SUPORT DE CURS

AOIS

Curs 2:

Dihotomia internationalism liberal vs realism

Relatiile internationale s-au cristalizat ca si disciplina distincta abia dupa finalizarea PRM in conditiile
in care timp de mai multe secole formasera obiectul de studiu al dreptului, filosofiei, istoriei, etc. Daca in a 2a jumatate a sec. XIX-lea stiintele sociale au inceput sa fie diferentiate, RI au ramas un camp de studiu
neindentificat, inca fiind considerate simple fatete ale dreptului international, istoriei, etc.
Carnagiul produs pe parcursul PRM i-a determinat pe exegeti sa sublinieze necesitatea teoretizarii
importantei RI, fapt ce a condus la fundamentarea noii discipline.
Reactia initiala fata de atrocitatile PRM a vizat necesitatea asumarii responsabilitatii, in Franta, GB,
Kaiserul fiind considerat principalul responsabil, Treptat, in GB, dar mai ales in SUA se va contura un nou
curent de gandire - internationalismul liberal (IL) care adopta principiile specifice liberalismului politic la
managementul sistemului politic international. In opinia ofiialilor guvernamentali britanici declansarea PRM
se produsese datorita esecului diplomatiei si nu datorita unei erori sistemice. In SUA insa, ideile
internationalismului liberal aveau sa fie expuse chiar de catre Woodraw Wilson, in discursul sau din 8 ian
1918.
Internationalismul liberal a inaintat 2 cauze esentiale ale declansarii PRM:
1. Prima cauza are in vedere deficientele de politica interna. Astfel, potrivit internationalistilor liberali,
oamenii nu doresc razboi, insa sunt implicati intr-o atare conflagratie de catre militaristii si autocrati sau daca
aspiratiile lor nationale sunt blocate de sisteme imperiale nedemocratice si multinationale. Rezolvarea unei
atare chestiuni era una simpla: aplicarea principiului autodeterminarii si instituirea regimurilor politice
democratice.
2. A doua cauza avea in vedere deficientele structurilor internationale institutionale. Potrivit IL
sistemul international anarhic din perioada anterioara anului 1914 a subminat perspectiva pacii.
Diplomatia secreta condusese natiunile intr-un sistem de aliante ce nu fusese ratificat de catre adunarile
legislative ale statelor respective. Rezolvarea unei atare situatii rezida, in opinia IL, in aplicarea unui set de
principii ale RI precum: o diplomatie deschisa, dar mai ales in crearea unui organism de securitate colectiva
->Liga Natiunilor. Scopul noii institutii era acela de a asigura acea securitate internationala pe care vechiul
sistem al balantei de putere se devedise incapabil sa o furnizeze.
Ideea liberala a armoniei naturale a intereselor a condus la o reevaluare a educatiei. Aceasta era
perceputa drept singura modalitate de combatere a ignorantei considerata a fi cauza oricarui esec. Putem
asadar depista si originea studierii RI ca si disciplina distincta. In GB, David Davies, fondator al Woodrow
Wilson Chair of International Politics, la University Collage Walles si Moutague Burbon la Oxford,
considerau ca promovand studierea RI, promovau totodata cauza pacii.
Crizele internationale din anii 30 ai secolului trecut aveau insa sa identifice disfunctionalitatea IL. La
1919, aderentii acestuia considerau ca oamenii au un interes veridic in mentinerea si promovarea pacii si ca
instaurearea unor regimuri democratice avea sa determine realizarea unui atare deziderat. Intr-adevar, crizele
internationale din anii 30 aveau ca principali responsabili regimurile nedemocratice.(Italia fascista, R civil
Spania, militarism japonez). Si totusi, aceste regimuri totalitare care glorificau razboiul beneficiau de un
minim sprijin in randul populatiei. Aparea asadar o prima disfunctionalitate a IL. In plus, chiar in 1914
Germania nu reprezentase o autocratie militarista asa cum ulterior aveau s-o portretizeze unoi IL. in realitate
era un stat constitutional cu un guvern responsabil in fata Parlamentului si Imparatului.
In acelasi timp e adevarat faptul ca nu poate fi identificat cu o democratie veridica. In anul 1932 era
publicata cartea Moral man and imoral society semnata de influentul teolog american Reinhold Niebuhr.
Acesta sublinia faptul ca omul are capacitatea de a fi bun, insa aceasta capacitate se afla intr-un conflict cu
puterile pornirilor agresive si lacome, componente integrate ale naturii umane In 1939, Edward Carr, prof. la
University College Wilson, publica faimosul sau studiu, The twenty years crisis, considerat a fi fundamental in
dezvoltarea noului vocabular al teoriei RI. Pe parcursul acestui studiu, IL este redenumit utopism, contrastand
in mod evident cu viziunea lui Carr, pe care o numeste realism. Carr subliniaza faptul ca teoria liberala a
armoniei intereselor ignora adevaratul conflict ce caracterizeaza RI, respectiv conflictul dintre cei avuti si cei
saraciti. Caracteristica sistemului international, spune Carr, este insuficienta. Astfel, cei avuti doresc sa-si
mentina avutia, impementand politici de mentinere a ordinii, scotand in afara legii orice forma de violenta.
Cei saraciti, pe de alta parte, nu au respect pentru lege si tocmai pentru ca acestea ii plaseaza intr-o pozitie de
inferioritate fata de cei avuti, o contesta.
In conceptia lui Carr, o perspectiva idealista ar fi aceea care ar propovadui faptul ca cei saraciti pot sa
se comporte moral si legal. O viziune realista pe de alta parte ar consta in medierea acestui conflict, si nu in
ignorarea lui. prin urmare, potrivit lui Carr, ar fi o utopic sa ne imaginam ca un organism international precum
Liga Natiunilor poseda o putere reala. Realistii, continua Carr, abordeaza lumea asa cum este, pe cand
idealistii o abordeaza in maniera in care si-ar dori ca aceasta sa arate.
Curs 3:

Liga Natiunilor. Origini, structura si evolutie.

In cadrul punctului 14, la 8 ian. 1918, W. Wilson propunea o asociatie generala de natiuni ce urma a
avea la baza o serie de conventii speciale cu scopul de a furniza garantii mutuale de independenta politica, atat
statelor mari, cat si statelor mici.
LN avea sa fie creata la sugestia factorilor decizionali americani, care considerau ca existenta unei
organizatii care managerieze crizele inernationale inclusiv prin apelul la arbitraj - ar fi putut preveni
declansarea PRM. Bazata pe planurile anglo-americane, LN dispunea de urmatoarea structura:
1. Adunarea Generala-care se intruneste o data pe an la Geneva, fiecare stat dispunand de dreptul de
vot.
2. Consiliul-constituit din 5 membri permanenti si 4 membri nepermanenti (alesi de Adunarea
Generala)
In 1922 nr. membrilor nepermanenti creste la 6. In 1926 la 9, in 1936 la 11. In 1926, Germania intra in LN si
tot atunci devine membru permanent, iar dupa retragerea sa, in 1933 locul ei este luat de URSS.
3. Secretariatul-condus de un Secretar General. Misiunea sa rezidand in pregatirea documentelor si
rapoartelor pt. Adunarea Gnenera si Consiliu.
4. Curtea Permanenta de Justitie Internationala de la Haga este constituita in 1922, fiind formata din 21
de magistrati inamovibili, numiti pe o perioada de 9 ani, reeligibili. Misiunea sa consta in judecarea
diferendelor cu caracter international supuse ei de catre partile aflate in litigiu. Au existat o serie de orgnaizatii
specilizate alipite Societatii Natiunii care erau insarcinate sa extinda cooperarea internationala in domeniul
problemelor sociale - Biroul International al Muncii, in problemele finaciare - Banca Reglementarilor
Internationale, in probleme intelectuale - Centru International de cooperare Intelectuala, dar si o serie de
comisii specializate precum cea a dezarmarii. Odata cu intoarcerea presedintelui WW in SUA la 8 iulie 1919,
sarcina cea mai presanta era reprezentata de ratificarea tratului de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919. Cu
exceptia celor 2 senatori democrati membrii ai Grupului ,,celor 16 inconciliabili, W. Wilson dispunea de
sprijinul a 45 de senatori democrati. Pentru ratificarea Tratatului de la Versailles er anevoie de acceptul a doua
treimi din membrii senatului. Prin urmare, W. Wilson trebuie sa-si asigure sprijinul a minimum 18 senatori
republicani. La 10 iulie 1919, Wilson prezenta Tratatul de la Versailles in fata membrilor senatului, sperand ca
pe baza opiniei publice favorabile sa se purceada la ratificarea rapida a Tratatului in cauza. Henry Cabot
Lodge, liderul celor 16 ireconciliabili, a solicitat insa o amanare a votului in cauza. Acesta, timp de 2 luni, va
studia prevederile tratatului, organizand timp de 6 saptamani o ampla sedinta a comitetului de Relatii Externe
al Senatului American.
Raspunsul lui W. Wilson a constat in organizarea unui amplu tur de popularizare a prevederilor
tratatului de la Versailles in randul opiniei publice americane, fapt ce va conduce la subrezirea sanatatii sale.
Henry Cabot Lodge va formula pe marginea prevederilor Tratatului, nu mai putin de 14 amendamente,
cel mai important fiind cel referitor la capitolul 10 din statutul LN. W. Wilson va refuza sa accepte
amendamentele formulate de catre Lodge si drept urmare, cand Tratatul a fost supus votului Senatului, in mai
1919, nu a fost ratificat, inclusiv democratii, la sugestia lui Wilson, votand impotriva.
Votul final privind tratul de la Versailles din 19 martie 1920, continand acum si al 15 amendament,
avea sa consemneze 49 voturi pentru si 35 impotriva. Woodrow Wilson considera alegerile prezidentiale din
mai 1920 drept un veritabil referendum cu privire la participarea SUA ca si membrii in cadrul LN. Candidatul
democrat James Cox va fi invins de republicanul Warren Harding, fapt care a insemnat esecul
internationalizarii politicii americane, deziderat atat de abitir urmarit de catre W. Wilson. Drept urmare, SUA
vor semna tratate de pace separate cu Austria, la 24 aug 1921, cu Germania la 25 august 1921 si cu Ungaria la
29 august 1921.
Curs 4:

