşedinţă
acordă străinilor aflaţi pe teritoriul său acelaşi tratament, la fel de
avantajos, ca cel acordat cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca
favorizat, deci, le conferă drepturi ce nu pot fi mai restrânse decât
drepturile recunoscute oricărui alt stat. Acest regim este de natură
juridică contractuală, deoarece devine operant numai după încheierea
unei convenţii bilaterale în acest sens. Obiectul clauzei naţiunii celei
mai favorizate are domenii diverse: exporturi, importuri, tranzit, tarife
vamale, acces la instanţe, drepturi de creaţie intelectuală etc.
Raţiunea aplicării acestui regim implică diverse facilităţi de
natură politică şi economică pentru părţile implicate, dar şi înlăturarea
oricăror discriminări.
d. Regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate
De la principiul general al teritorialităţii există anumite
excepţii legate de unele fapte ce se petrec pe teritoriul mai multor
state. Deşi suveranitatea oricărui stat se întinde numai în limitele
frontierelor sale, sunt cazuri când legea sa naţională se aplică şi unor
fapte ce se petrec în afara acestor frontiere, pentru ca astfel de fapte să
nu rămână nepedepsite, precum şi pentru apărarea unor interese
deosebite pentru statul respectiv.
O persoană fizică, fiind cetăţeanul unui stat, este supusă
jurisdicţiei statului respectiv oriunde s-ar afla, având drepturi şi
libertăţi (deci protecţia statului), dar şi obligaţii.
Constituţia României prevede în art.50 că “fidelitatea faţă de
ţară este sacră”, deci cetăţenii români sunt obligaţi să respecte legile
ţării şi să-i apere interesele indiferent unde se găsesc.
Codul civil român (ca de altfel, majoritatea codurilor civile
contemporane) prevede că, normele de drept ce privesc starea civilă şi
capacitatea persoanelor, îi urmăresc pe cetăţenii români oriunde ar
avea reşedinţa. Se poate întâmpla de exemplu, ca o căsătorie să se
încheie într-o ţară iar convieţuirea sau desfacerea ei să aibă loc în altă
ţară, situaţii ce pot genera conflicte între legile ţărilor respective,
conflicte care de regulă, se rezolvă prin convenţii internaţionale.
Conflictele de legi în spaţiu justifică aplicarea unei legi străine în ţara

114
Elemente de teoria generală a dreptului

noastră, dar şi aplicarea legii române dincolo de limitele teritoriale ale


statului nostru.
Codul penal român stabileşte trei cazuri ce constituie excepţii
de la aplicarea legii penale române numai pe teritoriul statului nostru,
instituindu-se astfel principii ce derogă de la principiul teritorialităţii
legii penale14. Astfel:
- principiul personalităţii legii penale este consacrat de art.4.
din Codul penal care prevede că: “Legea penală română se aplică
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este
cetăţean român, sau fără cetăţenie, dar cu domiciliul în ţară.”
- principiul realităţii legii penale este consacrat de art.5. din
Codul penal, conform căruia: “Legea penală română se aplică
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra statului român
sau contra unui cetăţean român, prin care s-a adus o vătămare gravă
integrităţii sau sănătăţii unui cetăţean român, de către un cetăţean
străin sau de o persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază pe
teritoriul ţării”. Acest principiu se mai numeşte în literatura juridică de
specialitate şi principiul protecţiunii reale sau al naţionalităţii pasive,
aplicarea lui fiind justificată de necesitatea apărării intereselor
generale (ale statului), dar şi a intereselor speciale (ale cetăţenilor
români).
- principiul universalităţii legii penale, consacrat de art.6. Cod
penal, stabileşte că legea penală română se poate aplica şi altor fapte
săvârşite în străinătate sau împotriva statului român sau al unui
cetăţean român de către un cetăţean străin sau de o persoană fără
cetăţenie care nu domiciliază în România, dacă fapta penală săvârşită
este dublu incriminată15.
Aplicarea legii penale în conformitate cu aceste principii, are
drept scop realizarea unei acţiuni eficace şi totale de represiune a
faptelor ilicite şi de limitare a fenomenului infracţional, atât pe plan
intern cât şi internaţional.
În literatura juridică de specialitate se consideră că nu există
de fapt o acţiune spaţială a normei juridice şi nici a actelor juridice
care o cuprind, ci există o extensiune spaţială a forţei ei imperative,
ceea ce generează de fapt împărţirea normelor juridice în două clase:
de drept intern şi de drept internaţional.

115
Elemente de teoria generală a dreptului

CAPITOLUL IX

ELABORAREA ŞI SISTEMATIZAREA NORMELOR


JURIDICE

1. Noţiuni introductive
Substanţa dreptului este determinată de totalitatea relaţiilor
sociale aflate într-un anumit stadiu de dezvoltare şi este inserată în
ordinea de drept cu ajutorul tehnicii juridice.
Din complexul relaţiilor sociale, puterea de stat (prin organele
sale competente), le va promova pe cele pe care le consideră
importante şi pozitive, transpunându-le din planul social în planul
juridic. Aceste relaţii sociale, odată consfiinţite prin lege, devin
obligatorii.
Existenţa normelor juridice şi a conceptelor juridice1 este
rezultatul activităţii constructive desfăşurate de organele legislative,
îndreptăţite să reglementeze relaţiile sociale de bază din societate şi să
organizeze astfel ordinea de drept a unei naţiuni.
Activitatea organelor legislative se desfăşoară pe baza unor
reguli de tehnică juridică cu ajutorul căreia are loc transpunerea în
drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale. Transpunerea faptelor şi
relaţiilor sociale în relaţii normativ-juridice implică o activitate
complexă de cunoaştere deosebită, dar şi o muncă calificată de
apreciere valorică, de evaluare şi de valorizare a conţinutului acestora.
Dreptul, devine astfel expresia realităţilor înconjurătoare, fiind
rezultatul unei legiferări eficiente, bazată pe cunoaşterea ştiinţifică a
acestor realităţi.
Sarcinile organelor legislative se amplifică ca urmare a dezvoltării
sociale actuale şi a complexităţii relaţiilor interumane, ceea ce determină şi
perfecţionarea tehnicii juridice.
2. Tehnica juridică
2.1. Noţiunea de tehnică juridică
În procesul de cunoaştere a dreptului, un rol fundamental îl
are tehnica juridică precum şi procedeele tehnice cu ajutorul cărora
cerinţele vieţii sociale primesc aşa numita “ştampilă juridică”,
îmbrăcând astfel, forma juridică.
Problema teoretică a procesului legislativ a preocupat
gândirea juridică încă din cele mai vechi timpuri. Reprezentantul

116
Elemente de teoria generală a dreptului

Şcolii istorice a dreptului, Savigny, considera că tehnica juridică este


elaborarea ştiinţifică, raţională a dreptului; francezul J. Bonnecase
definea tehnica juridică ca fiind totalitatea mijloacelor cu ajutorul
cărora apar, se aplică şi se sting regulile de drept. În cultura juridică
franceză, Fr.Geny în definiţia dată tehnicii juridice2, acordă un rol
esenţial elementului raţional, deoarece raţiunea creează opera juridică,
ea este cea care apreciază toate realităţile care interesează ordinea
socială şi securitatea raporturilor umane.
Tehnica juridică presupune cunoaşterea şi utilizarea unui
sistem de procedee de ordin material şi intelectual3, cu scop în
eficientizarea juridică a unor reguli de conduită şi în perfecţionarea
permanentă a reglementării juridice.
O condiţie esenţială pentru o legiferare eficientă este
cunoaşterea ştiinţifică a realităţilor sociale. Tehnica juridică prin
procedeele sale, stabileşte modelele de conduită în funcţie de
categoriile de subiecte participante şi în legătură cu acele categorii de
valori ce necesită ocrotire prin mijloace juridice specifice.
Noţiunea de tehnică juridică are un conţinut complex, ce
implică receptarea şi selectarea de către organul legiuitor a
comandamentului social, urmat apoi de elaborarea normei de drept, de
interpretarea şi realizarea ei. Cu alte cuvinte, tehnica juridică cuprinde
tehnica legislativă, tehnica interpretării şi realizării dreptului.
Tehnica juridică se poate defini ca fiind ansamblul
mijloacelor, procedeelor şi conceptelor juridice folosite în procesul
de elaborare şi aplicare a dreptului, cu scopul de a da eficienţă
juridică regulilor de conduită, care primesc formă juridică şi devin
astfel, aplicabile la complexitatea vieţii sociale.
2.2. Caracteristicile tehnicii juridice
Tehnica juridică prezintă următoarele trăsături:
- constă dintr-un ansamblu de mijloace şi procedee variate ca
număr şi formă;
- mijloacele şi procedeele utilizate dau formă juridică nevoilor
vieţii sociale;
- este forma prin care politica legislativă a unui stat este
exprimată în drept:
- noţiunea de tehnică juridică are un conţinut complex pentru
că implică:
- receptarea de către legiuitor a relaţiilor sociale ce
117
Elemente de teoria generală a dreptului

necesită reglementare;
- aprecierea selectivă şi elaborarea normei juridice
de către legiuitor;
- aplicarea normei juridice în practică (realizarea
dreptului);
- tehnica juridică include tehnica legislativă, tehnica realizării,
interpretării şi aplicării dreptului;
- tehnica juridică reprezintă întregul (genul) în raport cu
tehnica legislativă care reprezintă partea (specia);
- între tehnica juridică şi deci tehnica legislativă există o
strânsă legătură, o interacţiune reciprocă, raportul dintre ele fiind
raport ca de la întreg la parte.
3. Tehnica legislativă4
3.1. Noţiunea de tehnică legislativă
Conţinutul regulilor de drept se modelează şi se exprimă într-
o formă specifică prin intermediul activităţii de tehnică juridică şi
legislativă.
Cei doi termeni nu sunt sinonimi, chiar dacă termenul de
tehnică juridică este utilizat mai frecvent, pe motiv că el include şi
operaţia de legiferare.
Tehnica juridică are o sferă mai largă, în care se includ atât
aspectele tehnice legate de elaborarea dreptului, cât şi cele legate de
realizarea şi aplicarea lui, pe când tehnica legislativă are o sferă mai
restrânsă deoarece include doar aspectele tehnice ale procesului de
elaborare a dreptului.
Tehnica legislativă poate fi definită ca fiind partea
constitutivă a tehnicii juridice, alcătuită dintr-un ansamblu de metode
şi procedee tehnice prin care se elaborează actele normative.
În literatura juridică de specialitate5, tehnica legislativă a fost
definită ca fiind “tehnica legiferării” sau “tehnica elaborării
dreptului”.
Tehnica legislativă implică următoarele aspecte:
- o regulă de drept ajunge în forma tehnică corespunzătoare
prin acţiunea conştientă a legiuitorului;
- elaborarea dreptului presupune măiestria şi experienţa
legiuitorului, dar şi luarea în considerare a întregului sistem de valori;

118
Elemente de teoria generală a dreptului

- procedeele tehnice de elaborare a normelor de drept nu sunt


alese arbitrar de către legiuitor, ci pe baza unor principii ce stau la
baza legiferării;
- are rol creator.
4. Legiferarea
4.1. Aspecte ale legiferării
Organul legiuitor are un program politic ce cuprinde alături de
politica social-economică şi culturală şi politica legislativă.
Politica legislativă se desfăşoară prin operaţia de legiferare şi
cuprinde totalitatea scopurilor, strategiilor şi instrumentelor folosite de
legiuitor pentru asigurarea ordinii juridice în societate.
Politica legislativă, pentru a fi eficientă, trebuie să răspundă
voinţei generale a comunităţii sau naţiunii pe care o slujeşte
legiuitorul.
Totalitatea formelor şi metodelor de exprimare a politicii
legislative constituie tehnica legislativă.
Legiferarea cunoaşte două momente esenţiale6:
- constatarea existenţei situaţiilor sociale ce necesită o
reglementare juridică (momentul cognitiv);
- modelarea normativ-juridică a rezultatelor cognitive.
Trecerea relaţiilor sociale din existenţa nonjuridică în
existenţa juridică este condiţionată de cunoaşterea sistematică şi
profundă a acestora, deoarece numai astfel poate exista o legislaţie
conformă cu justiţia, cu idealurile umane şi cu evoluţia societăţii.
În prezent, modelului democratic de organizare a societăţii îi
corespunde o politică legislativă în care originea reformelor se află în
revendicări ce vin de la baza societăţii şi nu din vârful piramidei
acesteia. Exercitarea puterii legislative de către reprezentanţii
poporului aleşi, este considerată a corespunde tipului democratic de
organizare a unei societăţi moderne.
Legiferarea implică în prezent, tendinţa de inovare, de
schimbare a unor soluţii juridice cu altele, considerate a fi mai bune
decât cele existente, legiuitorul folosind în acest scop o serie de
mijloace şi procedee tehnice variate şi complexe.
4.2. Principiile legiferării
Alegerea tehnicii şi procedeelor tehnice de legiferare se face
de către legiuitor, fără însă ca acestea să fie arbitrare.

119
Elemente de teoria generală a dreptului

La baza întregii acţiuni de legiferare stau anumite principii,


unele deduse din reglementări constituţionale, iar altele prevăzute în
metodologii de tehnică legislativă adoptate de organele legiuitoare.
Principiile legiferării, fiind idei de bază, călăuzitoare ale
întregului proces de elaborare a actelor normative, trebuie urmărite
atât în practica normativă a Parlamentului (ca organ suprem al puterii
legislative), cât şi în practica celorlalte organe ale statului cu
competenţă normativă. Aceste principii sunt:
a. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de
elaborare a normelor juridice
În scopul cunoaşterii aprofundate a realităţilor sociale, este
nevoie ca legiuitorul să efectueze în prealabil, investigaţii economice
şi sociologice. Legiuitorul este obligat să asigure, pe baza unui studiu
sistematic şi aprofundat al realităţii, un raport corect între fapt şi drept.
În scopul găsirii celor mai bune soluţii, se va putea porni de la
practică, folosind raţionamentul.
Cunoaşterea profundă a relaţiilor sociale ce reclamă
reglementare juridică, se realizează cu ajutorul ştiinţelor juridice şi în
special prin ştiinţa dreptului care reprezintă un moment hotărâtor al
operei de legiferare.
În doctrină7 se consideră că, un proiect legislativ fundamentat
ştiinţific trebuie să cuprindă:
- descrierea situaţiilor de fapt ce vor fi transformate în situaţii
de drept;
- analiza judecăţilor de valoare cu privire la stabilirea
situaţiilor de fapt ce urmează a fi transformate în situaţiile juridice.
Obiect al cercetării ştiinţifice în domeniul dreptului trebuie
să-l constituie prognozele sau proiectele legislative care provin de
regulă, de la organisme juridice specializate.
b. Principiul corelării sistemului legislativ
Sistemul legislativ (sistemul actelor normative) implică
multiple şi complexe legături între părţile sale componente. El se
prezintă ca un tot unitar, format dintr-un ansamblu de componente
care deşi sunt diferite se află într-o corelaţie perfectă, ceea ce-i conferă
rolul de mecanism funcţional.
Elementele componente ale sistemului legislativ sunt diferite
categorii de acte ce reglementează relaţiile sociale, cum ar fi: legi,
decrete, hotărâri, decizii, ordine, instrucţiuni etc. Între aceste elemente
120
Elemente de teoria generală a dreptului

componente există atât o relaţie organică (toate pot fi grupate în sfera


largă a termenului “legi”), cât şi o relaţie logică (sunt grupate după
criteriul ierarhizării), care le conferă forţă juridică.
Legea este cel mai important act normativ, dar ea nu exclude
acţiunea celorlalte componente ale sistemului legislativ în
reglementarea relaţiilor sociale, chiar dacă acestea trebuie să se
conformeze prevederilor sale. Legătura dintre componentele
sistemului legislativ constă în faptul că, pentru fiecare dintre ele, se
rezervă prin lege, domeniile de reglementare. Corelaţia strânsă dintre
aceste componente asigură funcţionalitatea sistemului legislativ care
trebuie să concorde permanent cu dinamica relaţiilor sociale pe care le
reglementează.
c. Principiul accesibilităţii actului normativ
Pentru ca norma juridică să fie respectată de către destinatari,
ea trebuie făcută publică într-un limbaj, stil şi cu mijloace potrivite,
astfel încât, nimeni să nu poată invoca scuza necunoaşterii ei.
Măiestria legiuitorului o constituie elaborarea de norme juridice clare,
lipsite de echivoc, ce pot fi receptate de toţi cei cărora li se adresează,
luând în considerare faptul că destinatarii lor au nivele culturale
diferite şi deci receptare diferită a mesajelor acestora, existând astfel
posibilitatea unor confuzii, controverse şi chiar eludarea lor. De altfel,
cei dispuşi să violeze normele juridice, vor căuta întotdeauna să
exploateze eventualele neclarităţi sau deficienţe ale reglementării,
datorate în cea mai mare parte limbajului juridic utilizat.
Pentru ca norma juridică să fie accesibilă, sunt necesare
următoarele cerinţe:
- alegerea formei exterioare a reglementării - pentru că de
aceasta depinde valoarea, forţa juridică, locul său în sistemul
legislativ, legătura sa cu alte acte normative etc. După materia
reglementată şi natura relaţiilor sociale ce sunt supuse reglementării
organul legiuitor va alege forma exterioară de reglementare.
- alegerea modalităţii de reglementare juridică - adică a
modului de impunere a conduitei prescrise de către legiuitor
subiectelor de drept. O normă juridică poate reglementa conduita
umană în mod imperativ, permisiv sau stimulativ. Opţiunea
legiuitorului pentru un anumit gen de conduită sau pentru o anumită
metodă de reglementare, este în funcţie de specificul relaţiilor sociale,

121
Elemente de teoria generală a dreptului

de caracteristicile subiecţilor agenţi, de natura intereselor ce trebuie


satisfăcute şi de semnificaţia valorică a reglementărilor;
- utilizarea unor procedee de conceptualizare şi a unui limbaj
adecvat - este o cerinţă ce priveşte: construcţia şi structura normei,
fixarea tipului de conduită ce trebuie urmată, stilul şi limbajul juridic.
Norma de drept operează cu concepte, categorii, şi definiţii, care sunt
cuprinse cu ajutorul procedeelor de conceptualizare în articole
concrete ale actului normativ.
Limbajul actelor normative este instituţionalizat şi supus
permanent unui proces de specializare. Se urmăreşte ca la redactarea
textului, să se utilizeze termeni de largă circulaţie, iar terminologia să
fie constantă şi uniformă, în scopul înţelegerii clare de către subiecţi a
mesajului actului normativ.
5. Părţile componente ale actului normativ
Actul normativ cuprinde două categorii de elemente
constitutive:
- elemente facultative: expunerea de motive, preambulul şi
formula introductivă;
- elemente necesare: titlul actului normativ, dispoziţiile
generale, dispoziţiile de conţinut, dispoziţiile finale şi cele tranzitorii.
a) Expunerea de motive - este un element component
facultativ ce se întâlneşte la cele mai importante acte normative. În
expunerea de motive se face o prezentare succintă a actului normativ
şi a considerentelor ce au impus elaborarea, apariţia, precum şi scopul
urmărit prin adoptarea lui.
b) Preambulul actului normativ - este o introducere, o punere
în temă asupra motivaţiei social-politice a apariţiei actului normativ.
Preambulul este un element facultativ ce face consideraţii
extrajuridice, fiind o argumentare a actului normativ cu scopul de a-l
face mai convingător. Deşi conţinutul său nu are forţă juridică, ci
explicativ-justificativă, existenţa sa este o decizie a legiuitorului mai
ales, în legătură cu actele normative mai importante.
c) Formula introductivă - este elementul facultativ ce
precizează temeiul juridic constituţional sau legal care stă la baza
reglementărilor respective şi conferă competenţă organului ce adoptă
acel act normativ.
d) Titlul actului normativ - este elementul de identificare a
legii, necesar, care trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să fie

122
Elemente de teoria generală a dreptului

scurt, sugestiv şi clar exprimat. Titlul exprimă obiectul reglementării.


De exemplu: “Legea fondului funciar”, “Legea privind protecţia
mediului înconjurător” etc.”
e) Dispoziţiile generale - denumite şi principii generale,
reprezintă prima parte a actelor normative. Ele cuprind prevederi prin
care se determină obiectul, scopul, sfera relaţiilor reglementate,
definirea unor noţiuni, şi stabilesc principiile pe care se întemeiază
actele normative. De exemplu, art.1. din Codul familiei prevede că:
“În România statul ocroteşte căsătoria şi familia….” după care
urmează dispoziţii legate de scopul reglementării, definirea noţiunii de
familie, de căsătorie etc.
f) Dispoziţiile de conţinut - formează conţinutul propriu-zis al
actului normativ, alcătuit din propoziţii organizate în articole şi
aliniate, ce exprimă regulile stabilite de legiuitor (drepturi şi obligaţii,
conduită, consecinţele nerespectării conduitei impuse).
g) Dispoziţiile finale - se referă de regulă, la data intrării în
vigoare a actului normativ, la aspecte legate de retroactivitatea lui, la
abrogarea (totală, parţială sau deloc) a altor acte normative.
h) Dispoziţiile tranzitorii - sunt facultative şi se înserează
atunci când noua reglementare antrenează consecinţe asupra
reglementărilor vechi, determinând astfel o situaţie tranzitorie. Uneori,
dispoziţiile tranzitorii se cuprind într-un titlu unic cu dispoziţiile
finale, alteori cele două componente sunt prezentate separat, sau una
dintre ele poate să apară sau nu.
Actele normative mai pot cuprinde pe lângă aceste elemente
constitutive şi Anexe care fac parte integrantă din acestea şi au aceeaşi
forţă juridică cu cea a actului normativ la care sunt ataşate.
6. Elementele de structură ale actului normativ
Structura internă a normei juridice este cuprinsă în articolele
actului normativ.
Articolul este deci, elementul structural de bază al actului
normativ, tot aşa cum norma juridică este elementul structural de bază
al dreptului.
Articolul, prezintă următoarele caracteristici:
- conţine, de regulă, o dispoziţie normativă de sine-stătătoare;
- poate conţine o singură normă de drept, sau mai multe;

123
Elemente de teoria generală a dreptului

- elementele structurale ale normei juridice (ipoteza, dispoziţia


şi sancţiunea) se pot găsi cumulativ în acelaşi articol, în articole
diferite ale aceluiaşi act normativ, sau chiar în alte acte normative;
- articolele se află în strânsă legătură, structurarea lor făcându-
se de regulă, într-o ordine de expunere logică;
- articolele se divid uneori în paragrafe şi aliniate;
- enumerările în cadrul unui articol sunt punctate prin litere;
- unele acte normative importante (Constituţie, Coduri), au
articole cu note marginale ce redau conţinutul articolului respectiv;
- articolele se pot grupa (pentru o mai bună sistematizare a
actului normativ) în secţiuni, capitole, titluri şi părţi ce poartă
denumiri.
Deci, elementele de structură ale actului normativ sunt:
alineatul, articolul, capitolul, secţiunile, titlurile şi părţile.
7. Elaborarea actelor normative şi etapele ei
Denumirea de act juridic o poartă toate formele actelor juridice
scrise, legiferate după o procedură prestabilită de organele competente
ale statului sub formă de: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe
guvernamentale, ordine, decizii, instrucţiuni.
Legiferarea aparţine organului legislativ, şi parcurge cinci
etape:
a. Iniţiativa legislativă(iniţierea proiectului de lege) -
reprezintă dreptul de sesizare a Parlamentului cu un proiect sau
propunere de lege, însoţit de obligaţia acestuia de a declanşa
mecanismul procedurii legislative. Art.73 din Constituţie prevede că:
“Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor,
precum şi unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de
vot”. În acest caz, Parlamentul va supune proiectul sau propunerea
legislativă dezbaterii în comisii şi în plenul Senatului (este vorba
numai de legile organice şi ordinare, deoarece pentru legile
constituţionale este necesară o procedură specială, prevăzută de
Constituţie). Autorii propunerilor legislative sunt obligaţi să le
prezinte în forma cerută pentru proiectele de lege8 (cu expunere de
motive sistematizată pe capitole, secţiuni, articole şi aliniate, în limbaj
accesibil şi cu respectarea regulilor de procedură legislativă). Nu fac
obiectul iniţiativei legislative, problemele cu caracter fiscal,
internaţional, amnistia şi graţierea.

