Sunteți pe pagina 1din 71
UNIVERSITATEA BABEŞ -BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Facultatea de

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Facultatea de Studii Europene

Specializarea: Relaţii internaţionale şi studii europene Disciplina: Instituţiile UE

SUPORT DE CURS

ANUL I

Semestrul 2

Cluj Napoca

2013

Universitatea Babeş–Bolyai, ClujNapoca

Facultatea Studii Europene

Anul universitar 2013-2014

Semestrul II

Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

Titlul disciplinei: Instituţiile UE

Codul:SLR0005

Numărul de credite:5

Locul de desfăşurare:Facultatea de Studii Europene

Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator

Nume, titlul ştiinţific: Nicolae Păun, profesor universitar doctor;

Informaţii de contact (adresă e-mail, eventual nr. de telefon): npaun @euro.ubbcluj.ro,

Ore de audienţă: miercuri : 18 - 20

Descrierea disciplinei:

Disciplina INSTITUŢIILE UE prezintă evoluţia istorică, caracteristicile şi principiile pe baza cărora actorii Uniunii Europene îşi desfăşoară activitatea. Proiectul european este unul fundamental pentru spiritul, spaţiul, valorile şi identitatea europeană. Analiza instituţiilor din structura Uniunii, relaţia dintre supra-naţional, naţional şi regional/local este necesară pentru pregătirea studenţilor în înţelegerea proceselor atât de dinamice ale funcţionării acestora. Înţelegerea procesului de funcţionare al instituţiilor comunitare reprezintă tema prioritară în cadrul cursului, la fel ca şi analiza acestora.

Competenţele disciplinei:

Studenţii primesc imaginea şi viziunea evoluţiei asupra proiectului european si a viitorului UE, a entităţilor şi procedurilor de lucru care compun aparatul funcţional al UE.

Bibliografia obligatorie:

1. Dan Niţă şi Eduard Dragomir, Instituţiile Uniunii Europene conform Tratatului de la Lisabona intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Piteşti: Nomina Lex, 2009.

2. Neill Nugent, The Government and Politics of the European Union, ed. a 7-a, Basingstoke:

Palgrave Macmillan, 2010

3. Iordan-Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Iaşi: Polirom, 2008

4. PAUN, Nicolae, Institutiile Uniunii Europene, Ed. EFES, Cluj Napoca, 2004 ;

5. PAUN, Nicolae, A.C. PAUN, G. CICEO, Europa Unita, Europa Noastra, PUC, Cluj Napoca,

2003;

Planificarea /Calendarul întâlnirilor şi a verificărilor/examinărilor intermediare:

I.-III. Instituţiile europene: dimeniune istorică şi perspectivă contemporană (8 ore)

Interdependenţe instituţionale Capacitate de guvernare colectivă, Inserţia domeniului naţional în spaţiul european Evoluţie istorică Caracteristici şi principii care guvernează activitatea instituţiilor europene Noul instituţionalism european

Bibliografie:

D.

Niţă, E. Dragomir, Instituţiile UE

,

N.

N.

p. 39-50. p. 27-33, 87-90.

,

Nugent, The Government and Politics

Păun et al, Finalitatea Europei, p. 72-100

IV.-V. Comisia Europeană (4 ore)

Evoluţie istorică Organizare internă Funcţionare şi responsabilităţi

Bibliografie:

D.

Niţă, E. Dragomir, Instituţiile UE

,

p. 307-322, 413-425.

N.

Nugent, The Government and Politics

,

p. 105-118, 122-135

VI.-VII. Consiliul UE şi Consiliul European (5 ore)

Evoluţie istorică Organizare internă Funcţiuni

Bibliografie:

D.

Niţă, E. Dragomir, Instituţiile UE

,

p. 50-69, 69-81, 110-114

N.

Nugent, The Government and Politics

,

p. 122-135, 139-147

VIII.-IX. Parlamentul European (5 ore)

Evoluţie istorică Organizare internă Grupuri politice Funcţionare şi responsabilităţi

Bibliografie:

D.

Niţă, E. Dragomir, Instituţiile UE

,

p. 114-146, 164-180, 185-200, 212-230

N.

Nugent, The Government and Politics

,p.

190-207

X.-XII. Integrând interese ale UE (6 ore)

Comitetul Social şi Economic Comitetul Regiunilor Curtea de Conturi Banca Centrală Europeană Banca Europeană de Investiţii Agenţii Europene

Bibliografie:

D.

Niţă, E. Dragomir, Instituţiile UE

,

p. 688-731, 651-681

N.

Nugent, The Government and Politics

,

p. 227-245

Modul de evaluare:

Nota finala este alcatuita din mai multe fractiuni :

activitate pe parcurs: 30% (teste din bibliografia obligatorie) 70% examen scris

Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale:

Activitatea la seminarii este obligatorie in proportie de 2/3 din volumul orar si se conditioneaza prezenta de la examen de activitatile specifice seminarului.

Plagiatul duce la excluderea de la examen. Contestatiile se rezolva doar in cadrul sesiunii urmare a listelor cu valuarile finale care se afiseaza la aviziarrul catedrei si pe forumul anului respectiv.

Bibliografie opţională :

1. Didier Blanc, Béatrice Boissard (coord.), Institutions européennes, Miskolc: Miskolc University Press, 2008.

2. Richard Corbett, Francis Jacobs şi Michael Shackleton, Parlamentul European, ed. a 6-a, Bucureşti: Monitorul Oficial, 2007.

3. Desmond Dinan, Ever Closer Union, Basingstoke, Palgrave, 2009.

4. Alan Hardcare (ed.), How the EU Institutions Work and How to Work with EU Institutions, Londra: John Harper, 2011.

5. Knud Erik Jørgensen, Mark A. Pollack şi Ben Rosamond (ed.), Handbook of European Union Politics, Londra: Sage, 2007.

6. John McCormick, The European Union Politics and Policies, ed. a 4-a, Boulder: Westview Press,

2008.

7. Nicolae Păun et. al., Finalitatea Europei, Cluj-Napoca: EFES, 2005.

8. David Spence (ed.), Comisia Europeană, Bucureşti: Monitorul Oficial, 2006.

9. Helen Wallace, Mark A. Pollack şi Alasdair R. Young (ed.), Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ed. a 6-a, trad. din lb. engleză, Bucureşti: Institutul European din România, 2011.

10. Jan Werts, The European Council, Londra: John Harper Publishing, 2008.

11. BIBERE, Octav, Uniunea Europeana: între real şi virtual, All, Bucuresti, 1999

12. BURBAN, Jean-Louis, Parlamentul European, Meridiane, Bucuresti, 1999

13. DIACONU, Nicoleta, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Lumina Lex, Bucuresti, 2001

14. DINAN, Desmond, Ever closer union: An introduction to the European integration, Macmillan Press, London, 1999

15. PAUN, Nicolae, Construcţia europeana modernă: idei, doctrine, fapte şi institutii economice: de la Congresul de la Viena (1815) la Tratatul de la Roma (1957), EFES, Cluj-Napoca, 1997

16. PAUN, Nicolae, Istoria construcţiei europene: de la Tratatul de la Roma la Tratatul de la Nisa, editia a 2-a, EFES, Cluj-Napoca, 2000

17. VESE, Vasile, Istoria integrării europene, PUC, Cluj-Napoca, 2001

18. YVARS, Bernard, Economie de l'Union Europeenne, Dunod, Paris, 2001

19. Bărbulescu G. (2001), De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, Trei, Bucureşti

20. Mihailă M., Suciu C., Stan D. (2002), Drept instituţional comunitar, Nomina Lex, Bucureşti

21. Tratatul privind Uniunea Europeana,

22. Comisia Europeana (2011), Departamente (directii generale si servicii), http://ec.europa.eu/about/ds_ro.htm] accesat decembrie 2011

23. Comisia Europeana, 2007, Tratatele Uniunii Europene,

[http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_1.pdf]

24. Comisia Europeană ( 2011), Cum suntem finanţaţi, [http://ec.europa.eu/civil_service/about/budget/index_ro.htm] accesat Decembrie 2011

25. Comisia Europeană (2011), The Commission's weekly College meetings

26. Peterson, J., Shackelton, M. (2002), Editura Oxford University Press, New York.

27. Sabathil, G., Klemens, J., Kesler, B. (2008), The European Commission-an esentianl guide to the institution, the procedures and the policies, Editura MPG Books Ltd., Cornwall.

28. Spence, D (2008), Comisia Europeana, Editura Moditorul Oficial, Bucuresti

29. Staab, A. (2011), The European Union Explained, Editura Indiana University Press, Bloomington

31. www. Infoeuropa.org

Modul 1

INSTITUŢII EUROPENE: DIMESIUNE ISTORICĂ ŞI PERSPECTIVĂ CONTEMPORANĂ

Scopul modulului: este acela de a familiariza studenţii cu noţiuni legate de instituţiile europene în vederea înţelegerii modului de formare şi funcţionare cât şi a locului şi rolului lor în construcţia europeană.

Obiectivele modulului:

Cunoaş terea trăsăturilor definitorii ale institu ţ iilor europene; şterea trăsăturilor definitorii ale instituţiilor europene;

Înţelegerea formării ş i func ţionării instituţ iilor uniunii ţelegerea formării şi funcţionării instituţiilor uniunii

europene;

Cunoaşterea conceptului de capacitate de guvernare colectivă; şterea conceptului de capacitate de guvernare colectivă;

Dezvoltarea capacităţii de analiză asupra problematicii legate deşterea conceptului de capacitate de guvernare colectivă; institu ţ iile europene; În ţ elegerea raportului dintre

instituţiile europene;

Înţ elegerea raportului dintre na ţ ional ş i european în procesul de ţelegerea raportului dintre naţional şi european în procesul de

dezvoltare europeană.

Instituţiile Uniunii Europene sunt caracterizate prin patru aspecte definitorii. 1

sunt irevocabil interdependente: oricât de mult ar concura între ele însele, sunt con- damnate să reuşească sau să eşueze împreună.

funcţionalitatea lor este supusă îndoielii - capacitatea lor de a îndeplini funcţiile centrale ale Uniunii Europene de a oferi un leadership, de a administra politici şi de a integra interese (în primul rând naţionale) – este subiectul tuturor dubiilor, mai ales după extinderea la 27 de membri şi în semi-criză după respingerea Tratatului constituţional.

extinderea rolului lor - guvernele statelor membre ale Uniunii Europene au „lansat pe piaţă” un nou tip de opţiuni instituţionale pentru a lega sectorul naţional în modalităţile de luare a deciziilor în Uniune.

necesitatea de a fi cunoscute - înţelegerea guvernării colective în Europa cere examinarea atentă a modului în care instituţiile Uniunii Europene funcţionează şi interacţionează.

1 Nicolae Păun, Finalitatea Europei, pg.72.

Scopul cu care au fost create Instituţiile europene este acela de a administra relaţiile dintre statele membre. Cel mai important scop al instituţiilor Uniunii – de a administra enorma interdependenţă ce leagă statele europene între ele – a dat naştere cererii faţă de ceea ce poate fi numit „guvernare colectivă” în cadrul procesului de guvernanţă europeană. 2

Dimensiunea istorică

Din perspectivă istorică integrarea europeană e un proiect care a început cu un obiectiv economic: să unească producţia de oţel şi cărbune a statelor europene (motoare economice în anii ’50); să dezvolte o piaţă comună şi de liber-schimb în privinţa altor bunuri. 3

Încă de la început formarea unor instituţii în Europa avea scopul politic de a face statele europene mai dependente unele de altele şi de a evita viitoarele conflicte militare, fie ele doar idei.

Cu privire la instituţiile Uniunii Europene există patru mari dileme: 4

1. interdependenţa lor (însemnând că sunt condamnate să reuşească sau să eşueze împreună);

2. capacitatea lor de a îndeplini funcţii de guvernare colectivă în Uniunea Europeană, pentru că aceasta e limitată;

3. procesul de întreţesere a „naţionalului” cu „europeanul”. Acesta a devenit mult mai complicat decât în anii ’50 sau ’60 – guvernele experimentează o suită întreagă de forme noi de luare a deciziilor şi chiar noi tipuri de „acquis-uri (ca şi acquis-ul Schengen sau acquis-ul PESC) pentru a mai înainta un pas pe calea guvernării colective.

4. nivelul de înţelegere al guvernării colective şi al guvernanţei europene, care cere examinarea atentă a modului în care instituţiile Uniunii Europene funcţionează şi interacţionează.

Interdependenţa instituţională:

Interdependenţa instituţională evidenţiază faptul că nici una din instituţiile europene nu poate fi complet autonomă. Toate sunt interdependente, conectate, atât între ele cât şi la spaţiul naţional şi cel supranaţional. 5 Ceea ce rezultă din această interdependenţă este ideea de responsabilitate colectivă, care exprimă răspunderea faţă de politicile europene aplicate. 6 Responsabilitatea colectivă nu elimină autonomia instituţiilor europene. Instituţiile se bucură de un enorm grad de libertate, conferit de însuşi statutul lor (ex. Banca Centrală

2 Ibid, p. 73.

3 Ibid., p. 74.

4 Ibid., p. 77.

5 Ibid.

6 Ibid.

Europeană). Dar ele au nevoie de conexiuni bine definite cu celelalte instituţii pentru a putea acţiona în deplină capacitate. Limite (păcate) ale instituţiilor europene:

Bătălia pentru un areal de acţiune cât mai mare.capacitate. Limite ( păcate ) ale instituţiilor europene: Sunt perioade în care instituţiile par a fi

Sunt perioade în care instituţiile par a fi mai degrabă interesate să intre în zone conflictuale decât să aplice politici la nivel european. Există o dualitate în acest aspect: pe cât concurează pentru spaţiu de acţiune, instituţiile concurează şi pentru a- şi acredita po - liticile, ceea ce, în final, se dovedeşte a avea un -şi acredita po- liticile, ceea ce, în final, se dovedeşte a avea un efect pozitiv. 7 Ideea responsabilităţii colective se reflectă prin faptul că instituţiile au devenit responsabile în mod colectiv pentru activitatea Uniunii, practic la orice nivel. De la grupurile de lucru ale Consiliului până la CoRePer, viziunile naţionale sunt aduse la un numitor comun. Instituţiile europene au un rol semnificativ pentru prosperitatea Europei: pentru a crea o Europă mai unită şi mai prosperă depinde acum, mai mult ca niciodată, de abilitatea instituţiilor Uniunii Europene de a lucra împreună, ca elemente ale unui sistem coerent, oferind o guvernare colectivă. 8

Capacitatea de guvernare colectivă. Guvernanţa europeană

Pentru înţelegerea noţiunii de guvernare colectivă sunt necesare câteva întrebări: Sunt instituţiile europene capabile să-şi îndeplinească sarcina marii guvernări continentale? Are Uniunea Europeană capacitatea de a fi / rămâne eficientă în contextul unei mega-Europe cu 29 de state? 9 În sistemul instituţional european, instituţiile au funcţionat perfect pentru Europa celor Şase, apoi pentru cea a celor Nouă, a celor Doisprezece şi în final, greoi, Cincisprezece. Europa- 27, va suferi ea de ceea ce francezii sceptici numesc immobilisme? E acest immobilisme inevitabil? E vreun eventual declin inevitabil? 10 Fenomenul de guvernare al instituţiilor Uniunii Europene ridică anumite probleme de înţelegere datorită absenţei aspectelor specifice guvernării în general la nivel european: nu există o ierarhie a instituţiilor, nu există un guvern propriu zis şi nici măcar o opoziţie. Nici un partid politic nu poate reclama guvernarea Uniunii. Nu există un cabinet ministerial, nu există un executiv. Consiliul European acţionează ca un „comitet directiv” pentru Uniunea Europeană, iar proiectul de Constituţie îi consacra supremaţia. 11 Absenţa unei ierarhie în interiorul Uniunii Europene are atât aspecte pozitive cât negative. Din perspectivă pozitivă - susţinerea participării tuturor părţilor. Nimeni nu câştigă permanent. Guvernarea colectivă e de nepracticat (nerealizat) în lipsa compromisului: renunţi la poziţia ta în favoarea unui compromis azi doar dacă ai certitudinea că obţii rezultate mai bune mâine. Ca aspect negativ ea determină probleme atât de management cât şi de orientare politică.

