Institutul Nistrean de Economie i Drept

Facultatea Tehnologie i Management n Industria Alimentar

Referat
La disciplina:Teoria economica

Tema: Contributiile lui David Ricardo la dezvoltarea

gindirii economice

Elaborat: Galuca Diana

anul I, grupa TPA-01

Bali, 2014

David Ricardo (1772-1823) se numara printre continuatorii cei mai de seama ai

ideilor Avutiei natiunilor a lui Adam Smith. A fost al treilea din cei 17 copii a lui
Abraham Israel Ricardo, evreu spaniol, initial agent de schimb la Bursa din
Amsterdam si stabililit ulterior, pe la 1760 in Anglia, unde ocupa un loc fruntas in
activitatea bursei londoneze ca si in viata comunitatii evreilor spanioli de aici. La 11
ani tinarul este trimis de parinti la scoala Talmud Tora de pe linga sinagoga
portugheza din Amsterdam spre a-si ridica instruirea. Dupa doi ani Ricardo revine la
Londra unde se lanseaza in lumea afacerilor. Stagiul si-l face in cadrul biroului de
schimb al tatalui sau. De alfel, la 21 de ani, va dobindi destula experienta si prestigiu
spre a obtine de la bancile londoneze creditele necesare deschiderii unui birou
propriu. Simtind nevoia unei instruiri temeinice, Ricardo face primii pasi in aceasta
directie, deoarece il preocupa mersul revolutiei industriale din Anglia timpului sau. El
considera necesara cunoasterea acesteia nu numai sub aspect practic cit si teoretic,
precum si implicatiile ei asupra dezvoltarii ulterioare a societatii engleze. Fara
cunostintele temeinice in domeniul stiintelor naturii, mecanicii, chimiei,
mineralogiei,fizicii si economiei, era greu de conceput patrunderea in tainele
revolutiei industriale. Ricardo si le va capata prin autoinstruire, dupa ce a acumulat o
avere considerabila, fiindu-i de folos si discutiile indelungate purtate cu o serie de
oameni instruiti din cercurile pe care le-a organizat si subventionat.
In domeniul stiintei economice, Ricardo strabate intregul perimetru al stiintei
economice, sesizind si relevind repere solide, originale si coerente, unele, si nu putine,
confirmate ulterior in timp, altele infirmate, dar folosite ulterior ca puncte de referinta
de economistii teoreticieni. Ricardo i-a contact intimplator cu lucrarea Avutia
natiunilor, la virsta de 27 de ani. Este momentul care-i va marca destinul si-l va
incadra in perimetrul gindirii economice ca un deschizator de domenii in cel putin
patru directii esentiale: teoria valorii; teoria rentei funciare; teoria repartitiei si teoria

costurilor comparative si avantajelor relative in schimburile dintre tari.