124
Elemente de teoria generală a dreptului

Propunerile legislative se supun spre avizare Consiliului


Legislativ, după care ele vor fi înregistrate la Parlament.
b. Dezbaterea proiectului de lege - este stabilită în Constituţia
României şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare a
Parlamentului şi are loc prin prezentarea expunerii de motive, urmată
de dezbaterea pe articole.
c. Adoptarea proiectului de lege - urmează procedura stabilită
de art.74 (alin.1 şi 2)din Constituţie:
- legile organice şi hotărârile privind Regulamentul Camerelor
se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere;
- legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii
membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
Propunerile legislative adoptate de o Cameră se trimit
celeilalte Camere a Parlamentului, care dacă le respinge, se retrimit
pentru o nouă dezbatere Camerei ce le-a adoptat. Dacă ele vor fi din
nou respinse, respingerea e definitivă.
Preşedinţii celor două Camere vor iniţia procedura de mediere
atunci când, una din Camere adoptă o propunere legislativă într-o altă
redactare decât cea aprobată de cealaltă Cameră. Dacă comisia de
mediere nu rezolvă divergenţa dintre cele două texte, acestea se vor
supune dezbaterii în şedinţă comună a celor două Camere.
d. Promulgarea legii - se face de către Preşedintele României,
după ce legea a fost votată. Promulgarea legii este un act juridic prin
care se recunoaşte că acesta este conţinutul autentic al textului legii9.
votate în Parlament, şi se dispune să fie publicat în Monitorul Oficial.
Promulgarea se face în maximum 20 de zile de la data primirii legii.
e. Publicarea legii - este etapa finală a elaborării actelor
normative, data publicării fiind de regulă, data intrării în vigoare.
Art.76 din Constituţie prevede că: “Legea se publică în Monitorul
Oficial al României şi intră în vigoare de la data publicării sau de la
data prevăzută în textul ei”.
8. Sistematizarea actelor normative10
8.1. Noţiunea de tehnică a sistematizării actelor normative
Sistemul legislativ cuprinde totalitatea actelor normative, care
se află în strânsă legătură. Deoarece actele normative care intră în
structura sistemului legislativ sunt foarte variate, se impune
sistematizarea lor în scopul unei bune cunoaşteri, interpretări şi
aplicări.

125
Elemente de teoria generală a dreptului

Prin sistematizarea actelor normative se urmăreşte punerea lor


în ordine, realizarea unei simplificări, reduceri şi concentrări a
reglementărilor.
Operaţiile de sistematizare sunt importante atât pentru
elaborarea, cât şi pentru realizarea şi aplicarea dreptului, deci, pentru
perfecţionarea dreptului pozitiv.
8.2. Formele sistematizării
Cele mai importante forme de sistematizare a actelor
normative sunt: încorporarea şi codificarea.
a. Încorporarea - este cea mai veche şi mai simplă formă de
sistematizare a actelor normative. Ea constă în aşezarea actelor
normative în funcţie de anumite criterii exterioare (cum ar fi: criteriul
cronologic, alfabetic şi criteriul obiectului reglementării juridice), cu
scopul de a putea fi cunoscute cu mai multă uşurinţă de către
practicieni.
Prin încorporarea actului normativ nu se modifică conţinutul
acestuia, deşi se pot corecta eventualele erori gramaticale sau
tipografice.
În funcţie de subiectul care face încorporarea, aceasta este de
două feluri: oficială şi neoficială.
- Încorporarea oficială, este realizată de un organ de stat care
întocmeşte: colecţii de acte normative, repertorii legislative etc.
- Încorporarea neoficială, este realizată de persoane particulare,
de organizaţii nestatale, instituţii de cercetare, învăţământ, edituri, sub
formă de îndrumare legislative.
b. Codificarea - este forma superioară a sistematizării actelor
normative şi constă în cuprinderea într-un cod ce are forţa juridică a
legii, a normelor juridice ce aparţin aceleiaşi ramuri de drept.
Prin codificare, legiuitorul prelucrează întregul material
normativ, îndepărtează normele perimate şi repetările, completează
lacunele, şi ordonează logic întreg materialul normativ.
Codificarea este o operă complexă şi importantă11 ce se
realizează de legiuitor în trei etape:
- adunarea şi selecţionarea materialului legislativ supus
codificării (format din acte normative de importanţă generală);
- împărţirea materialului legislativ pe capitole şi articole,
aşezarea logică a întregului material şi obţinerea unităţii codului;

126
Elemente de teoria generală a dreptului

- adoptarea legii de sinteză (prin prezentarea proiectului de


cod în faţa Parlamentului în vederea analizei şi dezbaterii lui, urmată
de votarea şi promulgarea lui).
Codificarea, ca formă superioară de sistematizare, porneşte de
la principiile generale ale sistemului dreptului şi cele specifice unei
ramuri de drept şi redă într-un act unic şi complet toate normele
juridice dintr-o ramură a dreptului.
De aceea, Codul deşi are forţa juridică a unei legi, este un act
legislativ unic, în care normele juridice sunt aşezate logic şi reflectă
structura internă a ramurii de drept căruia îi aparţin12.
Codificarea a apărut la început din necesitatea depăşirii
practicii cutumiare, fiind considerată o operă progresistă (receptată de
marii oameni de stat, de specialiştii din domeniul dreptului şi de
societate în general), fiind considerată o adevărată revoluţie
legislativă.
În prezent, ca rezultat al codificării normelor juridice ce
aparţin aceleiaşi ramuri de drept, în sistemul de drept românesc există
următoarele coduri: Codul civil, Codul penal, Codul de procedură
civilă, Codul de procedură penală, Codul familiei, Codul silvic, Codul
muncii, Codul aerian etc.
CAPITOLUL X

REALIZAREA DREPTULUI

1. Conceptul realizării dreptului


Elaborarea şi adoptarea normelor juridice în conformitate cu
cerinţele formale ale sistemului juridic, reprezintă doar o premisă
pentru realizarea funcţiei sale, aceea de ordonare şi de orientare a
comportamentului uman. Pentru validitatea şi efectivitatea normelor
juridice este necesar ca destinatarii lor să le cunoască 1, să le respecte şi
să le execute.
Realizarea dreptului înseamnă îndeplinirea rolului şi scopului
său, respectiv acela de a orienta conduita practică a celor cărora li se
adresează.
Realizarea dreptului reprezintă o condiţie a ordinii de drept, ca
nucleu al ordinii sociale, şi un element constitutiv al conducerii
societăţii.

127
Elemente de teoria generală a dreptului

Procesul complex de realizare a dreptului este influenţat de o


serie de factori macrosociali (cum ar fi: tipul sistemului social, al
organizării statale, tipul relaţiilor economice, gradul de cultură şi
civilizaţie, contextul politic etc.), dar şi de personalitatea şi de
libertatea fiecărui individ.
Realizarea dreptului implică participarea unor subiecte
multiple, asigurarea cadrului necesar şi corespunzător pentru ca aceste
subiecte să-şi valorifice prerogativele legale, dar şi posibilitatea
organelor de stat competente de a acţiona pentru asigurarea
mijloacelor de restabilire a ordinii de drept încălcate2.
Realizarea dreptului reprezintă implementarea normei juridice
în viaţa socială, acceptarea de către societate şi încorporarea ei în
psihicul indivizilor.
Realizarea dreptului reprezintă procesul complex al
implementării prevederilor normelor juridice în viaţa socială, proces
în cadrul căruia membrii societăţii, ca subiecte de drept, respectă şi
execută dispoziţiile lor, iar organele de stat competente le aplică3.
Din analiza definiţiei, putem contura următoarele idei:
- realizarea dreptului este un proces complex şi continuu de
transpunere în viaţa socială a conţinutului normelor juridice;
- în cadrul acestui proces, subiectele de drept respectă şi execută
dispoziţiile normelor juridice;
- organele statului aplică dreptul în temeiul competenţei lor;
- pentru transpunerea în viaţa socială a prevederilor legale,
este necesară asigurarea unui cadru organizatoric corespunzător
valorificării prerogativelor lor;
- realizarea dreptului este influenţată de procesele sociale
majore care există într-un stat;
- realizarea dreptului cunoaşte două modalităţi: respectarea şi
executarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni şi aplicarea lui de către
organele de stat competente în acest scop.
2. Formele realizării dreptului
Realizarea dreptului este mijlocul eficient pentru atingerea
obiectivelor de organizare socială aşa cum au fost stabilite de către
legiuitor.
În literatura juridică de specialitate, se evidenţiază două forme
principale de realizare a dreptului:
128
Elemente de teoria generală a dreptului

- realizarea dreptului prin executarea şi respectarea


dispoziţiilor legale de către cetăţeni;
- realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către
organele de stat competente.
2.1. Realizarea dreptului prin executarea şi respectarea
dispoziţiilor legale
Respectarea şi executarea normelor juridice, ca formă a
realizării dreptului, constă în subordonarea conduitei individuale la
conduita prescrisă de normele juridice, subordonare care se
concretizează atât în acte de respectare, cât şi în acte de executare a
prevederilor acestora.
Această formă de realizare a dreptului denumită şi realizarea
dreptului prin conformare, este considerată a fi cea mai importantă, şi constă
în îndeplinirea obligaţiilor cuprinse în normele juridice.
Dreptul, considerat a fi mijlocul cel mai eficient în realizarea
obiectivelor majore ale vieţii sociale, oferă posibilitatea destinatarilor
săi să se comporte în cea mai mare libertate, libertate care trebuie să
fie expresia unei educaţii în spiritul valorilor sociale. Dreptul
doreşte să disciplineze conduita omului, oferindu-i în acest scop
modele de comportament necesare şi utile convieţuirii umane.
Modelul de comportament pe care-l oferă dreptul este legat de
statutul individului şi cuprinde totalitatea pretenţiilor pe care
societatea le are faţă de acesta. Comportamentul individului, împreună
cu pretenţiile societăţii faţă de el, constituie premisele de la care se
pleacă în stabilirea reglementărilor juridice ce urmează să fie adoptate.
Respectarea şi executarea prevederilor normelor juridice
presupune subordonarea conduitei individuale faţă de conduita-tip
conţinută în norma juridică, conduită concretizată atât în actele de
respectare a legii cât şi în cele de executare a dispoziţiilor ei. Deci, în
ambele ipoteze (respectare şi executare a legii), dreptul este un factor
de programare a conduitei indivizilor, de regularizare a raporturilor
sociale şi de apărare a societăţii în faţa eventualelor excese.
Respectarea şi executarea dispoziţiilor normelor juridice
implică obligativitatea cunoaşterii lor de către cei cărora li se
adresează. Pentru ca destinatarii normelor juridice să poată să le
cunoască conţinutul, şi să le respecte, este necesar ca legiuitorul să le
fixeze într-un limbaj accesibil şi să le facă publice. Pentru aceste
considerente, legiuitorul stabileşte că nimeni nu se poate scuza pentru
129
Elemente de teoria generală a dreptului

fapta sa invocând necunoaşterea legii (“nemo censetur ignorare


legem”) .
Realizarea dreptului prin conformare, prezintă următoarele
trăsături caracteristice:
- implică îndeplinirea dispoziţiilor normelor de drept;
- depinde de o serie de factori ca: acceptarea legii de către
destinatari, gradul de cultură juridică, nivelul lor de trai etc.;
- este principala formă de realizare a dreptului atât ca volum cât şi ca
intensitate;
- nu ridică probleme deosebite de tehnică juridică (în sensul
că, activităţile implicate în realizarea acestei forme se pot desfăşura şi
fără încheierea unor acte scrise, fără îndeplinirea unor condiţii speciale
de formă sau de fond);
- activităţile presupuse de această formă de realizare a
dreptului, nu împiedică încheierea şi desfăşurarea de raporturi
juridice;
- prin respectarea şi executarea normelor juridice, indivizii îşi
valorifică drepturile lor subiective, ţinând cont însă şi de obligaţiile ce
le revin.
2.2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de
către organele statului (Aplicarea dreptului)
A. Noţiunea aplicării dreptului
Aplicarea normelor juridice este o altă formă principală de
realizare a dreptului, ce presupune o activitate concretă, de
transpunere în practică a prevederilor normelor de drept, desfăşurată
de organele statului, în conformitate cu competenţa lor.
Aplicarea dreptului este deci, o prerogativă a organelor de stat
şi a funcţionarilor de stat, statul fiind organizarea supremă a
societăţii4, cu atribuţii atât în edictarea cât şi aplicarea normelor
juridice.
Aplicarea dreptului este acea activitate etatică, ce constă în
emiterea de acte de autoritate cu caracter individual, acte care duc la
îndeplinirea prevederilor normelor de drept.
Considerată a fi un proces complex, aplicarea dreptului se
realizează în baza legilor şi a celorlalte acte normative. Ea prezintă
următoarele particularităţi:
- aplicarea dreptului este o formă importantă şi distinctă de
realizare a dreptului;
130
Elemente de teoria generală a dreptului

- aplicarea dreptului implică declanşarea şi desfăşurarea unor


raporturi juridice în care un subiect este totdeauna un organ al statului
cu competenţă stabilită prin lege;
- cetăţenii nu pot aplica dreptul;
- organele de aplicare ale dreptului sunt titulari ai atributelor de
putere;
- actele de aplicare ale dreptului sunt acte de autoritate, cu
caracter individual, concret;
- organele de aplicare ale dreptului constată sau recunosc
drepturile şi obligaţiile legale ale subiecţilor participanţi la raporturile
juridice şi stabilesc sancţiunile ce se impun pentru conduitele
deviante;
- finalitatea aplicării dreptului o constituie pe de o parte,
înfăptuirea normelor juridice, (transpunerea în practică a dispoziţiilor
acestora), iar pe de altă parte, restabilirea ordinii de drept încălcate.
B. Actul de aplicare a dreptului
Activitatea complexă de aplicare a dreptului, se exercită de
organele statului în forme prevăzute de legiuitor şi se concretizează
într-un rezultat specific, denumit act de aplicare.
Se consideră că5 un organ care elaborează un act normativ
poate elabora şi acte de aplicare. De exemplu, un ministru poate
elabora un Regulament de funcţionare a unui compartiment din
minister, pe baza căruia poate emite un Ordin de promovare sau
destituire a unei persoane.
Între actele normative şi actele de aplicare există următoarele
deosebiri:
- actele normative conţin reguli de conduită cu caracter
general, tipic şi impersonal, iar actele de aplicare a dreptului conţin
dispoziţii cu caracter individual, concret;
- actele normative produc efecte juridice din momentul intrării
lor în vigoare până în momentul ieşirii lor din vigoare, iar actele de
aplicare devin obligatorii în principal, din momentul aducerii lor la
cunoştinţa destinatarilor interesaţi (din momentul comunicării lor);
- actele normative acţionează în mod repetat, deci produc
efecte continuu, atâta timp cât sunt în vigoare, pe când, actele de
aplicare a dreptului îşi consumă efectele odată cu soluţionarea cauzei
respective, (respectiv, în momentul adoptării lor);

131
Elemente de teoria generală a dreptului

- actele de aplicare dau naştere, modifică sau sting raporturi


juridice6, care au caracter de subordonare, de autoritate, în timp ce actele
normative nu creează raporturi juridice, ci doar le reglementează pe cele
existente;
- validitatea actelor normative este condiţionată de reguli
metodologice de tehnică legislativă, în timp ce validitatea actelor de
aplicare a legii (cu excepţia hotărârilor judecătoreşti şi a proceselor
verbale de contravenţie), nu este condiţionată de respectarea unor
proceduri prestabilite;
- actele normative se deosebesc de actele de aplicare a
dreptului şi prin principiile procedurale ce stau la baza căilor de atac
împotriva lor. Astfel, din momentul comunicării părţilor interesate,
actul de aplicare poate fi contestat de partea nemulţumită. Actele de
aplicare pot fi controlate ierarhic sau pe cale judecătorească, pe când,
legalitatea actelor normative presupune un sistem de garanţii specifice
(controlul parlamentar sau judecătoresc). Actele normative ale
Parlamentului pot fi modificate sau abrogate numai de Parlament, iar
controlul constituţionalităţii lor revine Curţii Constituţionale;.
- actele de aplicare a dreptului sunt subordonate actelor
normative, ca expresie a principiului legalităţii;
- activitatea normativă se realizează de unele categorii de organe ale
statului, iar activitatea de aplicare a dreptului se poate realiza de orice organ
al statului şi de organizaţii nestatale (în limite determinate);
- actele de aplicare, sunt acte juridice concrete cu rol în asigurarea
respectării actelor normative, în raporturi juridice concrete.
C. Fazele procesului de aplicare a dreptului
Fazele aplicării dreptului sunt etape necesare şi esenţiale în
activitatea de aplicare a normelor juridice, ce presupun atât operaţii de
generalizare şi abstractizare, cât şi activităţi şi procedee tehnice pentru
înfăptuirea practică a prevederilor legale.
În activitatea de aplicare a dreptului, organul de stat competent este
obligat să îndeplinească unele sarcini care sunt inerente soluţionării corecte a
unui caz concret. Astfel, organul de stat este dator să stabilească
circumstanţele de fapt şi de drept, să formuleze concluzii şi să soluţioneze
cauza definitiv.
Procesul de aplicare a dreptului este în fapt un proces unitar,
fazele de aplicare nu înseamnă fragmentarea acestui proces, ele se află
într-o relaţie de condiţionare reciprocă permanentă. Aceste faze sunt:
132
Elemente de teoria generală a dreptului

a. Stabilirea stării de fapt; b. Alegerea normei de drept aplicabile; c.


Interpretarea normelor de drept; d. Elaborarea şi emiterea actului de
aplicare; e. Executarea actelor de aplicare a dreptului.
a. Stabilirea stării de fapt
În această primă etapă, se culeg şi se consemnează date
concludente pentru cunoaşterea detaliată a circumstanţelor, a
împrejurărilor cauzei concrete. Organele de aplicare a dreptului vor
cerceta împrejurările legate de conduita indivizilor, precum şi
consecinţele unor evenimente ce pot produce prin lege, efecte juridice.
În scopul emiterii unui act de aplicare în acord cu realitatea şi
bine fundamentat, organul de aplicare va consulta documente oficiale,
va face reconstituiri ale faptelor petrecute, expertize, va audia martori,
va folosi rezultate oferite de cercetarea ştiinţifică etc.
Toate activităţile ce fac parte din etapa stabilirii stării de fapt
sunt incluse în procesul efectuării probaţiunii, documentele putând să
aibă sau nu, valoare probatorie.
Toate informaţiile şi datele obţinute de organul de aplicare,
trebuie să fie reale, să stabilească circumstanţele cauzei, să înlăture
eventualele neclarităţi şi să creeze convingeri ferme în legătură cu
starea de fapt. Codul de procedură civilă prevede în art.130 că,
judecătorii trebuie “să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a
descoperi adevărul şi a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor”,
pentru că numai astfel se pot pronunţa hotărâri temeinice şi legale7.
Stabilirea stării de fapt poate cunoaşte o procedură specifică
mai simplă sau mai complexă, în funcţie de particularităţile actului de
aplicare în cauză8.
b. Alegerea normei de drept aplicabile9
După stabilirea stării de fapt, organul de aplicare este obligat să
aleagă, să selecteze, acele norme juridice pe baza cărora se va califica
juridic starea de fapt stabilită, deci, se va lua hotărârea.
Între cele două faze ale aplicării dreptului (stabilirea stării de
fapt şi alegerea normei legale aplicabile), există o strânsă legătură,
fiind considerate a fi două operaţiuni interdependente. Astfel,
stabilirea unei stări de fapt conforme cu realitatea obiectivă, va uşura
activitatea de identificare a dispoziţiilor adecvate, pe când comiterea
de erori în stabilirea stării de fapt, va putea duce la alegerea unor
dispoziţii juridice inadecvate cazului concret.

133
Elemente de teoria generală a dreptului

O încadrare juridică a stării de fapt, conferă actului de aplicare


a dreptului, trăsături de legalitate. Pentru o încadrare juridică
corespunzătoare, organul de aplicare a normei de drept este obligat să
îndeplinească următoarele operaţiuni prealabile:
- selectarea normei juridice;
- verificarea autenticităţii şi a forţei juridice a acesteia;
- stabilirea relaţiilor sale cu celelalte norme juridice;
- determinarea conţinutului normei juridice;
- stabilirea acţiunii normei juridice selectate.
c. Interpretarea normelor juridice
Interpretarea normelor de drept este operaţiunea logico-
raţională de lămurire a sensului şi conţinutului acestora. Pentru ca
cerinţele normei de drept să poată fi transpuse în viaţa socială, este
necesară utilizarea celor mai adecvate mijloace şi procedee de
interpretare juridică.
d. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare
Elaborarea actului de aplicare şi emiterea sa, constituie ultima
fază a procesului de aplicare a dreptului, fiind rodul efortului raţional
şi al manifestării volitive a organului de stat competent. Atât demersul
raţional (stabilirea circumstanţelor cauzei), cât şi manifestarea de
voinţă (încadrarea într-o normă în vigoare şi calificarea), sunt realizate
de organul de stat în temeiul legii şi în vederea aplicării normei
juridice selectate la un caz concret.
Emiterea actului juridic de aplicare (a hotărârii), este
operaţiunea finală în aplicarea dreptului, ce presupune îndeplinirea
unor condiţii de fond şi de formă.
Natura juridică a hotărârii diferă de la o ramură de drept la alta. De
exemplu, soluţionarea unei cauze penale, presupune o hotărâre de
condamnare sau de achitare a făptuitorului, iar, soluţionarea unei cauze
civile, implică o hotărâre de obligare la plata unor despăgubiri, la plata
reparaţiilor etc. În dreptul muncii, actul de aplicare (hotărârea) poate privi
încheierea sau desfacerea contractului de muncă.
e. Executarea actelor de aplicare a dreptului10
După elaborarea actului de aplicare, acesta va fi adus la
cunoştinţa celor interesaţi, în vederea executării lui. Executarea actului
de aplicare a dreptului este o cerinţă a desfăşurării normale a relaţiilor
sociale, a asigurării şi garantării ordinii de drept.

134
Elemente de teoria generală a dreptului

Procesul complex al elaborării, adoptării şi transpunerii în


viaţă a actelor normative, se încheie şi devine o realitate efectivă, prin
adoptarea măsurilor necesare pentru executarea actelor de aplicare a
dreptului.