Liga Natiunilor si esecul securitatii colective

Desi absenta SUA in cadrul LN ca urmare a esecului ratificarii Tratatului de la Versailles a slabit semnificativ
eficienta acestei organizatii internationale, totusi aceasta nu poate fi considerata drept unicul factor care a
determinat ineficienta LN in perioada interbelica. Un alt factor este reprezentat de lipsa de respect al unor
mari puteri fata de LN si implicit fata de obligatiile asumate. Astfel, Germania a devenit membra in 1926, insa
in anul 1933, odata cu venirea la putere a nazistilor, s-a retras. Uniunea Sovietica a devenit membra in 1933,
pentru ca 6 ani mai tarziu pe fondul agresiunii asupra Finlandei sa fie exclusa din organizatia internationala.
La randul ei Japonia, in contextul agresiunii asupra Manciuriei si nemultumita de recomandarile comisiei
Lytton, se va retrage in martie 1933.
Un alt factor care a determinat ineficienta LN este reprezentat de urmarile crizei economice ce
debutase in anii 29. Potrivit statului LN, aceasta putea, in cazul unei agresiuni, sa recurga la sanctiuni verbale
si economice, orientate impotriva statului agresor; iar daca aceasta esuau, putea sa intervina militar. Insa

sanctiunea economica nu va avea un efect major in conditiile in care statul supus acestora putea sa initieze
relatii economice cu statele membre ale LN. In ceea ce priveste interventia militara, dat fiind faptul ca LN nu
dispunea de o forta militara, traducerea in practica a acesti prevederi din statut inseamna ca statele membre
trebuiau sa furnizeze trupe pentru contracararea unei agresiuni; ori statele in cauza isi vor manifesta mereu
reticenta de a interveni militar.
Criza Manciuriana (incidentul Monkden)
Inca din anul 1915, prin intermediul asa numitelor ,,21 de solicitari, Japonia obtinuse o serie de privilegii in
Manciuria, inclusiv dreptul de a pazi cu propriile trupe liniile de cale ferata din aceasta zona. la 18 septembrie
1931, soldatii japonezi stationau in zona Mukdenului pretinzand ca au fost atacati de sabotori chinezi. Japonia,
interesata de acapararea Manciuriei, bogata in carbune si minereu de fier, declanseaza o ampla ofensiva. La 7
ian 1932, secretarul de stat american Herry Stimson, a anuntat intr-un discurs faptul ca SUA nu vor recunoaste
nici un aranjament ce afecta integritatea teritoriala a Chinei sau care contravenea politicii portilor deschise. Ca
urmare a protestelor anti japoneze, forta navala japoneza ataca Shanghaiul, ucigand prin intermediul raidurilor
aeriene mii de civili. In fata unei condamnari internationale, fortele japoneze se retrag in mare. Pe parcursul
catorva luni, japonezii au cucerit intreaga Manciurie, in fruntea caruia a fost palsat Henry ??? .
Ca urmare a raportului lui Lytton, ce solicita ca Manciuria sa fie declarata zona autonoma sub
suveranitate chineza, Japonia paraseste LN, la 27 mai 1933.
Razboiul civil din Spania (1936-1939)
Alaturi de agresiunea Italiei asupra Etiopiei, si batranul continent european avea sa fie ravasit de un conflict,
de aceasta data unul civil. Conflictul a debutat in Maroc, unde comandatii militari s-au revoltat impotriva
guvernului republican de la Madrid. Trupele reble au fost transportate in Spania cu avioane de transport
furnizate de Germania, statul spaniol scufundandu-se intr-un razboi civil de 3 ani. Exponentul nationalistilor,
Francisco Franco, a beneficiat de sprijinul Italiei care a trimis 50 000 de oameni, precum si de suportul
Fortelor Aeriene Germane. URSS si Mexic au trimis munitie republicanilor, Cominternul organizand brigazi
internationale. Asadar foarte curand Razboiul civil din Spania primea si conotatii ideologice in condiile in
care voluntarii din intreaga Europa au optat pentru una sau alta dintre partile combatante. Caderea Madridului
si a Valenciei la 28 martie 1939 marca vitoria lui Franco.
Al doilea Razboi chino-japonez(incidentul de pe podul lui Marco Polo)
militantistii japonezi vor continua planurile de expansiune si dupa crearea statului marioneta
Manciuria. La 7 iulie 1937, ca urmare a unui incident survenit pe Podul Marco Polo, intre mitarii japonezi si
cei chinezi, a debutat un razboi de amploare. Faptul ca nu a existat o declaratie de razboi, i-a permis
presedintelui american Franklin D. Rosevelt sa nu invoce Neutrality Act (adoptat in august 35, stipula faptul
ca in cazul unui razboi SUA nu aprovizionau cu munitie de razboi nici una dintre partile bligerante),
aprovizioneaza pe liderul nationalist chinez Chan-Kai-Shek cu munitie de razboi. Al doilea razboi ChinoJaponez se va mentine pe tot parcursul celui de-al doilea RM pana la 9 sept 1945, cand trupele japoneze se vor
preda formal la Namijing.
Anschluss
La 5 mai 1937, in cadrul unei intalniri cu ofiterii superiori si o parte a guvernului, pe parcursul unui
monolog de 4 ore, Hitler a anuntat decizia sa ca in viitor sa anexeze Austria si sa atace Cehoslovacia,
mentionand faptul ca armata germana va trebui sa faca fata Frantei si GB in cazul in care acestea vor interveni
In ian 1938, politica austriaca descopera un complot ce viza crearea de catre nazistii austrieci a unor trbulente
interne, ceea ce ar fi oferit Germaniei posibilitatea de a interveni. Drept urmare, cancelarul austriac
Schuhschnigg ia initiativa unei intalniri cu Hitler. Pe parcursul intalnirii din 12 febr. 1948, Hitler a adoptat un
ton vetuperant(caustic) iar Ribbentrop i-a solicitat cancelarului austriac numirea lui Arthur Seys-Inquart in
functia de ministru de interne. Intors in Austria, Schuhschnigg decide organizarea unui plebiscit programat
pentru 31 martie 1938 in legatura cu independenta Austriei. Berlinul a receptat organizarea plebecistului drept
o provocare, solicitand la 11 martie 1938 renuntarea la plebiscit si numirea lui Arthur Seys-Inquart in functia
de cancelar.
Schuhschnigg demisioneaza, insa refuzul presedintelui Miklas de a-l numi cancelar pe Arthur irita
Berlinul.abia cand majoritatea cladirilor guvernamentale au fost ocupate de nazistii austrieci, Miklas accepta
ultimatumul german. La 12 martie 1938, trupele germane intrau in Austria iar aceasta inceta sa mai existe: era
transformata in regiunea germana.
Dezmembrarea Cehoslovaciei