Principala opera a lui David Ricardo, ce inmanuncheaza conceptia sa economica este
volumul intitulat Despre principiile economiei politice si ale impunerii, aparut
pentru prima data la Londra, in aprilie 1817. Interesant este ca, potrivit exegetilor
operei sale, dar si ca urmare a studierii bogatei corespondente, [peste 500 de scrisori],
pe care Ricardo a avut-o cu o serie de economisti, bancheri, politicieni, ginditori de
seama ai timpului, el nu a ajuns la publicistica economica pornind de la considerente
economice. In mare masura animat de dorinta de a contribui la gasirea unor solutii
problemelor practice din domeniul economico-financiar care se ridicau in fata Angliei
in primele decenii ale secolului al 19-lea. Tocmai de aceea Ricardo mai mult incearca
sa demonstreze, decit sa expuna, emiterea judecatilor sale economice avind la baza o
multitudine de exemple cifrice.
Esenta conceptiei ricardiene se concetreaza in primele sase capitole ale lucrarii sale
fundamentale si intregit cu unele precizari interesante rezultate din studiul Valoare
absoluta si valoare de schimb (1823) scris in ultimul an al vietii sale.
Tinind seama indeosebi de ideile smithiene, David Ricardo a considerat ca ceea ce
reprezinta bogatia sau avutia societatii este explicata destul de bine si convingator, ca
si modul in care aceasta este creata sice rol joaca capitalul in cadrul ei, cum circula
sicum se schimba marfurile, ca si natura si oscilatia preturilor.
Lui Ricardo i se releva mai putin clare si convingatoare ideile predecesorilor sai fata
de venituri si raporturile dintre ele si din aceasta cauza, considera ca principalul obiect
de studiu al stiintei economice ar trebui sa-l constituie repartitia venitului national. El
nu este un economist al repartitiei prin excelenta, ci se poate spune ca studiul
procesului repartitiei l-a considerat esential pentru intelegerea mecanismului vietii
economice si deoarece il considera mai putin studiat si lamurit fata de segmentele
productiei, schimbului si ale legilor care le guverneaza. Un argument convingator este
si acela ca desi plaseaza problematica repartitiei in centrul atentiei stiintei economice,
primul capitol din lucrarea sa se deschide cu analiza valorii, ale carui radacini isi trag
seva din procesul productiv. Repartitia si legile ei sunt explicat greu, si deduse in mare
parte din productie si schimb.
Folosind metoda abstractizarii imbinata cu cea deductiva, Ricardo limiteaza
considerabil drepturile istorice si elimina amanuntele nesemnificative. David Ricardo
este primul economist care intelege ca teorema valorii bazata pe munca are
insemnatatea unui principiu metodologic sau cum ar spune in alti termeni Thomas

Kuhn este o componenta paradigmatica necesara explicarii tuturor celorlalte

probleme studiate de economia politica, pornind de la problema preturilor si
oscilatiilor lor.
David Ricardo adera la teoria obiectiva a valorii si a preturilor si continua ideile
smithiene sustinute pe baza metodei exoterice. In acelasi timp se delimiteaza de
amibiguitatile si contradictiile lui Smith si critica interpretarea subiectiva a valorii
marfii surprinsa de contemporanul sau francez Jean Baptiste Say. Asa cum aprecia si
Costin Murgescu, valoarea este pentru el (David Ricardo-n.n.) o notiune aparte, ea
conditioneaza intelegerea celorlate categorii economice si a legilor de dezvoltare ale
productiei capitaliste.
Ricardo distinge doua categorii de bunuri sau marfuri ce fac obiectul vinzariicumpararii pe piata: bunuri rare, al caror volum depinde de anumite imprejurari
exceptionale, imprimindu-le un caracter de monopol si bunuri reproductibile, adica
acele bunuri al caror volum poate fi sporit dupa voia agentilor economici, dar tinind
cont de legile pietei. Deoarece bunurile rare sunt o exceptie, Ricardo nu se ocupa
amanuntit de pretul lor, chiar daca surprinde raritatea ca element hotaritor in
determinarea pretului acestora. El cerceteaza pe larg natura, marimea si dinamica
preturilor bunurilor reproductibile.
Datorita raporturilor dintre cererea si oferta de marfuri reproductibile pe piata,
preturile lor oscileaza continuu in jurul unui nucleu. Acest nucleu este reprezentat de
valoarea lor. Pentru ca marfurile sa aiba pret, respectiv valoare, arata Ricardo, ele
trebuie sa fie utile. Utilitatea devine o conditie necesara a valorii marfii, dar ea nu
poate fi considerata izvor al valorii, cum au sustinut Turgot, Condillac si ulterior,
J.B.Say. Totodata Ricardo, face o distinctie clara intre valoarea de intrebuintare si
valoarea de schimb a marfii. El arata ca valoarea de intrebuintare nu se poate
considera a fi masuratorul valorii de schimb.
Prin urmare, David Ricardo continua sa aprofundeze teoria valorii bazate pe munca,
aducind in discutie aspecte noi mult mai complexe si astfel, reuseste sa depaseasca
multe din amibiguitatile si inconsecventele lui Smith. Valoarea, scrie el, se
deosebeste in mod esential de bogatie, deoarece valoarea nu depinde de abundenta, ci
de dificultatea sau usurinta productiei. Munca unui milion de oameni in fabrici va
produce intotdeauna aceeasi valoare, dar nu va produce intotdeauna aceeasi bogatie.
Prin inventarea de masini, prin perfectionarea indeminarii, printr-o mai buna diviziune
a muncii sau prin descoperirea de noi piete unde schimburile pot fi facute in conditii