7 Ibid., p. 78.

8 Ibid., p. 79.

9 Ibid.

10 Ibid., p. 80.

11 Ibid.

Uniunea Europeană a acţionat în mare măsură ca un consorţiu de guvernare, în care multe chestiuni sunt lăsate ambigue pentru a facilita compromisul. Pentru aceasta se plăteşte însă un anumit preţ în termeni de management eficient, însemnând: alegerea priorităţilor, aplicarea iniţiativelor deja alese, implementarea lor efectivă. 12 O mare parte din guvernarea Uniunii Europene provine din structuri orizontale şi

reţele de politici foarte autonome care prezidează peste sectoare individuale de politici. (p.82). Cu toate acestea, responsabilitatea e împărţită în mare măsură atât pentru propunerile cât şi pentru rezultatele finale ale politicilor. Consecinţa este următoarea: problemele care apar din acest amestec de indecizii şi eludări între aspiraţiile şi capacităţile reale ale Uniunii Europene se agravează în mod natural de la an la an, prin faptul că UE îşi asumă sarcini pe care nu mai poate să le rezolve efectiv. 13 Capacitatea de a integra interesele este un alt aspect al guvernării colective. Până în anii ’80, sarcina de a executa integrarea de interese însemna aceea de a concilia interesele naţionale, de a le integra pe acestea într-un cerc strâmt al politicilor desemnat special pentru guvernarea colectivă a Comunităţii Economice Europene, de pildă politica agricolă comună şi comerţul extern. (p.84). Azi însă, competiţia pentru integrarea intereselor e mai complexă. Agenda de activităţi, de politici a Uniunii Europene s-a extins, un număr crescând de interese administrative şi politice îşi cer atât lansarea lor ca politici ale UE, cât şi să aibă un cuvânt de spus în procesul de elaborare. 14 Cu privire la guvernarea colectivă sunt necesare două avertismente. 15

integra interesele

instituţionale ale actorilor majori (care, la rândul lor, pot fi văzuţi ca integratori ai intereselor naţionale, mai îngust definite). Nici o mare politică a Uniunii Europene nu poate fi definită – cu excepţia unor sectoare ca şi comerţul, competiţia şi agricultura – fără marele consens venit de la Comisia Europeană, de la Consiliul European, de la Parlamentul European. Al doilea avertisment ţine de faptul că sistemul instituţional al Uniunii Europene a devenit cu timpul tot mai inovativ în sarcina sa de a integra interesele sectoriale. Una din trăsăturile esenţiale ale modificării înspre ceea ce poate fi numit instituţii post-moderne, ca răspuns la procesul de globalizare, este renunţarea la teritorialitate cu alte cuvinte, au apărut reţele specializate pe politici, trans-guvernamentale, având ca actori grupuri ce împărtăşesc mai multe trăsături comune între ele decât cu oficialii care se specializează în alte arii politice decât cele ale propriilor lor state (ex. Coreper).

Primul

este

că sistemul

UE are

o

capacitate

remarcabilă

de

a

Inserţia domeniului naţional în spaţiul european: subsidiaritatea răsturnată?

Instituţionalizarea guvernării colective în modalităţi care vor să păstreze explicit prerogativele şi priorităţile naţionale a dat naştere unor întrebări: se naţionalizează Uniunea

12 Ibid., p. 82.

13 Ibid., p. 83.

14 Ibid., p. 84.

15 Ibid., p. 85.

Europeană sau se europenizează statele naţionale? Dacă da: ce înseamnă naţionalizarea Uniunii Europene - dezunire sau inserarea naţiunii în nivelul transnaţional? Ce înseamnă europenizarea statelor naţionale? Tutelarea lor în mod evident sau aplicarea unei subsidiarităţi bine înţelese care să lase statul liber şi totuşi parte a ansamblului european? 16

Definiţia pentru europenizare – deseori percepută ca instituţionalizare e suficient de largă pentru a acoperi eclectismul procesului, încercând totuşi să fie şi inteligibilă, şi cu sens. Se convine, în genere, că europenizarea e un proces reorientând direcţia şi forma politicii către un grad la care dinamica politică şi economică a Uniunii Europene devine o parte a proiectelor naţionale administrative şi politice. 17

Mai pe scurt şi mai simplu: dacă guvernele UE nu-şi văd obiceiurile şi practicile administrative sau politice reflectate în munca Bruxelles-ului şi nu-şi conving cetăţenii că această similaritate (reflecţie chiar) e pură şi adevărată, aceştia – cetăţenii – vor fi tot mai reticenţi în a accepta transferul de competenţe către Bruxelles. 18

Există un imperativ general de a păstra nivelul naţional de control. Până şi cei mai mari federalişti sunt de părere că o construcţie europeană viitoare se va face pe baza naţiunilor, pe integrarea naţionalului în european, pentru că înlocuirea primului de către ultimul e pur şi simplu imposibil până acum (cu excepţia cazului monedei unice, care oricum – are alte rădăcini). P.91

S-a vorbit despre europenizare ca fiind nimic altceva decât o alternativă la comunita- rizare ca răspuns la guvernarea colectivă – astfel încât integrarea europeană nu mai are nici o teleologie, nici un scop clar. Se mai discută despre europenizare ca un pas intermediar pentru comunitarizare, aşa cum s-a văzut în politicile de Justiţie şi Afaceri interne, Mediu şi Cercetare

P.91.

Uniunea Europeană a ajuns la un punct de răscruce în dezvoltarea ei instituţională, mai ales datorită extinderii spre est.

Instituţiile europene şi noul instituţionalism

Prin modul în care sunt construite, cum funcţionează şi cum interacţionează, instituţiile sunt cel mai puternic determinant al vieţii politice a Uniunii Europene. Guvernarea colectivă în Europa nu poate fi înţeleasă fără instituţii, fără a şti cum lucrează acestea atât individual cât şi împreună, ca sistem. P.92 Există mini-instituţii, exact ca şi o centură de sateliţi în jurul unei planete. Uniunea Europeană e şi un ansamblu de agenţii, ceea ce face din competiţia inter-instituţională una din trăsăturile politice ale Uniunii Europene. Există şi noi mecanisme de la trialoguri via co-decizie

16 Ibid., p. 89.

17 Ibid.

18 Ibid., p. 90.

la acorduri inter-instituţionale – create pentru a canaliza şi controla conflictele dintre instituţiile Uniunii. Toţi actorii de pe scena politică a Uniunii Europene au identităţi multiple, pe care trebuie să le echilibreze sau să le reconcilieze în dezbaterile politice ale UE. Deseori se întâmplă ca actorii de pe scena politicilor Uniunii Europene să fie subiecţi cu sensibile chestiuni de identitate, care le pot motiva comportamentul şi acţiunile la un moment dat, intervenind asupra lor. Indiferent de cât de precis (sau nu) asemenea coincidenţe pot descrie spaţiul politic al Uniunii, nu poate exista nici un dubiu asupra faptului că instituţiile UE în sine pot oferi un spaţiu identitar crucial – alături de identitatea naţională, de partid, – pentru actorii de pe scena politică a Uniunii Europene. 19

În ciuda diversităţii, Europa are la centru un set de valori comune şi, astfel, de tradiţii instituţionale, în care statul e legat organic de societate şi societatea e semnificativ legată de natura statului. 20

Întrebări şi teme de reflecţie:

1. Explicaţi aspectele definitorii ale instituţiilor europene şi modul în care acestea se reflectă

în interdependenţa lor.

2. Care a fost obiectivul iniţial, din perspectivă istorică, a formării de instituţii europene?

3. Ce se înţelege prin interdependenţa instituţională şi ce rezultă din această caracteristică?

4. Analizaţi fenomenul guvernării colective în cadrul Uniunii Europene şi subliniaţi probleme

pe care le ridică acest fenomen şi care sunt avertismentele legate de aceasta.

5. Cum funcţionează relaţia dintre naţional şi european în procesul europenizării? Explicaţi

rolul naţiunilor în acest proces.

6. Care este rolul instituţiilor europene şi care sunt tipurile de instituţii care pun în lumină

noul instituţionalism.

19 Ibid., p. 90.

20 Ibid., p. 96.

Modulul 2 PREZENTAREA ACTORILOR GUVERNANŢEI EUROPENE

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu evoluţia istorcă, caracteristicile actorilor guvernanţei europene şi principiilor activităţii acestora. Obiectivele modulului:

Să prezinte evoluţia istorică a actorilor guvernanţei europene europene

Să prezinte caracteristicile actorilor guvernanţei europene europene

Să prezinte principiile care guvernează activitatea instituţiilor europeneevoluţia istorică a actorilor guvernanţei europene Să prezinte caracteristicile actorilor guvernanţei europene

1. Instituţile Uninuii Europene. Aspecte generale.

Insituţiile Uniunii Europene au fost create sub o formă solidă, formă care s-a păstrat până în prezent, structura instituţională fiind fondată pornind de la o organiyare cvadripartită, care este însă independentă de principiul separării puterilor, principiu care este de altfle substituit de principiul repreyentării intereselor, astfel:

-Consiliul apără interesele statelor membre -Parlamentul reprezintă interesul popoarelor statelor membre -Comisia apără interesul Comunităţilor -Curtea de Conturi asigură folosirea legalăa resurselor financiare -Curtea de Justiţie veghează ca regulile de drept să fie respectate.

2. Evoluţii istorice ale actorilor instituţionali cominitari În 1951, instituţiile se compuneau din:

a) Înalta Autoritate – formată dintr-un grup de 9 persoane, numite de către guvernele celor 6

ţări membre fondatoare. Dintre acestea, Germania, Franţa şi Italia aveau câte 2 membri numiţi.

Puterile acesteia erau executive şi cvasi-legislative. Aceasta râspundea în faţa Parlamentului European şi era asistată de un Comitet Consultativ de Reprezentare Socio-Economică

b) Consiliul Special de Minştri-coorodna şi reprezenta politicile şi guvernele statelor

membre. Acesta avea putere de decizie. Fiecare guvern putea să delege unul dintre mebri săi ca reprezentant. Insituţia prezenta astfel şi funcţia de conexiune între guvernele naţionale, care

vegheau asupra politicii lor economice şi Înalta Autoritate. Totodată, Consiliul era cel care aproba principalele decizii ale Înaltei Autorităţi.

c) Adunarea Comună era formată din 78 de membri, desemnaţi de către parlamentele

naţionale ale ţărilor membre, mebri careerau fie aleşi prin sufragiu universal, direct, fie numiţi.

Aceasta se întrunea minim o dată pe an. Aceasta avea drept de vot şi putea adopta o moţiune de

cenzură, cu majoritate de două treimi, ceea ce putea duce la demisia membrilor Înaltei Autorităţi, care avea totodatp obligaţia de a răspunde la interpelăriile Adunării. d) Curtea de Justiţie reprezintă cea-a de-a patra instituţie CECO. Era compusă din 7 judecătri şi 2 avocaţi generali, numiţie de guvernele statelor membre. Putea efectua independent, un control judiciar al actelor statelor membre şi Înaltei Autorităţi. Aceasta supraveghea totdată, respectarea Tratatului şi avea responsabilitatea de a interveni pentru soluţionarea diferendelor dintre Înalta Autoritate şi statele mebre sau particulari. Prin semnarea tratatelor CEE, CEEA şi a Convenţiei referitoare la unele instituţii comune ale Comunităţilor, au survenit o serie de schimbări, după cum urmează:

- Curtea de Justiţie s-a unificat cu curţile CEE şi CEEA

- Adunarea Comună s-a unificat cu adunările CEE şi CEEA în Adunarea Parlamentară Europeană

- Consiliile de Minişti şi Comisiile CEE şi CEEA au continuat să existe. La fel şi Înalta Autoritate.

- Pentru CEE şi CEEA s-au unit două organe în Comitetul Economic şi Social.

Deoarece obiectivele celor trei Cominităţi intrau în conflict prin noua formaţiune instituţională, în 1967, s-au constituit un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei Comunităţi. Ulterior, au apărut modificări prin Actul Unic European, care a formalizat Consiliul European şi care a dus la realizarea de noi transferuri de competenţe de la state către Comunităţi, a introdus sistemul de cooperare mărind astfel influenta PE asupra Consiliului şi a introdus Tribunalul de primă instanţă, complementară Curţii de Justiţie. Tratatul de la Maastricht a introdus o nouă instituţie: Curtea de Conturi şi a atribuit noi competenţe economice care trebuiau administrate de instituţii. Tot prin acesta, progresul de integrare europeană a cunoscut un salt calitativ ducând la:

-recunoaşterea puterii de co-decizie legislativă a PE -controlul şi democratizarea Comisiei -noi competenşe atribuite Uniunii Europene

-utilizarea competenţelor comune -crearea cetăţeniei UE. Prin ultimele 3 tratate comunitare s-au introdus noi schimbări precum:

-modificareaăn Consiliu a ponderii statelor membre -modificarea structurii Comisiei -îmbunătăţirea ponderii vis a vis de luarea deciziilor -modificarea puterii PE -extinderea votului prin majoritate calificată -instituţionalizarea cooperării întărite.

3. Caracteristicile instituţiilor În prezent, instituţiile Uniunii Europene sunt:

-Comisia Europeană -Parlamentul European -Consiliul European -Consiliul -Curtea de Justiţie a Uniunii Europene -Curtea de Conturi -Banca Centrală Europeană

Principalele caracteristici ale acostora sunt:

1. Fiecare joacă un rol distinct în structura organizatorică, astfel:

-Consiliul apără interesele statelor membre -Parlamentul reprezintă interesul popoarelor statelor membre -Comisia apără interesul Comunităţilor -Curtea de Conturi asigură folosirea legalăa resurselor financiare

-Curtea de Justiţie veghează ca regulile de drept să fie respectate.

2. Fiecare instituţie exprimă o legitimare proprie, un principiu determinat şi are un fundament

sociologic şi politic distinct.

3. Funcţiile acestora se suprapun schemei statice ale lui Montesquieu. Atfel puterea legislatică

naţională este similară Consiliului, puterea bugetară e împărţită, PE poate contesta Comisia, care

este o instituţie cu atribuţii executive, în timp ce Consiliul cumulează funcţia guvernamentală, legislativă şi executivă.

4. Instituţiile participă în mod direct la luarea deciziilor.

5. Instituţiile nu au personalitate juridică. Aceasta aparţine prin Tratatul de la Lisabona

Uniunii Europene, instituţiile acţionând în numele acesteia.

6. Instituţiile sunt comune pentru Comunităţi.

4. Principiile activităţii Instiuţiilor Europene

a) Principiul autonomiei instituţilor comunitare. Instituţiile au capacitatea ca în mod liber să

se organizeze. Acest principiu rezultă din tratatele executive, în condiţiile în care instituţiile nu

au personalitate juridică. Astfel, fiecăreia i se recunoaşte competenţele, îşi poate desemna funcţionari publici şi îşi poate seta un regulament propriu.

b) Principiul atribuirii de competenţe. Astfel, fiecare instituţie poate acţiona doar în baza

competenţelor atribuite acesteia. Aceste competenţe nu sunt generale ci doar atribuite expres prin

Tratatele institutive.

c) Principiul echilibrului instituţional. Potrivit acestuia, organizarea comunitară, reprezintă

reflexia unui echilibru al intereselor, în funcţie de importanţa pe care statele membre au conferit- o instituţiilor. Acesta este un principiu de natură constituţională cu caracter ambivalent. Astfel, o

instituţie nu va renunţa să îşi exercite competenţele, apelând la transferul acestora spre o alta şi nici nu va încălca competenţele celorlalte instituţii. Echilibrul instituţional există existenţa unei relaţii care uneşte instituţiile.

d) Principiul transparenţei. Prin acesta, orice cetăşean UE sau care îşi are reşedinţa într-un stat membru are acces la documentele instituţiilor UE, agenţiilor şi oficiilor. Atsfel, fiecare instituţie, oficieu sau organ, elaborează în regulamentul prorpiu de procedură, dispoziţii privind accesul la propriile documente.