La 15 septembrie 1938, in cadrul intalnirii dintre N. Chamberlain si Hitler, acesta din urma ii solicita acceptul
pentru anexarea regiunii Sudete. Hitler obtine acordul lui Chamberlain, insa sub rezervarea consultarii si
Frantei in aceasta chestiune. La 21 septembrie 1938, Franta si UK adresau Cehoslovaciei acceptarea cedarii
catre Germania a tuturor teritoriilor ocupate iar proportie de peste 50% de etnici germani. La 22 septembrie, in
cadrul reuniunii de la Godsberg, Hitler avea sa-i sublinieze lui Chamberlain faptul ca exista si alte chestiuni
litigioase nerezolvate precum si cele ale polonezilor din Teschen sau a populatiei maghiare din Slovacia.
La initiativa lui Chamberlain era convocata la 21 sept 1938, conferinta de la Munchen, Daladier si
Chamberlain acceptand anexarea regiunii Sudete la Germania in intervalul 1-10 oct.La Munchen, acordul
semnat continea si o anexa cu privire la revendicarile poloneze si maghiare, autoritatile cehoslovace acceptand
cedarea unui teritoriu de 1000km2, inclusiv Teschen/.
La 2 noiembrie 1938, prin primul Arbitraj de la Viena, Ungaria primea un teritoriu de 12000 km2. La
15 martie 1939, uzand de un pretext (demiterea guvernului Josef Tito de catre presedintele Emil Hacha)
trupele germane intra in Praga. Bosnia si Moravia -> protectorate germane; Slovacia lui Tito isi proclama
,,independenta plasandu-se sub protectia Germaniei.
Pactul Ribentrop-Molotov
-pact de neagresiune
-avea un protocol aditional secret (impartirea sferelor de influenta sovietice si germane)
Cursul nr 5: ONU - origini si structura
Etapele crearii ONU
Intre 9-12 august 1941, era organizata in Plocentia Bay o intalnire secreta intre Franklin D. Roosevelt
si Winston Churchill, purtand nummele de cod ,,Operation Riviera, discutiile se vor desfasura la bordul USS
Augusta si HMS Prince of Wals. In cadrul acestei intalniri, cei doi lideri au convenit cu privire la un set de
principii generale ce urmau a guverna lumea postbelica; Carta atlanticului. Aceasta sublinia tratamentul fata
de securitatea colectiva, libertatea marilor, libertatea comertului, autodeterminarea nationala, dezarmarea
natiunilor agresoare si stabilirea unui sistem general de securitate. Totodata, partile semnatare se angajau sa nu
recurga la nici un fel de anexiuni teritoriale. Dupa atacul de la Pearl Harbour, din 7 decembrie 1941, intre
decembrie 1941 si ianuarie 1942, era organizata o conferinta la Washington.
La 1 ianuarie 1942, SUA, GB si URSS au facut publica Declaratia Natiunilor Unite, semnata ulterior
de 22 de natiuni. Originandu-se in Carta Atlanticului, Declaratia Natiunilor Unite prevedea si faptul ca statele
semnatare nu vor incheia pacea separata cu puterile axei.
In cadrul Conferintei d ela Teheran (noi-dec 1943) se adopta decizia inlocuirii LN cu o noua
organizatie internationala, menita a asigura pacea si securitatea internationala. In cadrul conferintei de la
Dumburton-Oaks, desfasurata intre aug-oct 1944, reprezentantii SUA, URSS, GB si Chinei au discutat un set
de principii elaborate de Congresul American si Departamentul de Stat cu privire la crearea unei organizatii
internationale ce urma a promova pacea si securitatea, cooperare economica si sociala si respectarea dreptului
international. Nu s-a ajuns insa la un consens cu privire la procedura de cod din cadrul Consiliului de
Securitate si prin urmare, Cartea ONU va fi finalizata abia in 1945. In cadrul conferintei de la Ialta-februarie
1945, s-a ajuns la un acord cu privire la procedura de vot in cadrul Consiliului de Securitate, precum si cu
privire la inlocuirea Curtii Permanente de Justitie Internationala cu o noua curte. Totodata, in cadrul acestei
conferinte, Stalin ii va solicita lui Rosevelt acordarea dreptului la 3 voturi pentru URSS in cadrul viitoarei
Adunari Generale a ONU. Presedintele american va accepta, solicitand insa ca intelegerea in cauza sa fie
secreta. La mai putin de o luna insa, presa va afla detaliile acestui aranjament, intelegerea fiind ulterior
abandonata.
La 25 aprilie 1945, era convocata o conferinta la San Francisco, avand drept scop creearea liniilor
directoare ale Cartei Natiunilor Unite. Pe parcursul a 2 luni, au fost luate din nou in discutie propunerile de la
Dunburton-Oaks, majoritatea vizand cresterea atributiilor Adunarii Generale. In ceea ce priveste procedura de
vot in codul Consiliului de securitate, aceasta n-a cunoscut nici o modificare. La 26 iunie 1945 era semnata
Carta Natiunilor Unite intrand in vigoare la 24 oct. 1945.
Structura ONU
In esenta, structura ONU poate fi redusa la 6 organisme principale: Adunarea Generala, Consiliul de
Securitate, Secretariatul, Consiliul economic si social, Curtea Internationala de Justiei si Consiliu de Tutela In
realitate insa structura ONU este mult mai complexa incluzand 15 agentii si alte organisme. Spre exemplu,
Organizatia Internationala a Muncii, a fost mostenita de pe urma defunctei Ligi a Natiunilor. Alte organisme
precum Inaltul Comisariat pentru Refugiati au fost create pentru o perioada limitata de timp, devenind ulterior

permanente. In paralel insa, ONU a colaborat cu nu mai putin de 3000 de ONG-uri. Aceste parteneriat era inca
din 1945 prevazut in cadrul art. 77 din Carta ONU in virtutea caruia ONU putea recurge la consultari cu
ONG-urile pe chestiuni strict delimitate. O atare prevedere a fost pusa in practica prin misiunile ONU de
mentinere a pacii unde colaborarea cu ONG-urile este imperios necesara pentru asigurarea acordarii unui
ajutor umanitar in diferite zone de conflict. Spre exemplu, intre 1995-2002, misiunea ONU din Bosnia si
Hertegovina, ce a supervizat procesul de peacebuilding in aceasta zona, a colaborat cu nu mai putin de 40 de
ONG-uri din zona.
Adunarea Generala reprezinta forul in interirorul caruia cele 193 de state membre ale ONU organizeaza
dezbateri cu privire la chestiunile internationale. Fiecare stat membru, indiferente de suprafata teritoriala si
potentialul demografic dispune de un singur vot. Potrivit Art. 11, cap. 4, din Carta ONU, Adunarea Generala
poate examina principiile generale de cooperare pentru mentinerea pacii si securitatii internationale inclusiv
principiile referitoare la dezarmare si reglarea inarmarilor, putand sa faca recomandari cu privire la aceste
principii fie membrilor ONU, fie membrilor Consiliului de Securitate, fie membrilor ONU si Consiliul de
Securitate.
Slabiciunea cea mai vizibila a Adunarii Generale e reprezentata de faptul ca dispunand de foarte multi
membrii, unanimitatea de opinii este aproape imposibil de obtinut. Prin urmare, deciziile cu privire la
chestiuni foarte importante precum pacea si securitatea, admiterea de noi membrii si problemele bugetare
necesita acordul a 2/3 din statele reprezentate. Chestiunile de importanta minora sunt adoptate cu o majoritate
simpla.
Adunarea Generala dispune de un presedinte si de 24 de vicepresedinti. In ceea ce priveste presedintia,
aceasta este asigurata pe baza anuala de un reprezentant al celor 5 grupuri de stat respectiv est-europene,
africane, asiatice, latino-americane si statele vest-europene, caraibiene si alte state precum SUA, Canada,
Australia si Noua Zeelanda.
Secretariatul General la sentinta Consiliului de Securitate, aduce la cunostinta Adunarii Generale la
fiecare sesiune, toate problemele referitoare la mentinerea pacii si securitatii internationale de care se ocupa
Consiliul de Securitate. La randul ei, Adunarea Generala poate atrage atentia CS asupra chestiunilor care pun
in pericol pacea si securitatea itnernationala. Totodata, Adunarea Generala primeste si dezbate rapoartele
speciale ale Consiliului de Securitate, rapoarte ce contin o dare de seama asupra masurilor pe care Consiliul de
Securitate le-a adoptat pentru mentinerea securitatii internationale. Adunarea Generala se intruneste o data pe
an in seesiuni ordinare si de cate ori imprejurarile internationale o cer, in sesiune extraodinara. Aceste sesiuni
extraodinare sunt convocate de Secretariatul General la solicitarea Consiliului de Securitate sau a majoritatii
membrilor Natiunilor Unite. Functiile AG rezida asadar in elaborarea de recomandari pentru membrii ONU
sau Consiliul de Securitate. Insa in cazul in care o chestiune se afla deja in atentia Consiliului de Securitate,
Adunarea Generala nu va face nici un fel de recomandare cu exceptia situatiei in care aceasta recomandare
este solicitata de Consiliul de Securitate.
Consiliul de Securitate
Reprezinta organismul central al ONU, scopul sau rezidand in asigurarea pacii si securitatii
internationale. Numarul initial de membrii ai acestui organism, fusese fixat la 11, in 1955 crescand la 15.
Dintre acestia, 5 state respectiv SUA, GB, RUSIA, CHINA, FRANTA dispun de statutul de membru
permanent. Ceilalti membri de aceasta data nepermanenti, sunt alesi pe o perioada de 2 ani de Adunarea
Generala, dupa un algoritm bazat pe zone geografice. Consiliul de Securitate supune spre examinarea
Adunarii Generale, rapoartele anuale, iar cand este cazul, cele speciale. In fiecare an, 5 membrii nepermaneti
sunt inlocuiti.
Doua caracteristici esentiale diferenetiaza actualul Consiliu de Securitate de vechiul Consiliu al LN:
-deciziile sut adoptate cu o majoritate de 9 voturi si nu prin unanimitate, precum in Consiliul LN.
-membrii permanenti pot uza de dreptul de veto.
Consiliul Economic si Social
In conformitate cu Carta ONU, CES joaca rolul forumului responsabil cu discutarea si formularea
politicilor referitoare la problemele economice si sociale globale, pe agenda sa de discutii fiind incluse
chestiuni precum: nivelul de trai, rata de somaj, progresul economic si social, economia mondiala, sanatatea,
cooperarea internationala culturala si educationala, drepturile omului si libertatile fundamentale.
Organismul in cauza isi desfasoara activitatea in colaborare cu peste 2100 de ONG-uri, aceastea din
urma avand un rol strict consultativ. Dupa fondarea ONU, CES dispunea de 18 membrii, numarul acestora
fiind sporit la 54 in 1973, alesi pentru un mandat de 3 ani pe baza principiului reprezentarii geografice.
In subordonarea sa se afla o serie de institutii specializate, precum ONU pentru alimentatie si
agricultura, Organizatia Internationala a Aviatiei Civile, ONU pentru invatamant, stiinta si cultura(UNESCO),
organizatia internationala a refugiatilor, Organizatia Internationala a Muncii. Alte institutii au ca si obiect de