CAPITOLUL XI

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1.Noţiunea şi necesitatea interpretării normelor juridice


Normele juridice sunt generale şi impersonale, ele urmând să
fie aplicate unor cazuri concrete, în raport cu specificul acestora.
Traducerea în viaţă a prevederilor normelor juridice se face
fie pe calea respectării şi executării lor de către cetăţeni, fie pe calea
aplicării lor de către organele de stat competente.
Organul de aplicare1 care dispune de un sistem de norme
juridice trebuie să selecţioneze aceea normă de drept care se aplică
unui caz particular şi individual.
Pentru justa şi corecta aplicare a normelor juridice, pentru
atingerea scopului în vederea căruia au fost elaborate, se impune
cunoaşterea exactă a prevederilor lor şi înţelegerea conţinutului lor,
fapt ce necesită interpretarea acestora.
Interpretarea normelor juridice are loc concomitent cu
aplicarea lor, pentru că ele pot fi cunoscute şi înţelese numai în
confruntarea lor cu practica, iar corecta aplicare a acestora presupune
justa lor interpretare de către organul de aplicare
Instituţia interpretării dreptului a fost cunoscută şi aplicată în
dreptul roman de către juriştii Romei antice, la început folosind
interpretarea gramaticală susţinută de Celsus care afirma că „a şti
legile nu înseamnă a fi stăpân pe vorbele lor, ci pe înţelesul lor”.
În epoca imperială, Iustinian a interzis comentarea sau
interpretarea operei sale legislative, el fiind declarat singurul în drept
să poată interpreta legile, lucru ce a dus la decretarea caracterului
obligatoriu şi exclusiv al interpretării imperiale şi deci, la excluderea
interpretării private, conform principiului după care „interpretarea
legii o poate face doar cel ce a creat-o”.
În Evul mediu, interpretarea legilor a atins proporţii maxime,
nobilii fiind cei ce aveau cele mai largi prerogative, lucru ce a generat
135
Elemente de teoria generală a dreptului

multe abuzuri dar şi opoziţia doctrinarilor (Beccaria şi Montesquieu),


care au negat necesitatea interpretării spiritului legii.
În concepţia lor, judecătorii erau obligaţi să respecte întocmai
“litera legii”, considerată ca fiind atotputernică, judecătorii naţiunii
fiind doar “gura care rosteşte cuvintele legii”2. Savigny considera că
“legile clare nu mai au nevoie de nici o interpretare, iar legile
obscure nu se pot interpreta”.
Odată cu dezvoltarea economico-socială se conturează o anumită
criză a dreptului, o întârziere a legilor faţă de fapte, formulându-se
ideea după care, interpretarea normelor juridice nu trebuie să aparţină
numai legiuitorului, judecătorul dobândind astfel treptat dreptul de a
completa eventuale lacune ale legii.
Codificările masive din Europa secolului al XIX-lea au întărit
lipsa utilităţii interpretării legilor. Se conturează două concepţii:
concepţia statică, după care sensul legii este stabilit pentru totdeauna
din momentul creării ei, şi concepţia evoluţionistă, după care,
conţinutul legii poate fi extins şi adaptat, interpretarea fiind deci
posibilă3.
În prezent, interpretarea normei juridice, este considerată ca
fiind necesară şi utilă, pentru clarificarea sensului exact al normei
juridice, pentru definirea precisă a voinţei legiuitorului, precum şi
pentru pronunţarea de hotărâri corecte şi eliminarea arbitrariului4.
Înţelegerea corectă a mesajului normei juridice, presupune
luarea în considerare a intenţiei legiuitorului în momentul edictării ei.
În procesul de legiferare există o preocupare constantă pentru
o redactare cât mai clară şi mai concisă a normelor juridice. Aceasta
nu exclude însă, posibilitatea existenţei unor lacune în sistemul
legislativ, a unor incertitudini ale limbajului juridic, a unor contradicţii
între gândire şi limbaj. De altfel, complexitatea vieţii sociale, nevoile
extinse ale societăţii, fac imposibile pentru legiuitor, prevederea
tuturor situaţiilor reale în scopul reglementării lor, dat fiind faptul că
normele juridice au caracter general, iar aplicarea lor se face la cazuri
concrete.
Rezultă că, interpretarea legii este nu numai necesară5, dar şi
obligatorie, lucru susţinut prin următoarele argumente:
- normele juridice nu pot să prevadă toate cazurile, situaţiile la
care urmează să se aplice6;

136
Elemente de teoria generală a dreptului

- în perioada cât o normă juridică activează (este în vigoare),


pot apărea fapte noi care n-au fost prevăzute iniţial;
- legiuitorul foloseşte un limbaj sintetic, concentrând la
maxim ideile pe care vrea să le exprime, interpretul fiind astfel obligat
să identifice toate situaţiile care deşi nu au fost enumerate expres în
ipoteza normei, au fost avute totuşi în vedere de către legiuitor;
- limbajul juridic are o anumită specificitate (un înţeles aparte)
pentru diferite ramuri de drept, dar şi faţă de limbajul uzual;
- posibilitatea existenţei unor norme juridice incompatibile,
care prescriu destinatarilor lor directive cărora nu li se pot conforma;
- posibilitatea existenţei unor inadvertenţe gramaticale etc.
Luând în considerare aspectele expuse, interpretarea normelor
juridice presupune stabilirea înţelesului normei juridice şi clarificarea
conţinutului său, cunoaşterea conduitei pe care norma juridică o
instituie, interzice, permite sau stimulează.
Interpretarea normelor juridice poate fi definită ca fiind
operaţiunea logico-raţională, de lămurire a sensului şi conţinutului
exact al normelor juridice, în scopul aplicării lor corecte la fiecare
caz concret.
Această operaţiune se face după anumite reguli şi cu anumite
metode specifice dreptului şi reprezintă o etapă esenţială şi necesară
pentru aplicarea dreptului.
Obiectul interpretării normelor juridice îl constituie toate cele
trei elemente componente ale acesteia: ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea.
Interpretarea normelor juridice nu este reglementată
întotdeauna prin norme juridice exprese care să prevadă nemijlocit
genurile şi metodele de interpretare. Ea este guvernată de o serie de
principii şi reguli generale care au o aplicabilitate comună în toate
ramurile dreptului.
2. Felurile interpretării normelor juridice
În interpretarea normelor juridice, organele de aplicare şi
interpretare se folosesc de principiile fundamentale ale diferitelor
ramuri de drept, precum şi de principiile şi regulile oferite de ştiinţa
logicii. Aceste principii şi reguli generale ale interpretării, au o
aplicabilitate comună în toate ramurile de drept, deci pentru întregul
sistem de drept.

137
Elemente de teoria generală a dreptului

Caracterul unitar al interpretării dreptului, nu exclude însă


posibilitatea ca în procesul interpretării să apară unele deosebiri ce ţin
de caracterul normelor juridice şi care uneori sunt determinate de
gradul de codificare a normelor juridice.
De exemplu, în dreptul nostru civil se admite instituţia
analogiei7, pe când, în dreptul penal nu se admite interpretarea
extensivă pentru suplinirea legii şi nici instituţia analogiei, limita
interpretării fiind până unde este legea penală.
Doctrina juridică stabileşte că în dreptul internaţional, obiectul
interpretării îl constituie normele juridice cuprinse în convenţiile
internaţionale, iar interpreţii acestora sunt statele contractante; în acest
caz, interpretarea este autentică, iar în cazul în care este făcută de
Curtea Internaţională de Justiţie, interpretarea este judiciară.
După subiectul care face interpretarea, dar şi după forţa
obligatorie a acesteia, interpretarea normelor juridice este de două
feluri: oficială şi neoficială.
2.1. Interpretarea oficială
Interpretarea oficială este efectuată de către organe de stat sau
organizaţii obşteşti cu atribuţii în elaborarea sau aplicarea normelor
juridice.
Interpretarea oficială are caracter obligatoriu fiind denumită şi
interpretare obligatorie sau interpretare cu forţă juridică. În funcţie de
sfera obligativităţii ei, interpretarea poate fi de două feluri: generală şi
cazuală8.
a. Interpretarea generală - denumită în practică şi
interpretare autentică, este interpretarea făcută de un organ de stat sau
organizaţie obştească cu atribuţii în elaborarea de norme juridice, deci
este interpretarea făcută de organele legiuitoare sau administrative, ca
organe emitente de acte normative.
Interpretarea generală a normei juridice se face cel mai
frecvent de către organul de stat (Parlament, Guvern) care a emis
norma juridică supusă interpretării, sub formă de act normativ, care
are caracter general obligatoriu şi are deci aceeaşi forţă juridică ca şi
actul pe care-l interpretează. Acest gen de interpretare se efectuează în
virtutea principiului din dreptul roman9, potrivit căruia subiecte ale
interpretării autentice pot fi toate organele cu drept să elaboreze norme
juridice (“cine edictează legea o şi interpretează”).

138
Elemente de teoria generală a dreptului

Actul normativ interpretativ face corp comun cu actul


interpretat şi are caracter retroactiv.
Obiect al interpretării autentice poate fi orice act normativ
(lege sau act normativ subordonat legii), iar subiect al acestei forme de
interpretare pot fi deci, toate organele cu drept în elaborarea de acte
normative.
Interpretarea legii se face exclusiv de către Parlament,
celelalte organe de stat putând emite numai acte normative în baza şi
aplicarea legilor.
Scopul interpretării legale este de a da o explicaţie corectă
înţelesului şi fiabilităţii unui act normativ emis anterior, constituind
astfel o premisă a bunei aplicări a normelor juridice.
b. Interpretarea cazuală - este acea formă a interpretării
oficiale a actelor normative, realizată de organele de aplicare a
dreptului, respectiv de către instanţele judecătoreşti sau organele
administraţiei de stat, cu ocazia soluţionării unor cauze concrete
Când subiect al interpretării cazuale este o instanţă
judecătorească, această interpretare se mai numeşte şi interpretare
judiciară sau jurisdicţională.
Interpretarea cazuală este o interpretare de caz ce priveşte
direct procesul de aplicare al dreptului. Organul competent ce
soluţionează o cauză, pentru a emite un act de aplicare (o hotărâre
judecătorească sau un act administrativ), va proceda la interpretarea
normei juridice selecţionate pentru soluţionarea cauzei respective.
Interpretarea făcută în aceste împrejurări, are forţă juridică obligatorie
numai pentru cazul sau speţa respectivă şi faţă de participanţii la acest
caz, rezultatul interpretării fiind cuprins în conţinutul actului de
aplicare.
Deşi interpretarea cazuală este obligatorie numai pentru o
cauză concretă, aceasta nu exclude posibilitatea ca organele care fac
interpretarea cazuală, să ia în considerare soluţiile date în cauze
similare, cu cele pe care trebuie să le rezolve10.
În sistemele de drept în care hotărârilor judecătoreşti li se
acordă forţă obligatorie şi pentru cauze similare ulterioare, aceste
hotărâri sunt denumite precedent judiciar şi au caracter de izvor de
drept11. În prezent, practica judiciară nu constituie izvor de drept în
sistemul de drept românesc, deoarece ea nu creează norme juridice ci
doar serveşte la interpretarea ori completarea acestora.

139
Elemente de teoria generală a dreptului

Organul de aplicare a normelor juridice are posibilitatea prin


natura activităţii sale, să constate eventualele carenţe ale acestora şi să
informeze organele legiuitoare în vederea adoptării unor reglementări
corespunzătoare.
Fără să aibă capacitatea de a decide asupra edictării normelor
juridice, activitatea organelor de aplicare serveşte ca izvor de
inspiraţie şi ca material de lucru pe care legiuitorul îl va prelucra.
În concluzie, se poate spune că, actul prin care se face
interpretarea generală (autentică) este un act normativ cu valoare
general-obligatorie pentru toţi destinatarii săi, iar actul prin care se
face interpretarea cazuală este un act de aplicare cu valoare obligatorie
particulară, pentru un caz concret.
2.2. Interpretarea neoficială - denumită şi interpretare
doctrinară12 sau ştiinţifică, este făcută de către doctrină, fiind cuprinsă
de obicei, în operele ştiinţifice. Este acea formă a interpretării făcută
de către persoane ce nu au calitatea oficială de organe ale statului, este
interpretarea făcută de către specialişti în domeniul dreptului (oameni
de ştiinţă, cercetători, cadre didactice universitare, persoane oficiale,
avocaţi), în diferite împrejurări ca: pledoarii, articole, lucrări
ştiinţifice, conferinţe etc.
Interpretarea doctrinară este considerată ca fiind autoritate
ştiinţifică (nu şi juridică13), valoarea ei fiind în funcţie de argumentele
ştiinţifice pe care se sprijină. Prin intermediul ei se clarifică înţelesul
unor norme şi principii de drept, se dezvăluie sensul lor real, se
reliefează unele carenţe ale activităţii legislative şi juridice.
În decursul istoriei, rolul interpretării doctrinare ca izvor de drept
a fost diferit. În dreptul roman, opera marilor jurisconsulţi (Paul,
Ulpian, Papinian), a fost punctul de plecare pentru Codul lui Iustinian.
În feudalism, doctrina a constituit izvor de drept având forţă juridică
obligatorie (de exemplu, glosele).
În dreptul contemporan, Codul civil elveţian14 prevede în art.1
că: ”În lipsa unei dispoziţii legale aplicabile, judecătorul hotărăşte
după dreptul cutumiar şi, în lipsa unei cutume, după regulile pe care
le-ar stabili dacă ar fi chemat să facă act de legislator. El se inspiră din
regulile consacrate de doctrină şi de jurisprudenţă”.
În dreptul românesc, interpretarea doctrinară deşi nu are caracter
obligatoriu, constituie un sprijin valoros pentru organele de aplicare a
dreptului, pentru că le ajută să înţeleagă mai bine sensul şi litera legii.

140
Elemente de teoria generală a dreptului

Ea are o influenţă pozitivă asupra procesului de creare şi aplicare a


dreptului, prin justeţea şi competenţa punctelor de vedere exprimate
de doctrinari, prin forţa de convingere a argumentelor pe care se
bazează.
În literatura juridică de specialitate15 se consideră că,
clasificarea interpretării în oficială şi neoficială este insuficientă,
deoarece ar lăsa în afara sferei ei, interpretarea făcută de către cetăţeni
în procesul de realizare a dreptului, ca subiecte cu un rol deosebit în
acest proces. Se consideră că, în limbaj cotidian se pot interpreta opere
literare, artistice, roluri în diferite piese de teatru sau film etc., dar în
sens juridic a interpreta înseamnă a stabili înţelesul exact al normelor
juridice în procesul aplicării lor şi nu a exprima o părere despre
normele de drept, fapt ce presupune o anumită calitate şi pregătire a
interpretului.
Cetăţenii pot interpreta normele juridice în faţa instanţelor
judecătoreşti sau administrative, dar numai în procesul de aplicare şi
în legătură cu aplicarea lor, şi fără să aibă vreo valoare.
3. Metodele de interpretare a normelor juridice
3.1. Noţiune şi clasificare
În procesul complex al interpretării, se folosesc o serie de
metode şi procedee cu ajutorul cărora se reuşeşte să se stabilească
sensul exact al normei juridice, domeniul său de aplicare, efectele,
finalitatea urmărită şi valorile pe care le ocroteşte.
Metodele de interpretare cuprind ansamblul regulilor şi
procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului exact al
normelor juridice, în scopul realizării şi aplicării lor în cazuri
concrete.
Deşi au fost elaborate o serie de procedee diverse în scopul
interpretării normelor juridice, acestea au un caracter unitar, fapt ce
demonstrează existenţa unei metodologii a interpretării.
Interpretarea normei juridice presupune plasarea ei în
contextul elaborării şi aplicării, în contextul lingvistic, sistemic şi
societar. Diferitele reguli şi metode de interpretare operează
transpunerea normei juridice în diferite contexte, pentru stabilirea
semnificaţiei mesajului pe care îl exprimă şi pentru formarea unei
viziuni de sinteză absolut necesară rezultatului interpretării16.
Indiferent de organul sau persoana care face interpretarea şi
de rezultatul la care se ajunge, interpretarea normelor juridice se poate

141
Elemente de teoria generală a dreptului

face după următoarele metode: metoda gramaticală, metoda


sistematică, metoda istorică şi metoda logică.
a. Metoda gramaticală
Metoda gramaticală presupune examinarea textului normei supuse
interpretării, atât morfologic cât şi sintactic, pentru stabilirea sensului
prevederilor cuprinse în norma juridică respectivă. Interpretul va
analiza sensul cuvintelor şi legătura dintre ele, modul lor de folosire în
text, construcţia frazei etc. De asemenea, se analizează înţelesul
specific al termenilor şi expresiilor juridice, deoarece aceiaşi termeni
sau expresii pot avea sensuri juridice diferite în diferite ramuri de
drept, sau pot să difere de sensul obişnuit din limba literară.
Metoda gramaticală, denumită şi ad literam, vizează
descifrarea cât mai exactă a textului dispoziţiilor legii, prin aplicarea
regulilor gramaticale obişnuite. Astfel, se examinează structura
propoziţiei, acordul cuvintelor, modul de îmbinare al cuvintelor în
propoziţii şi fraze, locul şi sensul conjuncţiilor “sau”, “ori”, “şi” etc.
De exemplu, art.260 din Codul penal român, prevede că: “Fapta
martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară, sau în orice
altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu
spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost
întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani”. Analiza
gramaticală a acestui text ne ajută să înţelegem (cu ajutorul
conjuncţiei “ori”) că pedeapsa stipulată se aplică martorului atât în caz
de afirmaţii mincinoase, cât şi atunci când nu spune tot ce ştie cu
privire la împrejurările esenţiale pentru cauza asupra cărora este
întrebat. Analiza gramaticală a acestei norme juridice, ne ajută să
înţelegem deci, conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă.
De asemenea, conjuncţiile “sau”, “şi” utilizate de exemplu, în
stabilirea sancţiunilor, îl fac pe judecător să tragă concluzii diferite.
Astfel, dacă în text se stabileşte pedeapsa cu închisoarea de la……
până la…….şi confiscarea averii, pedeapsa este cumulativă, iar dacă,
se prevede pedeapsa închisorii de la…..până la….sau amenda penală,
pedeapsa este în acest caz, alternativă.
Metoda gramaticală de interpretare poate fi folosită de către
legiuitor pentru explicarea sensului unor termeni juridici, iar când
semnificaţia acestor termeni nu este dată prin texte normative,
organele de aplicare a dreptului vor apela la interpretarea dată de
doctrina sau practica juridiară17.

142
Elemente de teoria generală a dreptului

b. Metoda sistematică
Metoda sistematică constă în lămurirea conţinutului unei norme
juridice atât prin stabilirea locului pe care îl ocupă în sistemul de
drept, cât şi prin coroborarea ei cu alte norme juridice în cadrul
aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept, sau a unor ramuri de
drept diferite. Această metodă, presupune în acelaşi timp şi
examinarea raportului dintre diferite norme juridice pe baza forţei lor
juridice. Există multe norme juridice din partea specială a codurilor
care se completează prin norme şi principii din partea generală a
acestora18, iar normele incomplete (de trimitere, de referire, în alb) îşi
capătă conţinutul deplin prin adăugiri realizate cu ajutorul
interpretării.
Necesitatea interpretării sistematice decurge din legătura
indisolubilă ce există între elementele componente ale dreptului, ce
constituie o unitate formată din părţi interdependente. Pornind de la
acest considerent, normele juridice nu pot fi înţelese dacă sunt
separate unele de altele, respectiv dacă normele juridice din partea
generală a codurilor sunt separate de cele din partea specială, normele
constituţionale de cele ale unor ramuri de drept etc.
c. Metoda istorică
Metoda istorică utilizează procedee ce presupun examinarea
împrejurărilor în care a fost elaborată norma juridică supusă
interpretării, în scopul stabilirii sensului deplin şi adevărat al acesteia.
Această metodă are în vedere atât împrejurările istorice şi social-
politice ce au determinat emiterea legii (occasio legis), cât şi
obiectivele urmărite prin adoptarea ei (ratio legis).
Metoda istorică de interpretare presupune studierea izvoarelor
documentare, a materialelor pregătitoare adoptării legii, a expunerii de
motive şi a discuţiilor purtate cu prilejul dezbaterii şi adoptării ei, a
lucrărilor ştiinţifice, a amendamentelor propuse, a reacţiei presei etc.
De asemenea, metoda istorică are în vedere şi compararea normei
juridice supuse interpretării cu norma anterioară (abrogată sau
modificată), precum şi condiţiile ce au determinat modificarea sau
abrogarea normei vechi şi apariţia normei juridice noi.
d. Metoda logică
Metoda logică de interpretare a normei juridice este cea mai
des folosită, ea urmărind să descifreze raţiunea legii (ratio legis) şi
sensul legii (mens legis). Această metodă presupune folosirea legilor

143
Elemente de teoria generală a dreptului

logicii formale în scopul stabilirii conţinutului şi sensului normei


juridice.
În doctrină19 se contestă de către unii autori o existenţă
separată a metodei logice pe motiv că, toate metodele se bazează pe
logică, gândirea logică fiind inerentă oricăror metode de interpretare.
Majoritatea autorilor acceptă însă metoda logică de interpretare pe
care o tratează independent de celelalte metode considerând că, deşi
fiecare dintre acestea se bazează pe o gândire logică, există unele
raţionamente care pot fi considerate reguli exclusiv logice.
Raţionamentele, argumentele logicii formale, sunt reguli de
principiu deosebit de utile pentru rezolvarea unor probleme juridice
complexe, care prin frecvenţa lor au dat naştere unor dictoane latine,
astfel:
- Argumentul “ad absurdum” - se bazează pe stabilirea
adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care o
contrazice. Acest raţionament demonstrează imposibilitatea logică a
unei situaţii, ceea ce duce la concluzia că numai o anumită soluţie este
posibilă.
De exemplu, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale şi
drepturi de creanţă; drepturile de creanţă nefiind drepturi absolute şi
exclusive, prin utilizarea acestui argument, se consideră că, dreptul de
preemţiune este un drept real.
- Argumentul “per a contrario” - se bazează pe legea logică a
terţului exclus (tertium non datur), ceea ce înseamnă că, în cazul
noţiunilor contradictorii, doar una este adevărată, cealaltă este falsă iar
o a treia posibilitate este exclusă.
Acest argument are la bază postulatul că “cine susţine o teză,
neagă teza contrară” (“qui dicit de uno, negat de altero”).
În literatura juridică de specialitate se consideră că numai în
cazul normelor juridice de excepţie, de derogare de la principiu, şi în
cazul utilizării enumerării limitative, se poate folosi acest argument
pentru că numai în astfel de situaţii se poate stabili că legiuitorul a
exclus ideea contradictorie. De exemplu, din dispoziţiile art.1307 Cod
civil, conform căruia “vânzarea nu se poate face între soţi…”, se
deduce că, per contrario (dimpotrivă), vânzarea este posibilă între
concubini. Sau, din textul art.3 Codul familiei, potrivit căruia “în
timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce
se află sub tutela sa”, se deduce că dimpotrivă, o astfel de căsătorie