avantajoase, un milion de oameni pot produce dublu sau triplu sumei bogatiilor.iar
prin aceasta nu vor adauga nimic la valoare, deoarece valoarea fiecarui lucru creste
sau scade in raport cu usurinta sau cu dificultatea de a-l produce, sau, cu alte cuvinte,
in raport cu cantitatea de munca intrebuintata pentru productia sa.
Din explicatiile lui Ricardo rezulta un punct de vedere clar: nu se poate confunda
valoarea cu bogatia. Valoarea este privita ca un produs al muncii, in timp ce bogatia,
este rezultatul conlucrarii omului cu natura si cu mijloacele de productie pe care le
utilizeaza.
Astfel, David Ricardo elimina teoria valorii de o prima confuzie existenta la Smith si
care consta in identificarea muncii cheltuite pentru producerea marfii cu munca
obtinuta in schimbul ei. Valoarea unei marfi sau cantitatea din oricare alta marfa cu
care poate fi schimbata depinde de cantitatea relativa de munca necesara pentru
producerea ei si nu compensatia mai mare sau mica ce se plateste pentru aceasta
munca.
Ricardo inlatura eroarea comisa de Smith atunci cind acesta reducea valoarea marfii
doar la munca directa cheltuita (munca vie) pentru producerea ei, precizind totodata,
ca, instrumentele, uneltele nu creaza valoare, ci doar, pe masura ce sunt consumate sio transfera pe a lor asupra produsului.
Principiul ca valoarea relativa a marfurilor este determinata de cantitatea de munca
depusa pentru producerea lor este considerabil modificat prin intrebuintarea masinilor
si a altui capital fix si durabil.
Spre deosebire de Smith, care considera legea valorii determinata de munca valabila
doar pentru stadiile precapitaliste, primitive ale societatii, Ricardo arata ca aceasta
lege este valabila si pentru economia avansata, capitalista.
Atunci cind incearca sa demonstreze modul in care legea valorii actioneaza in
capitalism, in domeniul formarii preturilor, efortul lui Ricardo nu reuseste sa invinga
dificultatile. Cu o admirabila probitate stiintifica, David Ricardo recunoaste ca de vina
este doar neputinta lui de a explica teoria valorii- munca si de a o pune de acord cu
existenta ratei generale a profitului, spre a intelege astfel manifestarea pretului pe
piata.
Cauza esecului ricardian in solutionarea acestor probleme s-a datorat in mare masura
modului confuz de a tratare a profitului in raport cu valoarea si a identificarii pretului
de productie cu valoarea marfii.