activitate drepturile femeilor, prevederile infractionale sau probleme de mediu. Acestora li se adauga 5 comisii
regionale ce promoveaza cooperarea si dezvoltarea economica in respectivele areale geografice. In realitate
insa, principala functie la scara globala o au cele 3 insitutii denumite de literatura de specialitate drept ,,The 3
sisters: FMI, Banca Mondiala, OMC.
Cu sediul la Washington, si initial cunoscuta sub denumirea de Banca Internationala pentru
Reconstructie si Dezvoltare, Banca Mondiala reprezinta o institutie multilaterala menita a imprumuta banii
guvernelor sau diferitelor agentii guvernamentale cu scopul implementarii si dezvoltarii diverselor proiecte.
La randul sau, FMI cu sediul tot la W DC imprumuta banii diferitelor guverne cu scopul stabilizarii monedei
locale si a mentinerii ordinii pe pietele financiare internationale.
OMC, cu sediul la Geneva, a fost fondata in 1995, pentru a inlocui acordul general asupra tarifelor si
comertului. Scopul acestei organizatii rezida in stabilirea tarifelor comerciale. In cadrul Bancii Mondiale si a
FMI, votul este determinat de contributiile fiecarui stat in parte. Astfel, la momentul anului 2005, SUA detinea
o pondere de 17% din voturi, iar grupul celor 7 detineau o pondere de 45% din voturi. In contrast, in cadrul
OMC, deciziile se adopta prin apelul la consens. Desi principiul majoritatii este posibil, acesta nu a fost
utilizat niciodata. De la fondarea sa, CES se intrunea de 2 ori pe an, insa in 1992, s-a convenit asupra
organizarii unei singure sesiuni.
Secretariatul Natiunilor Unite
Este compus din aprox. 9000 de oficiali civili. In fruntea acestui organism se afla Secretarul general,
numit de Adunarea generala, la recomandarea Cons. de Secu. Printre atributiile acestuia enumeram: inaintarea
catre Cons. de Secu. a chestiunilor referitoare la mentinerea pacii si securitatii internationale, pregatirea
agendei pentru principalele organisme ale Natiunilor Unite, stabileste bugetul si cheltuielile ONU.
Curtea Internationala de Justie
Succesoare directa a curtii Permanente de Justiei Internationala, CIJ a luat fiinta in 1945, avand sediul
tot la Haga. Curtea este alcatuita din 15 judecatori alesi pentru un mandat de 9 ani, de Adunarea Generala si
Consiliul de Securitate.
Consiliul de Tutela
Ia fiinta in 1946 la New-York la initiativa Adunarii Generale a ONU, fiind insarcinat cu administrarea
unor teritorii cu statut special, respectiv acele tari aflate sub vechiul sistem al mandatelor LN care nu-si
dobandisera inca independenta, sau a unor teritorii cu statut special.
Curs 6: Misiunile ONU de mentinere a pacii
Operatiunile ONU de mentinere a pacii au la baza principiul prezentei impartiale, scopul acestora
rezidand in detensionarea relatiilor dintre partile ostile creeand astfel premisele negocierii politice. Desi pentru
a pune capat conflicteler interstatale ulterior misiunile ONU de metinere a pacii au vizat si conflictele interne (
razboaiele civile) , caracterizate de existenta mai multor parti combatante cu agende politice diferite.
Carta ONU nu contine nici o referire la organizarea misiunilor ONU de mentinere a pacii conceptul in
cauza dezvoltandu-se ulterior. Trebuie mentionat faptul ca articolul 43 al Cartei sublinia necesitatea ca toti
membrii Natiunilor Unite sa puna la dispozitia Consiliului de Securitate la cererea sa, forte armate imperios
necesare pentru mentinerea pacii si securitatii internationale. Potrivit aceluiasi articol, acorduri ulterioare
urmau a stabili natura si efectivul acestor forte precum si locatia amplasarii acestora. Din pacate emergenta
bipolarismului a rivalitatii est-vest va impiedica implementarea acestui articol.
Ratiunile pentru aparitia ulterioara a conceptului de operatiuni ONU de mentinere a pacii rezida si in
reticenta celor 51 de membrii fondatori ai ONU care initial respingeau ideea potrivit careia organizatia nou
creata putea interveni in chestiunile interne ale unui stat. O atare atitudine se datora si faptului ca in definitiv o
operatiune de mentinere a pacii presupunea plasarea de personal militar in interiorul granitelor unui stat cu
scopul clar de incetare a ostilitatilor dintre partile beligerante fapt ce putea fi usor etichetat drept o starpire a
suveranitatii nationale a statului respectiv. Prin urmare nu e surprinzator faptul ca in prima faza operatiunile
ONU de mentinere a pacii se desfasurau numai in conditiile in care erau obtinut acordul partilor beligerante.
Din aceasta cauza intre 1948-1988 Consiliul de Securitate al ONU a autorizat doar 13 misiuni de mentinere a
pacii, in conditiile in care numai in anul 1982 erau in curs de desfasurare 40 de conflicte intrastatale.
DEFINIREA MISIUNILOR ONU DE MENTINERE A PACII
Potrivit lui Marrack Goulding fost subsecretar general pentru operatiunile de mentinere a pacii, acestea
reprezinta operatiuni de teren initiate de ONU cu acordul partilor implicate avand drept scop rezolvarea
chestiunilor litigioase dintre parti, operatiunile finantate de catre statele membre si beneficiind de efective
militare si echipament furnizate de acestea in mod voluntar, actionand in maniera impartiala intre partile
beligerante si utilizand forta la minimum. La randul sau, in anul 1982 in documentul intitulat ,,O agenda
pentru pace secretarul general al ONU, Boutros Ghali defineste misiunile ONU de mentinere a pacii ca

reprezentand desfasurarea fortelor ONU pe diferitele teatre de operatiuni, cu acordul partilor beligerante
implicand atat personal civil cat si militar. Totodata secretarul general al ONU cataloga misiunile de mentinere
a pacii ca fiind o modalitate de actiune ce favorizeaza atat prevenirea conflictelor cat si instituirea pacii.
TIPOLOGIA MISIUNILOR DE MENTINERE A PACII
Literatura de specialitate deceleaza mai multe categorii de operatiuni de mentinere a pacii denumite
metaforic generatii.
Prima generatie asa numitele operatiuni traditionale de mentinere a pacii- Traditional peacekeeping.
Organizate cu acordul partilor beligerante, aceste operatiuni vizeaza dislocarea de personal militar(castile
albastre) ce monitorizeaza incetarea focului si patruleaza (inarmati sau neinarmati) in zonele tampon create
intre partile beligenrate. Exemplu: Misiunea ONU din Suez-1956.
A doua generatie. Peace building. Vizeaza implementarea unor acorduri pentru pace prin intermediul
misiunilor multi-dimensionale, acestea fiind organizate de obicei in cadrul razboaielor civile. Precum in
cadrul operatiunilor traditionale si in cadrul celei de-a doua generatii, acordul partilor beligerante este necesar
in vederea organizarii misiunii.
Potrivit ONU misiunile multidimensionale presupun: furnizarea de asistenta in directia elaborarii unui
acord adecvat de pace, monitorizarea incetarii focului pentru a crea premisele unor negocieri politice crearea
unui mediu adecvat de securitate pentru a permite civililor o reintoarcere la viata cotidiana normala,
asigurarea conducerii unor teritorii sau state pe o perioada tranzitorie pana la instituirea unui guvern stabil
bazat pe principii democratice, buna guvernanta si dezvoltarea economica, administrarea temporara a unui
teritoriu indeplinind functiile si responsabilitatile ce apartin in mod normal unui guvern.
Trebuie mentionat faptul ca desi personalul militar ramane vital in cadrul operatiunilor multidimensionale, aceastea angreneaza si civili in procesul de mentinere a pacii. Potrivit ONU, rolul acestora
rezida:
- in ajutarea fostilor oponenti, in implementarea acordurilor de pace prin apelul la actorii societatii civile si
politice.
- Furnizarea de asistenta umanitara.
- Sprijinirea dezarmarii, demobilizarii si reintegrarii fostilor combatanti.
- Supervizarea procesului electoral.
- Furnizarea de asistenta in cadrul reformei judiciare inclusiv antrenarea politiei civile.
- Promovarea respectului pentru drepturile omului si investigarea acuzatiilor privind incalcarea acestora.
A III-a generatie- Peace enforcement - presupune operatiuni militare de mica intensitate,
intreprinderea de masuri ferme in directia incetarii focului si reconstructia asa numitelor state esuate. Ex:
Misiunea Congo din anii 60 si Somalia si Iugoslavia din anii 90.
A patra generatie vizeaza misiunile de mentinere a pacii efectuate de organizatiile regionale. NATO
in Bosnia-in anii 90.
Etapele implementarii unei misiuni ONU de mentinere a pacii
Misiunile in cauza sunt demarate de CS potrivit Cartei ONU, acestuia revenindu-i principala
responsabilitate pentru asigurarea pacii si securitatii internationale. Dat fiind faptul ca ONU nu dispune de
forte militare, furnizare acestora le revine statelor membre implicate in misiunea respectiva. In general in
implementarea unei misiuni ONU de mentinere a pacii se pot distinge urmatoarele etape:
1. Consultarile sau elaborarea acordurilor de pace. In cazul in care un conflict se inrautateste sau
daca partile implicate solicita sprijinul ONU, sunt organizate o serie de consultari in secretariat, intre statele
membre sau intre partile combatante. Aceste consultari vizeaza oportunitatea prezentei ONU in zona de
conflict si statele contributoare in materie de efectiv militar. Acordul partilor combatante in directia
organizarii operatiunilor ONU este foarte importanta. De altfel, adesea una dintre parti va conditiona
semnarea acordului de incetare a ostilitatilor, de angajamentul ONU in privinta respectarii si verificarii
respectarii prevederilor acordului in cauza. Pe cale de consecinta nu de putine ori acordurile de incetarea
ostilitatilor contin si cadrele generale de desfasurare a preconizatei misiuni ONU de mentinere a pacii.
2. Evaluarea. O misiune ONU de evaluare alcatuita din delegati ai diferitelor departamente, este
trimisa in zona unde urmeaza a se organiza preconizata msiune, insa numai in momentul in care conditiile de
securitate le permit un atare demers. Misiunea in cauza recurge la o evaluare a situatie din zona, principalele
variante luate in calcul fiind reprezentate de securitate, drepturile omului, aspectele politice si militare din
zona, etc.
3. Raportul Secretarului General. Secretarul General inainteaza Consiliului de Securitate, luand in
calcul rezultatele anchetei de teren desfasurate de misiunile de evaluare, un raport cu privire la oportunitatea
organizarii misiunii de mentinere a pacii, efectivul militar si resursele necesare.
4. Rezolutia Consiliului de Securitate. Consiliul autorizeaza operatiunea de mentinere a pacii prin
intermediul unei rezolutii, stabilind totodata anvergura si mandatul acesteia. Este necesar votul a cel putin 9