144
Elemente de teoria generală a dreptului

este posibilă după încetarea tutelei, sau după ce persoana minoră a


devenit majoră.
- Argumentul “a fortiori rationae” - semnifică că, raţiunea
aplicării unei norme juridice este mai puternică într-o altă ipoteză
decât cea prevăzută expres în norma juridică respectivă. De exemplu,
în practica judiciară20 se consideră că, dacă actul civil care în principiu
este irevocabil, se poate anula pentru eroare chiar după ce şi-a produs
efectele, cu atât mai mult se poate anula actul administrativ pentru
motiv de eroare, deoarece acesta este în principiu, revocabil. Sau, dacă
actele civile bilaterale irevocabile în principiu, pot fi revocate pentru
vicii de consimţământ, prin aplicarea acestui argument se deduce că,
pentru actele civile unilaterale care sunt revocabile, posibilitatea
anulării lor este mai evidentă, mai puternică
Raţionamentul acestui argument constă în a admite că dacă
ceva este posibil sau este interzis într-un anumit caz, va fi cu atât mai
mult posibil sau mai mult interzis într-o altă împrejurare similară21.
Argumentul “a fortiori rationae” este exprimat prin adagiul
latin: “cine poate mai mult poate şi mai puţin” (qui potest plus, potest
minus”).
- Argumentul “a pari” - se bazează pe raţiunea că, atunci
când există situaţii identice, trebuie să se pronunţe soluţii identice,
conform postulatului „unde este aceeaşi raţiune trebuie să se
pronunţe aceeaşi soluţie”. Acest argument se foloseşte pentru
acoperirea lacunelor legii, deci, pentru situaţiile pentru care nu există
dispoziţii legale aplicabile. Conform principiului de justiţie ce
pretinde tratarea cazurilor similare în mod egal, respectiv a
principiului analogiei, soluţia adoptată într-o situaţie nouă trebuie să
fie analogă cu cea dată într-un caz precedent similar22.
e. Analogia
Analogia este un procedeu frecvent folosit în procesul
interpretării. Instituţia analogiei s-a creat pentru înlăturarea
eventualelor lacune legislative23 şi presupune rezolvarea anumitor
situaţii ce se ivesc în activitatea de aplicare a dreptului pe baza unor
norme juridice ce reglementează cauze similare cu cele supuse spre
soluţionare.
Practica judiciară a demonstrat că, anumite cauze nu sunt
reglementate expres de lege, fapt ce-l obligă pe judecător să le

145
Elemente de teoria generală a dreptului

soluţioneze fie prin aplicarea unor dispoziţii asemănătoare (analogia


legis), fie folosind principiile de drept (analogia juris).
Jurisconsulţii Romei antice considerau că acolo unde există
identitate de raţiune trebuie să se aplice un procedeu asemănător. În
practica judiciară romană, atunci când judecătorul nu găsea soluţia
potrivită în norma de drept, pronunţa sub jurământ următoarea
formulă: „afacerea nu este încheiată” şi se retrăgea.
În dreptul modern, judecătorul nu poate proceda în acest fel,
deoarece Codul civil român obligă judecătorul să caute şi să dea o
soluţie chiar şi în cazul în care legea este neclară sau tace, lucru impus
de interesele ordinii publice şi de autoritatea justiţiei.
Astfel, art.3 din Codul civil prevede că24: “Judecătorul care
va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este
întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de
denegare de dreptate”. Deci, judecătorul va trebui să soluţioneze cauza
sa apelând la instituţia analogiei.
Analogia dreptului este reglementată expres în Codul civil
italian, în Codul civil elveţian (care prevede că în asemenea cazuri
judecătorul este obligat să hotărască ca şi cum ar fi legiuitor), în
dreptul internaţional public. Astfel, statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie prevede că, această instanţă poate aplica principiile generale
ale dreptului care sunt recunoscute de naţiunile civilizate.
Aplicarea analogiei legii în dreptul penal nu este posibilă,
deoarece judecătorul nu poate să declare anumite fapte ca fiind
infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse, decât cele ce sunt
prevăzute expres de legea penală, pentru a nu se încălca astfel,
principiul legalităţii încriminării şi principiul legalităţii pedepsei.
Totuşi, există opinii care susţin că este permisă analogia în dreptul
penal, dar cu excluderea de la aceasta a încriminării sau pedepselor.
De exemplu, art.147 din Codul penal prevede care anume persoane
sunt asimilate cu funcţionarii, iar art.151 precizează care obiecte pot fi
asimilate armelor.
În concluzie, analogia juridică cunoaşte două forme:
- analogia legii (analogia legis), ce constă în aplicarea la o
cauză (raport social) nereglementată, a unei norme juridice care
reglementează o cauză asemănătoare
- analogia dreptului (analogia iuris), ce constă în soluţionarea
unei cauze pe baza principiilor fundamentale ale dreptului.

146
Elemente de teoria generală a dreptului

Utilizarea analogiei legii şi a dreptului trebuie să se facă în aşa


fel încât să se evite încălcarea legii şi căderea în arbitrariu, apelându-
se la ea doar cu titlu de necesitate şi în situaţii excepţionale.
Norma juridică care se creează prin aplicarea analogiei este
creaţia exclusivă a conştiinţei juridice a organului de aplicare şi nu
dobândeşte în actul de soluţionare a speţei calitatea de izvor de drept.
4. Rezultatele interpretării normelor juridice
După rezultatele produse, interpretarea normelor juridice
poate fi de trei feluri: literală, extensivă şi restrictivă.
a. Interpretarea literală (ad literam) sau declarativă - este
operaţiunea ce are ca rezultat constatarea de către organul de aplicare
că, textul normei juridice este corespunzător conţinutului raporturilor
sociale reglementate. Această situaţie se întâlneşte în cazul textelor
clare şi precis formulate, când textul corespunde conţinutului normei
juridice şi voinţei legiuitorului, organului de aplicare revenindu-i
sarcina să aplice dispoziţiile acesteia.
De exemplu25, art.21 din Constituţie prevede că “Orice
persoană se poate adresa justiţiei…..”; în urma interpretării “ad
literam” rezultă că, organul de aplicare are obligaţia de a nu restrânge
sfera persoanelor ce se pot adresa justiţiei.
b. Interpretarea extensivă – este operaţiunea ce are ca rezultat
constatarea de către organul de aplicare că, conţinutul normei juridice
este mai larg decât formularea ei textuală, deci se extinde sfera
situaţiilor juridice cărora li se aplică legea, faţă de cea care rezultă din
termenii folosiţi de legiuitor.
De exemplu, în art.51 din Constituţie se prevede că:
“Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie” Termenul de lege se interpretează extensiv, în sensul că,
fiecare cetăţean al ţării este obligat să respecte toate actele normative.
c. Interpretarea restrictivă – este operaţiunea ce are ca
rezultat constatarea că, formularea textuală a legii este mai largă decât
conţinutul său real. Prin interpretare restrictivă se ajunge la aplicarea
legii la o sferă de situaţii juridice mai restrânsă decât cea care rezultă
din termenii folosiţi de legiuitor. De exemplu, prin interpretarea
dispoziţiilor din Codul familiei care prevede că: “Copiii sunt obligaţi
să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie”, se ajunge la restrângerea
textului respectiv în sensul că, în categoria copiilor cu astfel de
obligaţii, intră numai copiii majori şi capabili.

147
Elemente de teoria generală a dreptului

În concluzie, în cazul în care, rezultatul interpretării este


extensiv sau restrictiv există deci, o nepotrivire relativă între textul
normei juridice şi conţinutul său raportat la sfera relaţiilor sociale pe
care le vizează.

CAPITOLUL XII

RAPORTURILE JURIDICE

1. Conceptul de raport juridic


Raportul juridic este un raport social, o relaţie de cooperare şi de
coexistenţă între oameni, stabilit în scopul realizării necesităţilor lor
variate.
Raportul juridic este un raport social ce se naşte pe baza
normelor juridice între două sau mai multe subiecte de drept, titulare
de drepturi şi obligaţii juridice corelative, a căror realizare este
asigurată la nevoi prin forţa de constrângere a statului.
Raportul juridic este raportul social care cade sub incidenţa
normelor juridice, este relaţia socială reglementată de norma juridică1.
În cadrul raportului juridic, participanţii sunt titulari de drepturi şi
obligaţii, prin a căror exercitare se realizează de fapt finalitatea normei
juridice.
Raportul juridic este un raport specific, ce apare ca o realizare
a normelor juridice ce intervin în reglementarea conduitei umane.
Oamenii intră în raporturi juridice dependent de voinţa lor (pentru că
doresc realizarea unor interese personale sau îndeplinirea unor
obligaţii impuse de dispoziţia normei juridice), sau independent de
voinţa lor (ca urmare a producerii unor fapte exterioare.)
2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic
2.1. Raportul juridic este un raport social
Relaţiile constitutive ale realităţii sociale sunt multiple, ele
sunt reglementate de reguli morale, de convieţuire socială şi de reguli
de drept, constitutive ale realităţii juridice. După subiectul lor, relaţiile
sociale se pot stabili între subiecţi individuali sau colectivi; după
plasarea lor în spaţiu, există relaţii interne şi externe; iar după obiectul
lor, există relaţii patrimoniale sau nepatrimoniale2.

148
Elemente de teoria generală a dreptului

Acest caracter rezultă din faptul că raportul juridic este un


raport ce se stabileşte între oameni3, (persoane fizice, persoane
juridice, sau între persoane fizice şi juridice). Raportul juridic este un
raport social, o legătură interumană reglementată de o normă de drept,
care are rol în orientarea conduitei umane, fiind în acelaşi timp şi un
factor de socializare deosebit de important.
Desfăşurarea relaţiilor sociale în conformitate cu prevederile
normelor de drept care le reglementează, dau naştere ordinii juridice
ca parte componentă a ordinii sociale.
În cadrul raporturilor sociale, rolul cel mai important revine
raporturilor juridice, deoarece: contribuie la asigurarea ordinii sociale;
sunt expresia colaborării interumane; promovează şi recunosc valori
sociale majore; urmăresc un scop social; ocrotesc persoana fizică şi
personalitatea morală a indivizilor etc.
Forma juridică a raportului social, îi conferă acestuia un
tratament şi o calitate specifică, ca urmare a legăturii organice,
indisolubile, ce există între participanţii la acest raport, legătură ce se
datorează existenţei drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale acestora.
Absenţa formei juridice ar însemna imposibilitatea folosirii
instrumentelor specifice dreptului pentru realizarea şi ocrotirea
intereselor părţilor raportului social.
2.2 Raportul juridic este un raport de voinţă4
Raportul juridic, are caracter voliţional. El este un raport
juridic dublu voliţional deoarece, întruneşte atât voinţa statală
stipulată în norma juridică, cât şi voinţa subiecţilor participanţi la
raportul juridic. Între voinţa statală şi voinţa părţilor există în
majoritatea cazurilor o colaborare, situaţie în care raporturile juridice
sunt raporturi prin care se realizează dispoziţia normelor de drept
(raporturi de conformare). Când însă, între două voinţe există o
confruntare generată de faptul că subiectele participante încalcă
prevederile dispoziţiilor normei juridice, raporturile juridice ce se nasc
sunt raporturi prin care se realizează sancţiunea(raporturi de conflict).
Importanţa voinţei subiectelor raportului juridic variază în
funcţie de categoria de raporturi juridice. Astfel, pentru raporturile de
drept privat care sunt dominate de principiul libertăţii sau autonomiei
de voinţă, este esenţială în general voinţa părţilor, simpla manifestare
a actului de voinţă individual declanşează raportul juridic (de
exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare). În schimb,

149
Elemente de teoria generală a dreptului

pentru raporturile juridice de drept public, este determinantă voinţa de


stat, ca voinţă generală (de exemplu, în raporturile de drept
constituţional).
Caracterul voliţional al raportului juridic prezintă atât
importanţă teoretică cât şi practică. Ca sediu al voinţei comune a
statului (ca voinţă generală) şi a subiecţilor (ca voinţă individuală),
raportul juridic este o modalitate importantă de realizare a normei de
drept, care orientează conduita umană. Numai prin corelaţia voinţei
generale şi individuale se pot realiza drepturile şi obligaţiile
participanţilor la raportul juridic.
Deci, raportul social devine raport juridic prin voinţa legiuitorului
materializată în adoptarea normei de drept care să-l reglementeze,
precum şi prin voinţa concretă a părţilor între care intervine un astfel
de raport. Raportul juridic poartă în conţinutul şi forma sa amprenta
voinţei sociale exprimată în norma de drept care-l dirijează.
2.3 Raportul juridic este un raport valoric
Raportul juridic este un raport de promovare, încurajare şi
apărare a valorilor esenţiale ale societăţii. Valorile sociale sunt
stipulate, ocrotite şi promovate prin intermediul statului şi a normelor
juridice pe care acesta le elaborează, deci, pe calea normativităţii
juridice. Cel mai important mijloc de realizare a acestor valori îl
constituie desfăşurarea relaţiilor sociale în conformitate cu normele
juridice.
Normele juridice vizează promovarea acelor valori care
garantează progresul şi dezvoltarea societăţii5. Raporturile juridice
sunt considerate ca fiind instrument de transmitere a conţinutului
valoric al normelor juridice în planul relaţional social concret. Ca
modele valorice, ele îşi găsesc concretizarea în raporturile juridice6. În
desfăşurarea raporturilor juridice, subiectele de drept contribuie la
ocrotirea şi dezvoltarea valorilor sociale.
Valorile juridice sunt valori reale, valori sociale supreme,
deoarece, numai cele mai importante relaţii sociale sunt apărate pe
calea reglementării juridice.
2.4 Raportul juridic are caracter istoric
Fiecare formă de organizare socială generează raporturi
juridice proprii, în orice societate existând o vastă reţea de raporturi
juridice ce au la bază un anumit tip de relaţii sociale. Tipul
raporturilor juridice se modifică şi se dezvoltă în decursul istoriei, în

150
Elemente de teoria generală a dreptului

directă legătură cu evoluţia generală a societăţii, cu transformările


economice, sociale şi politice. Fizionomia sa este marcată de istoria
societăţii, atât în privinţa subiecţilor raportului juridic cât şi a
drepturilor şi obligaţiilor acestora, elementele sale constitutive fiind
variabile de la o etapă istorică la alta, de la o ţară la alta7.
Raportul juridic este un raport de drept ce va urma istoriceşte,
soarta dreptului, purtând amprenta lui, el fiind mijlocul de transpunere
în viaţă a normelor de drept.
2.5 Raportul juridic este în concordanţă cu interesele
generale şi fundamentale ale entităţii organizată în stat
Pentru ca raportul juridic să se afle în această relaţie, este
necesară concordanţa dintre norma de drept şi interesele generale şi
fundamentale ale electoratului reprezentat prin legiuitor.
Pentru ca o simplă regulă de conduită să se transforme într-o
normă de drept, este necesar ca regula respectivă să fie în concordanţă
cu interesele electoratului, să contribuie la apărarea, consolidarea şi
dezvoltarea intereselor acestuia. Numai în felul acesta se consideră că
regula de conduită a trecut prin filtrul conştiinţei electoratului înfăţişat
de organul legislativ. În afară de aceasta, pentru ca regula de conduită
să se transforme în regulă de drept (general-obligatorie), se impune şi
atribuirea elementului sancţionator, ce-i permite asigurarea respectării
ei la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
3. Condiţiile raportului juridic
Pentru apariţia şi existenţa unui raport juridic sunt necesare
următoarele premise fundamentale: norma juridică, şi faptele juridice.
3.1. Norma juridică
Norma juridică constituie premisa fundamentală a naşterii
unui raport juridic. Ea determină calitatea de subiect de drept şi
stabileşte faptele juridice ce nasc, modifică sau sting raporturile
juridice.
Se consideră că, raporturile juridice reprezintă modalitatea cea
mai frecventă de realizare a normei juridice, de aplicare a normei de
drept în viaţa socială. Norma de drept tipică, generală şi impersonală,
se individualizează, se concretizează în cadrul raporturilor juridice.
Realizarea normelor juridice prin intermediul raporturilor juridice,
reprezintă latura dinamică a reglementării juridice.
În literatura juridică de specialitate se consideră că, pot exista
şi raporturi juridice fără existenţa unor norme de drept exprese care să

151
Elemente de teoria generală a dreptului

le reglementeze. Un exemplu în acest sens îl constituie, instituţia


analogiei (analogia iuris)8, când judecătorul în lipsa unei norme
juridice exprese care să reglementeze anumite situaţii concrete, este
obligat să le soluţioneze pe baza conştiinţei sale juridice, apelând la
alte norme juridice referitoare la un caz analog, sau la principii
generale de drept. De exemplu, în practica judiciară, normele juridice
ce se referă la contractul de vânzare-cumpărare se pot aplica şi pentru
anumite aspecte ale contractului de furnizare care nu sunt
reglementate nemijlocit.
Deci, toate acele raporturi sociale lipsite de norme juridice
exprese care să le reglementeze, se vor bucura, de protecţia judiciară
prin aplicarea analogiei legii, în domeniile în care ea este admisă.
3.2 Faptele juridice
Naşterea raporturilor juridice concrete este rezultatul
producerii unor împrejurări de fapt, prevăzute de ipoteza normei
juridice. Fără intervenţia acestor împrejurări (acţiuni omeneşti sau
evenimente), normele juridice nu crează prin ele însele, raporturi
juridice. De exemplu, pentru naşterea unui raport juridic de muncă,
este necesară în primul rând, manifestarea de voinţă a celui ce doreşte
să se angajeze în muncă, manifestare exprimată printr-o cerere de
angajare, care dacă este acceptată, se va naşte un raport juridic de
muncă între angajat şi angajator.
Nu orice împrejurări constituie fapte juridice ci, numai cele
de a căror existenţă normele de drept leagă consecinţe juridice.
Raporturile juridice pot fi consecinţa atât a unor fapte
dependente de voinţa omului cât şi a unor fapte independente de
voinţa omului. De exemplu: naşterea unei persoane generează
raporturi juridice de familie; căsătoria generează raporturi juridice de
căsătorie; moartea unei persoane naşte, modifică sau stinge raporturi
juridice de succesiune etc.
Faptele juridice pot fi definite ca fiind acele acţiuni omeneşti
sau evenimente care potrivit normelor juridice dau naştere, modifică
sau sting raporturi juridice.
După caracterul voliţional al faptelor juridice (după cum sunt
produse dependent sau independent de voinţa omului), acestea se
grupeazã în douã categorii: evenimente şi acţiuni9.

152
Elemente de teoria generală a dreptului

a. Evenimentele - sunt acele fapte juridice ce se produc


independent de voinţa umană, dar care atunci când sunt
prevăzute de norme de drept, duc la apariţia, modificarea sau
stingerea de raporturi juridice.
De exemplu, naşterea unei persoane este un eveniment ce
determină apariţia unor raporturi juridice între noul născut şi părinţii
acestuia, care sunt obligaţi să-l întreţină, îngrijească şi să-l educe;
moartea, determină stingerea unor raporturi juridice (cele în care
defunctul este titular de drepturi şi obligaţii), sau apariţia unor noi
raporturi juridice (cele de drept succesoral).
În categoria evenimentelor sunt incluse atât fenomenele
naturale (calamităţi naturale, naşterea, moartea etc.), cât şi
evenimentele sociale. Nu orice evenimente produc efecte juridice, şi
deci fac parte din categoria faptelor juridice, ci numai cele pe care
legea le selecţionează, pe cele care au legătură cu ordinea juridică.
b. Acţiunile - sunt actele săvârşite conştient de oameni, sunt
exteriorizări ale voinţei umane, prevăzute de normele juridice, ce dau
naştere, modifică sau sting raporturi juridice. Acţiunile pot fi atât fapte
de comisiune cât şi fapte de omisiune.
După raportul lor cu normele juridice în vigoare, după cum
sunt sau nu în conformitate cu acestea, acţiunile se clasifică în: licite
şi ilicite. Acţiunile licite sunt actele umane săvârşite cu respectarea şi
în conformitate cu cerinţele normelor juridice, iar acţiunile ilicite sunt
actele umane prin care se încalcă prevederile normelor juridice.
Un loc important în cadrul acţiunilor îl ocupă actele juridice,
ca varietate a faptelor juridice. Ele reprezintă manifestarea de voinţă
(orală, scrisă sau în altă formă) făcută cu intenţia de a naşte, modifica
sau stinge un raport juridic10. Actele juridice se pot defini ca fiind
acele acţiuni juridice licite săvârşite cu scopul de a produce efecte
juridice.
Oamenii săvârşesc de multe ori acte juridice, fără să fie
conştienţi de aceasta şi de faptul că devin astfel părţi ale raporturilor
juridice. Dacă actele juridice se desfăşoară potrivit normelor juridice,
elementul juridic se menţine în sfera abstractului, el nu intervine.
Există situaţii când, odată cu stabilirea raporturilor juridice se
întocmesc şi înscrisuri în care se consemnează manifestarea sau
acordul de voinţă al părţilor, înscrisuri care dovedesc la nevoie,

153
Elemente de teoria generală a dreptului

existenţa unor raporturi juridice (de exemplu, un bilet de avion, un


contract scris etc.).
În legătură cu actele juridice, se pune problema dacă ele pot fi
numai licite, sau dacă există şi acte juridice ilicite. În literatura
juridică de specialitate11 se consideră că, pot exista acţiuni ilicite
(abateri disciplinare, contravenţii, infracţiuni etc.) dar nu şi acte ilicite.
Actul juridic fiind o manifestare de voinţă, produce efecte juridice
numai când ia naştere în condiţiile legii. Deci, actele juridice ilicite
sunt de neconceput pe motiv că, acele manifestări de voinţă care sunt
în contradicţie cu legea şi deci cu interesele statului, nu pot avea
valoare juridică. Ceea ce caracterizează actul juridic este faptul că,
intenţia de a produce efecte juridice trebuie să existe şi să fie conform
legii, o condiţie de eficacitate a actului.
Actele juridice se clasifică în mai multe categorii, în funcţie
de anumite criterii:
- după numărul părţilor care îşi manifestă voinţa, actele
juridice pot fi: acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale;
- după scopul urmărit de părţi, actele juridice se grupează în:
acte juridice oneroase (presupun contraprestaţii pentru prestaţia făcută,
de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare) şi acte juridice gratuite
(care nu presupun astfel de contraprestaţii, de exemplu: testamentul şi
donaţia);
- după organul de la care emană, distingem: acte juridice
oficiale (emise de un organ de stat sau organizaţie obştească, sau sunt
recunoscute de către acestea) şi acte neoficiale (emană de la o
persoană particulară, de exemplu: testamentul);
- după situaţia juridică creată, actele juridice pot fi:
constitutive de drepturi şi obligaţii, translative de drepturi şi obligaţii
şi declarative de drepturi şi obligaţii;
- după amploarea efectelor juridice produse, actele juridice se
grupează în: acte juridice normative ( legea, hotărârile
guvernamentale) şi acte juridice individuale (hotărâri judecătoreşti
etc.).
4. Elementele raportului juridic
4.1. Subiectele raportului juridic
4.1.1. Noţiunea de subiect al raportului juridic
Din caracterizarea raportului juridic ca raport social, rezultă
că subiectele raportului juridic sunt oamenii. Ei participă la raporturi

154
Elemente de teoria generală a dreptului

juridice ca subiecte individuale de drept, în calitate de persoane fizice,


sau organizaţi în grupuri, ca subiecte colective de drept.
Pentru încheierea unui raport juridic este necesară prezenţa a
cel puţin două subiecte de drept, unul activ şi unul pasiv. Există şi
raporturi juridice la care participă mai mulţi subiecţi de drept.
Subiectul activ este titularul dreptului de a pretinde ceva, iar subiectul
pasiv este cel ce poartă obligaţia corespunzătoare pretenţiei. Sunt însă
raporturi juridice în care fiecare dintre subiecţi este în acelaşi timp,
subiect activ şi subiect pasiv. Deci, subiectele raportului juridic pot fi
titulari de drepturi, titulari de obligaţii, sau titulari de drepturi şi de
obligaţii în mod corelativ12. De exemplu, în raporturile juridice de
drept financiar, serviciul financiar al primăriei este titular al dreptului
de a pretinde plata impozitelor, iar cetăţeanul este titular al obligaţiei
de a achita impozitele stabilite. În raporturile juridice de drept civil, în
cazul contractelor de vânzare-cumpărare, fiecare dintre participanţi
(atât vânzătorul cât şi cumpărătorul) este în acelaşi timp titular de
drepturi şi obligaţii corelative (adică, este creditor şi debitor).
În majoritatea raporturilor juridice, atât titularii de drepturi cât
şi titularii de obligaţii sunt determinaţi concret şi individual (de
exemplu, în raporturile juridice de muncă, în raporturile contractuale
etc.).
Sunt însă şi raporturi juridice în care numai unul dintre
subiecţi este individualizat (ca titular de drepturi), celălalt subiect
(titularul obligaţiei) este neindividualizat, el urmând a se individualiza
în momentul în care încalcă această obligaţie. De exemplu, într-un
raport juridic de proprietate, proprietarul este titularul dreptului de
proprietate, iar celelalte persoane (neindividualizate) sunt obligate să-i
respecte proprietatea, să se abţină de la orice acte de natură a-i aduce
atingere stăpânirii în bune condiţiuni a proprietăţii respective13.
În literatura juridică de specialitate, se utilizează noţiunile
sinonime de “subiect al raportului juridic” şi “subiect de drept”14. Deşi
între cele două noţiuni nu există deosebiri ele având aceeaşi
semnificaţie, în sensul că definesc participanţii la raportul juridic, nu
se identifică, pentru că: orice participant la un raport juridic este în
mod obligatoriu subiect de drept, dar nu orice subiect de drept este în
mod necesar şi subiect al raportului juridic.
Raportul juridic este acea relaţie în care subiectele au
capacitate juridică, fiind purtători de drepturi şi obligaţii cărora legea