Întrebări si teme de reflectie:

1. Care sunt momentele cheie în evoluţia Instituţiilor EU?

2. Ce modificări aduce Tratatul de la Maastricht şi cel de la Lisabona Instituţiilor?

3. Care sunt instituţiile Uniunii Europene?

4. Ce caracteristici principale au actualele instituţii?

5. Care principii guvernează activitatea instituţiilor UE ?

Modul 3

NOUL INSTITUŢIONALISM EUROPEAN DILEMELE LEGITIMITĂŢII

Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu discuţiile referitoare la evoluţia

instituţionalismului european şi a dilemelor de legitimitate.

Obiectivele modulului:

Cunoaş terea celor trei tipuri de institu ţ ionalism şterea celor trei tipuri de instituţionalism

Însuş irea caracteristicilor noului institu ţ ionalism european şirea caracteristicilor noului instituţionalism european

Cunoaş terea factorilor ce contribuie la crearea dilemelor de legitimitate în cadrul Uniunii Europene şterea factorilor ce contribuie la crearea dilemelor de legitimitate în cadrul Uniunii Europene

Definirea conceptului de deficit democratic deficit democratic

Noul instituţionalism

Efectele instituţiilor UE se fac simţite atât prin felul în care reuşesc să modeleze procesul politicilor, cât şi prin modul de influenţare a deciziilor care pe termen lung contribuie la configurarea procesului de integrare europeană.

Pornind de la premisa potrivit căreia instituţiile interacţionează între ele prin schimburi ce implică competiţie şi cooperare, noul instituţionalism se concentrează pe analizarea structurii relaţiilor şi pe formularea logicilor de acţiune din cadrul instituţiilor încercând să explice astfel apariţia şi modalitatea de funcţionare a acestora. Între anii ’80-’90 au apărut trei tipologii noi de instituţionalisme ce defineau diferit instituţiile şi influenţa acestora în studiul politicii: 21

Instituţ ionalismul alegerii ra ţ ionale- institu ţ iile politice sunt concepute cu scopul minimizării ţionalismul alegerii raţionale- instituţiile politice sunt concepute cu scopul minimizării costurilor de tranzacţie asociate elaborării politicilor publice.

Instituţ ionalismul sociologic ş i cel constructivist- ia în calcul atât normele formale, cât ş ţionalismul sociologic şi cel constructivist- ia în calcul atât normele formale, cât şi cele informale în procesul de definire al instituţiilor, atrăgând atenţia asupra importanţei

21 Helen Wallace, mark A. Pollack, Alasdair R. Young, Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ediţia a 6 a, Institutul European din România, 2011, p 18

pe care ambele tipuri de norme o au în modelarea identităţ ilor ş i preferin

pe care ambele tipuri de norme o au în modelarea identităţilor şi preferinţelor actorilor implicaţi. Instituţionalismul istoric-subliniază efectele instituţiilor pe termen lung asupra comportamentului actorilor iniţiatori.

Caracteristici:

1. O multitudine de mini-instituţii ce gravitează în jurul unei instituţii centrale. Uniunea Europeană e şi un ansamblu de agenţii, ceea ce face din competiţia inter-instituţională una din trăsăturile politice ale Uniunii Europene. Exist noi mecanisme de la trialoguri via co-decizie la acorduri inter-instituţionale – create pentru a canaliza şi controla conflictele dintre instituţiile Uniunii.

2. Actorii din cadrul Uniunii Europene au identităţi multiple, pe care trebuie să le echilibreze sau să le reconcilieze în dezbaterile politice ale UE. Nu exista dubii asupra faptului că instituţiile UE în sine pot oferi un spaţiu identitar crucial – alături de identitatea naţională, de partid, – pentru actorii de pe scena politică a Uniunii Europene

3. Se observă o dependenţă faţă de un model deja aplicat. Majoritatea politicilor şi metodelor de lucru curente se inspiră din, sau copiază un model deja aplicat în trecut.

4. Relaţia instituţională dintre centru şi periferie este adesea perturbată şi contestată în Uniunea Europeană, determinând costuri inevitabile pe plan politic. În multe cazuri statele membre refuză să acorde noilor agenţii europen gradul de autonomie necesar pentru ca acestea să devină eficiente deoarece, rămân blocate la vechile informaţii primite de la Comisia Europeană privind autonomia corpurilor instituţionale ale Uniunii Europene. 22

Dilemele legitimităţii

Problema deficitului democratic în Uniunea Europeană este una extrem de complexă incluzând deficite de reprezentare, transparenţă, legitimitate şi răspundere. Prima perspectivă asupra deficitului democratic în UE este cea instituţională ce propune reforma instituţională (modalităţile de împărţire a puterii de decizie) drept soluţie pentru problemele democraţiei Uniunii Europene. Aceasta subliniază lipsa transparenţei în procesul de luare a deciziilor la nivelul UE, importanţa pe care o au funcţionarii numiţi în cadrul Comisiei Europene si a celor aleşi în mod indirect în Consiliul de Miniştri, competenţele încă reduse ale Parlamentului European şi subminarea reglementărilor naţionale. 23

22 Nicolae Păun, Instituţiile Uniunii Europene, Efes, 2004, pp. 34-36

23 Helen Wallace, mark A. Pollack, Alasdair R. Young, Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ediţia a 6 a, Institutul European din România, 2011, p 32

Cea de-a doua perspectivă este cea socio-psihologică ce se concentrează pe probleme de identitate europeană şi absenţa unui demos european. 24 Având în vedere că identitatea europeană reprezintă un concept fluid ce se ajustează pe măsură ce UE îşi dezvoltă varietatea de actori ce contribui la implementarea politicilor sale, nu putem vorbi despre un sentiment clar de apartenenţă la comunitate a cetăţenilor europeni. Cu toate acestea, pe parcursul ultimilor ani, UE a încercat să găsească soluţii pentru a răspunde problematicilor legate de reprezentativitate, responsabilitate şi legitimitate.

Sursele legitimităţii Uniunii Europene :

1. Dacă se are în vedere o comparaţie cu alte organizaţii internaţionale – chiar ONU şi ASEAN

se poate observa faptul că instituţiile europene sunt relativ democratice şi transparente. În primul rând, ele „supra-reprezintă” statele membre mici într-un fel în care ONU sau WTO/OMC nu ar putea-o face vreodată. Nu discriminează statele sărace aşa cum este acuzat FMI-ul.

2. Toate părţile lor politice constituente, cel puţin acum, au dreptul la un reprezentant în Comisia

Europeană într-un mod în care, comparativ, statele membre ale uniunii nord-americane (Statele Unite) nu o pot face în cabinetul de la Washington DC.

3. Introducerea procedurii de codecizie ce a acordat o mai mare putere Parlamentului European, democratizând astfel procesul legislativ european.

4. Alegerea directă, prin sufragiul universal al 500 milioane de oameni, a singurului Parlament

multinaţional de pe Glob la ora actuală. 25

Întrebări şi teme de reflecţie:

1. Care este specificul noului instituţionalism european?

2. Consideraţi că preferinţele electoratelor naţionale sunt reflectate la

nivelul Uniunii Europene?

3.Caracterizaţi legitimitatea Uniunii Europene

4. Care sunt viitoarele soluţii pentru reducerea deficitului democratic la

nivelul Uniunii Europene?

24 Dimitris N.Chryssochoou,” The European Synarchy: New Discourses on Sovereignty”, Gottingen Journal of International Law, 1, 2009, pp. 115-141

25 Nicolae Păun, Instituţiile Uniunii Europene, Efes, 2004, pp. 35-45

Modulul 4

COMISIA EUROPEANĂ I – EVOLUŢIA ISTORICĂ, ORGANIZARE INTERNĂ

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu evoluţia istorcă şi organizarea internă a Comisiei Europene. Obiectivele modulului:

Să prezinte etapele evolu ţ iei Comisiei Europene voluţiei Comisiei Europene

Să prezinte componenţaComisiei Europene aComisiei Europene

Să enumere rolul componentelor Comisiei EuropeneSă prezinte etapele e volu ţ iei Comisiei Europene Să prezinte componenţ aComisiei Europene

1. Evoluţia Istorică a Comisiei Europene

Comisia îşi începe istoria odată cu apariţia Înaltei Autorităţi, executivul primei comunităţi europene, cea a cărbunelui şi oţelului, menţionată în Tratatul de la Paris din 1951 26 . În încercarea de a diminua sensul supranaţional, considerat prea extins în primul tratat, în tratatele de la Roma, termenul de Comisie este folosit din motive strategice, ca substituent pentru Înalta Autoritate. Aceasta împreună cu alte două comisii (Euratom şi CEE) au reprezentat executivele celor trei comunităţi europene. În 1965 aceste trei corpuri au fuzionat odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune 27 . Crearea Uniunii Europene şi implicit a Comisiei n-ar fi fost posibilă fără decizia Consiliului European de la Milano, din decembrie 1985, care a decis reunirea într-un singur text a amendamentelor asupra tratatului de la Roma, privind crearea CEE şi a dispoziţiilor privind cooperarea politică, de unde şi denumirea de "Act Unic European“. Instituţie administrativă şi politică, Comisia Comunităţii Europene se caracterizează cel mai mult prin faptul că, spre deosebire de secretariatul general al unei organizaţii internaţionale, ea, prin misiunile şi competentele pe care le are, este pistonul procesului de integrare europeană şi nu doar administratorul acţiunilor comune. Principalul rol al Comisei este cel de apărătoare al tratatelor fiind dotată cu putere de iniţiativă legislativă şi de execuţie, rol de punere în executare a politicilor comunitare şi a bugetului 28 . Comisia Europeană prezintă următoarele trăsături definitori:

26 EC(2010), Treaty establishing the European Coal and Steel Community, ECSC Treaty, European Commission,

Legislation [http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_ecsc_en.htm], accesat Noiembrie 2013

Europene,

[http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_1.pdf]

28 Comisia Europeană, 2011,Despre Comisia Europeană, [http://ec.europa.eu/about/index_ro.htm]

27

Comisia

Europeana,

2007,

Tratatele

Uniunii

- în cadrul “triunghiului instituţional” unde Consiliul reprezintă statele membre la nivelul

miniştrilor sau pentru Consiliul European, la nivelul şefilor de stat sau de guvern, iar Parlament European are rol legislativ, Comisia reprezintă interesul general al Comunităţilor, fără ignorarea

intereselor statelor membre, în cadrul procesului decizional. Interesul comunitar cu cel naţional

se armonizează prin direcţiile comisiei care solicită opiniile unor experţi ai statelor comunitare, grupaţi în comitete naţionale de experţi.

- este o instituţie supranaţională, compusă din reprezentanţi ai statelor membre

- este o instituţie supranaţională, membrii săi îşi exercită atribuţiile in interesul Comunităţilor, beneficiind de o deplină independenţă, neputând primi dispoziţii din partea statelor ai căror reprezentanţi sunt

- activitatea Comisiei are un caracter permanent

- deţine iniţiativă legislativă

- asigură punerea în executare şi supraveghează respectarea dispoziţiilor tratatelor comunitare

şi a restului actelor normative emise în vederea punerii în executare, de către statele membre şi celelalte instituţii comunitare

- răspunderea membrilor Comisiei pentru actele emise de către instituţie este colegială 29 . Modul de organizare şi funcţionare al Comisiei este stabilit în cadrul oferit de dispoziţiile art.155 - 163 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, astfel cum au fost ele modificate prin Tratatul privind Uniunea Europeana (art.G pct.48), Tratatul de la Amsterdam (art. 2 pct.40 si 41), iar ulterior Tratatul de la Lisabona. Ca organizare ea cuprinde 33 direcţii generale şi 11 servicii speciale. Sediul Comisiei este la Bruxelles, iar o parte din serviciile sale auxiliare funcţionează la Luxemburg 30 .

2. Modul de organizare al Comisiei Europene Ca urmare a ariei de cuprindere a responsabilităţilor sale, Comisia este cea mai mare instituţie a UE. Are aproximativ 35.000 31 de funcţionari, ceea ce reprezintă cu mult mai mult decât ansamblului celorlalte instituţii. Dintre aceştia aproximativ o cincime din personalul Comisiei se ocupă cu lucrări de traducere şi interpretare, deoarece legile adoptate la Bruxelles sunt adesea direct aplicabile în Statele membre, cetăţenii trebuie să fie în măsură să ia la cunoştinţă aceste texte în propria lor limba. Recrutarea funcţionarilor şi funcţionarea administraţiei comunitare prevăd proceduri care să evite formarea unor „celule naţionale”. Număr considerat destul de scăzut fata de responsabilităţile sale în cadrul UE. Personalul angajat în administraţia marilor oraşe este adesea mult mai numeros. Chiar dacă de cele mai multe ori, în mintea cetăţenilor, marea majoritate a cheltuielilor UE este îndreptate spre partea administrativă a Comunităţii, acest aspect nu este adevărat. Costurile administrative ale UE reprezintă mai puţin

29 Spence, David (2008), pp. 25-26

30 Comisia Europeană, 2011 [http://ec.europa.eu/about/ds_ro.htm], accesat Noiembrie 2011.

31 Comisia Europeană (2011), Decembrie 2013

Cine suntem,

[http://ec.europa.eu/civil_service/about/who/index_ro.htm] accesat

de 6% din cheltuielile acesteia, iar Comisia Europeană utilizează mai puţin de jumătate din această sumă 32 . Atunci când vorbim de “Comisie” ca organ politic, ne referim la cei 27 comisari (membri ai Comisiei) care o compun, care se reunesc în Colegiul Comisarilor. Conducerea Comisiei este formată din:

1) Preşedintele Comisiei. Desemnat cu 6 luni înainte ca mandatul său să înceapă, aceasta este consultat în legătură cu desemnarea celorlalţi comisari. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al Comisiei 33 . Preşedintele Comisiei Europene este figura cea mai proeminenta a Uniunii Europene, cea mai mediatizată persoană din angrenajul instituţional comunitar, fapt ce a determinat ca toate comisiile care au funcţionat au purtat numele preşedinţilor lor; de exemplu Comisia Jenkins, Comisia Thorn, Comisia Delors, Comisia Santer, Comisia Prodi, Comisia Barosso. Preşedintele Comisiei are, teoretic, rol administrativ şi protocolar, el reprezentând Comisia în faţa celorlalte instituţii comunitare, precum şi în relaţiile cu terţii. Influenta preşedintelui poate fi însă, în practică, destul de mare, fapt demonstrat de perioada Delors şi confirmat prin modificarea Regulamentului intern al Comisiei, prin care sunt recunoscute largi puteri discreţionare preşedintelui în atribuirea sarcinilor în interiorul instituţiei (comisarilor) şi in revizuirea acestora. Continuând pe linia acestei orientări, Tratatul de la Nisa a întărit rolul preşedintelui Comisiei europene în raport cu ceilalţi comisari: el defineşte orientările politice şi organizarea interna a Comisiei, asigurând coerenta, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia, numeşte vicepreşedinţii Comisiei, şi poate cere demisia unui comisar. Prezidează şedinţele, prezintă programul anual şi raportul general anual de activitate în faţa Parlamentului European 34 . 2) Vicepreşedinţii, în număr de opt (în comisia prezentă, Comisia Barosso), sunt desemnaţi de către preşedinte, dintre comisari. Suplinesc preşedintele când situaţiile o cer, coordonează relaţiile Comisiei cu statele terţe, grupate pe zone geografice. Comisia este compusă din 33 de direcţii generale (DG) şi din servicii specializate. Are o structură piramidal-ierarhizată, un mare dozaj între naţionalităţi şi zone geografice. Fiecare direcţie este condusă de un director general, al cărui rang este echivalent cu cel de înalt funcţionar în cadrul unui minister. Directorii generali răspund de acţiunile lor în faţa comisarilor, fiecare dintre ei asumându-şi responsabilităţile politice şi operaţionale pentru una sau mai multe direcţii generale. Art.162 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana, modificat prin Tratatul privind Uniunea Europeana (art.G pct.48) 35 , îşi organizează prin Regulamentul intern propriul aparat de