membrii ai Consiliului de Securitate si se poate uza de catre cei 5 membrii permanenti de dreptul de veto.
Bugetul si resursele preconizate in misiuni sunt supuse aprobarii Adunarii Generale.
5. Numirea sefului de misiune. Secretarul General numeste un inalt oficial insarcinat cu conducerea
misiunii in cauza.
6. Alcatuirea planurilor. Sunt elaborate planuri cu privire la chestiunile politice, militare si logistice
pe care le presupune misiunea.
7. Furnizarea de trupe si suport logistic. Statele membre furnizeaza, la solicitarea ONU, efectivul
militar, civil si suportul logistic.
8. Implementarea misiunii. In deplin acord cu datele culese de pe teren, misiunea ONU de mentinere
a pacii este demarata in timpul cel mai scurt cu putinta.
9. Rapoartele Secretarului General. Secretarul General inainteaza constant Consiliului de Securitate
date cu privire la derularea misunii ONU de mentinere a pacii.
10. Reinoirea sau ajustarea mandatului misiunii. Consiliul de securitate poate recurge la o reinoire
a mandatului sau dimpotriva o ajustare a acestuia in functie de conditiile concrete de pe teren.
Curs 7: Misiunile ONU de meninere a pcii n Angola
La puin timp dup proclamarea independenei Angolei n noiembrie 1975 aceasta devenea scena de
desfurare a unui sngeros rzboi civil, care cu mici ntreruperi, pn n anul 2002 va determina moartea a
peste 500 de mii oameni, 3 miloane oameni dislocai forat, 30 de mii refugiai i 70 de mii ce au suferit
amputaii.
Rzboiul civil opunea dou fore principale:
-MPLA(Micarea Popular pt Eliberarea Angolei)
-UNITA(Uniunea Naional pt Independen Total a Angolei), FNLA(Frontul Naional pt Eliberarea
Angolei).
n esen Angola devenea terenul de desfurare a unui proxywar, MPLA, susinut de Cuba i URSS, iar
UNITA i FNLA susinute de SUA, Africa de Sud i o parte din statele europene din Occident. n plus Africa
de Sud se va implica militar direct prin raidurile efectuate pe teritoriile Angolei, iar Cuba va trimite un
consistent efectiv militar.
n noiembrie 1987, prin intermediul Rezoluiei 602, Consiliul de Securitate ONU solicita Africii de Sud si retrag trupele din Angola. n urma negocierilor din mai-septembrie 1988 s-a convenit asupra retragerii
trupelor cubaneze din Angola , pn n iulie 1991. Trupele sud africane urmau a fi retrase i din Angola i din
Namibia.
UNAVEM 1 (United Nations Angola Verification Mission)- ianuarie 1989-mai 1991
Era format din 70 de observatori nenarmai, scopul dislocrii acestora fiind supervizarea procesului de
retragere a celor 50 de mii soldai cubanezi, ndeplinirea acordului cu calendarul de retragere stabilit ntre
Angola i Cuba, astfel la 26 mai 1991 ntregul efectiv militar cubanez din Angola fusese retras.
Cteva zile mai trziu, 31 mai 1991, cu Portugalia ca si mediator i SUA i URSS ca i observatori, erau
semnate acordurile de la Bicesse, ntre MPLA i UNITA, acorduri ce prevedeau urmtoarele:
ncetarea focului i crearea unei comisii pentru monitorizare
Organizarea de alegeri libere sub suprevizare internaionala
Integrarea celor dou armate ntr-una naional
Eliberarea prizonierilor politici i a celor de rzboi
UNAVEM 2 (mai 1991- februarie 1995)-autorizat prin Rezoluia 696 a Consiliului de Securitate ONU
Misiunea n cauz a constat n dislocarea a 350 de observatori militari; scopul acestora fiind verficarea
modului n care grupurile de monitorizare stabilite prin acordurile de la Bicesse i ndeplineau atribuiile.
Totodat prin rezoluia 747 pe 1992 a Consiliului de Securitate ONU, UNAVEM 2 era nsrcinat i cu
supravegherea alegerilor prezideniale i legislative din Angola.
n esen, cei 350 de observatori militari trebuiau s supervizeze demobilizarea de 200 de mii de oameni, iar
cei 400 de observatori s supravegheze alegerile legislative i prezideniale desfurate pe un teritoriu imens.
(Spania+Frana+Germania).
Alegerile din septembrie 1992 aveau s fie ctigate de MPLA, iar UNITA le-a declarat a fi frauduloase i
pe cale de consecin ostilitile din Angola au fost reluate.
Acestea vor nceta la 20 noiembrie 1994, odat cu semnarea de ctre MPLA i UNITA a acordului de pace
de la Lusaka(Zambia de astzi).
UNAVEM 3
Ca urmare a acestui acord, prin Rezoluia 976 a CS-ONU, era implementat UNAVEM 3, constnd dintr-un
personal militar ce nsuma 7 mii de oameni , 350 de observatori militari i 260 de poliiti civili.

Mandatul UNAVEM 3 era unul amplu, vizndu-se:

Monitorizarea ncetrii focului
Verificarea demobilizrii i dezarmrii trupelor combatante
Implementarea organismelor de administratie i n zonele controlate de UNITA
Supervizarea crerii unei armate naionale
Monitorizarea poliiei din Angola
Desfurarea de aciuni umanitare
Verificarea i monitorizarea alegerilor prezideniale
Dei operaiunea n cauz fusese autorizat de CS n februarie 1995, trupele ONU de meninere a pcii au
sosit n Angola abia n vara, fapt ce a determinat violri repetate de ambele pri a prevederilor acordurilor de
la Lusaka.
n ciuda acestor neajunsuri, misiunea ONU a obinut i cteva succese pariale printre care:
- 11 mii de soldai ai UNITA au fost integrai n armata naional(9 generali)
- Drumuri i poduri reabilitate
- Minele au fost demorsate, iar n aprilie 1997 a fost instituit un guvern de unitate naional i reconciliere,
grupnd att membrii ai MPLA, ct i UNITA
ns, n mai 1997 Mobutu Sese Seko, preedinte al Zairului din noiembrie 1965 este nlturat de la putere,
fapt ce a determinat implicarea UNITA n luptele militare din Zair, determinat de comerul cu diamante, ce
aducea UNITA 500 milioane de dolari pe an.
n plus, n nord-estul Angolei a reizbucnit conflictul dintre trupele guvernamentale i trupele UNITA. n
ciuda acestor evoluii CS-ONU a acceptat n 1997 ncheierea mandatului UNAVEM 3 i nlocuirea acesteia cu
o misiune mult mai redus MONUA( iulie 1997-februarie 1999).
n rezoluia ce statua ncheierea UNAVEM 3, CS cataloga misiunea n cauz ca fiind un succes.
n iunie 1998 CS impunea un set de sanciuni la adresa UNITA, solicitndu-se monitorizarea internaional a
comerului cu diamante. Drept urmare, UNITA a catalogat rezoluia n cauz ca fiind un atac al ONU,
recurgnd la hruirea i chiar ncarcerarea unor membri ai personalului ONU din Angola, precum i la
doborrea a dou avioane purtnd nsemnele ONU, de altfel, n decembrie 1998, Angola redevinse scen a
rzboiului civil.
n atare condiii n februarie 1999, ONU i va retrage misiunea din Angola. Rzboiul civil avea s
continuie pn n februarie 2002, soldndu-se cu nfrngerea UNITA.
Curs 8: Operatiunile ONU de mentinere a pacii in Congo
La 30 iunie 1960, Congo isi obtinea independenta, Patrice Lumumba fiind numit in functia de primministru, iar Josepf Kasavubu in functia de presedinte. Insa la cateva zile, dupa obtinerea independentei, la 5
iulie 1960, in randul armatei(larmee National Congolaise) izbucnea o revolta, in scurt timp Republica
Democrata Congo confruntandu-se cu aparitia a doua miscari secesioniste (la 11 iul 1960, in provincia
Katanga, miscare condusa de Moise Tsombae si la 8 august 1960, in South Kasai, miscare condusa de Albert
Kalonji). In atare conditii, la 10 iulie 1960 sublinind necesitatea asigurarii securitatii cetatenilor belgieni din
Congo, statul belgian disloca forte militare in zona, cu scopul stoparii violentelor. In cursul aceleiasi zile,
Patrice Lumumba solicita sprijinul ONU in antrenarea Larmee National Congolaise.
Doua zile mai tarziu, la 12 iulie 1960, Patrice Lumumba si Joseph Kasavubu solicitau sprijinul ONU
cu scopul stoparii interventiei belgiene. In seara aceleiasi zile ,Moise Tsombe, prin intermediul unui discurs
solicita autoritatilor belgiene recunoasterea independentei provinciei Katanga. La 14 iulie 1960, ca urmare a
solicitarilor formulat de autoritatile belgiene, CS al ONU adopta Rezolutia 143, implementand
ONUC((Opration des Nations Unies au Congo).
Scopul acestei operatiuni de mentinere a pacii rezida in retragerea fortelor belgiene din Congo precum
si in furnizarea de asistenta militara guvernului din Leopoldville (astazi Kinshasa). Pana in 19 iulie 1960,
efectivele militare aflate sub egida ONU, dislocate in Congo, intruneau aproximativ 14500 oameni, proveniti
din 30 tari.
De la bun inceput, Secretarul General al ONU Dag Hammarskjold a formulat o serie de principii in
conformitate cu Carta ONU, ONUC urmand a se abtine de la implicarea in lupta interna pentru putere din
Congo.
In vederea reprimarii miscarii secesioniste din Katanga, Patrice Lumumba a decis demararea unei
operatiuni militare, bazandu-se pe propriile sale trupe. Premierul congolez avea sa solicite sprijinul amiralului
Eisenhover, insa Washintonul va refuza. In atare conditii, premierul congolez va inainta o solicitare similara
Moscovei, Kremlinul oferindu-si sprijinul.

La 5 sept 1960, Joseph Kasavubu avea sa-l demita pe Patrice Lumumba din functia de prim-ministru.
La randul sau, considerand ca Jospeh Kasavubu isi depasise prerogativele constitutionale, Lumumba avea sa-l
demita pe presedinte. In conflictul dintre cei doi va interveni Joseph Detire Mobutu, care ulterior isi va lua
numele de Mobtu Sese Seku, care il va aresta pe Lumumba, recurgand totodata la expulzarea personalului
sovietic din Congo. Din acest moment, evenimentele se vor precipita, culminand cu asasinarea lui Patrice
Lumumba la 17 ianuarie 1961.
In atare conditii, in februarie 1961, CS al ONU adopta Rezolutia 161 prin intermediul careia milita
pentru adoptarea tuturor masurilor posibile in vederea evitarii unui razboi civil in Congo. In pofida tuturor
eforturilor ONUC (iulie 1960-iunie 1964) ostilitatile vor continua in Congo pana in noiembrie 1965, cand prin
intermediul unor lovituri de stat puterea era preluata de Mobutu.
Mobutu redenumeste Congo Zair.
Interventia ONU in Rwanda - UNAMIR
Intre 1992-1993, ONU a lansat un numar consistent de misiuni de mentinere a pacii in zonele ravasite
de pe urma razboiului civil. In cazul Rwandei, razboiul debutase in 1990, cand se declanseaza ostilitatile intre
fortele guvernului rwandez (hutu) si Frontul Patriotic din Rwanda (tusi).
Acest razboi civil debutase prin ofensiva lansata de Frontul Patriotic Rwandez ca urmare a masacrelor
asupra etnicilor tusi lansate de stat. Ca urmare a acorduriolor de la Arusha din iulie 1993, ambele parti au
solicitat sprijinul ONU pentru a superviza implementarea termenilor acordului. Prin urmare, la 5 oct 1993,
prin intermediul Rezolutiei 872, Consiliul de Securitate aproba lansarea UNAMIR (UN Assistance Mission
for Rwanda)
In conformitate cu capitolul 6 al Cartei ONU, obiectivele UNAMIR:
- supervizarea incetarii focului;
- asigurarea securitatii in Kigali;
- respectarea acordurilor de la Arusha;
- monitorizarea respectarii drepturilor omului, a repatrierii refugiatilor; acordarea de ajutor umanitar; creearea
conditiilor pentru organizarea unui proces electoral corect;
Desi secretarul general al ONU recomandase Cons. de Secu. ca preconizata misiune in Rwanda sa
recurga si la colectarea armelor, ca un mijloc de asigurare a securitatii, totusi, solicitarea in cauza nu a fost
inclusa in mandatul misiunii. Ordinele UNAMIR prevedeau recurgerea la forta doar in caz de auto-aparare,
Efectivul ce urma a fi trimis in Rwanda a fost stabilit la 2548 de militari si 30 de civili.
Comandantul militar al misiunii, a fost numit generalul canadian Romeo Dallair. In ianuarie 1994,
Dallair avertiza ONU asupra faptului ca primise informatii cu privire la intentia elementelor radicale din
interiorul guvernului rwandez asupra carora presedintele Juvenal Habyarimama nu avea control de a relansa
razboiul civil si de a organiza un genocid fiind alcatuite inclusiv liste cu etnici tutsi.
Totodata, aceste elemente radicale planuiau sa ucida membrii belgieni ai trupelor ONU tocmai pentru
a determina retragerea acestora.
In raspunsul ONU se mentiona necesitatea notificarilor presedintelui Habyarimama, precum si a
guvernelor SUA, Frantei si Belgiei.
Trei luni mai tarziu, scenariul in cauza devenea realitate. Astfel, la 6 aprilie 1994, presedintele Juvenal
Habyarimama a fost asasinat, iar la scurt timp 10 belgieni, membrii ai misiunii de pace, au fost masacrati, fapt
ce a determinat guvernul belgian, sa recurga la retragerea unilaterala a personalului belgian.
Astfel, in aprilie 1994, debuta genocidul rwandez, desfasurat pe parcusul a 100 de zile, numarul
victimelor fiind intre 500 000 - 1 000 000 de oameni.
In cursul aceleiasi luni, Secretarul General al ONU a inaintat Cons. de Secu 3 variante concrete de
actiune: retragerea totala a trupelor ONU, trimiterea unui efectiv masiv de trupe in conformitate cu art. 7 al
Cartei ONU; Diminuarea efectivelor din Rwanda.
In final, din pacate s-a optat pentru reducerea efectivului din Rwanda. Ulterior, la 17 mai 1994, prin
Rezolutia 918, CS aproba cresterea efectivului ONU di Rwanda la 5500 oameni. Reticenta statelor de a
furniza in timp util aces efectiv a determinat CS sa aprobe dislocarea sub mandat ONU a unui efectiv de trupe
franceze in zona, care urmau a actiona in conformitate cu prevederile capitolului 7 din Carta ONU. Acestea au
ajuns in zona la momentul in care Frontul Patriotic din Rwanda se afla deja in ofensiva si numerosi etnici hutu
se refugiasera in Zair.
Curs 9: Operatiunile ONU de mentinere a pacii in Somalia