155
Elemente de teoria generală a dreptului

le recunoaşte această calitate, iar statul le-o ocroteşte. Subiectele


raportului juridic îşi satisfac interesele legitime pe această cale şi
beneficiază de protecţia oficială a statului pentru valorificarea acestor
interese.
Calitatea de subiect de drept a persoanelor a fost diferită în
cadrul orânduirilor sociale, fiind reglementată de către clasa
dominantă în funcţie de interesele ei. De exemplu, în sclavagism,
sclavii erau simple unelte vorbitoare, neavând calitatea de subiect de
drept, iar în feudalism, capacitatea subiectelor de drept era în funcţie
de poziţia pe care acestea o aveau în cadrul ierarhiei feudale.
Subiectul de drept este considerat un fenomen social real ce
poartă amprenta tipului formelor de organizare economică şi socială,
participarea sa la raporturile juridice, dimensiunea capacităţii juridice
şi volumul drepturilor sale, putând fi apreciate numai prin raportarea
la formele de organizare economico-socială şi la contextul social
istoric existent.
4.1.2 Capacitatea juridică - premisă a calităţii de subiect de
drept
Condiţia “sine qua non” pentru ca o persoană (fizică, juridică)
să devină subiect de drept în general şi subiect al raportului juridic în
special, este capacitatea juridică.
Capacitatea juridică este aptitudinea generală şi abstractă a
persoanelor, de a participa la un raport juridic, având anumite
drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică este fixată de lege în funcţie de vârstă şi
de discernământ şi variază în cadrul diferitelor categorii de raporturi
juridice.
Capacitatea juridică este o premisă iniţială şi legală a calităţii
de subiect de drept, în lipsa ei nefiind posibilă participarea indivizilor
la relaţiile sociale reglementate de drept. Subiectele de drept ce dispun
de capacitate juridică, sunt titularii facultăţii recunoscute de lege de a
avea drepturi şi obligaţii în viitor.
În teoria dreptului, capacitatea juridică se poate clasifica în:
generală şi specială. Capacitatea generală nu vizează un anumit
domeniu, ea reprezintă posibilitatea generală a cetăţenilor de a fi
titulari de drepturi şi obligaţii, în toate raporturile juridice.
Capacitatea specială se referă la un anumit domeniu, ramură sau
instituţie juridică şi reprezintă posibilitatea recunoscută de lege

156
Elemente de teoria generală a dreptului

anumitor categorii de persoane de a intra în raporturi juridice datorită


calităţii pe care o au (de exemplu, capacitatea juridică a militarilor, a
deputaţilor, a funcţionarilor etc.).
Capacitatea juridică se poate manifesta, fie ca o capacitate
civilă a persoanelor fizice sau juridice, fie ca o competenţă a organelor
de stat.
Capacitatea civilă15 este condiţia obligatorie pentru calitatea
de subiect de drept şi este aplicabilă în general, în toate ramurile
dreptului, şi în special în ramura dreptului civil.
Capacitatea juridică se împarte în mod tradiţional, în dreptul
civil, în: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu16.
a. Capacitatea de folosinţă - este aptitudinea unei persoane de
a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice 17.
Capacitatea de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor
fizice fără nici o discriminare (chiar şi minorilor şi alienaţilor mintali).
Ea începe de la naştere (chiar din momentul concepţiei copilului, cu
condiţia de a se naşte viu) şi încetează odată cu moartea persoanei,
deci însoţeşte omul pe tot parcursul vieţii sale. Nimeni nu poate fi
îngrădit în capacitatea sa de folosinţă decât cazurile şi în condiţiile
expres prevăzute de lege şi nici nu poate renunţa total sau parţial la
această capacitate.
Capacitatea de folosinţă este generală, pentru că cuprinde
toate drepturile subiective şi toate obligaţiile recunoscute de dreptul
obiectiv, şi este egală pentru toate persoanele fizice.
b. Capacitatea de exerciţiu - este aptitudinea unei persoane de
a-şi exercita drepturile şi de a şi asuma obligaţii (în mod personal, fără
reprezentant legal, autorizare prealabilă sau asistare), săvârşind acte
juridice. Ea reprezintă deci, aptitudinea unei persoane de a dobândi
drepturi şi obligaţii prin acte juridice proprii.
Capacitatea de exerciţiu este condiţionată de dezvoltarea bio-
psihică a persoanei, de o anumită experienţă socială şi de viaţa juridică
care să-i confere discernământ asupra valorilor actelor sale.
Din punct de vedere al capacităţii de exerciţiu, distingem
următoarele perioade distincte:
- perioada lipsei totale a capacităţii de exerciţiu, până la vârsta
de 14 ani (când minorii participă la viaţa juridică prin reprezentanţii
lor legali, părinţi sau tutori în lipsa acestora);

157
Elemente de teoria generală a dreptului

- perioada capacităţii de exerciţiu restrânsă, de la 14 la 18 ani


(când minorii pot încheia acte juridice numai cu încuviinţarea
prealabilă a părinţilor sau a tutorelui);
- perioada capacităţii depline, care începe de la 18 ani (când
persoana devine majoră) şi durează toată viaţa, încetând odată cu
capacitatea de folosinţă, la moartea persoanei.
Aceste perioade nu sunt departajate prin limite absolute,
existând în acest sens şi unele excepţii de la regula generală. Astfel,
minorul sub 14 ani poate încheia acte juridice valabile de o mai mică
importanţă, cum ar fi, cumpărarea de alimente, a unui bilet de tren. De
asemenea, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, poate încheia un
contract de muncă şi poate dispune singur de sumele de bani
dobândite prin munca sa, fără nici o încuviinţare. O altă particularitate
o reprezintă cea cu privire la vârsta legală de căsătorie a femeii care
este 16 ani, respectiv 15 ani în caz de excepţie, situaţii în care aceasta
dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. Legea prevede că şi
persoanele majore pot fi lipsite de capacitatea de exerciţiu, când nu au
discernământ (datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, fiind puse sub
interdicţie judecătorească).
Minorul sub 14 ani, alături de alienaţii sau debilii mintali, de
persoanele puse sub interdicţie legală sau juridică, intră în categoria
celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu. Prezumţia lipsei de
discernământ, în cazul acestor persoane, este absolută. Minorii peste
14 ani au o capacitate de exerciţiu restrânsă, prezumţia lipsei de
discernământ fiind relativă.
Rezultă că, există situaţii când o persoană are capacitate de
folosinţă dar nu are capacitate de exerciţiu; există de asemenea,
situaţii când o persoană are atât capacitate de folosinţă cât şi
capacitate de exerciţiu. Nu poate exista însă, situaţie ca o persoană să
aibă capacitate de exerciţiu fără a avea capacitate de folosinţă.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se dobândeşte mai
târziu decât capacitatea de folosinţă şi în mod treptat.
c. Competenţa - este aceea formă a capacităţii juridice ce
reprezintă atributul organului de stat sau a funcţionarului public.
Competenţa este alcătuită dintr-un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu
care este învestit prin lege organul de stat sau funcţionarul public, în
vederea realizării scopului pentru care a fost înfiinţat.

158
Elemente de teoria generală a dreptului

Competenţa organelor de stat poate fi: materială, teritorială şi


temporală. Competenţa este pentru organul de stat, ceea ce este pentru
persoanele fizice şi juridice capacitatea civilă.
4.1.3. Clasificarea subiectelor raportului juridic
Subiectele raportului juridic se clasifică în: subiecte
individuale (persoana) şi subiecte colective.
a. Persoana - ca subiect individual de drept
Subiectele de drept cu cea mai largă frecvenţă în raporturile
juridice sunt persoanele fizice, care pot fi cetăţeni, străini sau apatrizi.
În principiu, cetăţenii unui stat au capacitate juridică generală, ei pot
să participe la toate raporturile juridice, stabilite atât între ei, cât şi cu
statul, cu organele statale sau nestatale.
Persoanele fizice acţionează ca titulari de drepturi şi obligaţii
în cele mai diverse sectoare ale vieţii sociale, stabilind raporturi
juridice concrete, în scopul satisfacerii intereselor lor legitime.
Participarea străinilor şi apatrizilor la raporturile juridice este
reglementată atât de legea naţională, cât şi de normele juridice
cuprinse în convenţiile dintre state privind regimul juridic al străinilor.
b. Subiectele colective de drept - sunt: statul, organele statului
şi persoanele juridice.
Statul - are calitatea de subiect de drept în:
- raporturile juridice interne – în care apare ca
subiect de drept în raporturile juridice de drept constituţional 19 (de
exemplu, în raporturi de cetăţenie); în raporturile juridice civile; în
raporturile de comerţ exterior; în raporturile rezultate din donaţii şi
legate în favoarea statului etc.;
- raporturile juridice de drept internaţional – în care
statul apare ca subiect de drept internaţional, în mod nemijlocit, pe
baza convenţiilor şi tratatelor pe care le încheie cu alte state, indiferent
de întinderea sa teritorială, de numărul populaţiei şi de stadiul sau de
dezvoltare. Calitatea statului20 de subiect de drept internaţional se
bazează pe suveranitatea sa.
Organele statului - au calitatea de subiecte de drept
îndeplinind următoarele competenţe: exercitarea conducerii de stat în
diferite domenii; soluţionarea problemelor legate de temeinicia legală
a pretenţiilor unor subiecte de drept faţă de alte subiecte de drept;
asigurarea constrângerii statale; ocrotirea ordinii sociale; restabilirea
ordinii de drept încălcate; recuperarea prejudiciilor.

159
Elemente de teoria generală a dreptului

Organele statului participă la raporturi juridice complexe atât


de ordin material cât şi procedural.
Organele de stat au drepturi şi obligaţii pe care le exercită în
virtutea sarcinilor legale puse pe baza activităţii lor. Spre deosebire
însă de persoană, care poate dispune de exerciţiul dreptului său,
organul de stat este obligat să-şi exercite drepturile în interesul general
al societăţii. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor sale se numeşte
competenţă.
După principiul separaţiei puterilor în stat, se poate face
următoarea clasificare a organelor de stat, ca subiecte în diferite
raporturi juridice:
- organul legislativ (parlamentul), este subiect de drept
constituţional;
- organele administrative (centrale şi locale), sunt subiecte de
drept în administrativ;
- organele justiţiei, sunt subiecte de drept în domeniul ocrotirii
ordinii sociale, a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a
proprietăţii publice şi private.
Persoanele juridice21 - sunt cele mai frecvente subiecte
colective de drept, având statutul stabilit prin lege. Elementele
constitutive ale personalităţii juridice sunt: organizare de sine
stătătoare, patrimoniu propriu distinct şi afectat realizării unui scop în
acord cu interesul general al societăţii.
Persoanele juridice participă la cele mai diverse raporturi
juridice, având o arie largă de răspândire în circuitul juridic.
Persoanele juridice ce participă în raporturile de drept privat sunt:
societăţile comerciale, regiile autonome, intreprinderile, companiile,
instituţiile. Pe lângă persoanele juridice cu scop patrimonial, la
raporturile juridice participă ca subiecte colective de drept şi persoane
juridice cu scop nepatrimonial, cum ar fi: organizaţii nestatale,
sindicale, de tineret, asociaţii etc.
4.2. Conţinutul raportului juridic
4.2.1. Noţiune şi componenţă
Conţinutul raportului juridic este format din totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor juridice corespunzătoare, ce revin
subiectelor raportului juridic concret.

160
Elemente de teoria generală a dreptului

În conţinutul raportului juridic se reflectă legătura indisolubilă


dintre dreptul obiectiv (norma agendi ) şi dreptul subiectiv (facultas
agendi ).
Raporturile juridice sunt relaţii interumane reglementate de
normele juridice, în care subiectele de drept sunt purtătoare atât de
drepturi cât şi de obligaţii.
Trăsătura esenţială a conţinutului raportului juridic o
constituie unitatea şi intercondiţionarea reciprocă a drepturilor şi
obligaţiilor corelative, care sunt prevăzute în dispoziţiile normei
juridice. Aceasta înseamnă că, ceea ce pretinde subiectul activ
reprezintă exact obligaţia subiectului pasiv.
Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană,
conform normelor juridice în vigoare formează statutul juridic al
persoanei.
Există raporturi juridice simple, în care un subiect este titular
numai de drepturi iar celălalt subiect este titular numai de obligaţii (de
exemplu, contractul de împrumut, contractul de depozit). De
asemenea, există raporturi juridice complexe, în care subiectele sunt în
acelaşi timp purtătoare de drepturi şi obligaţii (ca de exemplu în
contractul de vânzare-cumpărare, în raporturile de căsătorie,
procesuale etc.).
4.2.2. Dreptul subiectiv22
Dreptul subiectiv constă în posibilitatea unui subiect de a avea
o anumită comportare, de a acţiona într-un anumit fel şi de a pretinde
de la ceilalţi subiecţi ai raportului juridic, o conduită corespunzătoare
care să ducă la satisfacerea dreptului său.
Dreptul subiectiv, oferă titularului său următoarele posibilităţi
cumulative, care sunt ocrotite juridiceşte:
- o anumită conduită faţă de dreptul său (de a se bucura sau de
a dispune de el);
- posibilitatea de a pretinde din partea subiectului obligat o
conduită corespunzătoare;
- posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului
pentru apărarea dreptului său.
Dreptul subiectiv numit şi îndrituire, decurge din dreptul
obiectiv (care este ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în
normele juridice) şi constituie suportul acestuia.

161
Elemente de teoria generală a dreptului

Drepturile subiective, în funcţie de anumite criterii, sunt


susceptibile de clasificare, astfel:
- După sfera persoanelor obligate (după gradul de
opozabilitate), drepturile subiective pot fi: absolute şi relative.
Drepturile subiective absolute sunt acelea cărora le corespunde
obligaţia tuturor persoanelor de a le respecta, deci sunt opozabile erga
omnes (de exemplu, dreptul la viaţă, dreptul la proprietate, etc.).
Drepturile relative sunt acelea cărora le corespunde obligaţia anumitor
persoane, individualizate, determinate încă de la început, de a le
respecta. Ele sunt deci opozabile numai faţă de persoana sau
persoanele ce constituie subiectul determinat al raportului juridic (de
exemplu, drepturile născute din raporturile contractuale).
- După conţinutul lor, drepturile subiective se împart în:
drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale au
conţinut economic, putând fi evaluate în bani şi se împart la rândul lor,
în drepturi patrimoniale reale şi drepturi de creanţă. Drepturile
nepatrimoniale sunt acele drepturi care nu au un conţinut economic şi
deci nu pot fi evaluate în bani, fiind denumite şi drepturi personale
nepatrimoniale.
- După natura raporturilor juridice în cadrul cărora se nasc,
drepturile subiective se clasifică în: drepturi de natură civilă, penală,
administrativă etc.
4.2.3. Obligaţia juridică
Obligaţia corelativă dreptului subiectiv, reprezintă îndatorirea
(de a da, a face, sau a nu face ceva), pe care subiectul pasiv al
raportului juridic trebuie să o îndeplinească şi pe care subiectul activ,
poate să o pretindă pe baza prevederilor normei juridice.
Obligaţia juridică este îndatorirea subiectului pasiv de a avea
o comportare corespunzătoare conduitei subiectului activ (dreptului
subiectiv corelativ), care-i poate fi impusă la nevoie prin forţa de
constrângere a statului.
Obligaţia juridică se caracterizează prin următoarele elemente:
- este o îndatorire ce corespunde dreptului subiectiv al
subiectului pasiv a raportului juridic;
- îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită impusă
de subiectul activ;
- conduita subiectului pasiv constă într-o prestaţie pozitivă (a
da, a face ceva) sau într-o abţinere (a nu face ceva);

162
Elemente de teoria generală a dreptului

- neîndeplinirea de bună voie a obligaţiei de către subiectul


pasiv, dă posibilitatea subiectului activ de a apela la forţa coercitivă a
statului.
Obligaţia juridică este o cerinţă socială cuprinsă în normele
juridice, este o conduită impusă persoanei obligate, ce se corelează cu
dreptul subiectiv al persoanei îndrituite.
Dreptul subiectiv şi obligaţia juridică sunt două fenomene
sociale între care există o legătură indisolubilă, în sensul că, nu există
drept subiectiv dacă nu este legat de obligaţie, şi nici obligaţie dacă
nu-i corespunde un drept subiectiv.
Prin conţinutul său, reprezentat de drepturile şi obligaţiile
juridice corelative, raportul juridic constituie forma fundamentală de
implementare a normei de drept în viaţa socială.
4.3. Obiectul raportului juridic
Cu privire la obiectul raportului juridic, în literatura juridică
nu există un punct de vedere unitar. Problema obiectului raportului
juridic este controversată, fiind formulate în acest sens mai multe
opinii.
Într-o primă opinie, se susţine că obiectul raportului juridic îl
constituie acele acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le
efectuează sau le pretinde, şi pe care celălalt subiect al raportului
juridic este obligat să le înfăptuiască. Conform acestei concepţii,
devenită dominantă, raportul juridic se realizează (indiferent de scopul
urmărit, material ori moral), prin conduita umană ce constă într-o
acţiune sau inacţiune, şi care constituie obiectul raportului juridic.
O altă concepţie, este cea care consideră că obiectul raportului
juridic îl constituie bunurile materiale23. Raporturile în care nu apare
nici un lucru material sunt considerate de adepţii acestei opinii, ca
fiind raporturi juridice fără obiect.
Alţi autori, susţin ideea pluralităţii obiectelor raportului
juridic, după care atât lucrurile materiale cât şi conduita oamenilor pot
constitui obiect al raporturilor juridice. Adepţii acestei concepţii
consideră că, obiectul raportului juridic îl constituie fenomenele
variate, reprezentate prin lucrurile materiale, conduita umană
exteriorizată (sub formă de acţiuni sau inacţiuni) la care se pot adăuga
şi anumite valori nepatrimoniale (numele, onoarea, reputaţia etc.).
Aceste opinii au fost considerate ca prezentând fiecare unele
neajunsuri. Astfel, prima opinie, care susţine că obiectul raportului

163
Elemente de teoria generală a dreptului

juridic este conduita umană, a fost criticată pentru că s-ar putea


confunda conţinutul raportului juridic cu obiectul.
Conform concepţiei ce consideră lucrurile materiale ca fiind
obiectul raportului juridic, obiectul se reduce numai la lucruri,
excluzând astfel conduita umană.
A treia opinie este considerată incompletă, deoarece ignoră
rezultatele creaţiei intelectuale.
Considerăm că, obiectul raportului juridic îl constituie
conduita umană, ce se realizează de către subiecţii participanţi la
raportul juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii
obligaţiilor ce le aparţin. Conduita umană este obiectul la care se
referă conţinutul raportului juridic, respectiv, drepturile şi obligaţiile
subiectelor.
Conduita umană (acţiunile-inacţiunile), priveşte frecvent
anumite bunuri, obiecte din lumea exterioară, acestea fiind de fapt
obiectul indirect al raportului juridic, pentru că ele se referă la
conduita umană ca obiect direct al raportului juridic.

CAPITOLUL XIII

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1. Răspunderea juridică – Formă a răspunderii sociale


Omul acţionează într-o ambianţă socială, în cadrul căreia,
parametrii acţiunii sale sunt evaluaţi prin norme sociale.
Viaţa socială nu se poate concepe fără răspundere, ea se
desfăşoară într-un cadru normat impus de nevoia organică de ordine şi
justiţie.
Răspunderea nu este specifică numai dreptului, ea poate fi
întâlnită în orice domeniu al vieţii sociale, acolo unde se încalcă o
regulă de conduită.
Răspunderea este un element component esenţial a oricărei
forme de organizare, ea existând încă din societatea primitivă. Socrate
se întreba în antichitate dacă “este posibil să dăinuiască şi să nu se
surpe statul în care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt călcate şi
nimicite de fiecare particular?”1
Instituirea şi orientarea comportamentului uman în societate
se face cu ajutorul normelor morale, religioase, politice, juridice.
164
Elemente de teoria generală a dreptului

Orice abatere de la aceste norme atrage o răspundere morală,


religioasă, politică sau juridică. Răspunderea constă în obligaţia de a
suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită de către
autorul faptei contrare acestor reguli şi care poartă amprenta
dezaprobării sociale a unei astfel de conduite2. Deci, natura normei
încălcate, determină natura formei de răspundere; toate formele de
răspundere ce se pot institui fiind manifestări ale răspunderii sociale.
Formele răspunderii sociale nu sunt izolate unele de altele,
între ele există interacţiune, corelaţie, care are ca rezultat formarea
nivelului general al răspunderii sociale.
Răspunderea socială3 este acea instituţie socială ce se referă la
modelul de conduită pe care membrii societăţii îl aleg, raportat atât la
interesele generale ale societăţii cât şi la cerinţele obiective ale
dezvoltării sociale. Răspunderea socială presupune supunerea
individului, o atitudine conştientă şi activă a acestuia, ce rezultă dintr-
un act de voinţă şi de conştiinţă, dintr-o hotărâre a acestuia. Alegerea
modelului de comportament din multiplele variante posibile, stă la
baza răspunderii individului. Comportamentul individului este supus
permanent unei aprecieri care este instituţionalizată cu ajutorul
normelor sociale care modelează acest comportament şi îl dirijează în
direcţia dorită de ordinea socială existentă.
Prin intermediul răspunderii sociale se urmăreşte promovarea
şi conservarea valorilor sociale recunoscute într-o societate dată
împotriva tuturor celor ce nesocotesc ordinea socială, în scopul
asigurării şi promovării acestei ordini şi a binelui public. Ea se
manifestă ca o expresie a cerinţelor impuse de societate şi vizează
direct conservarea sistemului social.
Răspunderea socială este de ordin normativ şi implică
sancţionarea socială a individului, în cazul neconcordanţei între
conduita sa şi normele sociale, deci în cazul nerespectării normelor
sociale. Sancţiunile sociale sunt instituite de societate şi prescriu
individului obligaţii determinate, cu consecinţe de natură coercitivă.
Caracteristica răspunderii juridice constă în faptul că ea se
referă la obligaţia de a răspunde pentru încălcarea normei juridice
instituite de organele statului. Încălcarea prevederilor normelor
juridice este singurul temei al răspunderii juridice şi deci, al
sancţionării juridice. Sancţiunea juridică este considerată ca fiind mai

165
Elemente de teoria generală a dreptului

gravă, mai promptă şi mai eficientă decât sancţiunea politică, morală,


etică sau civică.
2. Noţiunea răspunderii juridice
2.1. Definiţie şi caracteristici
Răspunderea juridică se referă deci, la comportamentul uman,
în cadrul limitelor stabilite de normele de drept impuse de societatea
organizată în stat. Persoanele care încalcă aceste norme de drept,
acţionând cu vinovăţie, sunt obligate să suporte consecinţele acestei
conduite, respectiv, sancţiunile juridice.
Întâlnită în toate ramurile dreptului, noţiunea de răspundere
juridică sugerează ideea de sancţiune, pentru că ea intervine în cazul
încălcării prevederilor legale şi are ca efect aplicarea de sancţiuni
legale. Elementul comun al formelor răspunderii juridice este
incompatibilitatea dintre conduita subiectului de drept şi dispoziţia
normei juridice4.
În literatura juridică de specialitate, răspunderea juridică este
considerată ca fiind acea categorie generală a dreptului, ce constă în
suportarea de către persoana care a săvârşit o faptă ilicită, a unor
urmări inconvenabile, a unei sancţiuni juridice.
Răspunderea juridică nu reprezintă o simplă obligaţie de a
suporta o sancţiune juridică (penală, civilă, contravenţională etc.), ea
constituie o modalitate de realizare a constrângerii de stat. Aplicarea şi
realizarea sancţiunilor juridice este contrară voinţei autorului, fapt
pentru care, ele se pot finaliza numai cu ajutorul organelor de stat
competente care aplică măsurile de constrângere.
În doctrină5, se identifică răspunderea juridică cu sancţiunea,
deşi, ele sunt noţiuni distincte, deoarece răspunderea juridică
constituie cadrul juridic de realizare şi întruchipare a sancţiunii
juridice.
Răspunderea juridică are ca temei încălcarea normelor
juridice prevăzute cu sancţiuni juridice, iar sancţiunea juridică este o
premisă a instituţiei răspunderii juridice.
În literatura juridică, răspunderea juridică a primit diverse
denumiri. Astfel, profesorul Ioan Gliga considera că6 răspunderea
juridică nu trebuie confundată cu constrângerea de stat, ea nu se poate
defini ca fiind obligaţia de a suporta o sancţionare ci, care prezintă
situaţia juridică specifică aplicării constrângerii de stat ca urmare a
încălcării sau nerespectării normelor de drept.