32 Comisia Europeană ( 2011), Cum suntem finanţaţi, [http://ec.europa.eu/civil_service/about/budget/index_ro.htm] accesat Decembrie 2013

33 Andreas, Staab (2011), p. 47

34 David, Spence (2008), pp 30-34.

Europeana,

[http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=tratatul%20privind%20uniunea%20europeana%20(art.g%20pct.48)%2C%20

&source=web&cd=1&ved=0CCQQFjAA&url=http%3A%2F%2Feur-

lex.europa.eu%2Fro%2Ftreaties%2Fdat%2F11992M%2Fword%2F11992M.doc&ei=Qa4FT9nRGoT14QT12cGNCA&usg=

AFQjCNEFIgbAvm-BT1uNyhaBvmuZvZTDmQ&cad=rja] accesat Decembrie 2013

35

Tratatul

privind

Uniunea

lucru. Termenul de Comisie Europeană poate să se refere la Colegiul Comisarilor sau la întreaga instituţie care cuprinde nu doar Colegiul cât şi organizaţia administrativă. Cea din urmă se împarte în Servicii ale Comisiei, iar acestea la rândul lor se împart în Direcţii Generale, cu responsabilităţi stabile, task-uri temporare, servicii administrative specializate sau grupuri ad- hoc. Comisarii sunt sprijiniţi de către cabinete pentru asigurarea legăturii dintre activitatea Colegiului Comisarilor şi cea a serviciilor. Întreaga structură este coordonată şi supervizată de către Secretariatul General. Astfel, în final obţinem: un Secretariat General, un număr de 26 Direcţii Generale şi Servicii Auxiliare ( Serviciul juridic, Serviciul de audit intern, Oficiul European de luptă antifraudă, Oficiul pentru publicaţii, etc.), fiecare membru al Comisiei fiind asistat în activitatea sa de un cabinet compus din consilieri Cabinetele Atât rolul cât şi succesul comisarilor este strâns legat de cel al cabinetelor sau a echipelor sale de consilieri. Un comisar care este sub o oarecare forma ineficient, poate fi propulsat cu uşurinţă de către un cabinet foarte bine organizat, iar în acelaşi timp un comisar eficient poate fi „încetinit” de către cabinetul său, dacă acesta este prost organizat sau este format dintr-un personal mai puţin organizat. Acest lucru nu ne determină însă să afirmăm că în ce priveşte succesul unui comisar, întreaga responsabilitate cade în mâinile cabinetului său şi trebuie să luăm în considerare şi faptul că eficienţa unui comisar depinde şi de propria-i persoană. Acest sistem al consilierilor nu reprezintă un sistem nou, el existând încă dinainte, la nivel de organizări politico-administrative a statelor fondatoare şi doar a fost preluat ca atare. La nivelul sarcinilor cabinetelor, acestea diferă de la un grup de lucru la altul. Unele cabinete se întâlnesc regulat cu comisarul lor şi beneficiază de acces direct la discuţiile în ce priveşte problemele de politică, altele în schimb filtrează documentele prin intermediul şefului de cabinet, care dispune de autoritate delegată de către comisar. Aşadar, putem afirma că implicarea cabinetelor în asistarea comisarilor lor se realizează pe diverse paliere. Acestea sunt însă responsabile de coordonarea şi legătura cu statele membre dar şi cu serviciile. Activitatea cabinetelor este însă discutabilă datorită îndeplinirii de către acestea a rolului lor de supraveghere a muncii oficialilor Comisiei dar şi datorită rolului acestora de a stabili legături între comisar şi personalul pe care în coordonează. Numirea membrilor cabinetelor se face de către comisarul lor. Aceştia răspund în mod direct în faţa celui din urmă şi ajung să îşi păstrez posturile în funcţie de aprecierea acestuia, neexistând astfel garanţia postului. Deoarece cabinetele sunt vitale în contactul dintre statele membre şi sistemul comunitar, partidele politice şi guvernele s-au antrenat în alcătuirea cabinetelor comisarilor. Dacă iniţial numărul membrilor de cabinet era de patru (doi membri, un secretar şi o dactilografă), cabinetul preşedintelui fiind alcătuit în schimb din şase membri (patru consilieri şi două secretare), ulterior comisarii au început să detaşeze funcţionari publici hipercalificaţi de la DG, rezultând astfel influenţă majoră a cabinetelor asupra funcţionării Comisiei. În prezent, cabinetele sunt formate din personal din cadrul Comisiei şi din persoane externe, delegate de către administraţiile naţionale sau din sectorul particular 36 .

36 David, Spence (2008), pp.60-68.

Secretariatul general Acest organism este în mod particular important. Acesta asigură un flux de lucru intern eficient, o desfăşurare facilă a procesului de luare a deciziilor dar şi bunele relaţii cu celelalte instituţii Europene, urmărind propunerile legislative şi raportând celorlalţi membri ai Comisiei evoluţiile acestor propuneri. Totodată acesta are rol de a asista pe Preşedinte în îndeplinirea atribuţiilor care privesc coordonarea activităţii organismelor instituţiei 37 şi de a asigura sprijin administrativ Colegiului. În plus, pe lângă sarcinile administrative obişnuite, acesta pregăteşte Comisia pentru negocierile tratatului, preia dosarele de politică complexe, controversate sau sensibile şi îşi asumă competenţele noi şi responsabilitatea Comisiei. SG contribuie la coerenţa universală a guvernării UE, aspect care poate fi observat datorită gestionării relaţiilor dintre Comisie şi Parlament, Consiliul de miniştri, guvernele naţionale sau alte entităţi politice. Responsabilităţile SG pot fi cuprinse în două mari grupe, după cum urmează:

a. Responsabilităţi interne:

- Menţinerea şi punerea în funcţiune a procedurilor administrative. SG asigură redactarea

de noi proceduri, revizuind şi actualizând constant Manualul Procedurilor de Funcţionare. Este organismul care asigură respectarea regulilor interne, ajutând la eliminarea birocraţiei. Supraveghează propunerile legislative şi emite recomadări în cazul procedurilor acceptate şi este

responsabil de păstrarea competenţelor şi drepturilor Comisiei.

- Asigurarea sprijinului şi a serviciilor Colegiului, prin supravegherea ordinii de zi a

Colegiului, pregătită de către Registratură pentru luna următoare, în urma unei întâlniri dintre secretarul general şi un membru cu o poziţie înaltă în cabinetul preşedintelui Comisiei, întâlnire

care are loc săptămânal.

- Responsabilităţi directe: monitorizarea directivelor, în special a transpunerii acestora în

practică de către statele membre şi rezolvarea încălcărilor Tratatului, asigurarea libertăţii

informaţiilor sau a publicării documentelor oficiale.

- Realizarea planificării şi a programării strategice. Acest aspect permite SG să programeze

activităţile la sfârşitul anului n-2. Propunerea este înaintată Colegiului care o discută, acesta fiind condus de către preşedintele Comisiei şi care sub forma unei Strategii de Politică Anuală, confirmă obiectivele Comisiei. Comisia ulterior îşi va planifica Programul de activitate, împreună cu sprijinul administrativ acordat preşedintelui de către SG.

- Coordonare orizontală. Presupune preluarea conducerii în consultarea

interdepartamentală atunci când apar probleme, asigurându-se că oficialii din departamentele

interesate sunt consultaţi, propunând în astfel de cazuri o şedinţă sau un schimb de opinii.

- Coordonare verticală. Presupune ca prin intermediul diverselor canale să se transmită

decizia Colegiului către administraţia Comisiei. În prezent acest lucru se realizează pe bază electronică, în comparaţie cu rezumatul fizic existent mai înainte.

b. Responsabilităţi externe:

37 Sabathil, G., Klemens, J., Kesler, B. (2008), pp.43-44.

- Rol de asigurare a relaţiilor interinstituţionale. Participă la menţinerea dialogului cu alte instituţii UE, prin intermediul unor şedinţe.

- Căsuţa poştală. Asigură comunicarea oficială cu Secretariatul Consiliului, Cu

Secretariatul General al Parlamentului sau cu reprezentanţii guvernelor naţionale.

- Rol de reprezentare a Comisiei în faţa Consiliului sau a Consiliului European. Acest rol

este îndeplinit de către Secretarul general, prin participarea sa la şedinţele Consiliului European, contribuind la redactarea concluziilor, la şedinţele plenare ale Parlamentului sau prin însoţirea

preşedintelui Comisiei la CIG.

- Rol de reprezentare a Comisiei în Parlamentul European sau în alte entităţi ale UE, prin

participarea reprezentaţilor SG la şedinţele plenare ale Parlamentului şi prin punerea ulterioară în circulaţie a informaţiilor obţinute 38 .

Direcţiile generale şi Serviciile Direcţiile generale sunt organizate pe domenii de activitate, după cum urmează: Afaceri economice şi financiare (ECFIN); Afaceri Interne (HOME); Afaceri maritime şi pescuit (MARE); Agricultură şi dezvoltare rurală (AGRI); Ajutor umanitar (ECHO); Buget (BUDG); Centrul Comun de Cercetare (JRC); Cercetare şi inovare (RTD); Combaterea schimbărilor climatice (CLIMA); Comerţ (TRADE); Comunicare (COMM); Concurenţă (COMP); Dezvoltare şi Cooperare EuropeAid (DEVCO); Educaţie şi cultură (EAC); Energie (ENER); Eurostat (ESTAT); Extindere (ELARG); Foreign Policy Instruments Service (EEAS); Impozitare şi uniune vamală

(JUST); Mediu (ENV); Mobilitate şi Transporturi (MOVE); Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune (EMPL); Piaţa internă şi servicii (MARKT); Politica regională (REGIO); Resurse umane şi securitate (HR); Sănătate şi consumatori (SANCO); Secretariatul General (SG); Societate informaţională şi mass-media (INFSO); Traduceri (DGT) 39 . Fiecare dintre aceste direcţii, care operează vertical, este responsabilă de una sau mai multe politici angajează oficiali, personal temporal şi experţi naţionali. Aproximativ jumătate dintre direcţiile generale şi servicii sunt comparabile cu ministerele naţionale şi reprezintă arii specifice a politicilor Comunitare (ex. agricultura, relaţii externe). Din punct de vedere organizaţional, acestea au identităţi proprii. În timp a rezultat o structură administrativă în care DG-urile au devenit organizaţii semiautonome, conturând structuri ierarhice de conducere. Organizarea internă, reprezintă o ierarhie de tip piramidal. Câte un director general conduce fiecare dintre DG-uri, acestea fiind împărţite la rândul lor în direcţii conduse şi acestea de către un director, care sunt subordonaţi directorului general. Fiecare dintre aceste direcţii sunt împărţite în mai multe unităţi sau divizii conduse şi acestea de către un şef de unitate. Cei din urmă au în subordine şefi de sector sau adjuncţi. În cadrul DG-urilor de dimensiuni mari, există şi un director general adjunct, care are rol de filtrare, mediere sau coordonare a cererilor înaintate directorului general, asumându-si responsabilitatea pentru un domeniu funcţional sau general.

38 Hussein, Kassim in David, Spence (2008), pp.75-87 39 Comisia Europeana (2011), Departamente (directii generale si servicii), http://ec.europa.eu/about/ds_ro.htm] accesat decembrie 2013

În acelaşi timp, serviciile, operează orizontal. Acestea sunt responsabile în primul rând de co- ordonarea, coerenţa şi eficienţa responsabilităţilor Comisiei şi de diferitele aspecte ale managementului intern al Comisiei. De-a lungul timpului, serviciile au suferit modificări, au crescut sau au scăzut ca număr, în funcţie de Comisiile care veneau la putere şi în funcţie de interesele noilor preşedinţi în special. Deşi Serviciile sunt echivalente cu DG-urile, acestea nu sunt cunoscute ca Direcţii Generale. Datorită experienţei lor, acestea au asigurat la nivelul noilor direcţii însărcinate cu valurile de extindere, resursele organizaţionale. Acestea au o independenţă relativă în structura verticală a DG-urilor şi acestea sunt uneori subordonate nu directorului general ci direct unui comisar 40 .

Întrebări si teme de reflectie:

1. Care sunt momentele cheie în evoluţia Comisiei Europene?

2. Care sunt trăsăturile definitorii ale Comisiei?

3. Cine conduce Comisia Europeană?

4. Cum este alcătuită Comisia Europeană ?

5. Care sunt resonabilităţile Secretariatului General ?

6. Ce rol îndeplinesc Cabinetele?

40 David, Spence (2008), pp. 128-142

Modulul 5

COMISIA EUROPEANĂ II – FUNCŢIONARE ŞI RESPONSABILITĂŢI

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu modul de funcţionare şi responsabilităţile Comisiei Europene Obiectivele modulului:

Să prezinte viziunea Spinelli asupra reformarea procesului comunitar comunitar

Să explice contributia thatcheriană în contextul dezbaterii asupra procesului integrationis asupra procesului integrationis

Să explice pozitia Marii Britanii în raport cu europenizarea versus atlantizarea versus atlantizarea

1. Modul de funcţionare al Comisiei

Comisia este o instituţie cu caracter permanent ai cărei membri se reunesc, de principiu, în şedinţe săptămânale de lucru, în zilele de miercuri sau ori de câte ori este nevoie în formula colegiala 41 . Fiecare comisar este asistat în activitatea sa de un Cabinet, format din funcţionari administrativi. Şefii de cabinet se întâlnesc săptămânal pentru discutarea problemelor ce necesita întrunirea Comisiei şi pentru a pregăti lucrările Comisiei. Analizează problemele de discutat şi le include în două categorii “A” (aspecte asupra cărora comisarii cad de acord prin intermediul şefilor de cabinet şi nu mai trebuie discutate în plen, adoptarea lor în Comisie fiind aşadar o simplă formalitate de vot) şi “B” (aspecte ce necesita discuţii în Comisie şi realizarea unui acord între comisari pentru a fi transpuse în acte comunitare. Asupra acestora se vor concentra lucrările Comisiei). Întrucât şedinţele nu sunt publice, în fiecare zi de joi au loc întâlniri cu reprezentanţii presei, în care sunt prezentate rezumate ale discuţiilor ce au avut loc. Exista şi reuniuni ale unor grupuri de membri, cu care ocazie se adoptă documente care nu necesită prezenta tuturor. Pe lângă procedura orală în şedinţa plenară, mai există încă două modalităţi de luare a deciziei: procedura de abilitare a unui comisar şi procedura scrisă 42 . Preşedintele Comisiei stabileşte ordinea de zi, conduce şedinţele şi convoacă şedinţe extraordinare ori de cate ori este nevoie. Hotărârile se iau în prezenţa majorităţii membrilor, cu majoritate simplă şi implică răspunderea colectivă a comisarilor europeni.