Somalia este o tara alcatuita in principal dintr-o nomada si pastorala grupata in clanuri adesea rivale. In
ciuda limbii si religiei comune populatia somaleza nu a fost caracterizata de unitate tocmai din cauza acestei
structurari pe clanuri aparent mai puternica decat unitatea etnica.
In perioada colonialismului, somalezii fusesera divizat in 3 colonii distincte, Somalia britanica,
Somalia italiana si Somalia franceza(Djibuti de astazi).
In anul 1960, odata cu obtinerea independentei, Somalia britanica si italiana s-au unit intr-un singur
stat, iar la capatul catorva incercari de creare a unui guvern central, puterea avea sa fie preluata in 1969, in
urma unor lovituri militare, de catre generalul Mohamed Siad Barre.
In anul 1977, dupa proclamarea independentei de catre Djibouti se declanseaza un razboi somalezetiopian, vizand regiunea Ogaden, parte integranta a Etiopiei insa locuita in principal de somalezi. Razboiul
desfasurat intre 1977-1978 (sovieticii sprijina Etiopia, iar America Somalia) se soldeaza cu infrangerea
trupelor somaleze, dezastrul din Ogaden avand doua consecinte imediate: 1. Somalia a inceput sa se
confrunte tot mai mult cu problemele refugiatilor, devenind dependenta de ajutorul umanitar; 2.
infrangerea a condus la intensificarea antagonismului dintre clanuri, aceastea invinovatindu-se reciproc
pentru esecul campaniei militare.
Debarcarea de la putere a Generalului Mohamed Siad Barre in ianuarie 1991, cand mai controla doar
zona Mogadishului, nu a condus la o pacificare a Somaliei. Opozitia fata de regimul Bare, avea un singur
scop: inlaturarea acestuia, odata acest deziderat infaptuit, Somalia avea sa devina scena unor violente greu de
imaginat. Capitala Mogadishu fusese cucerita de liderii grupui Hawiye, respectiv de catre Mhamed Farah
Aidid si Ali Mahdi Muhamed, ulterior cuceririi capitalei, cei doi lideri intrand in conflict direct.
Razboiul pentru putere intre cei doi a impartit efectiv Mogadishu in doua tabere distincte, intre
noiembrie 1991 si martie 1992, decedand 30 000 oameni, iar altii 27 000 fiind raniti. In iunie 1992, 5 000
oameni decedau zilnic, iar alte 4,5 miliarde de oameni sufereau de inamitie(malnutritie). In ianuarie 1992, CS
al ONU adoptase Rezolutia 733 in virtutea careia era impus un embargo asupra tuturor livrarilor de arme cu
destinatia Somalia. Doua luni mai tarziu, in martie 1992, un acord de incetare a focului intre Ali Mahdi si
Aidid a facut posibila reluarea ajutorului umanitar. Situatia din Somalia avea sa determine orgnaizarea a 3
misiuni desfasurate sub egida ONU:UNOSOM I (United Nations Operation in Somalia - desfasurate intre
aprilie 1992- martie 1993), UNITAF (United Nations Unified Task Force desfasurat intre decembrie 1992-mai
1993) si UNISOM II (desfasurate intre martie 1993 - mai 1995)
UNISOM I
Anul 1992 a fost unul prolific sub aspectul organizarii msiunilor de mentinere a pacii desfasurate sub
egida ONU. Astfel in cursul acestui an, ONU a trimis o forta de 20 000 oameni in Cambodgia, 12 000 in
Croatia, cateva sute in El Salvador, cateva mii in Mozambic, planuind totodata cresterea numerica a acestor
efective. UNOSOM I a fost o operatiune traditionala de mentinere a pacii. Datorita acordului de incetare a
ostilitatilor, incheiat intre Ali Mahdi si Aidid, Consiliul de Securitate a aprobat in aprilie 1992 Rezolutia 751
in virtutea careia era autorizata trimiterea unui corp de 50 de observatori miltiari in Somalia, scopul acestora
rezidand in verificarea incetarii ostilitatilor, precum si in identificarea unor cai concrete pentru securizarea
rutelor de transport, imperios necesara pentru furnizarea ajutorului umanitar.
Cei 50 de observatori militari au putut fi dislocati in Mogadishu abia in august 1992, cand Ali Mahdi
si Aidid au acceptat misiunea in cauza. In paralel, ONU a preconizat trimiterea unui efectiv adiacent de 500 de
soldati cu scopul de a asigura securitatea rutelor de transport pentru furnizarea de ajutor umanitar, iar ulterior
se preconiza trimiterea unuei alte forte insumand 3 000 de sodlati. Cei 500 de soldati pakistanezi au fost
dislocati in portul si aeroportul din Mogadishu, insa nu au putut parasi aceste locatii din cauza lipsei acordului
liderilor locali. Mai mult, in noiembrie 1992, soldatii pakistanezi stationati in aeroportul din Mogadishu au
fost atacati de trupele locale lui Aidid. In atare conditii, prin intermediu Rezolutiei 794 a CS al ONU, din
decembrie 1992, era format UNITAF-ul, constand dintr-un efectiv multinational de 38 000 de soldati,
preponderent americani, aflati sub comanda americana.
Scopul UNITAF rezida nu in dezarmarea factiunilor somaleze rebele, ci in securizarea rutelor de
acces, imperios necesare furnizarii de ajutor umanitar.
Cateva luni mai tarziu, dupa realizarea partiala a acestui obiectiv, operatiunile au fost transferate
misiunii UNOSOM II. Misiunea in cauza, a fost o misiune multidimensiunala, de tipul peace inforcement
mandatata prin Rezolutia 814 a CS, sa recurga la dezarmarea a factiunilor rebele somaleze, in conformitate cu
capitolul 7 al Cartei ONU (art. 42,43)
UNOSOM II a fost prima misiune de mentinere a pacii din istoria ONU care a fost mandatata sa
foloseasca forta nu numai in caz de autoaparare, ci si in atingerea obiectivelor sale.
Radio Mogadishu, aflat sub controlul lui Aidid, a recurs la o puternica propaganda, catalogand
UNOSOM II drept o incercare de colonizare a Somaliei. La 5 iunie 1993, UNOSOM 2 decide inspectarea a 5
depozite de arme din Mogadishu. In cursul inspectiei unui asemenea depozit, se declanseaza o confruntare

armata intre soldatii pakistanezi si trupele fidele lui Aidid. In atare conditii SUA decide trimiterea in zona
aunui efectiv al US Army Rangers - Delta Force - e urmau a opera sub comanda separata de UNOSOM II. La
3 octombrie 1993, in momentul unui raid efectuat de trupele americane asupra taberei lui Aidid, izbucneste un
conflict armate intre acestia si trupele rebele, 18 soldati americani fiind ucisi.
In martie 1994, ca urmare a acestor evolutii, SUA isi vor retrage trupele din Somalia, fiind urmata la
scurt timp si de europeni. Ca urmare a cresterii numarului de victime in tabara ONU, dar si in cea somaleza, in
martie 1995, UNOSOM II se retragea din Somalia.
In ciuda acestui esec, misiunile ONU in Somalia au detinut si unele succese, precum acordarea de
ajutoare umanitare, reabilitarea scolilor, vaccinarea copiilor, etc. Din pacate insa, razboiul civil din Somalia
continua si astazi.
Curs 10: NATO si OTV(Organizatia Tratatului de la Varsovia)
In anul 1945, odata cu creearea ONU, se pornea de la premisa ca in perioada post-belica niciuna dintre
puterile invingatore nu va cauta sa-si mareasca teritoriul sau sa-si extinda influenta intr-o anumita regiune. In
sovietizarea Europei Centrale si Rasaritene precum si debutul Razboiului Rece aveau sa zadarniceasca aceste
deziderate. De altfel inca din iulie 1945, premierul britanic Winston Churchill isi exprima ingrijorarea cu
privire la comportamentul factorilor decizionali de la Kremlin in zonele ocupate de Armata Rosie. Peste
aproape un an la 5 martie 1946, in cadrul discursului sau de la Fullton, fostul premier va utiliza pentru prima
oara sintagma ,,cortina de fier, ilustrand metaforic diviziunea politico ideologica a continetului european.
Anul 1947 avea sa fie martorul a numeroase prefaceri in relatiile dintre cei trei mari. Astfel au esuat
toate tratativele de armonizare a pozitiilor cu privire la viitorul Germaniei. In plus la 12 martie 1947, era
acceptata de catre Congresul American cunoscuta de acum Doctrina Truman. Fundamentata pe principiul
containementului(ingradirii) elaborat de G. F. Kennan si indreptata impotriva tendintelor hegemonice ale
Kremlinului, doctrina Truman sublinia faptul ca SUA vor oferi sprijin tuturor statelor ce doreau sa aleaga
democratia. Prin urmare nu este surprinzator faptul ca prin discursul rostit de Truman in fata Congresului
acesta din urma a acceptat acordarea unui ajutor de 400 mil de dolari, Greciei si Turciei pentru a preintampina
extinderea influentei sovietice in zona. In contextul post-belic tot mai tensionat, necesitatea cooperari
economice si militare intre statele vest-europene se va manifesta plenar.
Pornind de la aceasta premisa, Oficiul de planificare politica, condus de catre Kennan, va elabora
proiectul unui plan de redresare economica a Europei.
Ulterior, acesta va lua forma planului Marshall, anuntat de catre cunoscutul general american in cadrul
discursului sau de la Universitatea Harvard din 5 iunie 1947.
Planul Marshall a costat guvernul american nu mai putin de 13mlrd. de $ contribuind masiv la
revirimentul economic al Europei Occidentale. Anul 1947 avea sa fie si martorul cresterii in intensitate a
cooperari europene. Astfel in martie 1947 intre Marea Britanie si Franta era semnat un tratat de alianta si
assistenta mutuala cunoscut drept tratatul de la Dunkerk.
In martie 1948 liderii Frantei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului si Marii Britanii, semnau tratatul de la
Bruxelles, acesta contribuind masiv la crearea unui sistem defensiv comun, precum si la intensificarea
legaturilor economice si culturale cu scopul declarat al respingerii amenintarilor de natura politica, militara
sau ideologica.
Pana la acel moment SUA nu isi manifestase in mod deschis intentia de a participa ca si parte
semnatara a acestor tratate. Insa, in iunie 1948, la initiativa senatorului republican Arthur Vanderberg, Senatul
American adopta o rezolutie cunoscuta in istoriografie drept Rezolutia Vanderberg in virtutea careia SUA
puteau participa ca si parte integranta a tratatelor mutale de aparare, cu scopul declarat al mentinerii securitatii
internationale.
Intre timp insa, pe arena internationala evenimentele aveau sa se precipite, astfel in februarie 1948,
comunistii preluau abuziv puterea in Cehoslovacia, iar cateva luni mai tarziu in iunie 1948 deputa prima criza
a Berlinului. Intr-un atare climat discutiile preliminare in directia semanrii unui Tratat Atlantic cu caracter
strict defensiv au deputat in iulie 1948 la Washington, iar la sfarsitul lui octombrie principiile generale ale
acestuia fusesera deja creionate. Redactarea tratatului a deputat in decembrie 1948, iar in martie 1949 a fost
facut cunsocut public.
La 15 martie 1949 SUA, Canada si statele semnatare ale tratatului de la Bruxelles au invitat
Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia sa li se alature, Tratatul Atlanticului de Nord, fiind semnat
la 4 aprilie 1949 la Washington DC. In contextul Razboiului Rece, Grecia si Turcia aveau sa se alature NATO
in 1952, Germania federala in 1955 si Spania in 1982.
La momentul actual NATO cuprinde 28 de state de pe urma celor 3 valuri de aderare din 1999, 2004 si
2009.