166
Elemente de teoria generală a dreptului

Profesorul Ioan Ceterchi defineşte răspunderea juridică7 ca, fiind


raportul stabilit de norma juridică, între autorul încălcării normelor
juridice şi stat, raport ce are un conţinut complex format din dreptul
statului de a aplica sancţiunea juridică şi obligaţia persoanelor ce au
încălcat dispoziţiile legale de a se supune sancţiunilor juridice, în
vederea restabilirii ordinii de drept.
Răspunderea juridică este instituţia dreptului ce implică un
complex de drepturi şi obligaţii juridice corelative, care se nasc ca
urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, imputabile, ce constituie cadrul
de realizare a constrângerii statului prin aplicarea de sancţiuni juridice
corespunzătoare.
Dintr-o perspectivă mai largă8, răspunderea juridică reprezintă
expresia specifică a ideii de responsabilitate socială, în conformitate
cu care fiecare om trebuie să-şi asume şi să suporte consecinţele
faptelor sale.
Răspunderea juridică este, deci, un raport juridic social, ce se
naşte în momentul în care există un fapt imputabil subiectului
răspunzător şi constă în obligaţia de a suporta sancţiunea normei
juridice pentru acel fapt, sancţiune ce se aplică în scopul asigurării
stabilităţii raporturilor sociale şi a respectării ordinii de drept.
Răspunderea juridică prezintă o serie de caracteristici
conferite atât de specificul dreptului, al normelor juridice şi
sancţiunilor juridice, cât şi de faptul că, ea implică diferite grade de
constrângere statală.
3. Principiile răspunderii juridice
Cu toate că, răspunderea juridică îmbracă diferite forme
concrete ce prezintă multiple particularităţi, ea are o serie de principii
generale aplicabile tuturor formelor sale.
Principiile răspunderii juridice sunt idei de bază, călăuzitoare
ale acestei instituţii, strâns legate atât de principiile fundamentale ale
dreptului cât şi de principiile diferitelor ramuri de drept, prezentând
însă, anumite trăsături caracteristice. Aceste principii, nu au caracter
exclusiv juridic ci, includ deopotrivă aspecte morale şi politice.
3.1.Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu
vinovăţie
Conform acestui principiu, răspunderea juridică intervine şi
deci, se aplică sancţiunea juridică, numai dacă subiectul de drept nu a
respectat conduita prescrisă, de normele juridice, respectiv, numai

167
Elemente de teoria generală a dreptului

dacă este vinovat şi numai în limitele vinovăţiei sale. Răspunderea


juridică intervine pentru că, din mai multe conduite posibile, subiectul
de drept a ales-o pe aceea care încalcă interesele sociale ocrotite prin
norme de drept.
Societatea instituţionalizată condamnă comportamentele
deviante ale indivizilor ce săvârşesc cu vinovăţie fapte ilicite.
Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie are
un dublu rol: sancţionator şi educativ. Are un rol sancţionator,
deoarece persoana vinovată va fi obligată să suporte sancţiunea
prescrisă de norma de drept, şi are un rol educativ deoarece, o
persoană va fi sancţionată numai dacă i se poate imputa fapta ilicită,
urmărindu-se îndreptarea autorului şi reintegrarea sa în societate.
Răspunderea juridică intervine conform acestui principiu,
numai pentru faptele juridice ilicite săvârşite cu vinovăţie fără a avea
incidenţă asupra-conduitei neexteriorizate (a ideilor nematerializate în
acte de conduită) care este un simplu fapt de conştiinţă ce nu încalcă
dreptul şi nu constituie un temei pentru tragere la răspundere.
Vinovăţia presupune atitudinea autorului faptei ilicite faţă de
faptă şi urmările sale, libertatea de voinţă şi de conştiinţă a acestuia.
Deşi regula este că, răspunderea juridică intervine numai
pentru fapte săvârşite cu vinovăţie, sunt cazuri expres prevăzute de
lege, când răspunderea juridică intervine indiferent de vinovăţie,
situaţie în care, răspunderea juridică are caracter obiectiv (de exemplu,
răspunderea pentru pagubele cauzate prin poluare).
3.2. Principiul răspunderii personale
Potrivit acestui principiu, efectele sancţiunii se răsfrâng numai
asupra autorului faptei ilicite, a celui ce a nesocotit o normă juridică.
Deci, răspunderea juridică este legată exclusiv de autorul faptei ilicite,
proporţiile sale fiind stabilite în funcţie de circumstanţele personale
ale făptuitorului. Excepţie de la regula răspunderii personale, o
constituie răspunderea pentru fapta altuia care este o răspundere
obiectivă, independentă de culpă.
Când răspunderea juridică derivă din fapta altuia sau din cea
produsă solidar cu altul, ea se va circumscrie numai pentru ceea ce a
săvârşit autorul.
În cadrul acestor principii se întâlneşte regula după care se
aplică o singură sancţiune o singură dată pentru aceeaşi faptă, regulă
exprimată prin adagiul latin “non bis in idem”.

168
Elemente de teoria generală a dreptului

Deci, unei singure încălcări a normei de drept îi corespunde o


singură sancţiune juridică. Aceasta nu exclude însă, posibilitatea
cumulului diferitelor forme de răspundere juridică, faţă de fapta ilicită
a aceleiaşi persoane, dacă prin fapta respectivă s-au încălcat simultan
norme juridice de natură diferită: civilă, penală, administrativă etc. De
asemenea, conform acestui principiu nu se exclude nici aplicarea de
sancţiuni cumulative în cadrul aceleiaşi forme de răspundere juridică
(de exemplu, în cadrul răspunderii penale se poate institui pentru
aceeaşi faptă infracţională, pedeapsa cumulativă a închisorii şi a
amenzii penale).
Principiul răspunderii personale exclude însă posibilitatea
aplicării faţă de aceeaşi persoană, pentru una şi aceeaşi faptă ilicită, a
două sau mai multe sancţiuni identice ca natură: fie civile, fie penale,
fie administrative ori disciplinare. Aceasta pentru că, fiecărei încălcări
a unei norme juridice îi corespunde aplicarea unei singure sancţiuni
juridice a cărei natură depinde exclusiv de natura normei juridice
încălcate.
3.3. Principiul justeţei sancţiunii
Acest principiu are ca cerinţă fundamentală, necesitatea
existenţei unei strânse concordanţe între gravitatea faptei ilicite
săvârşite şi sancţiunea aplicată autorului acesteia. În acest sens, este
necesară o corectă alegere şi aplicare a normei de drept sub a cărei
incidenţă intră fapta ilicită, ce constituie singurul temei al răspunderii
juridice.
Principiul justeţei sancţiunii presupune în acelaşi timp şi o
corectă individualizare (alegere) şi aplicare a sancţiunilor juridice de
către organele de stat competente.
3.4. Principiul celerităţii tragerii la răspundere
De înfăptuirea acestui principiu depinde în bună, măsură,
realizarea scopului răspunderii juridice. Acest principiu exprimă
cerinţa ca, tragerea la răspundere să se facă oportun, la timpul potrivit,
pentru ca sancţiunea să-şi producă efectele dorite (represive şi
preventiv-educative), atât faţă de făptuitor cât şi faţă de societate.
Aplicarea sancţiunii juridice constituie reacţia societăţii (prin
intermediul forţei de constrângere) faţă de fapta ilicită, ceea ce implică
aplicarea rapidă a pedepsei, deoarece, dacă forţa de constrângere nu
intervine cu promptitudine nu se mai produc finalităţi dorite.

169
Elemente de teoria generală a dreptului

Tragerea la răspundere juridică a făptuitorului nu poate fi


tărăgănată, deoarece s-ar crea un sentiment de insecuritate în
raporturile sociale, pe de o parte, şi un sentiment de neîncredere în
capacitatea organelor ce asigură respectarea ordinii de drept, pe de altă
parte10. De asemenea, trecerea timpului ar putea să ducă la dispariţia
unor probe, sau să determine impedimente în stabilirea stării de fapt.
Pentru aceste considerente, prin lege se stabilesc de cele mai
multe ori, termene de aplicare a sancţiunii sau termene de prescripţie.
De exemplu, aplicarea sancţiunii administrative se face în cel mult 3
luni de la data săvârşirii contravenţiei, iar executarea amenzii poate
avea loc în cel mult 1 an de la aplicarea ei.
În Dreptul penal, operează prescripţia executării pedepsei şi a
răspunderii penale, stabilindu-se termene limite în care persoanele
vinovate pot fi trase la răspundere şi în care se poate impune
executarea pedepselor dispuse.
În Dreptul civil, operează prescripţia extinctivă ce constă în
stingerea dreptului material la acţiune şi a dreptului de a cere
executarea silită dacă acestea nu au fost exercitate în termenul de
prescripţie prevăzut de lege. De asemenea, în cazul răspunderii
disciplinare, se prevede pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare un
termen de prescripţie (emiterea deciziei de sancţionare în 30 de zile de
la data luării la cunoştinţă despre abaterea săvârşită de către cel în
drept să o aplice, dar nu mai mult de 6 luni de la data comiterii faptei).
4. Condiţiile generale ale răspunderii juridice
Este necesar a se face o delimitare între temeiul răspunderii
juridice şi condiţiile răspunderii juridice. Răspunderea juridică îşi are
unicul temei în faptul ilicit, respectiv în conduita ilicită, în absenţa
căreia, indiferent de formele ei, ea nu se poate declanşa. Toate
celelalte elemente ce caracterizează conţinutul încălcării normei
juridice, respectiv vinovăţia, prejudiciul şi raportul de cauzalitate,
reprezintă condiţiile răspunderii juridice. În literatura de specialitate
există opinii11 ai căror autori identifică noţiunea de temei cu cea de
condiţie a răspunderii juridice şi tratează global elementele lor de
bază, în timp ce alţii separă aceste elemente şi evidenţiază un temei
obiectiv (conduita ilicită) şi un temei subiectiv (vinovăţia).
4.1. Enunţarea condiţiilor generale ale răspunderii juridice
Pentru a se crea cadrul necesar tragerii la răspundere juridică a
autorului faptei ilicite, este nevoie de întrunirea cumulativă a unor

170
Elemente de teoria generală a dreptului

factori esenţiali, ce privesc atât fapta ilicită cât şi autorul acesteia.


Aceşti factori esenţiali constituie elementele sau condiţiile de bază ale
răspunderii juridice.
Condiţiile răspunderii juridice sunt:
- conduita ilicită;
- rezultatul dăunător (prejudiciul);
- raportul de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul
dăunător;
- vinovăţia autorului faptei ilicite;
- inexistenţa cauzelor ce înlătură răspunderea juridică.
Aceste condiţii sunt necesare tuturor formelor de răspundere
juridică, însă ele acţionează diferit, în funcţie de forma răspunderii
juridice. În unele forme ale răspunderii juridice alături de aceste
condiţii generale sunt necesare şi condiţii suplimentare specifice,
unele fiind prezumate de lege ca existente iar altele subînţelese.
4.2. Conduita ilicită
4.2.1. Noţiune
Conduita ilicită este faptul juridic ilicit ce determină naşterea
raportului juridic de constrângere, respectiv a raportului juridic de
aplicare a sancţiunii.
Conduita ilicită este acea cauză a declanşării răspunderii
juridice ce constă în comportamentul (acţiunea-inacţiunea) care
nesocoteşte o dispoziţie a legii.
Conduita ilicită este un act al conduitei umane12. Conduita
umană este ansamblul de acte şi fapte concrete ale individului, aflate
sub controlul voinţei şi conştiinţei sale. Actele de conduită sunt în
strânsă dependenţă de starea subiectivă a autorului lor (de voinţa
acestuia). Aceste acte sunt relevante din punct de vedere juridic numai
dacă se prezintă ca materializări ale unor stări subiective. Un act sau
un fapt devine ilicit, dacă încalcă normele juridice şi dacă reprezintă
un pericol social, fiind lezată astfel şi ordinea de drept.
Noţiunile de conduită ilicită şi faptă ilicită13 sunt folosite în
drept, în mod alternativ având aceeaşi semnificaţie. Caracterele
generale ale conduitei ilicite sunt: antisocialitatea, antijuridicitatea şi
imoralitatea.
4.2.2. Modalităţile săvârşirii conduitei ilicite
Modalităţile de săvârşire a conduitei ilicite sunt: acţiunea şi
inacţiunea (omisiunea).
171
Elemente de teoria generală a dreptului

- Acţiunea (comisiunea), este cea mai frecventă modalitate de


realizare a conduitei ilicite şi constă într-o manifestare efectivă, ce
presupune o serie de acte materiale contrare normelor juridice.
Acţiunea este un act conştient de voinţă obiectivizată, exteriorizată,
îndreptată spre un scop determinat. Nu orice act conştient este însă
ilicit, ci numai acela ce contravine dispoziţiilor legale. Acţiunea ilicită
constă în a face ceva ce nu este permis (a lovi, a fura, a ucide), şi
presupune întotdeauna încălcarea unei norme juridice ce interzice
ceva.
Mijloacele de realizare ale acţiunii ilicite sunt foarte variate:
energia fizică a agentului, utilizarea diferitelor instrumente, substanţe
etc.
- Inacţiunea (omisiunea), constă în abţinerea de la acţiune a
persoanei care este obligată să săvârşească anumite fapte pozitive,
adică să acţioneze în felul stabilit de lege. Ea reprezintă atitudinea de
pasivitate a persoanei faţă de norma juridică care îi impune o anumită
activitate. Inacţiunea are un caracter conştient şi voluntar, fiind o
conduită dirijată pentru atingerea unor scopuri propuse.
Ca modalitate a conduitei ilicite, omisiunea nu este o simplă
stare de pasivitate, ea este o acţiune prin omisiune, ce constă în
nesăvârşirea unui act concret ce constituia obligaţia subiectului (de
exemplu, neacordarea ajutorului unei persoane aflată în primejdie;
sustragerea de la stagiul militar obligatoriu; neachitarea unor datorii la
termenul prevăzut etc.).
4.2.3. Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii juridice
După gradul de pericol social pe care-l prezintă, conduita
ilicită îmbracă diferite forme. Tot în funcţie de gradul de
periculozitate, se stabilesc şi se aplică sancţiuni juridice pentru
săvârşirea diferitelor fapte ilicite.
Pentru gruparea formelor conduitei ilicite şi stabilirea
formelor răspunderii juridice se ţine cont de gradul de pericol social şi
de natura sancţiunilor aferente normelor juridice încălcate. Deci, după
gradul de pericol social al faptelor ilicite se stabilesc formele
răspunderii juridice, se stabilesc şi individualizează sancţiunile
juridice. Gradarea pericolului social şi ierarhizarea rezultatelor ce
decurg din faptele ilicite, se explică prin existenţa în societate în mod
obiectiv, a unei ierarhii a valorilor.

172
Elemente de teoria generală a dreptului

Formele răspunderii juridice se stabilesc de către legiuitor,


singurul în măsură să aprecieze valorile şi să le stabilească ierarhia, iar
întinderea răspunderii juridice este stabilită de către organele de
aplicare, în funcţie de anumite circumstanţe obiective şi subiective.
După gradul de pericol social al faptelor şi după natura
sancţiunilor juridice (penale, civile, administrative, disciplinare),
formele conduitei ilicite şi în raport de acestea, formele răspunderii
juridice, sunt:
- infracţiunea, care atrage răspunderea penală;
- contravenţia, care atrage răspunderea administrativă
(contravenţională);
- abaterea disciplinară, care atrage răspunderea de dreptul
muncii;
- faptele ilicite civile, care atrag răspunderea civilă
(delictuală sau contractuală).
a) Infracţiunea14 este forma conduitei ilicite care prezintă cel
mai înalt grad de pericol social.
Codul penal prevede în art.17 că: “Infracţiunea este fapta ce
prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea
penală”. Prin pericol social se înţelege însuşirea unei fapte de a aduce
atingere sau de a cauza urmări grave unor relaţii sociale apărate prin
norme de drept. Prezintă pericol social15, orice faptă ce aduce atingere
normelor juridice şi implicit valorilor ocrotite de ele. Deosebirea
dintre gradul de pericol social al infracţiunii16 şi cel al altor fapte
ilicite, constă în gradul mai ridicat sau mai scăzut al acestui pericol.
Legiuitorul este cel ce califică o faptă ilicită ca având un grad mai
ridicat sau mai scăzut de pericol social, stabilind care anume fapte
sunt considerate infracţiuni. Infracţiunea prezintă un grad mai ridicat
de pericol social pentru că, pune în pericol valori sociale importante şi
provoacă urmări grave şi tulburări sociale adânci. Art.18 din Codul
penal stabileşte că, faptele ce constituie pericol social sunt, acţiunile
sau inacţiunile prin care se aduce atingere principalelor valori sociale,
ocrotite de legea penală: statului, suveranităţii, independenţei şi
unităţii statului, persoanei şi drepturilor sale, întregii ordini de drept.
Gradul de pericol social al infracţiunii este dat de următorii
factori: valoarea obiectului infracţiunii; mărimea şi natura urmărilor
produse; persoana infractorului; atitudinea psihică faţă de faptă şi

173
Elemente de teoria generală a dreptului

urmările sale; modul de săvârşire; mijloacele folosite; locul şi timpul;


rezonanţa socială a faptei infracţionale.
Infracţiunea este conduita ilicită tipică, determinată expres de
lege, ce produce consecinţe negative grave şi care poate fi combătută
numai prin pedeapsă. Nu există infracţiuni în afara temeiului legal,
conform adagiului latin “nullum crimen sine lege”. Art.2 din Codul
penal stabileşte că: “Legea prevede care fapte constituie infracţiuni”.
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt: pericolul social al
faptei, săvârşirea cu vinovăţie a faptei şi prevederea faptei ca
infracţiune de legea penală. Cele trei trăsături ale infracţiunii privesc:
aspectul material, obiectiv al infracţiunii (pericolul social); aspectul
moral, subiectiv al infracţiunii (săvârşirea cu vinovăţie) şi aspectul
legal al infracţiunii (fapta să fie prevăzută de lege).
Subiecte ale infracţiunii pot fi numai persoane fizice,
sancţiunea proprie infracţiunii este pedeapsa penală, care este cea mai
gravă sancţiune juridică, iar forma răspunderii juridice este
răspunderea penală.
Sancţiunile pentru infracţiuni vizează de regulă, libertatea
persoanei şi acestea nu pot fi stabilite şi aplicate decât de instanţa de
judecată.
b) Contravenţia, este forma conduitei ilicite ce prezintă un
grad de pericol social mai redus decât infracţiunea. Domeniul de
reglementare al contravenţiilor aparţine dreptului administrativ. Art.1
din Legea nr.32/1968 cu privire la stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor, prevede că: “Contravenţia este fapta săvârşită cu
vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea
şi care este prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi, decrete sau acte
normative”.
Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei sunt: existenţa unei
fapte săvârşite cu vinovăţie; fapta să prezinte un grad de pericol social
mai redus decât infracţiunea şi să fie prevăzută şi sancţionată prin
“legi contravenţionale”.
Atât infracţiunea cât şi contravenţia sunt fapte ilicite săvârşite
cu vinovăţie (din intenţie sau culpă), ce prezintă pericol social, fiecare
dintre ele putând constitui temeiul angajării răspunderii juridice.
Contravenţia se deosebeşte de infracţiune prin aceea că, ea
reprezintă un pericol social mai redus, cu urmări mai restrânse decât
cele produse de infracţiune.