41 European Commission (2011), The Commission's weekly College meetings

[http://ec.europa.eu/atwork/collegemeetings/index_en.htm], accesat Decembrie 2013 42 David, Spence (2008), pp.60-64

Caracterul tehnic al Comisiei necesita emiterea a nu mai puţin de 6000 de acte comunitare pe an, dintre care aproximativ 4000 sunt emise de un comisar sau altul, pe baza de abilitare. La luarea deciziilor un rol important îl joacă asociaţiile de lobby, reprezentând diferite categorii socio-profesionale sau economice, ce încearcă sa-şi impună propria versiune în textul viitorului act comunitar. Mecanismul decizional la nivelul Comisiei este deosebit de complicat, în emiterea deciziilor sunt folosite două proceduri, una scrisă şi una orală care presupune dezbateri în plen. În cadrul procedurii scrise, mecanismul poate fi declanşat de fiecare membru al Comisiei, care face propuneri decizionale pentru sectorul de activitate coordonat, pe care le comunică în scris celorlalţi membrii, astfel ca aceştia să poată formula amendamente sau observaţii pe marginea lor. Dacă sunt aduse amendamente sau sunt făcute observaţii, propunerile trebuie supuse dezbaterilor şi votului membrilor Comisiei în şedinţe, aceasta făcând parte din procedura orală. Procedura scrisă, de abilitare, este folosită în cazurile în care trebuie luate decizii în probleme de mică importanţă ce nu ridică dificultăţi de adoptare, cazuri în care Comisia hotărăşte să-şi abiliteze membrii pentru a lua decizii în numele ei. În situaţiile în care propunerile parcurg procedura orală pentru a deveni acte decizionale, ele trebuie discutate şi supuse la vot în şedinţe, adoptarea făcându-se cu votul majorităţii simple a membrilor Comisiei. Din acest punct de vedere Comisiei îi este specific principiul colegialităţii, în sensul că deciziile se iau colectiv, iar răspunderea pentru acestea este tot una colectivă, întrucât antrenează instituţia în ansamblul ei. În privinţa modalităţilor de lucru, proiectele care urmează a fi supuse dezbaterii Comisiei sunt eliberate de către direcţii sau de cabinetele comisarilor, în funcţie de natura lor, tehnică sau politică, se vor aviza de Serviciul juridic, care le certifică din punct de vedere al conformităţii cu dreptul comunitar, iar în funcţie de procedura adoptată, propunerile, vor fi trimise prin grija Secretariatului General membrilor Comisiei, pentru formularea eventualelor amendamente sau observaţii -; procedura scrisă, fie vor fi discutate în întâlnirile pregătitoare ale cabinetelor. Activitatea de decizie la nivelul Comisiei, cea de pregătire a proiectelor de acte normative, presupune nu numai satisfacerea intereselor comunitare, dar şi celei naţionale, fapt ce determină cunoaşterea oportunităţilor fiecărei ţări. Procesul decizional trebuie să prezinte un consens, o armonizare a intereselor comunitare cu cele naţionale 43 . Alături de Consiliul de Miniştri şi de Parlamentul European, Comisia formează triunghiului instituţional care administrează şi conduce Uniunea Europeană. Odată ce o propunere a Comisiei va fi prezentată Parlamentului European şi Consiliului de Miniştri, aceste trei instituţii vor conlucra pentru ca pe baza unui compromis, să ajungă la un rezultat. Consiliul poate modifica, în acord cu Comisia, o propunere şi în acelaşi timp o poate dezaproba. Consiliul, împarte în majoritatea domeniilor puterea de codecizie cu Parlamentul şi are drept de consultare în altele.,

43 European Commission (2011), COMMISSION DECISION of 24 February 2010 amending its Rules of Procedure, [http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2010:055:0060:0067:EN:PDF], accesat Decembrie 2013

Comisia trebuie să ia în considerare atunci când revizuieşte propunerile, amendamentele Parlamentului. Conchidem astfel, că pentru a servi cât mai bine comunitatea europeană, s-a decis ca în procesul de decizie la nivelul UE, să fie implicate mai multe instituţii şi astfel evitându-se obţinerea propriilor interese, situaţie care ar putea apărea în cazul în care decizia ar depinde strict de o singură instituţie.

2. Responsabilităţile Comisiei Europene Comisia este organismul care reuneşte ansamblul funcţiilor executive în cadrul Comunităţilor şi a Uniunii, iar urmarea acestui loc pe care îl ocupă în cadrul “triunghiului instituţional” principalele sale competente sunt legate de punerea în executare a dispoziţiilor tratatelor şi a actelor normative comunitare şi de supravegherea modului în care sunt realizate obiectivele Uniunii. Cadrul general al funcţiilor pe care le are aceasta instituţie este fixat în cuprinsul art.155 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, iar competenta sa este indicată într-o multitudine de articole din cuprinsul Tratatelor comunitare 44 . 1. Principala competenţă a Comisiei este aceea de a veghea asupra felului în care statele şi instituţiile comunitare pun în aplicare dispoziţiile tratatelor şi a actelor emise în executarea lor. Ea trebuie să se asigure că legislaţia Europeană este corect aplicată de către Statele membre şi că ansamblul cetăţenilor şi operatorilor pieţei unice profită de echilibrul care a fost creat. În acest sens: - veghează asupra modului în care sunt puse în aplicare programele de dezvoltare a politicilor agricole comune şi face propuneri pentru creşterea eficienţei de implementare a acestor politici;

- examinează preţurile în domeniul transporturilor internaţionale şi stabileşte condiţiile în care se derulează activităţile în acest sector

- supraveghează modul în care sunt respectate regulile de libera concurenţă şi anchetează cazurile în care se presupune că aceste reguli au fost încălcate

- verifică compatibilitatea ajutoarelor acordate de către un stat unor întreprinderi, pentru a preîntâmpina distorsionarea concurenţei

- inventariază împreună cu fiecare stat membru dispoziţiile legislative naţionale, în vederea armonizării acestor legislaţii la exigentele comunitare

- supraveghează evoluţia economică a fiecărui stat membru, sens în care îi poate transmite

recomandări şi prezintă în Parlamentul European rapoarte cu privire la rezultatele acestor supravegheri - dezvoltă dialogul cu partenerii sociali europeni - administrează Fondul Social European

- verifică stadiul în care se găseşte procesul de reducere a diferenţelor dintre nivelurile de

dezvoltare ale regiunilor defavorizate şi prezintă o dată la trei ani un raport asupra acestor

chestiuni în faţa Parlamentului European

44 Comisia Europeană (1957) Tratatul de la Roma [http://ec.europa.eu/economy_finance/emu_history/documents/treaties/rometreaty2.pdf], accesat Noiembrie 2013

- întocmeşte anteproiectul de buget 45 Pentru punerea în practică şi finalizarea competenţelor, Comisia dispune de mecanismele oferite de art. 169 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, de dreptul de a emite avize, prin care invită statul în cauză de a se conforma într-un anumit timp dat, iar în măsura în care aceasta nu se conformează, poate sesiza Curtea de Justiţie pentru aplicare de sancţiuni. În caz, ea întreprinde măsuri împotriva celor care nu se achită de obligaţiile ce le revin prin tratate, fie că ei aparţin sectorului public sau celui privat. Ea poate, de exemplu, să iniţieze urmăriri contra Statelor membre care nu aplica directivele europene, sesizând Curtea de Justiţie atunci când acestea nu se conformează în mod deliberat. Printre, altele, Comisia controlează modul de acordare a subvenţiilor de către guvernele naţionale propriilor industrii şi autorizează alocarea de ajutoare de către Stat, în limitele prescrise prin dreptul comunitar. În cazuri grave de încălcare a legislaţiei în domeniul concurenţei, Comisia poate aplica amenzi întreprinderilor recunoscute ca fiind culpabile de violarea regulilor stricte impuse de UE. 2. Atunci când Tratatele comunitare dispun, Comisia participă la derularea procesului decizional care are loc la nivelul altor instituţii comunitare, sens în care emite avize şi recomandări, la solicitarea Parlamentului European, a Consiliului sau din propria iniţiativă, atunci când consideră acest lucru ca fiind necesar. Rolul acestor acte (avize şi recomandări) este acela de a ajuta instituţiile comunitare în derularea procesului decizional care are loc la nivelul lor, având în vedere interesul general, în vederea finalizării obiectivelor propuse de construcţie europeană.

3. Are putere de decizie proprie, pe care art. 155 din Tratatul instituind Comunitatea

Europeană o conferă Comisiei, decizii elaborate după parcurgerea unui proces legislativ specific. O situaţie deosebită este reglementată în cuprinsul art. 228 par.4 din tratatul instituind

Comunitatea Europeana, modificat prin art.G pct.80 din Tratatul privind Uniunea Europeană, potrivit căruia Comisia poate aproba în numele Comunităţii, modificări ale unor acorduri încheiate cu terţe state sau organizaţii internaţionale, atunci când acestea dispun că astfel de modificări se pot face după o procedura simplificată.

Dacă în tratatele instituind Comunitatea Europeană şi cel instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, Comisia cu câteva excepţii, exercită un rol preponderent execuţional, în Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului ea este principalul for decizional, emiţând decizii şi recomandări, după consultarea ori obţinerea acordului Consiliului

(art.14).

4. Principal rol în ansamblul instituţiilor comunitare, de a propune proiecte legislative.

Iniţiativă legislativă constă în proiecte de acte normative adresate Consiliului, pe care acesta le ia în discuţie şi le supune adoptării, precum şi în recomandări pe care Comisia le trimite primei

instituţii, acestea servind ca suport pentru adoptarea unui act normativ.

45 Comisia

Decembrie 2013

Europeana

(2011),

Despre

Comisia

Europeana

[http://ec.europa.eu/about/index_ro.htm],

accesat

Deşi dreptul la iniţiativa legislativă al Comisiei, pare a fi de o importanţă subsidiară faţă de cea legislativă, constituie totuşi o armă destul de puternică în mâna ei, întrucât ea poate bloca procesul decizional, prin retragerea proiectelor de acte normative de pe masa de lucru a Consiliului, atunci când apreciază că împrejurările care au determinat promovarea proiectelor s- au schimbat radical, ori când constată o lipsă de interes legislativ din partea Consiliului, manifestată în amânarea dezbaterii proiectelor vreme îndelungată. O astfel de iniţiativă poate fi luată şi atunci când Comisia consideră că într-o anumită conjunctură, fiindu-i prezentat

Consiliului un proiect, acesta l-ar adopta dar cu numeroase şi substanţiale modificări, ceea ce ar implica apariţia riscului denaturări conţinutului proiectului. Comisia îndeplineşte acest rol de pregătire a noilor politici europene, nu pentru a apăra interesele sectoriale sau pe cele ale diferitelor ţări, ci în funcţie de propria sa apreciere a intereselor Uniunii şi a cetăţenilor săi. În domeniul cooperării interguvernamentale, ea poate emite propuneri, ca şi Statele membre. Toate aceste atribuţii au făcut ca aceasta instituţie să fie considerată “motorul Uniunii Europene”.

5. Comisiei i-a fost conferită şi competenţa de reprezentare, ea fiind cea care derulează

negocierile pentru încheierea unor acorduri între Comunitate şi terţele state sau organizaţii internaţionale (art.228 par. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana, astfel cum a fost el

modificat prin art.G pct. 80 din Tratatul privind Uniunea Europeană) 46 .

Comisia este responsabilă de negocierea acordurilor comerciale şi de cooperare cu terţe ţări sau grupuri de ţări din întreaga lume. Convenţia de la Lomé, care apropie UE de ţările în curs de dezvoltare ale Africii, Caraibilor şi Pacificului (ACP), este considerată ca un model de cooperare Nord-Sud. Mai recent, Comisia a negociat acordul de liberalizare a schimburilor în cadrul Rundei Uruguay, cât şi crearea noii Organizaţii Mondiale a Comerţului (OMC) în numele UE 47 .

6. Noile responsabilităţi ale Comisiei Europene. Comisia s-a dezvoltat in ritmul evoluţiei

Uniunii Europene, de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului în anii '50 până la Comunitatea Europeană a anilor '70 si '80 şi apoi la Comunitatea Europeana de astăzi. Actul unic European din 1986, care a constituit prima punere la punct a tratatelor şi Tratatul asupra Uniunii Europene din anul 1992 au confirmat şi extins câmpul de acţiune al UE şi responsabilitatea Comisiei în noi domenii, precum: mediul, educaţia, sănătatea, protecţia consumatorilor, dezvoltarea reţelelor de transport, cultură, fără a omite Uniunea Economică şi Monetară. Comisia are responsabilităţi importante în ce priveşte programele de ajutorare şi de dezvoltare în terţe ţări. Spre exemplu, ea este însărcinată cu gestionarea programelor PHARE şi TACIS, care vizează acordul unei asistenţe tehnice în Europa Centrală, de Est şi republicile din fosta Uniune Sovietică. Comisia a fost singura care a beneficiat, pentru o perioadă mai lungă de timp, de funcţia de iniţiativă în cadrul Uniunii Europene, întrucât Consiliul nu putea statua în chestiuni ce ţin de competenţa comunitară decât în baza unei propuneri a Comisiei. Parlamentul

46 Comisia Europeană (1957) Tratatul de la Roma [http://ec.europa.eu/economy_finance/emu_history/documents/treaties/rometreaty2.pdf], accesat Noiembrie 2013 47 Peterson, J., Shackleton, M. (2002), pp 151-154.

European a contestat acest aspect, iar astfel, Tratatul de la Maastricht clarifica aceasta problema prin introducerea proceduri de co-decizie care permite Parlamentului să respingă textul Comisiei după o a treia lectură 48

Întrebări si teme de reflectie:

1. Care este sepecificul procedurilor utilizate în emiterea deciziilor de către Comisia Europeană?

2. Cum funcţionează triunghiul instituţional odată ce o propunere este lansată de Comisia Europeană?

3. Să se prezinte competenţele principale ale Comisiei Europene?

4. Ce modificări aduce Tratatul de la Lisabona, Comisiei Europene ?

48 Comisia Europeană, 1957, Tratatul de la Maastricht, [http://www.eurotreaties.com/maastrichtec.pdf], accesat Noiembrie 2011

Modul 6

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu instituţia Consiliului Uniunii Europene

Obiectivele modulului:

Să explice rolul Consiliului Uniunii Europene rolul Consiliului Uniunii Europene

Să descrie organizarea Consiliului Uniunii Europene Europene

Să prezinte atribuţiile Consiliului Uniunii Europene Europene

Să analizeze rolul statelor membre la nivel decizional european decizional european

Evoluţie istorică

În legătură cu Consiliul Uniunii Europene – deseori numit doar Consiliul este crucial de clarificat de la început apartenenţa instituţională şi de delimitat atribuţiile şi competenţele, deoarece există trei consilii în contextul internaţional european: Consiliul (Uniunii Europene), Consiliul European şi Consiliul Europei. 49

Consiliul Uniunii Europene a fost înfiinţat convenţional prin tratatele constituind Comunităţile Europene şi are atribuţii legislative, fiind organul decizional iniţial. Având în vedere că iniţial au fost înfiinţate trei comunităţi europene, fiecare dintre acestea avea câte o instituţie similară:

Consiliul Special al Miniştrilor – în cazul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţeluluifiecare dintre acestea avea câte o instituţie similară: Consiliul Comunităţii Economice Europene Consiliul

Consiliul Comunităţii Economice Europenecazul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţelului Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice Cele

Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomiceşi a Oţelului Consiliul Comunităţii Economice Europene Cele trei structuri ale consiliului au fost dizolvate de

Cele trei structuri ale consiliului au fost dizolvate de către tratatul de fuziune din 1965, Consiliul unic fiind creat. Acesta avea de îndeplinitit atât atribuţiile celor trei cât şi noile atribuţii din tratatul de fuziune. Denumit şi Consiliul de Miniştri, această instituţie va fi denumită

49 Primele două sunt instituţii ale Uniunii Europene, iar Consiliul Europei este o organizaţie internaţională de sine stătătoare care a luat fiinţă în 1949, dar care va fi tratată în cadrul altui modul tematic.