Pactul de la Varsovia(OTV)
Tratatul de prietenie, cooperare si asistenta mutala a fost semnat la 14 mai 1955 la Varsovia, instituind
un sistem de alianta intre URSS si aliatii sai est-europeni. Trebuie sa mentionam faptul ca tratatul in cauza era
aproape identic cu continutul tratatelor bilaterale semante de URSS cu satelitii est-europeni in intervalul 19451949, tratate ce statuau prezenta Armatei Rosii pe teritoriul acestor state. In esenta, URSS, Albania, Bulgaria,
Ungaria, Romania, Polonia, Cehoslovacia si Germania de Est se angajau sa recurga la un raspuns colectiv in
cazul in care unul dintre statele membre era atacat. Pretextele crearii Pactului de la Varsovia au fost
reprezentate de accederea Germaniei Federale in cadrul NATO la 5 mai 1955, precum si de semnarea
tratatului cu Austria, din 15 mai 1955, ce stipula statutul neutru al Austriei, precum si retragerea trupelor
sovietice din acest an.
In realitate insa scopurile creeari pactului de la Varsovia erau 2:
- unul nu foarte plauzibil, sovieticii doreau sa transmita satelitilor est-europeni faptul ca nu li se va
acorda si lor statutul de neutralitate
- in contextul tensionarii razboiului rece, Nikita Hrusciov avea sa utilizeze Pactul de Varsovia ca
si un instrument al propagandei sovietice(apelurile sovietice privind desfiintarea blocurilor politicomilitare rivale)
Organismul central al OTV, a fost reprezentat de Comitetul Politic Consultativ, alcatuit din liderii
partidelor comuniste est-europene, Comitet ce se reunea anual intr-una din capitatlele statelor membre.
Totodata a fost creat si un comandament unificat, primul comandant surpem al Fortelor Militare Reunite ale
OTV fiind maresalul Ivan Konev.
Incepand cu sfarsitul anilor 50 in interiorul monolitului comunist aveau sa apara tendinte centrifuge.
In cursul anului 1956 generalii polonezi solicitau prin intermediul unui memorandum o reformare a OTV,
pentru a reduce dominatia sovietica in interiorul aliantei. In cursul aceluiasi an, in contextul Revolutiei
Ungare, Imre Nagy declara neutralitatea Ungariei, solicitand iesirea statului ungar din OTV. Sovieticii insa
vor reprima brutal revolutia ungara.
La apogeul celei de-a 3-a crize a Berlinului(1958-1961), Albania isi va retrage suportul pentru OTV,
ulterior retragandu-se formal din alianta in 1968. De altfel anul 1968 avea sa fie martor lipsei de coeziune din
interiorul OTV, odata cu debutul primaverii de la Praga(Romania va denunta invazia Cehoslovaciei de catre
trupele OTV, considerand-o pe buna dreptate, drept o incalcare grava a suveranitatii statului Cehoslovac).
In cadrul intalnirii Comitetului Politic Consultativ de la Budapesta, din martie 1969, se va recurge la o
reorganizare OTV, acum fiind constuite un Comitet al Ministrilor Apararii, un Consiliul Militar, precum si un
Comitet pentru Tehnologie.
In contextul disolutiei regimurilor comuniste din Europa Centrala si Rasariteana, OTV va deveni un
organism anacron, fiind dizolvat oficial la 1 iulie 1991.

Actul final de la Helsinki-1975

nc din 1954 de la Geneva , sovieticii ncercaser s obin prin toate cile diplomatice recunoaterea
achiziiilor teritoriale de dupa cel de-al Doilea Rzboi Mondial, precum i situaia de facto din Europa
Central i Rsritean.
n mod evident statele occidentale se opuseser unei atare solicitri, ns la finele anilor 60, pe fondul unei
dorine aproape unanime de diminuare a antagonismului EST-VEST(cunoscut drept perioada de destindere),
statele occidentale aveau s-i nuaneze poziia. Prin urmare, n anul 1972, debuta o perioad de eforturi
diplomatice, perioad cunoscut n literatura de specialitate drept diplomaia care a lansat procesul Helsinki.
n esen demararea acestei diplomaii fusese rezultatul aciunii a doi factori determinani. Astfel, n cadrul
declaraiei de la Bucureti din 1966 a statelor membre a Pactului de la Varovia, se solicita organizarea unei
conferine al crui principal obiectiv era discutarea securitii n Europa. n viziunea membrilor Pactului de la
Varovia preconizata ntlnire din Europa, precum i a promova cooperarea european n domeniul tiinei,
culturii i tehnologiei.
n 1969, la rndul lor statele vest europene elaborau o declaraie cu privire la securitatea european,
solicitnd ca preconizata conferin pentru securitate i cooperare n Europa s ia n discuie i chestiunile
legate de drepturile omului i de mediu.
Diplomaia ce va lansa procesul Helsinki a cunoscut 4 etape distincte:
1. Noiembrie 1972-iunie 1973- consultrile de la Helsinki privind agenda de discuii a preconizatei
conferine pentru securitate i cooperare n Europa, precum i perioada de desfurare a acesteia.

2. 3-8 iulie 1973- ntlnirea ministrilor de externe, ntlnire ce a lansat Conferina pe securitate i
cooperare n Europa
3. August 1973-iunie 1975- au loc negocierile principale desfurate la Geneva
4. 30 iulie-1 august 1975- are loc Summitul final, pe parcursul cruia 35 de state europene i nordamericane, au semnat Actul final de la Helsinki.
Principiile abordate pe parcursul negocierilor au vizat:
-gestiunea suveranitii
-abinerea de la folosirea ameninriii a forei armate
-inviolabilitatea frontierelor
-integritate teritoriala
-rezolvarea panic a diferendelor
-neamestecul n chestiunile interne
-respectarea drepturilor omului i asigurarea libertilor fundamentale
-cooperarea ntre state, respectarea dreptului internaional.
Actul final de la Helsinki a fost structurat pe 3 couri:
1. Dimensiunea politico-militar: vizeaz suveranitatea naional i asigurarea securitii internaionale
2. Dimensiunea economic i de mediu: vizeaz cooperarea economic regional i combaterea
deteriorrii mediului
3. Dimensiunea drepturilor omului: vizeaz respectarea acestora
Iniial, opinia public occidental a fost ostil Actului final de la Helsinki, tocmai pentru c indirect acesta recunotea
achiziiile teritoriale sovietice de dup cel de-al Doilea Rzboi Mondial, inclusiv statele baltice, precum i dominaia
URSS asupra Europei Central i Rsritene, ns semnificaia Actului final de la Helsinki poate fi citit i printr-o alt
gril de interpretare.Datorit existenei dimensiunii drepturilor omului, acest document a permis apariia unor grupri
disidente n interiorul blocului comunist( Carta 77, Solidaritatea).

Actul final de la Helsinki a marcat aadar lansarea procesului Helsinki, n fapt organizarea periodic a
conferinelor pentru securitate i cooperare n Europa, scopul acestora rezidnd n monitorizarea
implementrii prevederilor Actului final de la Helsinki.
Astfel, ntre octombrie 1977-martie 1978, s-a desfurat CSCE de la Belgrad, care a statuat dreptul la o
monitorizare a respectrii prevederilor AFH, precum i tragerea la rspundere a statelor care nu le respectau.
n contextul celui de-al doilea Rzboi Rece( rboiul din Afganistan), CSCE, desfurat la Madridnoiembrie 1980- septembrie 1983, nu a reuit s atenueze revirimentul tensiunilor dintre Est-Vest datorate
unor revoluii de natur internaional( Rzboiul din Afganistan, impunerea legii mariale n Polonia,
doborrea CKAL sept 1983).
Ulterior, n cadrul Summitului de la Viena- noiembri 1986-ianuarie 1989, s-au consemnat progrese
seminficative n special n direcia toleranei religioase, dreptul la emigrare, dreptul minoritilor naionale.
Totodat, n noiembrie 1990, n cadrul Summitului de la Paris, se finaliza cu semnarea Cartei de la
Paris( Carta pentru o nou Europ), ce recunotea noile evoluii geopolitice survenite pe btrnul continent,
proclamnd o era a pcii, democraiei i unitii.
n cadrul Summitului de la Budapesta- decembrie 1994, CSCE era denumita OSCE, devenind cea mai
important organizaie de securitate internaional regional.