174
Elemente de teoria generală a dreptului

Contravenţia este o abatere de la normele de drept


administrativ17, având deci un caracter ilicit.
Subiectele contravenţiei sunt în general, persoanele fizice
(conform art.5 din Legea nr.32/1968), persoanele juridice putând fi
subiecte ale contravenţiei numai când legea prevede expres această
posibilitate.
Sancţiunile contravenţionale sunt: avertismentul, amenda şi
închisoarea contravenţională (conform Legii 32/1968 ca lege
generală), la care se pot adăuga şi alte categorii de sancţiuni
(prevăzute în diferite legi cu caracter special). Amenda
contravenţională este sancţiunea, cea mai frecvent utilizată pentru
încălcarea ordinii de drept prin fapte contravenţionale şi reprezintă
suma de bani pe care contravenientul trebuie să o plătească,
individualizarea sa să aparţinând de regulă, agentului constatator.
Sancţiunile contravenţionale vizează numai în cazuri limitate, în mod
excepţional şi de regulă pe scurtă durată, libertatea persoanei.
c) Fapte ilicite civile18 sunt acele fapte umane care cauzează
unei persoane un prejudiciu. Prejudiciul cauzat printr-un fapt ilicit
poate consta în:
- violarea unui drept subiectiv, garantat prin lege unei
persoane, situaţie în care este vorba de delict civil, ce dă
naştere răspunderii civile delictuale19;
- nesocotirea unei obligaţii personale legal asumate, când
suntem în prezenţa unui fapt ilicit, ce dă naştere
răspunderii civile contractuale.
Delictul civil este un fapt păgubitor, al cărui rezultat se
numeşte prejudiciu. Subiecte ale prejudiciului civil pot fi atât
persoanele fizice cât şi persoanele juridice, sancţiunea specifică este
obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, iar forma răspunderii juridice
este răspunderea civilă.
În principiu răspunderea civilă delictuală revine autorului
faptei ilicite civile, conform principiului răspunderii numai pentru
faptele proprii. Cu toate acestea, Codul civil român reglementează
unele cazuri în care o persoană răspunde civil pentru prejudicii
cauzate prin fapta altor persoane sau pentru prejudiciile produse de
lucrurile animale aflate sub paza lor juridică. Astfel, Codul civil
instituie următoarele forme ale răspunderii civile delictuale (conform
art.998-1002) situaţii în care răspunderea este delictuală:
175
Elemente de teoria generală a dreptului

- răspunderea pentru fapta proprie;


- răspunderea pentru fapta altuia20;
- răspunderea cauzată de lucruri, animale şi de ruina
edificiului.
În general, faptele ilicite civile aduc atingere drepturilor reale,
respectiv dreptului de proprietate şi celorlalte drepturi reale principale
ca drepturi absolute (dreptul de folosinţă de superficie, uz, uzufruct,
abitaţie şi servitute), situaţie în care, răspunderea este delictuală.
Ele aduc atingere însă şi drepturilor de creanţă caz în care,
răspunderea este contractuală.
d) Abaterea disciplinară, este forma conduitei ilicite ce se
manifestă prin încălcarea de către o persoană încadrată în muncă, a
obligaţiilor de serviciu.
Art.100 alin.1 din Codul muncii defineşte abaterea
disciplinară ca fiind: încălcarea cu vinovăţie de către cel încadrat în
muncă (…) a obligaţiilor sale, inclusiv a normelor de comportare.
Aceste obligaţii de comportare alcătuiesc disciplina muncii.
Abaterea disciplinară constituie unicul temei necesar pentru
declanşarea răspunderii disciplinare. Ea prezintă un pericol social care
este cantonat în domeniul raporturilor de muncă dintr-o unitate,
producând urmări dăunătoare asupra relaţiilor de muncă din acea
unitate.
Abaterea disciplinară, presupune deci, două condiţii
cumulative:
- calitatea de angajat;
- încălcarea unei îndatoriri de serviciu.
Obligaţiile de serviciu sunt cuprinse în legi şi alte acte
normative, în regulamente de ordine interioară, în contractul colectiv
de muncă, în contractul individual de muncă, în normele privind
protecţia şi securitatea muncii, în statute. Se constată că, în legislaţia
noastră nu se precizează expres care anume fapte sunt considerate
abateri disciplinare, ci doar se indică obligaţiile de serviciu a căror
nerespectare atrage răspunderea disciplinară a persoanelor angajate în
muncă. Deci, în dreptul muncii, principiul “nullem crimen sine lege
lege” nu operează. Abaterile disciplinare sunt prevăzute de legiuitor,
de regulă, prin arătarea obligaţiilor de serviciu a căror nesocotire este
sancţionată.

176
Elemente de teoria generală a dreptului

Abaterea disciplinară are o sferă mai restrânsă a faptelor


ilicite de conduită, deoarece le include numai pe acelea prin care se
violează obligaţiile legale de muncă.
Subiect al acestei forme de conduită ilicită poate fi numai
persoana care este încadrată în muncă, deci, subiectul abaterii
disciplinare este întotdeauna determinat, circumstanţiat, având
calitatea de salariat sau de angajat pe baza unui contract de muncă.
Sancţiunea pentru abaterea disciplinară este sancţiunea
disciplinară (mustrare, avertisment, retrogradare, transfer disciplinar,
desfacerea contractului de muncă etc.).
Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea disciplinară
intervine pentru încălcarea regulilor de disciplină. În cazul în care,
printr-o abatere disciplinară s-au cauzat prejudicii de către persoanele
încadrate în muncă, din vina şi legătura cu munca lor, intervine
răspunderea materială care se sancţionează cu obligaţia salariatului la
plata despăgubirilor cuvenite şi pentru paguba cauzată.
5. Prejudiciul sau rezultatul dăunător
Prejudiciul sau rezultatul dăunător, constituie consecinţa
produsă de fapta ilicită, constând în tulburarea produsă în desfăşurarea
normală a raporturilor sociale şi a ordinii de drept. Pentru a atrage
răspunderea juridică, rezultatul conduitei ilicite trebuie să constea în
prejudicierea intereselor unor persoane determinate sau intereselor
societăţii.
Prejudiciul este strâns legat de fapta ilicită, cu care se află
într-un raport de cauzalitate şi poate consta în21:
- cauzarea unui prejudiciu de ordin material, ce constă într-
o pierdere patrimonială (ca de exemplu, degradarea unor
bunuri, sustragere de obiecte);
- cauzarea unui prejudiciu de ordin moral prin care se aduce
atingere unor valori morale ale omului (cinste, onoare,
reputaţie, prestigiu).
Fără a face vreo distincţie între prejudiciul material şi moral,
art.998 Cod civil stabileşte că, orice faptă a omului care cauzează
altuia un prejudiciu, dă dreptul celui prejudiciat la despăgubiri. În
doctrină22, s-a stabilit că, prejudiciul pentru a da naştere obligaţiei în
reparaţiune trebuie să aibă următoarele caractere: să fie cert, direct şi
personal şi următoarele condiţii: să fi adus atingere unui drept sau
interes şi să nu fi fost încă reparat.
177
Elemente de teoria generală a dreptului

6.Raportul de cauzalitate (legătura cauzală dintre


fapta ilicită şi rezultatul dăunător)
Existenţa raportului cauzal este o condiţie indispensabilă
oricărei forme a răspunderii juridice. Acesta prezintă diferite
particularităţi, în raport cu diferitele forme de răspundere juridică23.
Conform principiului universal al cauzalităţii, toate
fenomenele apar ca efect al altora, întreaga evoluţie fiind o înlănţuire
de fenomene. Cauzalitatea24 acţionează prin manifestările oamenilor
(acţiuni-inacţiuni), efectul său fiind rezultatul acţiunii conştiente a
indivizilor, acţiune orientată spre un anumit scop.
Prin raport cauzal, se înţelege raportul dintre două fenomene
în care, un fenomen denumit fenomen-cauză (sau cauză) precede şi
generează un alt fenomen denumit fenomen-efect (sau efect).
Pentru existenţa legăturii cauzale, faptul ilicit trebuie să fi fost
cauza determinantă a producerii rezultatului dăunător, iar acesta din
urmă să fi fost consecinţa directă a faptului ilicit.
Există raport cauzal simplu, când o cauză generează un singur
efect şi raport cauzal complex, când există un concurs de cauze şi un
concurs de efecte.
Cauza, este acel fenomen cu caracter activ, ce generează
efectul şi care se poate manifesta sub forma acţiunii sau omisiunii. Ea
este atitudinea voluntară, conştientă a omului, comportamentul
antisocial ce are ca efect starea de pericol produsă prin lezarea unor
relaţii sociale reglementate şi ocrotite prin normele juridice.
Cauza este fenomenul ce intervine anterior efectului, pe care
acesta îl generează în mod nemijlocit.
Cauzele se pot clasifica în mai multe categorii: cauze
principale şi secundare; cauze directe şi indirecte; cauze imediate şi
mediate etc.
Alături de cauză, în raportul de cauzalitate pot interveni şi alte
fenomene cum ar fi: condiţia şi întâmplarea.
Condiţia, se deosebeşte de cauză, ea fiind fenomenul care
ajută, favorizează, mediază apariţia altui fenomen. Fenomenul-
condiţie acţionează de regulă, pe lângă fenomenul-cauză, şi
influenţează acţiunea cauzei în sensul că, poate favoriza sau frâna
procesul dezvoltării cauzei în efect.

178
Elemente de teoria generală a dreptului

Întâmplarea, este fenomenul neprevăzut, care are un temei


extern, adică decurge din împrejurările exterioare esenţei lucrurilor şi
care se poate produce sau nu.
Spre deosebire de cauză care este dependentă de voinţa
omului, întâmplarea este independentă de voinţa făptuitorului.
Întâmplarea nu determină un lanţ cauzal, ci îl poate opri sau îl
poate întârzia.
Raporturile cauzale se clasifică în dreptul civil, în două grupe:
raporturi cauzale necesare şi raporturi cauzale întâmplătoare.
Raportul de cauzalitate necesar există atunci când, raportul
dintre cauză şi efect îl constituie expresia necesităţii şi nu cea a unei
înlănţuiri întâmplătoare de evenimente.
Sunt considerate necesare acele fapte, în lipsa cărora nu s-ar fi
produs rezultatul dăunător, toate celelalte contribuţii fiind ajutătoare.
Prin caracterul necesar al raportului cauzal se înţelege faptul că orice
cauză are un efect şi orice efect are o cauză.
Răspunderea juridică intervine numai atunci când între fapta
ilicită şi rezultatul dăunător există un raport de cauzalitate necesar.
Stabilirea rolului de cauză, de condiţie sau întâmplare a unui
fenomen se poate face numai în cadrul procesului aplicării practice,
când are loc individualizarea răspunderii juridice.
7. Vinovăţia
7.1. Consideraţii generale
Vinovăţia este o altă condiţie obiectivă indispensabilă pentru
angajarea răspunderii juridice, ce desemnează latura subiectivă a
încălcării normelor de drept.
Orice act al conduitei umane (acţiune sau inacţiune) se
caracterizează printr-o serie de trăsături materiale, dar şi prin faptul că,
reprezintă o manifestare a voinţei şi conştiinţei omului.
Vinovăţia25 este starea subiectivă ce-l caracterizează pe
autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor juridice, stare
exprimată în atitudinea psihică negativă faţă de fapta socialmente
periculoasă şi faţă de consecinţele acesteia. Vinovăţia este acea
categorie juridică ce înglobează în conţinutul său un ansamblu de
procese intelective, volitive şi emoţionale care-l determină pe subiect
să ia decizia ilicită şi îl dirijează în activitatea de executare fizică a
faptei ilicite.

179
Elemente de teoria generală a dreptului

În cazul vinovăţiei, săvârşirea faptei ilicite apare în prima fază


(înainte ca aceasta să devină realitate), sub forma unei idei
comportamentale concepută în planul conştiinţei individuale, la nivel
intenţional. Urmează apoi faza în care individul analizează
argumentele pro sau contra acţiunii-inacţiunii sale, urmată de
hotărârea de săvârşite sau abţinere de la săvârşirea faptei ilicite. După
ce procesul decizional s-a finalizat, manifestarea de conştiinţă se
transformă în manifestare de voinţă, care direcţionează şi declanşează
energia individului în scopul realizării conduitei propuse.
Deci, vinovăţia presupune acţiunea a doi factori caracteristici:
psihicul unei persoane, factorul intelectiv (conştiinţa), care dezvăluie
atitudinea făptuitorului faţă de faptă şi urmările sale şi factorul volitiv
(voinţa), prin care se declanşează şi se orientează conştient energia
umană în scopul realizării practice a hotărârii luate. Între cei doi
factori există o legătură indisolubilă, ei se interferează şi se presupun
reciproc.
Prin urmare, vinovăţia, presupune atitudinea conştiinţei
individului în raport cu urmările faptei, libertatea voinţei, asumarea
riscului unui comportament, reprezentarea faptei şi urmărilor sale.
Pentru aceste considerente, numai un individ aflat în
deplinătatea facultăţilor sale mintale poate concepe şi aprecia
caracterul ilicit al acţiunii sale şi a consecinţelor negative aferente
acesteia. Deoarece, majoritatea indivizilor sunt normali din punct de
vedere psihic, deci au facultatea psihică de a se autodetermina, voinţa
de a săvârşi actul ilicit se prezumă până la proba contrară.
Pentru existenţa vinovăţiei este necesar ca, voinţa individului
să fi fost conştientă şi liberă, ceea ce presupune prevederea
rezultatului acţiunii, cunoaşterea raportului cauzal şi semnificaţia
socială a rezultatului produs.
Conştiinţa umană se caracterizează prin doi factori: un factor
de prevedere şi altul de reprezentare. Deci, conştiinţa presupune că
autorul faptei ilicite prevede consecinţele concrete, posibile să se
producă prin fapta sa, şi reprezintă mintal legătura cauzală dintre actul
său şi rezultatul dăunător.
Pornind de la aceste considerente, vinovăţia este definită ca
fiind atitudinea psihică a persoanei care săvârşeşte cu voinţă o faptă
ilicită, având în momentul executării reprezentarea faptei şi a

180
Elemente de teoria generală a dreptului

consecinţelor sale negative, sau care, neavând reprezentarea faptei şi a


urmărilor sale, a avut posibilitatea reală a acestor reprezentări.
7.2. Formele vinovăţiei
Din definiţia dată vinovăţiei rezultă, că vinovăţia este
susceptibilă de forme şi modalităţi diferite. Astfel, vinovăţia se poate
prezenta sub două forme: intenţia şi culpa. Distincţia dintre aceste
forme ale vinovăţiei se bazează pe deosebirea ce apare între atitudinea
psihică a subiectului în cazul intenţiei şi al culpei.
Diferenţierea formelor de vinovăţie, în intenţie şi culpă,
permite stabilirea gradului de vinovăţie, cu rol deosebit de important
în determinarea felului răspunderii juridice şi a limitelor sale.
7.2.1. Intenţia
Intenţia (sau dolul) este starea spirituală şi morală ce precede
şi însoţeşte săvârşirea faptei ilicite. Există intenţie atunci când
persoana a avut reprezentarea corectă a urmărilor faptei sale. Intenţia
constituie cunoaşterea de către făptuitor a circumstanţelor de fapt
(care formează conţinutul propriu-zis al faptei) şi conştiinţa că acel
fapt prezintă un pericol social.
Intenţia se caracterizează printr-un complex de factori psihici
dintre care, rolul esenţial şi definitoriu îl constituie cunoaşterea
caracterului antisocial al faptei şi acceptarea consecinţelor sale
negative.
În funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de producerea
rezultatului dăunător, intenţia se prezintă sub două forme: directă şi
indirectă, clasificare ce se bucură de o consacrare legislativă.
Intenţia directă
Art.19 lit.a din Codul penal prevede că, “există intenţie directă
când infractorul prevede şi urmăreşte rezultatul faptei sale”.
Deci, intenţia directă există atunci când făptuitorul îşi
reprezintă fapta sa, modul de realizare, anticipează consecinţele ei
ilicite, urmărind astfel producerea acelor consecinţe. Intenţia directă se
caracterizează astfel, prin două elemente:
- prevederea acţiunii ilicite şi a rezultatelor acesteia, şi
- urmărirea producerii rezultatului dăunător.
Există intenţie directă, de exemplu, atunci când un individ
descarcă arma asupra unei persoane, sau o loveşte cu cuţitul în mod
conştient. În cazul intenţiei directe, subiectul cunoaşte relaţii sociale
ocrotite de lege, prevede urmările socialmente periculoase ca un
181
Elemente de teoria generală a dreptului

rezultat al faptei având o atitudine ferm negativă faţă de acele relaţii


sociale, precum şi o voinţă şi dorinţă hotărâtă de a săvârşi fapta şi de a
produce rezultatul dăunător.
În cazul intenţiei directe, raportul cauzal este prevăzut şi se
produce în mod cert sau aproape cert.
Intenţia indirectă (eventuală)
Art.19 lit.b. din Codul penal prevede că “există intenţie
indirectă când infractorul prevede rezultatul şi deşi nu-l vrea şi nu-l
urmăreşte, el acceptă posibilitatea producerii lui”.
Deci, în cazul intenţiei indirecte, făptuitorul prevede rezultatul
dăunător al faptei ilicite, el nu urmăreşte producerea acelui rezultat,
totuşi săvârşeşte fapta ilicită, acceptând posibilitatea producerii
rezultatului respectiv. Intenţia indirectă se caracterizează în acest fel,
prin atitudinea de indiferenţă a făptuitorului faţă de rezultatul faptei
sale pe care, deci, nu-l urmăreşte dar acţionează cu riscul producerii
lui. Cele două elemente specifice intenţiei indirecte sunt:
- prevederea acţiunii şi a rezultatului acesteia şi
- acceptarea producerii acelui rezultat, deşi nu se doreşte şi
nu se urmăreşte.
De exemplu, un individ fură hainele unei persoane aflată în
stare de ebrietate, pe timp de iarnă, cauză ce conduce la moartea
victimei. În această situaţie, fapta ilicită a fost săvârşită cu intenţie
indirectă deoarece, autorul nu a dorit moartea victimei, dar a acceptat
posibilitatea producerii ei. În cazul intenţiei indirecte, subiectul
cunoaşte relaţiile sociale ocrotite de lege şi prevede doar posibilitatea
realizării urmărilor socialmente periculoase, având o atitudine
negativă sau pozitivă faţă de acele relaţii sociale precum şi o voinţă de
a săvârşi fapta şi o nedorinţă de a se produce urmările respective pe
care totuşi le acceptă pentru atingerea unui scop cu totul diferit.
La intenţia indirectă, raportul de cauzalitate este eventual.
Intenţia indirectă se aseamănă cu intenţia directă pentru că
ambele prevăd producerea rezultatului, dar se deosebesc, prin
atitudinea psihică faţă de rezultat. Astfel la intenţia directă se
urmăreşte, se doreşte rezultatul, care este astfel sigur, iar la intenţia
indirectă nu se urmăreşte rezultatul, el poate să apară sau nu (este
eventual), însă se acceptă şi se lasă să se producă.
Intenţia este susceptibilă şi de alte clasificări cum ar fi:
intenţia simplă (când agentul prevede şi doreşte producerea
182
Elemente de teoria generală a dreptului

rezultatului) şi intenţie calificată (când agentul urmăreşte şi un scop


anume arătat expres de lege). De asemenea, intenţia poate fi spontană
(urmată imediat de actul ilicit) şi premeditată (implică o chibzuinţă
îndelungată).
7.2.2. Culpa
Ca şi intenţia, culpa reprezintă un proces psihic, o atitudine a
conştiinţei autorului faptei ilicite, la baza căreia stau o serie de procese
de natură psihologică.
Culpa26 este o formă mai uşoară a vinovăţiei, în care autorul
faptei ilicite prevede rezultatul dăunător al faptei sale, dar nu
urmăreşte şi nu acceptă posibilitatea producerii lui, crezând în mod
uşuratic că nu se va produce sau nu prevede un astfel de rezultat, deşi
trebuie şi putea să-l prevadă.
Definiţia culpei este dată de art.19 pct.2 (lit.a şi h) din Codul
penal, care se referă la următoarele modalităţi:
- culpa cu prevedere (imprudenţa, uşurinţa);
- culpa simplă (neglijenţa, neatenţia).
Culpa cu prevedere sau culpa prin imprudenţă, există atunci
când făptuitorul a prevăzut posibilitatea producerii rezultatul faptei
sale, însă nu a acceptat şi nu a dorit acest rezultat, sperând în mod
uşuratic, fără temei, că nu se va produce.
De exemplu, un conducător auto conduce în stare de ebrietate
o maşină pe drumurile publice, producând un accident. În această
situaţie, conducătorul auto a prevăzut posibilitatea producerii unui
accident de circulaţie, el nu a dorit acest lucru, socotind fără temei că
nu se va produce, bazându-se pe anumite elemente cum ar fi: maşina
este nouă, el este un bun şofer etc., elemente ce se dovedesc a fi
insuficiente deoarece, deşi există, accidentul se produce, ceea ce
dovedeşte că a acţionat în mod uşuratic.
Culpa cu prevedere are ca trăsătură comună cu intenţia
(directă şi indirectă) în general, prevederea rezultatului faptei ilicite,
iar cu intenţia indirectă, faptul că autorul nu urmăreşte producerea
rezultatului faptei sale. Culpa cu prevedere se deosebeşte de intenţia
indirectă prin neacceptarea rezultatului de către făptuitor, fiind
convins, că acesta nu se va produce. Această convingere greşită
trebuie să se bazeze pe anumite împrejurări de fapt, calităţi personale,
etc. şi nu pe întâmplare sau eveniment care s-ar putea să nu aibă loc.

183
Elemente de teoria generală a dreptului

Culpa simplă, există atunci când făptuitorul nu prevede


rezultatul faptei sale ilicite, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Culpa simplă se deosebeşte de toate celelalte modalităţi ale
vinovăţiei (intenţia directă, intenţia indirectă şi culpa cu prevedere),
prin neprevederea de către făptuitor a consecinţelor faptei sale, în
condiţiile în care era obligat să acţioneze atent pentru a prevedea
aceste consecinţe şi avea posibilitatea să le prevadă în condiţiile
concrete în care a acţionat.
Există de exemplu culpă simplă, când, un medic stabileşte un
diagnostic greşit ceea ce va avea consecinţe nefaste asupra
pacientului; sau, un farmacist prepară greşit un medicament sau
eliberează un alt medicament din neatenţie; sau, casierul lasă casa de
bani neîncuiată şi altcineva sustrage banii din casă.
Pentru stabilirea vinovăţiei în această formă a culpei, se iau în
considerare două criterii:
- criteriul obiectiv – prin care se urmăreşte să se afle dacă
făptuitorul sau o altă persoană din aceeaşi categorie din
care făcea parte acesta (ca nivel de pregătire, experienţă)
putea să prevadă rezultatul în acele condiţii. Dacă nimeni
nu ar fi putut să-l prevadă, lipseşte vinovăţia, fiind în
prezenţa cazului fortuit şi deci a exonerării de răspundere
juridică;
- criteriul subiectiv – prin care se urmăreşte să se
dovedească că făptuitorul şi orice altă persoană din
categoria din care acesta făcea parte era obligat să prevadă
rezultatul dăunător. Dacă se constată că, datorită
particularităţilor psiho-fizice, intelectuale, pregătirii
profesionale, făptuitorul nu putea sub nici o formă să
prevadă rezultatul, lipseşte vinovăţia, datorită
imposibilităţii reale, subiective a făptuitorului de a-l
prevedea, şi nu datorită faptului că acel rezultat ar fi fost
imprevizibil (ca în cazul fortuit).
În lipsa unor precizări legislative şi a unui punct de vedere
unitar considerăm că, principalele modalităţi ale culpei sunt:
imprudenţa, nepriceperea, neatenţia şi neglijenţa.
Imprudenţa, presupune o acţiune în contradicţie cu normele
de prudenţă, o lipsă de diligenţă.