Consiliul Uniunii Europene după intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht. 50 Odată cu intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona, prevederile legale se referă la Consiliu 51 .

Rolul iniţial al Consiliului Special al Miniştrilor era de a reprezenta şi de a coordona guvernele şi politicile naţionale ale statelor membre CECO. Fiecare guvern avea dreptul de a delega câte un reprezentant care să participe la sesiunile Consiliului, în funcţie de subiectele dezbătute pe ordinea de zi şi de competenţa delegatului în ceea ce priveşte problemele respective. Instituţia avea putere de decizie asupra actelor adoptate de către reprezentanţii statelor membre din cadrul său, documentele putând fi angajate fără alte aprobări, avize sau ratificări ulterioare. Ba mai mult, Consiliul era cel care emitea un aviz conform Înaltei Autorităţi prin care aproba deciziile luate de către aceasta. 52

Fiecare dintre aceste formaţiuni trata câte un domeniu specific, la sesiunile cărora participau miniştri de spe- cialitate din statele membre. În anii '90 existau 22 de formaţiuni, însă numărul acestora a fost redus până la 16 la mijlocul anului 2000. În 2002 s-a ajuns la doar 9 formaţiuni. În prezent există 10 formaţiuni, 53 regle- mentate prin Tratatul de la Lisabona din 2009. Orice fel de decizie luată în cadrul unei formaţiuni este considerată ca fiind o decizie luată de întreg Consiliul Uniunii Europene, şi nu doar de formaţiunea respectivă.

Componenţă şi Organizare internă

Cele 10 formaţiuni ale Consiliului sunt:

Afaceri generaleCele 10 forma ţ iuni ale Consiliului sunt: Afaceri externe Afaceri Economice şi Financiare Justiţie şi

Afaceri externeCele 10 forma ţ iuni ale Consiliului sunt: Afaceri generale Afaceri Economice şi Financiare Justiţie şi

Afaceri Economice şi Financiareiuni ale Consiliului sunt: Afaceri generale Afaceri externe Justiţie şi Afaceri Interne Ocuparea Forţei de Muncă,

Justiţie şi Afaceri Internegenerale Afaceri externe Afaceri Economice şi Financiare Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate

Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori Consumatori

Competitivitatede Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie Agricultură şi

Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie Energie

Agricultură şi Pescuitşi Consumatori Competitivitate Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie Mediu Educaţie, Tineret, Cultură şi Sport

MediuTransporturi, Telecomunicaţii şi Energie Agricultură şi Pescuit Educaţie, Tineret, Cultură şi Sport

Educaţie, Tineret, Cultură şi SportSănătate şi Consumatori Competitivitate Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie Agricultură şi Pescuit Mediu

Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru. Acesta este împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot. 54 La reuniunile consiliului se permite şi Comisiei Europene să participe.

În ceea ce priveşte structura Consiliului, în fruntea organigramei se află preşedintele. Este important să precizăm însă faptul că aceasta funcţie se abate de la normele ce caracterizează o preşedinţie în mentalitatea colectivă. Preşedinţia Consiliului nu este deţinută de către un singur

50 Dan Niţă şi Eduard Dragomir, Instituţiile Uniunii Europene conform Tratatului de la Lisabona intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Piteşti: Nomina Lex, 2009, p. 70.

51 Vezi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Secţiunea 3 Consiliul începând cu art. 237. 52 Consiliul Uniunii Europene, „Formaţiunile Consiliului, [Online] la adresa http://ue.eu.int/council/council- configurations?lang=ro, accesat la data de 7 decembrie 2013.

53 Ibid.

54 Art. 16 TEU.

ales, ci aparţine prin rotaţie celor 28 de state membre ale Uniunii pentru o perioadă de şase luni. Ţara care deţine preşedinţia Consiliului este aceeaşi care o deţine şi pe cea a Uniunii în acel moment. Mai mult, reuniunile Consiliului nu sunt prezidate de către acelaşi ales timp de şase luni, ci de către fiecare ministru de resort din statul ce deţine preşedinţia Uniunii Europene, în funcţie de problema dezbătută pe ordinea de zi. 55

Pe parcursul semestrului în care un stat membru deţine preşedinţia, miniştrii săi sunt responsabili cu conducerea reuniunilor ce vizează dezbaterile asupra unui anumit domeniu, cu propunerea orientărilor ce trebuie adoptate de Consiliului, precum şi cu atingerea unui consens în ceea ce priveşte deciziile ce urmează a fi luate de reprezentanţii statelor membre în interiorul Consiliului. Pentru a se putea realiza o tranziţie lină între preşedinţiile semestriale şi pentru evitarea discrepantelor ce ar putea apărea de la o preşedinţie la alta, s-a impus colaborarea în grupuri de lucru formate din câte trei state membre. Grupurile sunt compuse din cele trei ţări care urmează să deţină consecutiv preşedinţia Uniunii, şi au sarcina de a elabora un program comun menit să asigure fluiditatea activităţilor Consiliului pentru o perioadă de 18 luni. De asemenea există o echipă de lucru la nivel European care facilitează coordonarea funcţiilor Consiliului între instituţiile europene şi cele ale statului membru.

Articolul 240 (ex-articolul 207 TCE)

(1) Un comitet constituit din reprezentanţii permanenţi ai guvernelor statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului şi de executarea mandatelor care îi sunt încredinţate de către acesta. Comitetul poate adopta decizii de procedură în cazurile prevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului.

Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre – cunoscut sub denumirea COREPER – asigură continuitatea lucrului la nivelul Consiliului. Reprezentanţii permanenţi sunt diplomaţi de carieră, aceştia având la dispoziţia lor adjuncţi din ministerele tehnice. Întâlnirile COREPER au loc la doua niveluri: COREPER I reuneşte reprezentanţii permanenţi adjuncţi şi tratează mai ales temele tehnice cum ar piaţa internă, politică socială s.a., iar COREPER II include şefii misiunilor diplomatice ale statelor membre şi pregăteşte dosarele care sunt discutate în cadrul formaţiunilor pentru afaceri generale, economie şi finanţe, buget, dezvoltare, justiţie şi afaceri interne. 56

Membrii COREPER se reunesc săptămânal, fiind responsabili de coordonarea activităţii a peste 250 de comitete şi grupuri de lucru ce pregătesc dosare cu conţinut tehnic pentru Consiliu. Rolul principal al acestor comitete este de a oferi expertiză asupra unor probleme specifice (precum cele ce ţin de domeniul economic şi financiar, sau cele legate de politicile externe),

55 Sauron, J-L, Curs de Instituţii Europene. Puzzle-ul european, Iaşi: Polirom, 2010, pp.211-213.

56 Dan Niţă şi Eduard Dragomir, op. cit., pp. 69-81.

astfel preluând o parte semnificativa din activităţile preliminare luării deciziilor de către Comisie.

Ultimele elemente care fac parte din structura Consiliului Uniunii Europene sunt Secretariatul şi Serviciul Juridic. Primul numără aproximativ 3500 de angajaţi ai căror sarcini de ordin administrativ includ pregătirea agendei de lucru sau întocmirea de traduceri şi de rapoarte. 57 Cea de-a doua componentă, Serviciul Juridic, se ocupă cu asigurarea calităţii redactării şi a corectitudinii actelor legislative ce urmează a fi adoptate de Consiliu şi îi poate oferi acestuia sugestii acestuia pentru o mai bună redactare. 58

Funcţiuni

Scopul principal al întâlnirilor Consiliului îl constituie adoptarea de acte legislative la nivel european - împreună cu Parlamentul - şi coordonarea politicilor Uniunii. 59 Atât compoziţia, cât şi frecvenţa desfăşurării întâlnirilor Consiliului depind în mare parte de temele abordate. De exemplu, miniştrii din sferele afacerilor externe şi ai finanţelor se reunesc o dată pe lună, în timp ce miniştrii de mediu se reunesc doar de patru ori pe an. 60 Sediul Consiliului se află la Bruxelles, unde în mod normal se desfăşoară şi sesiunile lunare. Aceste sesiuni se ţin însă la Luxemburg în lunile aprilie, iunie şi octombrie.

Fiind unul dintre organismele „triunghiului instituţional” (alături de Parlament şi de Comisie), Consiliului îi revine îndeplinirea unui set de funcţii specifice. Există cinci astfel de funcţii, iar prima dintre ele este cea de adoptare a legislaţiei europene.

Împreună cu Parlamentul European (PE), Consiliul are putere de decizie asupra actelor legislative propuse de Comisia Europeană. 61 Procedura poartă numele de codecizie şi a fost iniţial introdusă prin Tratatul de la Maastricht. Practica a suferit însă unele modificări ulterioare în baza Tratatul de la Amsterdam, fiind eficientizată prin introducerea posibilităţii adoptării unui act legislativ în urma primei lecturi a Consiliului. 62

În momentul în care Comisia elaborează un act normativ, acesta trebuie trimis simultan atât Parlamentului cât şi Consiliului. În urma dezbaterilor, proiectul poate fi adoptat de Parlament dacă este votat de către 50%+1 dintre membrii săi (majoritate simplă). Poziţia

57 Dadalus – Serverul International UNESCO pentru Democratie, Pace si Drepturile Omului, „Institutiile UE: Consiliul Uniunii Europene (De Ministri)”, [Online] la adresa http://www.dadalos-europe.org, accesat la data de 8 decembrie

2013.

58 Secretariatul Genera l al Consiliului, „Prezentare Generală a Consiliului Uniunii Europene”, Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene, 2008, p. 16.

59 Echkenazi, J., Ghidul Uniunii Europene, Bucureşti: Niculescu, 2008, p.22.

60 Consiliul Uniunii Europene, „Consiliul este un pol de decizie pentru Uniunea Europeană”, [Online] la adresa http://www.consilium.europa.eu, accesat la data de 5 decembrie 2013 ; Consiliul Uniunii Europene, „Environmental Council”, [Online] la adresa http://www.consilium.europa.eu/policies/council-configurations/environment, accesat la data de 5 decembrie 2013.

61 Europa – Portalul Uniunii Europene, „Consiliul Uniunii Europene”, [Online] la adresa http://europa.eu, accesat la data de 5 decembrie 2013.

62 Parlamentul European, „Procedura legislativă ordinară”, [Online] la adresa http://www.europarl.europa.eu, accesat la data de 5 decembrie 2013.

Parlamentului este trimisă apoi Consiliului pentru prima lectură. În cazul în care Consiliul este de acord cu poziţia adoptata, textul legislativ propus de Comisie este adoptat. În consiliu majoritatea decizilor sunt adoptate dacă se întruneşte majoritatea calificată.

Art. 16 TEU: (4) Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se defineş te ca fiind egală cu (4) Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece dintre aceştia şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65 % din populaţia Uniunii.

Fiecărui stat membru îi este atribuit un anumit număr de voturi:care întrunesc cel pu ţ in 65 % din popula ţ ia Uniunii. Germania/Franţa/Italia/Regatul Unit (29);

Germania/Franţa/Italia/Regatul Unit (29); Spania/Polonia (27); România (14); Ţările de Jos (13); Belgia/Republica Cehă/Grecia/Ungaria/Portugalia (12); Austria/Finlanda/Suedia (10); Croaţia/Danemarca/Irlanda/Lituania/Slovacia/Finlanda (7); Cipru/Estonia/Letonia/Luxem- burg/Slovenia (4); Malta (3).

Procedura codeciziei este utilizată cel mai des atunci când textele normative propuse de Comisie vizează domenii cheie. Printre acestea se numără: ocuparea forţei de muncă, crearea de pieţe interne, competitivitate, sănătate şi protecţia consumatorului, mediu, transporturi, telecomunicaţii şi energie, politică sociala, educaţie, cercetare şi dezvoltare tehnologica, tineret şi cultură. 63

În primii ani de activitate ai Consiliului Miniştrilor, orice decizie era luată prin vot unanim, în conformitate cu prevederile Compromisului de la Luxemburg.28 Acest act a apărut în urma crizei la care CEE a fost supusă în anul 1966 când Franţa şi-a retras reprezentantul din Consiliu în timpul discuţiilor cu privire la finanţarea agriculturii. Motivul acestei acţiuni a avut de fapt la bază dorinţa Consiliului de a înlocui votul majoritar practicat până atunci cu cel în unanimitate, lucru faţă de care Franţa se opunea cu vehemenţă. Soluţionarea crizei s-a produs cu ajutorul Compromisului, prin care statele membre au decis abandonarea vechii metode de vot majoritar care implica riscul lezării intereselor vitale ale unelor ţări, şi înlocuirea acesteia cu metoda de vot unanim.

Odată cu intrarea în vigoare a tratatelor de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa, s-a trecut din ce în ce mai mult spre adoptarea deciziilor pe principiul majorităţii calificate, iar prin Tratatul de la Lisabona au fost suplimentate domeniile în care se putea vota cu majoritate calificată.

În momentul de faţă există trei tipuri de vot utilizate de miniştrii din cadrul Consiliului.29 Primul dintre ele este cel prin majoritate simplă. Aceasta este folosit în cazul deciziilor de procedură şi presupune căderea de acord asupra unei chestiuni a 50%+1 dintre membrii Consiliului. Al doilea tip de vot este cel prin majoritate calificată, folosit pentru adoptarea acelor decizii care privesc piaţa internă, afacerile economice şi comerţul. Acesta este în esenţă un sistem de vot ponderat ce are la baza numărul de locuitori din statele membre. Ultimul tip

63 Vezi Art. 294 TFUE pentru a vedea detaliile procedurii de codecizie.

presupune luarea deciziilor în unanimitate şi este utilizat în cazul problemelor legate de politica externă, apărare, cooperarea judiciară şi poliţienească, sau de impozitare.

Cea de-a doua funcţie care îi revine Consiliului Uniunii Europene este cea de coordonare

a politicilor economice generale ale statelor membre. Practic acesta este responsabil de

coordonarea şi supravegherea direcţiilor adoptate în domenii de importanţă majoră precum îmbunătăţirea sistemelor de educaţie, crearea de locuri de muncă, sănătate publică, sau creşterea nivelului de trai. 64 În acest scop Consiliul utilizează Metoda Deschisă de Coordonare, un proces care are la bază adoptarea de obiective şi indicatori de performanţă comuni pentru statele Uniunii în aceste domenii. Direcţiile de dezvoltare dorite sunt consemnate de fiecare stat în cadrul unor rapoarte naţionale strategice, urmând a fi evaluate de către Comisia Europeană împreună cu acestea prin intermediul unor rapoarte de monitorizare comune.

Tot în cadrul atribuţiilor de coordonare a politicilor generale ale statelor membre se regăseşte şi capacitatea Consiliului de a încheia în numele Uniunii acorduri internaţionale cu alte state sau cu organisme internaţionale. 65 Domeniile vizate în acest sens sunt dezvoltarea, comerţul, transporturile, industriile, mediul, pescuitul, ştiinţa şi tehnologia. Încheierea de acorduri nu este însă limitată doar la cele dintre Uniune şi alte state sau organisme externe acesteia. În urma unei consultări în prealabil cu Parlamentul, Consiliul poate stabili acorduri şi între Statele Membre ale Uniunii în domenii precum drepturile societăţilor comerciale, sistemul de impozite, protecţia consulară, sau cooperarea poliţieneasca şi judiciară în materie penală.

Cea de-a treia funcţie a Consiliului vizează stabilirea bugetului anual al Uniunii. Deşi Consiliul decide împreună cu Parlamentul cum vor fi gestionate resursele financiare ale UE, deciziile finale privind cheltuielile obligatorii ale Uniunii sunt luate exclusiv de către Consiliu. 66 Aici intră acele cheltuieli care rezultă din punerea în aplicare a prevederilor Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, sau de pe urma alte instrumente care au fost adoptate ulterior

în baza acestuia. Câteva dintre cheltuielile obligatorii sunt cele din domeniul agricol, cele pentru

finanţarea acordurilor internaţionale, sau cele privind pensiile angajaţilor. În ceea ce priveşte

cheltuielile neobligatorii din bugetul Uniunii, Parlamentul este cel care ia ultima decizie.

Pe lângă cele trei funcţii descrise mai sus, Consiliul o deţine şi pe cea de elaborare a politicilor externe şi de apărare ale Uniunii. Deşi fiecare guvern deţine autonomie asupra acestor două aspecte, ele colaborează pentru elaborarea unei politici externe şi de securitate comună la nivelul întregii Uniuni Europene. 67 Aceasta este cunoscută şi sub prescurtarea de PESC. Principalul responsabil din cadrul Consiliului UE însărcinat cu funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC este Secretarul General. Printre atribuţiile sale se află asistarea obligatorie a Consiliului în elaborarea şi în aplicarea deciziilor politice de natură externă şi de

64 Secretariatul General al Consiliului, „Prezentare Generală a Consiliului Uniunii Europene”, Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene, 2008, pp. 59-60.

65 Ibid, p. 35.

66 Ibid, p. 16, p. 31.

67 Ibid, p. 35-39.

apărare ale Uniunii, precum şi iniţierea şi întreţinerea dialoguri politice cu state din afara UE, în numele Consiliului.

Ultima funcţie deţinută de Consiliul Uniunii Europene este cea de coordonare a cooperării dintre instanţele judecătoreşti şi forţele de poliţie din statele membre ale Uniunii. 68 Putem vorbi despre trei obiective specifice pe care miniştrii justiţiei şi ai afacerilor interne le urmăresc pentru a asigura această funcţie a Consiliului. În primul rând, aceştia se asigură că există o cooperare între tribunalele, forţele de politie, serviciile vamale şi cele de imigrare din toate statele Uniunii, în scopul combaterii eficiente a infracţiunilor de natură transfrontalieră. Tot ei sunt responsabili de supravegherea frontierelor şi de lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate la nivel internaţional. În ultimul rând, miniştrii de justiţie şi afaceri interne sunt cei care trebuie să asigure accesul egal la justiţie al cetăţenilor Uniunii. Ei veghează asupra recunoaşterii sentinţelor pronunţate de un tribunal într-un stat membru în toate celelalte state ale UE.

Întrebări şi teme de reflecţie:

1. Din cine este compus Consiliul Uniunii Europene?

2. Care este cea mai importantă funcţie a Consiliului?

3. Prin ce se diferenţiază Consiliul UE de către Consiliul European?

4. Ce formaţiuni decizionale alcătuiesc componenţa Consiliului?

5. Care sunt atribuţiile COREPER?

6. Analizaţi ce alianţe strategice ar putea forma România pentru a putea susţine un anumit proiect legislativ cu ajutorul majorităţii calificate.

68 Antoine-Gregoice, J-L., „Cooperarea Poliţieneasca si Vamala”, 2008, [Online] la adresa http://circa.europa.eu, accesat la data de 8 decembrie 2011.

Modulul 7

CONSILIUL EUROPEAN

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu instituţia Consiliului

Obiectivele modulului:

Să explice evoluţia, rolul şi importanţa Consiliului European Consiliului European

Să prezinte structura Consiliului European iului European

Să analizeze impactul decizilor Consiliului European asupra proceselor legislative de la nivel european European asupra proceselor legislative de la nivel european

Consiliul European a devenit oficial instituţie a Uniunii Europene odată cu intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona. Acesta reuneşte şefii de state şi guverne a celor 28 de state membre ale Uniunii Europene.

Evoluţie istorică

Consiliul European a luat fiinţă ca soluţie pentru nevoia de cooperare politică la nivel înalt între statele membre, activitatea acestuia fiind reglementată prima dată în Actul Unic European, urmând a fi reglementat mai târziu în cadrul Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii Europene. În cadrul conferinţei la nivel înalt de la Paris, la 10 decembrie 1974, s-a decis constitutirea Consiliului European. Prima reuniune în acest format a avut loc în martie 1975, la Dublin. 69

Întâlniri politice la nivel înalt au avut loc şi înainte de prima reuniune a Consiliului European în 1975. Acest gen de cooperare politică se desfăşura în cadrul conferinţelor şefiilor de stat şi guverne ale statelor membre ale comunităţilor europene. În 1961, idea înfiinţării acestui consiliu devine subiectul unor controverse, cum ar fi refusul Olandei de a partica la astfel de întruniri în contextul absenţei Marii Britanii. În 1972 se ajunge la un consens între cei nouă şefi de state sau guverne asupra obiectivului politic de a crea Uniunea Europeană, ca rezultat al acţiunii conjugate a Parlamentului, Comisiei şi Consiliului. 70

După 1974 Consiliul European a devenit rapid organul care stabilea obiectivele Uniunii în toate domeniile de activitate, precum şi a paşilor ce trebuiau luaţi pentru ca acestea sa fie

69 Niţă, Dan şi Dragomir, Eduard: Instituţiile Uniunii Europene Conform Tratatului de la Lisabona intrat in vigoare la 1 decembrie 2009, Nomina Lex, 2010, p. 50. 70 Ibidem, p. 51.

atinse. Prin Tratatul de la Maastricht din 1992 Consiliul a dobândit un statut formal care îl plasa pe un rol central în procesul de stimulare al dezvoltării Uniunii şi al conturării orientărilor politice ale acesteia.

Ceea ce separă Consiliul European de Consiliul UE este caracterul său interguvernamental politic, în care sunt reprezentate interesele statelor membre, şi mai ales rolul său de motor politic. 71

Funcţiuni

În prezent activitatea Consiliul este reglementată de Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare în 2009. Actul conferă instituţiei capacitatea de a stabili liniile şi obiectivele politice fundamentale ale Uniunii Europene. 72 Trebuie însă să precizăm că instituţia nu deţine vreo putere formală sau funcţie legislativă în acest sens, ci îşi atinge scopul strict prin intermediul influenţei pe care o exercită liderii de state care o compun. Astfel, deşi nu are dreptul de a lua decizii cu efect juridic, acesta deţine totuşi un drept directiv.

Art. 15 TEU (1) Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale. Acesta nu exercită funcţii legislative.

Influenţa şefilor de stat din cadrul Consiliului se întinde şi în sfera de activitate a politicii externe şi de securitate comună, precum şi asupra soluţionării problemelor complexe sau de natură sensibilă ce nu au putut fi clarificate prin cooperarea dintre miniştrii Consiliului Uniunii Europene. 73 Întrucât Consiliul nu poate lua hotărâri de ordin legislativ, acesta este nevoit să găsească o serie de soluţii de compromis împreună cu Consiliul Uniunii Europene. Aceste soluţii capătă forma unor package deals. 74 Scopul lor este de a echilibra interesele existente în rândul miniştrilor de resort ai Consiliului Uniunii Europene asupra unei probleme. În acest sens includ un pachet compus atât din avantajele, cât şi din dezavantajele soluţiei considerată ca fiind cea mai favorabilă pentru problema dezbătută. Odată elaborat, pachetul este adoptat în întregime de Consiliul de Miniştri.

71 Păun, Nicolae: Instituţiile Uniunii Europene, EFES 2004, p. 81.

72 Griller, S., Ziller J., The Lisbon Treaty: EU constitutionalism without a constitutional treaty?, SpringerWienNewYork, 2008, pp. 64-66 ; Consolidated versions of the Treaty on European Union and the Treaty estabilishing the European Community, 2006/C 321 E/01, Article 4, 29.12.2009.

73 Stark, C., „Evolution of the European Council: The implications of a permanent seat, The Facts of Europe The UACES Thirty-second Annual Conference and Seventh Research Conference”, 2002, Queens University Belfast, p.5.

74 Dadalus Serverul International UNESCO pentru Democratie, Pace si Drepturile Omului, „Institutiile UE: Consiliul Uniunii Europene (De Ministri)”, [Online] la adresa http://www.dadalos-europe.org, accesat la data de 8 decembrie

2011.

La atribuţiile de mai sus se adăuga şi funcţiile de ratificare formală a documentelor de importanţă majoră şi implicarea în negocierea schimbărilor la care urmează a fi supuse tratatele existente ale Uniunii. 75

Un alt rol important al Consiliului îl constituie puterea sa de numire. Pe lângă faptul că instituţia îşi numeşte propriul Preşedinte, aceasta deţine şi capacitatea de a propune prin majoritate calificată Parlamentului European candidatul pentru postul de preşedinte al Comisiei Europene şi îl numeşte (tot prin majoritate calificată) pe Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate. 76 Mai mult, prin prevederile Tratatului de la Maastricht Consiliul European este cel care la iniţiativa Parlamentului European, şi cu aprobarea acestuia, poate adopta prin decizie unanimă stabilirea structurii sale.

Componenţă

În componenţa permanentă a Consiliului European intră şefii de stat sau de guvern din fiecare ţară a Uniunii Europene, preşedintele Consiliului, precum şi preşedintele Comisiei. 77 De asemenea, la reuniunile şi lucrările sale participă şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate. Pe lângă această structură fixă la reuniunile Consiliului pot participa, atunci când ordinea de zi o impune, câte un ministru de externe pentru fiecare lider de stat şi un membru al Comisiei. Ultimii deţin însa un rol pur consultativ în cadrul reuniunilor.

Înaltul reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate exercită, în sfera relaţiilor externe, funcţii care erau înainte exercitate de către Preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii, cum ar fi: conduce politica externă şi de securitate a Uniunii; contribuie prin propunerile sale la elaborarea acestei politici pe care o duce la îndeplinire în calitatea sa de împuternicit al Consiliului şi asigură deasemnea punerea în aplicare a decizilor aferente acestui domeniu. Înaltul reprezentant prezidează de asemenea întâlnirile Consiliului pentru Afaceri Externe, reprezintă Uniunea Europeană în contextul politicii externe şi de securitate comune şi exercită autoritatea asupra Serviciului European pentru acţiune externă şi asupra delegaţiilor Uniunii în ţări terţe şi pe lângă organizaţii internaţionale.

Suportul administrativ este asigurat de Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene, neexistând aşadar un organism dedicat în interiorul Consiliului European care să preia sarcinile de acest ordin. În orice caz însă, toate Direcţiile şi Serviciile din cadrul Secretariatului, începând cu cea pentru Afaceri Generale şi încheind cu Serviciul Juridic sau cel de traduceri, se află la dispoziţia preşedintelui Consiliului European. El dispune de propriul său cabinet situat în clădirea Justus Lipsius din Bruxelles a Consiliului UE, locul unde de altfel se întruneşte şi Consiliul European. În situaţii excepţionale însă preşedintele poate decide ca o reuniune să se

75 Ibid.

76 Versiune Consolidată a Tratatului Privind Uniunea Europeană, 2008/C 115/01, Articolul 18, 9.5.2009 ; Europa A Constitution for Europe, „The Institutions of the Union”, [Online] la adresa http://europa.eu/scadplus, accesat la data de 9 decembrie 2011.

77 Secretariatul General al Consiliului UE, „Fişă tehnică despre Preşedintele Consiliului European”, Bruxelles, 2009, [Online] la adresa http://www.european-council.europa.eu accesat la data de 9 decembrie 2011.

desfăşoare într-un alt loc, cât timp acest lucru a fost a hotărât în unanimitate împreună cu formaţiunea pentru Afaceri Generale şi Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi ai Consiliului Uniunii Europene. 78 În mod normal datele întrunirilor dintr-un semestru sunt anunţate înainte cu un an de către preşedinte, dar acesta poate convoca o reuniune extraordinară dacă există motive ce ar putea impune acest lucru. Indiferent de situaţie, reuniunile Consiliului European nu sunt publice.

În ceea ce priveşte procedura de alegere a Preşedintelui, acesta este ales prin majoritate calificată de şefii de stat sau de guvern care alcătuiesc Consiliul. 79 El îşi exercită funcţia pe durata unui mandat de doi ani şi jumătate ce poate fi reînnoit o singura dată, în acest timp nefiindu-i permisă exercitarea unui mandat naţional.

Funcţia prezidenţială este una stabilă şi exclusivă, fiind astfel reglementată prin Tratatul de la Lisabona, şi cuprinde o serie de îndatoriri stabilite încă din 1992 prin Tratatul de la Maastricht. 80 Prima dintre acestea este cea de prezidare şi de impulsionare a lucrărilor desfăşurate în cadrul Consiliului European, preşedintele fiind totodată şi cel responsabil de asigurarea pregătirii şi a continuităţii lor. Pentru atingerea acestui scop colaborează cu Preşedintele Comisiei, având ca punct de pornire lucrările formaţiunii de Afaceri Generale din cadrul Consiliului UE. Formaţiunea este cea care se ocupă de pregătirea reuniunilor Consiliului European, precum şi de urmărirea îndeplinirii măsurilor adoptate la finalul acestora. Pentru a duce la capăt cea de-a doua responsabilitate, formaţiunea pentru Afaceri Generale lucrează în strânsă colaborare cu preşedintele Consiliului şi cu Comisia. În urma fiecărei reuniuni a Consiliului European, preşedintelui ii revine responsabilitatea prezentării în faţa Parlamentului a unui raport de activitate.

Decizii ale Consiliului European

Deciziile din cadrul Consiliului sunt luate în conformitate cu Tratatul de la Maastricht, în funcţie de situaţia cu care acesta se confruntă. După cum se poate observa din cele de mai sus, deciziile pot fi luate fie în unanimitate (cum este cazul stabilirii structurii Parlamentului European), fie prin majoritate calificată (în cazul propunerii candidatului pentru preşedinţia Comisiei, sau al numirii Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate). Există posibilitatea ca în anumite situaţii Consiliul European, având obţinut în prealabil consimţământul Parlamentului, să poată trece la adoptarea unei decizii prin intermediul votului cu majoritate calificată în locul celui în unanimitate. Procedura este garantată prin „clauza pasarelă” ce permite schimbarea temporară a modalităţii de vot în cazuri speciale (de exemplu cele ce ţin politici externe şi de securitate comune, mediu, bugete sau cooperare

78 Decizia Consiliului European din 1 decembrie 2009 de adoptare a regulamentului sau de procedura, 2009/882/UE,

L 315/51, Articolul 1, 2.12.2009.

79 Secretariatul General al Consiliului UE, „Fişă tehnică despre Preşedintele Consiliului European”, Bruxelles, 2009,

[Online] la adresa http://www.european-council.europa.eu accesat la data de 9 decembrie 2013.

80 Decizia Consiliului European din 1 decembrie 2009 de adoptare a regulamentului sau de procedura, 2009/882/UE,

L 315/51, Articolul 1, 2.12.2009.

judiciară) fără a fi necesară modificarea vreunui tratat pentru a putea permite acest lucru. 81 Totuşi, Tratatul de la Lisabona impune Consiliului European înştiinţarea parlamentelor naţionale asupra schimbării procedurii de vot, acestea având dreptul de a se opune în termen de şase luni de la data înştiinţării.

În cazul în care Tratatul privind Uniunea Europeana nu cuprinde vreo prevedere specială vis a vis de luarea deciziei într-o anumită problemă, atunci aceasta este luată prin consens. Procedura de vot poate fi iniţiată de preşedinte ori de un membru al Consiliului, cu condiţia ca majoritatea membrilor sa se pronunţe în acest sens. Indiferent de situaţie însă, preşedintele Consiliului şi cel al Comisiei, precum şi Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate nu au drept de vot. 82 În ceea ce îi priveşte pe membrii Consiliului European, cel puţin două treimi dintre aceştia trebuie sa fie prezenţi la întrunire pentru ca procedura de vot să poată fi iniţiată. Atunci când este nevoie de o decizie în privinţa unei chestiuni urgente, preşedintele Consiliului poate cere membrilor să folosească procedura votului exprimat în scris. Procedura reduce semnificativ timpul necesar ajungerii la o concluzie.