184
Elemente de teoria generală a dreptului

Nepriceperea, este inaptitudinea de exercitare a unei activităţi


sau profesii ce presupune cunoaşterea unor reguli, principii, abilitate
profesională, un anumit nivel de cunoştinţe de specialitate.
Neatenţia, ce constă în faptul că individul nu s-a străduit să
vadă sau să înţeleagă ceea ce în mod normal putea şi trebuia să
observe şi să înţeleagă. Când neobservarea sau neînţelegerea unor
împrejurări datorate neatenţiei au dus la un rezultat negativ, intervine
răspunderea din culpă.
Neglijenţa, presupune omiterea de a lua precauţiile impuse de
îndeplinirea unei obligaţii a individului. Ea se poate realiza numai în
legătură cu săvârşirea unor acte pozitive pe care o persoană era
obligată să le facă.
7.2.3. Intenţia depăşită (praeterintenţia) – este o formă a
culpei care se grefează pe o intenţie.
Această formă a vinovăţie apare în general, în legătură cu o
faptă la care se produc două rezultate: primul rezultat este prevăzut
(situaţie, în care există intenţie), iar al doilea rezultat nu este prevăzut
(situaţie în care există culpa). Deci, praetenţia este o formă mixtă, o
combinaţie a intenţiei şi a culpei. Există intenţie depăşită de exemplu,
în cazul infracţiunii de lovire cauzatoare de moarte prevăzută de
art.183 Cod penal, când se comite o acţiune de lovire ce are ca rezultat
vătămarea corporală a victimei, rezultat voit şi urmărit de autor.
Datorită loviturilor se produce însă şi un alt rezultat, moartea victimei,
pe care autorul nu l-a prevăzut. În acest caz, există intenţie depăşită,
deoarece al doilea rezultat, respectiv moartea victimei s-a produs din
culpă care a depăşit intenţia iniţială.
8. Cauze care înlătură răspunderea juridică
8.1. Consideraţii generale
Răspunderea juridică intervine dacă s-au întrunit cumulativ
factorii esenţiali ce privesc atât fapta ilicită cât şi autorul acesteia.
O faptă capătă caracter ilicit prin voinţa legiuitorului şi tot
prin aceeaşi voinţă se poate înlătura un astfel de caracter.
Legea şi doctrina semnalează anumite cauze, situaţii menite să
înlăture caracterul ilicit al faptei şi să excludă în acelaşi timp şi
răspunderea juridică.
Aceste cauze, situaţii, prin particularităţile lor, fie exclud în
mod excepţional caracterul ilicit al faptei şi pe cale de consecinţă

185
Elemente de teoria generală a dreptului

răspunderea juridică, fie nu exclud acest caracter, dar înlătură


răspunderea juridică a autorului acesteia.
Din categoria cauzelor care înlătură caracterul ilicit al faptei şi
deci, răspunderea juridică, fac parte următoarele:
- legitima apărare;
- starea de necesitate;
- constrângerea fizică şi constrângerea morală;
- cazul fortuit;
- minoritatea făptuitorului;
- iresponsabilitatea;
- beţia involuntară;
- eroarea de fapt.
Cauzele exoneratoare de răspundere juridică sunt personale,
pentru că se iau în considerare numai faţă de persoanele cu privire la
care se constată.
Unele din aceste împrejurări sunt comune mai multor forme
de răspundere, iar altele sunt specifice unei forme de răspundere sau
alteia27.
Această categorie de împrejurări (care înlătură caracterul ilicit
al faptei), se distinge de o altă categorie de situaţii, care nu înlătură
ilegalitatea faptei, dar înlătură răspunderea juridică sau alte consecinţe
ce decurg din aceasta. Astfel de cauze sunt: amnistia, graţierea,
prescripţia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, reabilitarea
etc.
8.2. Legitima apărare28
Într-un stat de drept este interzisă justiţia privată în sensul că,
nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate prin recurgerea la acte şi
fapte contrare ordinii de drept în scopul apărării drepturile şi
intereselor legitime ce au fost lezate prin acţiunea altei persoane.
Există însă cazuri, în care salvarea unui drept sau interes legitim de la
un pericol ce-l ameninţă, nu este posibilă decât printr-o apărare sau
ripostă imediată a celui atacat.
Fapta săvârşită în legitimă apărare este fapta ce prezintă
pericol social, săvârşită de o persoană pentru a înlătura un atac
material, direct, injust şi imediat, îndreptat împotriva sa, a altei
persoane sau a unui interes public, faptă ce pune în pericol grav
valorile atacate (art.44 alin.2 Cod penal).

186
Elemente de teoria generală a dreptului

Se află deci în legitimă apărare persoana care este ţinta unei


agresiuni şi care are dreptul să riposteze pentru a se apăra, situaţie în
care riposta este legitimă şi corespunde sentimentului general de
dreptate şi siguranţă personală.
De exemplu, un taximetrist este atacat noaptea în staţie pentru
a fi tâlhărit de către un grup de indivizi, situaţie în care el porneşte
maşina în care se află şi loveşte pe unul dintre agresori.
O faptă săvârşită în stare de legitimă apărare nu mai este
considerată o faptă ilicită, ci ea este o faptă necesară în care
făptuitorul reacţionează sub impulsul instinctului de apărare, în mod
conştient, dar lipsit de vinovăţie.
Legitima apărare presupune unele condiţii cu privire la atac şi
apărare (ripostă), între care trebuie să existe un raport de cauzalitate şi
o proporţie între intensitatea atacului şi limitele apărării.
8.2.1. Condiţiile legitimei apărări, sunt condiţiile referitoare
la atac şi la apărare. Astfel, se cere ca:
- atacul să fie material, adică să aibă un caracter fizic,
obiectiv, reprezentat prin acte sau manifestări fizice
îndreptate împotriva existenţei valorilor ocrotite de lege.
Atacul nu este material când se realizează prin cuvinte sau
în scris (ameninţări, insulte, calomnii), sau când există
simpla presupunere că se declanşează un atac;
- atacul să fie direct, adică să fie îndreptat în mod
nemijlocit împotriva unei valori ocrotite de lege pe care să
o pună în pericol în mod nemijlocit (de exemplu,
făptuitorul îndreaptă arma înspre victimă), fără existenţa
unui obstacol material (zid, uşă etc.);
- atacul să fie imediat, actual, adică în punctul de a se
declanşa, de a da naştere unui pericol prezent, iminent.
Atacul viitor, ca simplă posibilitate, nu justifică legitima
apărare;
- atacul să fie injust, fără temei legal, lipsit de orice
justificare de drept. Această cerinţă impune ca atacul să
fie săvârşit de o persoană responsabilă, capabilă să
înţeleagă caracterul just sau injust al atacului. Când atacul
vine din partea unui iresponsabil există stare de necesitate
şi nu de legitimă apărare;

187
Elemente de teoria generală a dreptului

- apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului, ea


neputând depăşi limitele necesităţii. Aceasta înseamnă că,
apărarea trebuie să fie de aceeaşi intensitate cu atacul, în
sensul că, dacă atacul este grav apărarea poate să aibă
acelaşi caracter, iar dacă atacul este uşor, apărarea trebuie
să aibă un caracter uşor. Deci, trebuie să existe un raport
de proporţionalitate aproximativă între fapta săvârşită în
apărare şi atacul ce a determinat nevoia de apărare;
- apărarea să fie necesară, pentru înlăturarea atacului;
- apărarea să fie spontană, adică să intervină pentru a
preveni un atac iminent sau a înlătura un atac actual;
- apărarea trebuie să rămână în limitele necesare, adică să
înceapă în momentul declanşării atacului sau imediat după
începutul lui şi să se termine odată cu înlăturarea acelui
atac.
Suntem în prezenţa depăşirii limitelor legitimei apărări în
următoarele situaţii:
- când s-a declanşat apărarea înainte de începerea propriu-
zisă a atacului, pe baza unei simple bănuieli;
- când apărarea continuă şi după ce atacul a fost respins;
- când există o disproporţie vădită între atac şi ripostă, în
sensul că riposta are o intensitate mult mai mare decât
atacul, consecinţele sale depăşind cu mult atacul.
Se consideră însă, ca fiind în legitimă apărare şi persoana care
din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări
proproţionale (echivalente) cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul.
Din prezentarea făcută rezultă că, fapta considerată de lege ca
fiind ilicită, săvârşită în stare de legitimă apărare este comisă fără
vinovăţie, nu pentru că cel ce a comis-o avea dreptul să o facă, ci
pentru că nu a avut posibilitatea să-şi determine şi dirijeze liber voinţa,
situaţie în care lipseşte trăsătura esenţială a faptei ilicite – vinovăţia.
8.3. Starea de necesitate
Codul penal prevede în art.45 că “este în stare de necesitate
acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi
care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un
interes obştesc”.
188
Elemente de teoria generală a dreptului

Starea de necesitate reprezintă dreptul unei persoane de a-şi


apăra propria persoană aflată în faţa unui pericol, grav, iminent şi de
neînlăturat cu preţul sacrificării altei persoane, sau dreptul de a-şi
apăra bunurile ameninţate de un pericol cu preţul sacrificării bunurilor
ce aparţin altor persoane, dacă pericolul nu poate fi înlăturat altfel.
În stare de necesitate pericolul inevitabil şi iminent face ca
titularul valorilor ameninţate să săvârşească o faptă ilicită necesară,
indispensabilă pentru salvarea acelor valori. De exemplu, un
conducător auto conduce cu viteză excesivă pentru a transporta un
bolnav grav la spital; sau, pompierii pentru a salva din incendiu un
copil sunt nevoiţi să distrugă câteva apartamente. În astfel de cazuri
deşi s-a comis o faptă ilicită, lipseşte vinovăţia pentru că s-a acţionat
constrâns de necesitate.
Spre deosebire de legitima apărare în care pericolul se naşte
din atacul unui agresor, în starea de necesitate, pericolul este generat
de o întâmplare, de o faptă accidentală.
8.3.1. Condiţiile stării de necesitate, sunt cele ce privesc
pericolul şi acţiunea de salvare, respectiv:
- existenţa unui pericol care să creeze posibilitatea
survenirii unor pagube sau suferinţe;
- pericolul să fie iminent, adică să fie pe punctul de a se
declanşa, să fie ameninţător; un pericol depărtat, trecut
sau viitor nu implică o stare de necesitate;
- pericolul să fie inevitabil, să nu poată fi înlăturat altfel
decât prin săvârşirea unei fapte ilicite. Deci, acţiunea de
salvare să fie necesară, să fie singura cale de evitare a
pericolului;
- pericolul să fie grav, să pună în pericol valori sociale
deosebit de importante (viaţa, sănătatea, un bun
important, un interes public);
- pericolul să fie fortuit, adică declanşarea lui să nu se
datoreze intenţiei sau culpei celui aflat în stare de
necesitate;
- acţiunea de înlăturare a pericolului trebuie să se menţină
în limitele necesităţii, să nu fie exagerată în raport cu
realitatea pericolului, cauzându-se urmări mai grave decât
cele ce s-ar fi produs dacă pericolul nu se înlătura;

189
Elemente de teoria generală a dreptului

- acţiunea de salvare să fie necesară, adică să reprezinte


singura posibilitate de evitare a pericolului;
- acţiunea de salvare să fie o faptă ilicită;
- acţiunea de salvare să nu fie săvârşită de către sau
pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a
înfrunta pericolul.
8.4. Constrângerea fizică
Fapta săvârşită prin constrângere fizică este fapta comisă
datorită constrângerii exercitate asupra fizicului unei persoane, căreia
persoana respectivă nu-i poate rezista.
Constrângerea fizică constă în presiunea pe care o forţă
(energie) activă o exercită asupra energiei fizice a unei persoane şi
căreia nu i se poate rezista, astfel încât această persoană săvârşeşte o
faptă ilicită. Cel constrâns fizic nu are posibilitatea de mişcare voită,
sau mişcarea sa este dependentă de voinţa altei persoane. De exemplu,
militarul nu se prezintă la unitate fiind împiedicat de o înzăpezire,
inundaţie, sau pentru că este sechestrat; sau un paznic este imobilizat
de tâlhar şi împiedicat să alarmeze.
Deci, în caz de constrângere fizică lipseşte libertatea de voinţă
şi acţiune a făptuitorului ca şi condiţie indispensabilă subiectului
oricărei fapte ilicite şi ca atare lipseşte vinovăţia. Constrângerea fizică
poate fi efectuată fie de o altă persoană, fie de forţa unei maşini sau a
unui animal ce nu poate fi stăpânit, fie de un fenomen natural.
8.4.1. Condiţiile constrângerii fizice sunt:
- să existe o acţiune de constrângere asupra fizicului unei
persoane;
- săvârşirea unei fapte ilicite, prevăzută şi sancţionată ca
atare într-un act normativ, din cauza unei constrângeri
fizice;
- constrângerea fizică să fie directă asupra fizicului unei
persoane;
- cel constrâns să nu poată rezista acţiunii de constrângere,
să nu o poată înlătura decât prin săvârşirea faptei ilicite,
voinţa sa fiind complet anihilată;
În general, ca urmare a constrângerii fizice se comit fapte de
inacţiune (omisiune).
8.5. Constrângerea morală

190
Elemente de teoria generală a dreptului

Fapta săvârşită prin constrângere morală este fapta comisă


datorită constrângerii exercitate asupra psihicului unei persoane,
căreia persoana respectivă nu-i poate rezista.
Constrângerea morală constă în presiunea exercitată prin
ameninţare cu un pericol grav asupra psihicului unei persoane, căreia
îi provoacă o temere serioasă, datorită căreia săvârşeşte o faptă ilicită.
Aceasta este o cauză ce răpeşte persoanei constrânse posibilitatea de
a-şi putea determina şi dirija liber voinţa, fapt ce exclude vinovăţia şi
deci, înlătură caracterul ilicit al faptei. De exemplu, casierul unei
bănci este ameninţat cu moartea dacă nu lasă seiful deschis; sau o
persoană este ameninţată că i se va răpi copilul dacă nu va face o
mărturie mincinoasă.
8.5.1. Condiţiile constrângerii morale sunt:
- să existe o acţiune de constrângere asupra psihicului unei
persoane, care să se exercite printr-o ameninţare serioasă
(scrisă sau orală, directă sau indirectă), ce provoacă o
temere puternică, datorită căreia celui constrâns îi lipseşte
libera determinare şi dirijare a voinţei;
- pericolul cu care se ameninţă să fie grav, pentru persoana
ameninţată sau pentru altă persoană, adică, să se refere la
un rău ireparabil sau greu de remediat, să nu fie o simplă
temere;
- pericolul să fie iminent (pe cale să se producă) şi injust;
- pericolul să nu poată fi evitat în alt mod decât prin
comiterea faptei ilicite, pretinse de cel ce ameninţă;
- între răul cu care se ameninţă şi cel ce ar rezulta din
săvârşirea faptei ilicite să existe o anumită proporţie;
Atât constrângerea fizică cât şi constrângerea morală exclud
vinovăţia şi deci, caracterul penal al faptei, numai pentru cel care a
comis fapta în această stare (cel constrâns), nu şi pentru cel ce a
constrâns.
8.6. Cazul fortuit (forţa majoră)29
Prin fapta săvârşită în caz de forţă majoră, se înţelege fapta
peste care se suprapune o întâmplare neprevăzută şi care produce un
rezultat periculos, neprevăzut şi de neînlăturat. Cazul fortuit este
reglementat în art.47 din Codul penal.

191
Elemente de teoria generală a dreptului

Cazul fortuit există atunci când acţiunea – inacţiunea unei


persoane a produs un rezultat ce nu putea fi prevăzut datorită
intervenţiei unor cauze neprevizibile.
Imprevizibilitatea trebuie să fie obiectivă să nu se datoreze
unor cauze subiective datorită căreia făptuitorul nu a prevăzut
rezultatul pe care în mod obişnuit orice persoană l-ar fi putut să-l
prevadă. Persoana care a săvârşit o faptă ilicită în astfel de
împrejurări, nici nu le-a conceput şi nici nu le-a urmărit sau acceptat.
Aceste împrejurări schimbă rezultatul firesc al conduitei iniţiale a
individului şi se pot datora unor fenomene ale naturii, fenomene
provocate de unele boli (epilepsie, atac de cord) sau de animale.
De exemplu, X dă foc la gunoaie după care are un atac de
epilepsie şi focul provoacă între timp un incendiu; X aleargă după Y
fără să ştie că acesta este cardiac şi drept urmare Y decedează; maşina
lui X are o explozie de cauciuc de pe urma căreia se produce un
accident; apariţia unui animal pe şosea determină intrarea pe
contrasens ce se soldează cu un accident de circulaţie etc.
8.6.1. Condiţiile cazului fortuit sunt:
- să se săvârşească o faptă ilicită datorită unei acţiuni-
inacţiuni peste care se suprapune o întâmplare, o
împrejurare străină de cunoaşterea şi voinţa celui ce
acţionează ilicit;
- împrejurarea fortuită care a intervenit să fi fost
neprevăzută;
- rezultatul produs astfel, să fie imprevizibil şi de
neînlăturat;
- imposibilitatea de prevedere să aibă caracter general şi
obiectiv, adică nici o persoană aflată într-o cauză similară
să nu fi putut să prevadă acea întâmplare şi acel rezultat.
8.7. Iresponsabilitatea
Fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate este fapta unei
persoane care în momentul comiterii ei nu poate să-şi dea seama de
acţiunile-inacţiunile sale, sau nu poate fi stăpână pe ele, datorită
alienaţiei mintale sau altor cauze asemănătoare.
Conform art.48 Cod penal, iresponsabilitatea este starea de
incapacitate psiho-fizică a unei persoane, care datorită alienaţiei
mintale sau altei cauze (fenomene fiziologice, intoxicaţii cu
medicamente, narcotice etc.), nu-şi poate da seama de acţiunile sau
192
Elemente de teoria generală a dreptului

inacţiunile sale şi de urmările lor, săvârşind astfel o faptă ilicită. O


persoană iresponsabilă nu posedă însuşirile mintale necesare pentru a
înţelege de ce anumite fapte prezintă pericol social şi au caracter ilicit.
Iresponsabilitatea poate fi intelectivă, când făptuitorul este
inconştient de faptele ce le săvârşeşte şi volitivă, când făptuitorul nu-şi
poate stăpâni şi conduce acţiunile sale.
În literatura juridică de specialitate se consideră că
iresponsabilitatea poate fi înnăscută (congenitală-idioţenie, debilitate
mintală) sau dobândită (survenită pe parcursul vieţii-nevroze,
psihoze); permanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă).
8.7.1. Condiţiile iresponsabilităţii
- săvârşirea unei fapte ilicite de către o persoană
iresponsabilă;
- iresponsabilitatea să se datoreze unor cauze de alienaţie
sau debilitate mintală, dezechilibru sau instabilitate
nervoasă;
- iresponsabilitatea să fie totală, adică să lipsească complet
capacitatea psihică a individului;
- iresponsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii
faptei ilicite.
Constatarea iresponsabilităţii se face de către experţi, în
cadrul unor instituţii sanitare de specialitate. Împotriva făptuitorului
iresponsabil se pot lua numai măsuri de siguranţă cu caracter medical
(obligarea la tratament medical, internarea într-un institut medical de
specialitate).
8.8. Beţia involuntară completă
Beţia este o stare psiho-fizică anormală în care se găseşte o
persoană datorită acţiunii alcoolului sau a altor substanţe excitante sau
narcotice asupra organismului şi facultăţilor sale psihice (art.49 Cod
penal). Forma de beţie cea mai frecventă este beţia alcoolică sau
intoxicaţia etilică, capabile să provoace devieri specifice de la starea
psiho-fizică normală şi să ducă la diminuarea sau chiar anihilarea
capacităţii fizice şi psihice a persoanei.
8.8.1. Condiţiile necesare30 - pentru ca beţia involuntară
completă să fie cauză de înlăturare a conduitei ilicite sunt:
- săvârşirea unei fapte ilicite de către o persoană aflată în
stare de beţie involuntară (accidentală) şi completă;

193
Elemente de teoria generală a dreptului

- starea de beţie să existe în momentul săvârşirii faptei


ilicite;
- starea de beţie să se datoreze alcoolului sau unor
substanţe narcotice (beţia rece).
Beţia involuntară completă presupune lipsa conştiinţei şi
discernământul datorită unor împrejurări independente de voinţa
individului. Efectele acestei stări constau în înlăturarea caracterului
ilicit al faptei şi deci a răspunderii juridice, deoarece lipseşte trăsătura
esenţială a faptei, respectiv vinovăţia.
Beţia voluntară completă nu exclude caracterul ilicit al faptei,
deoarece făptuitorul a putut să-şi dea seama că poate ajunge în această
stare. Ea poate constitui fie o circumstanţă agravantă (de pildă, a
consumat alcool pentru a prinde curaj în săvârşirea faptei), fie o
circumstanţă atenuantă (de exemplu, o persoană neobişnuită cu
băutura a consumat alcool şi săvârşeşte astfel o faptă ilicită).
8.9. Minoritatea făptuitorului
Conform art.50 Cod penal “nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii
acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”.
Starea de minoritate înlătură răspunderea juridică, deoarece
minorii nu au capacitatea de a răspunde pentru faptele ilicite pe care le
săvârşesc.
Minorii sub 14 ani nu răspund pentru faptele lor în nici o
situaţie, deoarece în privinţa lor există o prezumţie absolută a lipsei
discernământului, care înlătură caracterul ilicit al faptei comise. Între
14 şi 16 ani se consideră că minorii au săvârşit fapta fără
discernământ, însă dacă se dovedeşte contrariul, vor răspunde pentru
fapta lor deoarece în această situaţie, prezumţia lipsei
discernământului este relativă. Discernământul se stabileşte în raport
de natura, împrejurările concrete ale faptei şi personalitatea minorului.
Minoritatea este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei
şi deci răspunderea juridică, numai cu privire la persoana la care se
constată. Deci, ea acţionează “în personam”, putând profita de ea doar
infractorul minor nu şi ceilalţi participaţi.
Minoritatea înlătură numai răspunderea penală şi
administrativă, nu şi răspunderea civilă, în care prejudiciul cauzat
trebuie reparat integral (de minori, părinţi sau institutori).
Condiţiile minorităţii sunt:
194
Elemente de teoria generală a dreptului

- săvârşirea unei fapte ilicite;


- fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplineşte
condiţiile legale pentru a răspunde juridic.
8.10. Eroarea de fapt
Eroarea de fapt31 constă în necunoaşterea totală (ignoranţă
totală, absolută) a unei stări, situaţii sau împrejurări legate de fapta
care se comite, sau cunoaşterea lor greşită (ignoranţă relativă).
În cazul erorii de fapt, făptuitorul nu-şi dă seama că încalcă
legea penală, deoarece el nu cunoaşte unele stări, situaţii sau
împrejurări, de care depinde caracterul ilicit al faptei sale.
Eroarea de fapt se caracterizează prin aceea că, făptuitorul
deşi are capacitate fizică şi psihică în momentul comiterii faptei ilicite,
îşi reprezintă greşit realitatea obiectivă pentru că nu cunoaşte anumite
stări de fapt, situaţii ce existau în acel moment sau le cunoaşte greşit,
existând astfel o discordanţă între realitatea obiectivă şi reprezentarea
sa subiectivă (imaginea pe care şi-o face despre realitate). Această
discordanţă îl pune pe făptuitor în imposibilitatea de a-şi da seama de
caracterul ilicit al faptei sale şi deci, de a-şi putea dirija voinţa şi
acţiunea în mod conştient.
8.10.1. Condiţiile erorii de fapt sunt:
- săvârşirea unei fapte ilicite de către o persoană aflată în
eroare de fapt;
- eroarea de fapt trebuie să existe în momentul săvârşirii
faptei ilicite;
- eroarea să nu provină din culpa făptuitorului;
- făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa stării, situaţiei sau
împrejurării de care deprinde caracterul ilicit al faptei.
Eroarea de fapt este o cauză personală ce înlătură caracterul
ilicit al unei fapte, fără să producă efecte juridice faţă de alte persoane.
Eroarea de drept (necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
legii), nu înlătură caracterul ilicit al faptei, deoarece conform
adagiului latin “nemo censetur ignorare legem”, nimeni nu se poate
apăra de răspundere invocând necunoaşterea legii.
De asemenea, nici eroarea asupra identităţii unei persoane
(“error in personam”) nu înlătură caracterul ilicit al faptei, pentru că
normele de drept nu apără atributele unei anumite persoane, ci ale
oricărei fiinţe umane.
8.11. Executarea unei obligaţii legale sau contractuale
195
Elemente de teoria generală a dreptului

Executarea unei obligaţii ce izvorăşte din lege sau contract,


exclude caracterul ilicit al faptei, chiar dacă există un prejudiciu.
Această cauză exoneratoare de răspundere juridică se
materializează, de regulă, prin executarea ordinului de serviciu, a
ordinului superiorului.
În ipoteza ordinului superiorului, caracterul ilicit al faptei este
înlăturat numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii32:
- ordinul să provină de la o autoritate legitimă,
competentă;
- ordinul să fie dat cu respectarea formelor legale;
- ordinul să nu aibă caracter vădit ilegal şi abuziv;
- ordinul să nu fie executat în mod ilicit;
- ordinul să fie dat celui ce are sarcina să-l execute.

196