După fiecare reuniune a Consiliului European, Secretariatul General al Consiliului UE întocmeşte un proces verbal în termen de 15 zile. Procesul verbal cuprinde menţiuni ale documentelor ce au fost transmise Consiliului şi pe baza cărora au avut loc discuţiile, concluziile aprobate de către acesta şi deciziile adoptate, precum şi eventualele declaraţii făcute de către organism. Conţinutul documentului este mai întâi supus spre aprobarea Consiliului European, după care este semnat de Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene.

Bugetul multi-anual al Uniunii Europene

Cu toate că Consiliul European nu are competenţe legislative, deciziile acestuia legate de bugetul anual al Uniunii Europene sunt cruciale pentru negocierile ce urmează să legisleze importante politice ale Uniunii Europene, precum politica agricolă comună, politica de coeziune sau altele. Pentru bugetul 2014-2020, Consiliul European a avut nevoie de mai multe întruniri pentru a ajunge la un consens, astfel încât toţi membrii să considere plafoanele maxime ale bugetului rezonabile pentru mandatul care îl avea de a reprezenta interesele fiecărui stat membru. Bugetul se decide în finala formală de către Consiliul Uniunii Europene, sau de către Comitetul pentru Afaceri generale, după ce Parlamentul European îşi dă acordul. În cazul bugetului pentru 2014-2020, Parlamentul European a prelungit negocierile deoarece cu Consiliul European. Acest caz de negocieri arată cât de puternică e caracteristica interguvernamentală în cadrul Consiliului

81 Mayoral, J., „Democratic improvements in the European Union under the Lisbon Treaty. Institutional changes regarding democratic government in the EU”, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute, februarie 2011, pp.8-9; Luzárraga, F. A., Llorente M. G., Europa Viitorului. Tratatul de la Lisabona, Iaşi:

Polirom, 2011, p.233. 82 Europa – Portalul Uniunii Europene, „Consiliul European”, [Online] la adresa http://europa.eu, accesat la data de 9 decembrie 2013.

European, mai ales când în joc stau chestiuni bugetare, care sunt printre cele mai importante elemente ale unui stat. 83

Întrebări şi teme de reflecţie:

1. Care este motivul stabilirii statului Consiliului European ca instituţie a

Uniunii Europene?

2. Care este rolul Consiliului European?

3. Ce decizii poate lua Coniliul European?

4. Comparaţi atribuţiile Consiliului European şi ale Consiliului Uniunii

Europene.

5. Analizaţi conexiunea între întâlnirile Consiliului European şi atribuţiile

Înaltului reprezentant pentru afaceri externe şi politică de securitate

83 Pentru mai multe detalii despre negocierile bugetului UE pentru 2014-2020 vezi, Consiliul Uniunii Europene, [Online] la adresa http://www.consilium.europa.eu/special-reports/mff/the-work-in-practice, accesat la 15.12.2013.

Modul 8

Parlamentul European – I: evoluţie istorică, organizare internă, grupuri politice

Scopul modulului: se focalizează în jurul preocupării de a explica evoluţia, rolul şi funcţionarea Parlamentului European ca instituţie centrală.

Obiectivele modulului:

cunoaş terea evolu ţ iei istorice ş i a etapelor reprezentative în formarea Parlamentului European şterea evoluţiei istorice şi a etapelor reprezentative în formarea Parlamentului European

definirea ş i în ţ elegerea rolului Parlamentului European în guvernarea europeană; şi înţelegerea rolului Parlamentului European în guvernarea europeană;

cunaoş terea principalelor atribu ţ ii ale Parlamentului European; şterea principalelor atribuţii ale Parlamentului European;

înţ elegerea modului de organizare a Parlamentului European; ţelegerea modului de organizare a Parlamentului European;

cunoaş terea principalelor grupuri politice şterea principalelor grupuri politice

Parlamentul European a fost definit ca fiind reprezentarea poporului 84 în statele democratice ale cărui principale atribuţii sunt: exercitarea puterii legislative, dreptul de vot al bugetului, controlul Guvernului. Această definiţie scurtă caracterizează formula funcţionalistă de definire a Parla- mentului. 85

Parlamentarismul a fost definit ca fiind o concepţie politică potrivit căreia poporul îşi exercită guvernarea prin reprezentanţii săi trimişi în Parlament. Parlamentarismul este un sistem de guvernământ în care guvernul ca organ executiv este subordonat şi responsabil unei adunări reprezentative alese de către popor şi alcătuită din reprezentanţii săi 86 .

Evoluţie istorică

Parlamentul European este una din instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene. Pentru a se ajunge însă la poziţia de astăzi a acestuia în ecuaţia integraţionistă, au fost redactate studii,

84 În forma germană reţinem reprezentarea poporului, iar în forma franceză reţinem „naţiunea” (Nicolae Păun, Finalitatea Europei, nota 95, p.101).

85 Nicolae Păun, Finalitatea Europei, p.101.

86 A se vedea Pierre Lalumiere şi Andre Demichel, Les regimes parlamentaires europeens, Presses Universitaires de France, Paris, 1966, p. 2 citat de Ion Deleanu, Teoria şi practica regimului parlamentar burghez, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1978, p. 14. (Nicolae Păun, Finalitatea Europei, nota 95, p.101).

analize, s-au realizat sondaje de opinie, s-au făcut presiuni politice. Dacă acum 50 de ani ne imaginam Uniunea Europeană sub forma cooperării trans-frontaliere, astăzi putem vorbi că asistăm la construcţia unei adevărate structuri statale europene. 87

În conformitate cu prevederile legale Parlamentul European se compune din reprezentanţii popoarelor membre ale Comunităţilor. Cu timpul, o dată cu evoluţia Comunităţii Economice Europene către Uniunea Europeană, Parlamentul European va deveni agora cetăţenilor europeni, în căutare de drepturi şi reprezentare democratică. 88

Formula aleasă de liderii statelor europene în deceniul 6 al secolului trecut a fost una normală care se încadra în practica obişnuită o organizaţiilor internaţionale inter-guvernamentale.

Parlamentul European cuprinde două etape fundamentale în evoluţia sa: etapa Adunării Reprezentative şi etapa Adunării Parlamentare.

Adunarea Reprezentativă: Perioada Adunării Reprezentative în care parlamentarii erau desemnaţi de parlamentele naţionale se suprapune intervalului 1952-1979, luând în calcul şi Adunarea CECO. Numărul reprezentanţilor a crescut de la 78 pentru Adunarea comună a CECO la 142 pentru Adunarea comună celor trei comunităţi, apoi la 198 o dată cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei şi a Danemarcei şi a ajuns la 410 o dată cu instituirea alegerilor directe. Astfel, într-o perioadă de 27 de ani Adunarea reprezentativă şi-a mărit numărul de aproape 6 ori.

Desemnarea de către parlamentele naţionale urma o procedură stabilită de fiecare stat membru. Acest fapt a dus la faptul că soluţiile alese difereau fundamental de la stat la stat, aspectelor acestora adăugându-li-se discriminări grosolane la adresa unor grupări politice. 89

Generalul de Gaulle propusese încă din 1949 crearea unor instituţii care să reprezinte voinţa cetăţenilor europeni, anume „instituţiile Europei trebuie să ia naştere printr-o manifestare democratică, prin vot universal a cetăţenilor Europei90 . În martie 1958, la întâlnirea Adunării Europene se decide elaborarea unui proiect de convenţie privind alegerea directă a Parlamentului European.

Un nou proiect a fost propus de Parlament în 1975, fiind cunoscut sub denumirea de proiectul Patijn după numele raportorului special, M. Patijn. Proiectul a fost semnat la 20 septembrie 1976 la Bruxelles.

Perioada Adunării Reprezentative a constituit punctul de rezistenţă al cetăţenilor europeni faţă de orice atitudine de sfidare a bazelor societăţii occidentale bazată în principal pe principiul reprezentării democratice. A fost o etapă ce s-a caracterizat prin negocieri dificile pentru a găsi instrumentele comune de alegere a Europarlamentarilor şi în acelaşi timp o etapă caracterizată

87 Nicolae Păun, Finalitatea Europei, p.102.

88 Ibid., p. 103.

89 Ibid., p. 104.

90 Discursul pro-democratic european în cadrul Conferinţei de presă, celebră de altfel, organizată la Palais d’Orsay, 14 noiembrie 1949; Ibid.

prin începutul cristalizării grupurilor politice europene. Este un moment de început în care se identifică poziţiile de negociere asupra viitorului Europei. În planul colaborării politice perioada se caracterizează prin antanta dintre social-democraţi şi comunişti care se poziţionează pe o linie de atitudine europesimistă. 91

Adunarea Parlamentară: În această perioadă Parlamentul European devine spaţiu al practicilor negocierii democratice între statele membre, între grupurile politice europene şi chiar în interiorul acestora. 92

Organizarea Parlamentului European

Parlamentul European este condus de un corp managerial format din: Birou (alcătuit din Preşedintele Parlamentului şi 14 vicepreşedinţi), Conferinţa preşedinţilor (Preşedintele şi şefii grupurilor politice), cei cinci chestori pe probleme administrative şi financiare aleşi de plen, Conferinţa preşedinţilor comisiilor de specialitate şi conferinţa preşedinţilor delegaţiilor. Mandatul Preşedintelui, a vicepreşedinţilor şi a chestorilor este de doi ani şi jumătate, durata unei legislaturi fiind de cinci ani. 93

Comisiile şi delegaţiile

Membrii Parlamentului sunt împărţiţi în 20 de comisii de specialitate, 21 de delegaţii interparlamentare şi 10 delegaţii de comisii parlamentare comune. Pe lângă comisiile permanente se mai pot institui comisii speciale pe o perioadă limitată de timp (comisii de anchetă etc.). Fiecare comisie sau delegaţie îşi alege propriul său birou compus din preşedinte, vicepreşedinţi (2 sau 3). Mandatul lor este de doi ani şi jumătate. 94

Grupurile politice

Dacă înainte de alegerile directe pentru Parlamentul European, ideea existenţei unor foruri politice supranaţionale nu era un subiect pe agenda liderilor europeni, după 1979 a crescut numărul iniţiativelor de reunire a grupărilor politice din statele membre sub sau în cadrul unor entităţi politice organizate la nivel comunitar. Datorită interesului sporit din partea cetăţenilor s-a trecut în timp de la simple confederaţii la adevărate partide europene.

Grupuri politice cele mai importante din Parlamentul European sunt: grupul popular, grupul social-democrat, grupul liberal şi grupul ecologist. Acestea fac parte din structuri politice comunitare organizate pe criterii ideologice pentru a reuşi să dobândească puterea politică în Parlamentul European şi în instituţiile comunitare, astfel încât concepţiile lor politice să poată fi reflectate în politici publice europene. Prin Tratatul de la Nisa se reglementează mecanisme speciale de control a finanţării partidelor politice europene şi se încurajează dezvoltarea unor

91 Ibid., p. 105.

92 Ibid.,, p. 106.

93 Ibid., p. 112.

94 Ibid.

astfel de structuri, reglementarea depăşind prevederile Tratatului de la Maastricht care evidenţia importanţa partidelor politice europene. 95

Astăzi, putem identifica trei modele de organizare a partidelor comunitare 96 :

trei modele de organizare a partidelor comunitare 9 6 : Modelul confederal, care presupune coordonarea partidelor

Modelul confederal, care presupune coordonarea partidelor naţionale la nivel european; Modelul federal, în care cetăţenii optând pentru un partid federal, devin automat, membrii ai partidului federal; Modelul supranaţional care reprezintă o organizare politică regrupând partidele naţionale şi având un mod de funcţionare supranaţional. Numărul minim de membri pentru un grup politic este de 29 dacă provin din aceeaşi ţară, 23 dacă provin din două state diferite, 18 dacă provin din trei state diferite, 14 dacă provin din mai mult de trei state diferite. 97

14 dacă provin din m ai mult de trei state diferite. 9 7 Grupul popular, creştin
14 dacă provin din m ai mult de trei state diferite. 9 7 Grupul popular, creştin

Grupul popular, creştin-democrat a fost fondat la 23 iunie 1953 sub denumirea de Grupul creştin-democrat în cadrul Adunării CECO. În anul 1979 după primele alegeri directe şi-a schimbat denumirea în Grupul Partidului Popular European. Ultima particulă, „democraţilor europeni” a fost introdusă după alegerile din 13 iunie 1999. Partidul Popular European a fost creat la 26 aprilie 1976. El este continuatorul Uniunii Europene Creştin-Democrate înfiinţată în 1965. Grupul Popular este cel mai important la ora actuală din Parlamentul European. Partidele populare afiliate sunt partide de guvernământ sau principalele partide de opoziţie în majoritatea covârşitoare a statelor europene. Structura politică a grupului se suprapune în mare Partidului Popular European.

Programul PPE. are la bază o politică care împleteşte integrarea europeană şi interese regionale şi naţionale. Scopul acţiunii politice este o Europă comunitară, democratică, transparentă şi capabilă a lua decizii. În contextul discuţiilor asupra viitorului Uniunii Europene PPE. nu doreşte un super-stat, ci mai degrabă o diviziune a responsabilităţilor şi obligaţiilor între Uniune, statele membre şi instituţiile regionale şi municipale. 98

Grupul social-democraţilor este construit pe structura Partidului Socialiştilor Europeni. Este al doilea grup politic din Parlamentul European şi se revendică ideologic de la social-democraţia modernă, puternic influenţată de curentul „new labour” promovat de Tony Blair şi susţinut de Gerhard Schröder. Partidul socialiştilor europeni s-a înfiinţat în urma Congresului de la Haye din 9-10 noiembrie 1992 şi este continuatorul Uniunii Partidelor Socialiste din Comunitatea Eu- ropeană înfiinţată la 5 aprilie 1974. Femeile joacă un rol important în acest grup politic Deşi au pornit ca mari favoriţi în alegerile din 1999, social-democraţii au pierdut alegerile europene. 99

95 Ibid., p. 113-114.

96 Wilhelm Lehmann, Statut et financement des parties politiques europeens, Document de Travail, Series Affaires constitutionnelles, AFCO 105 FR, Parlament Europeenne, 2003.

97 Ibid., op. Cit., p. 115.

98 Ibid., p. 117.

99 Ibid.

Dintre proiectele recente ale social-democraţilor europeni amintim promovarea Cartei Drepturilor Fundamentale, a industriei nepoluante şi susţinerea unor politici axate pe di- mensiunea socială a Uniunii Europene care să faciliteze crearea de locuri de muncă. 100

Grupul liberal-democraţilor şi radicalilor este al treilea grup ca pondere în Parlamentul European şi aliat tradiţional al creştin-democraţilor. În martie 1976 s-a înfiinţat Federaţia Partidelor Liberale şi Democrate din Uniunea Europeană. În 1977 au adoptat o nouă titulatură „European Liberal Democrats”. Cu ocazia Congresului din Catania din aprilie 1986 îşi schimbă din nou denumirea în Federaţia partidelor liberal-democrate şi reformatoare. Ulterior vor adopta sistemul de organizare federal şi de vor transforma în Partidul liberal-democrat şi reformator european. ELDR susţine promovarea cetăţeanului şi a unei politici economice libere, bazată pe creştere economică şi nu pe redistribuire. 101

Ca Program politic Liberal-democraţii europeni accentuează ideea respectării identităţii naţionale. Totodată dezvoltă şi ideea că ceea ce s-a creat nu e doar o Europă a afacerilor, ci şi o Europă a indivizilor. Liberalii se pronunţă pentru abordarea tehnocratică mai puţin birocratică şi pentru extinderea puterilor Parlamentului European, militează pentru o Europă a solidarităţilor, pentru o Europă deschisă spre cealaltă Europă, descătuşată de lanţul comunist. Europa