Este de remarcat si faptul ca, asa cum aprecia ulterior Karl Marx, desi pare ca se
apropie putin de distingerea dublui caracter al muncii producatoare de marfa, totusi
Ricardo ca si intreaga economie politica clasica nu face nicaieri in mod clar si
deliberat deosebirea intre munca, asa cum se exprima ea ca valoare, si aceeasi munca,
exprimata ca valoare de intrebuintare a produsului. Abia mai tirziu, Sismonde de
Sismondi, continua Marx, va sublinia caracterul specific al muncii creatoare de
valoare de schimb, desemnind drept caracteristica a progresului economic, faptul de a
reduce marimea valorii la timpul de munca necesar.
Cu toate carentele ei, teoria valorii-munca a marcat un mare pas inainte fata de teoria
valorii a lui Smith. Era mai limpede, mai precisa, explica mai bine modul de productie
capitalist si a lasat o amprenta puternica asupra stiintei economice.
David Ricardo pune teoria valorii-munca la temelia teoriei repartitiei factorilor de
productie si a veniturilor acestora. Trebuie remarcat, ca marele economist englez este
preocupat nu numai modul in care se creaza bogatia, aspect predilect al cercetarii
economice din vremea sa, ci si de modul in care se distribuie bunurile create in
procesul muncii. In acest sens scrie: A determina legile care guverneaza aceasta
distributie constituie principala problema in economia politica[20,pa&57].
Semnificativ este si faptul ca, David Ricardo priveste problema repartitiei in strinsa
legatura cu productia, avind influenta fundamentala asupra ei. Multa vreme relatia
productie-repartitie sesizata de economistul englez a fost redusa la simpla antiteza
profit-salariu de catre exegetii sai, chiar daca nu este prezent in teoria
ricardiana[19,pa&90]. Trebuie mentionat ca Ricardo nu a urmarit sa evidentieze o
astfel de antiteza si nici dinamica ei.
Ricardo precizeaza ca obiectivul sau este modul cum se imparte produsul national
intre cele trei clase ale societatii: proprietarii funciari, capitalistii si muncitorii.
Repartitia venitului national intre aceste clase sociale este de altfel determinantul
esential, conchide Gilbert Abraham Frois, acesta explica evolutia finala a societatii
spre starea stationara, spre ceea ce azi numim crestere zero. Asemanarea cu un
anumit numar de teze sustinute in anii 70 de Clubul de la Roma, nu este
intimplatoare; si intr-un caz si in celalalt raritatea resurselor naturale se afla la baza
analizei. In mod evident, intr-unul din cazuri, ceea ce este de temut este penuria de
materii prime (petrol, energie, metale diverse); in optica clasica, daca se denunta
zgircenia naturii aceasta se face in legatura cu penuria de griu.
In cadrul teoriei repartitiei, Ricardo porneste cu analiza de la renta funciara. Astfel el

va elabora o teorie originala asupra rentei, pornind de la analiza cresterii preturilor

produselor agricole, fenomen datorat atit volumului sporit de munca cerut de cultura
loturilor cu fertilitate scazuta, cit si de taxele vamale la importul de cereale in Anglia,
stipulate in legea cerealelor (corn law) din 1815.
Spre deosebire de Adam Smith, Ricardo sustine ca renta funciara nu este izvor al
valorii, ci consecinta faptului ca valoarea, deci pretul produselor agricole tind sa
inregistreze cresteri drept urmare a faptului ca sunt atrase in productie terenuri mai
putin fertile si se cere relativ mai multa munca.
Renta implica mai mult zgircenia decit darnicia pamintului, afirma Ricardo. Dovada
o gasim in faptul ca fertilitatea nu poate fi, niciodata, ea singura cauza rentei. Daca
intr-un tinut, de exemplu pamintul este in cantitate superioara nevoilor populatiei,
chiar daca ar fi extrem de fertil, tot nu ar renta (). Renta apare numai cind cresterea
populatiei sileste sa fie defrisate terenurile de o calitate inferioara sau mai putin bine
situate, iar sacul de griu produs in conditiile mai putin favorabile face legea pe piata.
Este de admirat in asemenea judecati, scriu Gide si Rist, subtilitatea dialectica prin
care Ricardo reuseste sa explice un venit independent de orice munca -ca rentatocmai prin legea care spune ca orice valoare vine prin munca.
Iata pe scurt continutul teoriei ricardiene a rentei funciare: renta funciara reprezinta
acea parte din produsul pamintului care se plateste proprietarului funciar de catre
arendas, pentru folosirea fortelor originale si indestructibile ale solului. Ea nu trebuie
confundata cu profitul si nici cu dobinda de capitaluri imprumutate.
Cauza aparitiei rentei funciare o constituie caracterul limitat al pamintului arabil,
deosebirile de fertilitate si pozitie ale diferitelor loturi de pamint, faptul ca atragerea
in cultura a paminturilor de fertilitate scazuta duce la randamente mici, chiar daca
volumul de munca prestat este mare (legea randamentelor descrescinde in
agricultura). Izvorul rentei funciare este valoare creata de muncitorii agricoli, care
este insa insusita gratuit de proprietarul funciar, ca plata efectuata de arendas pentru
permisiunea de a folosi terenul respectiv.
Ricardo se refera si la mecanismul crearii rentei funciare. El porneste de la ideea ca,
deoarece masura marimii valorii tuturor bunurilor reproductibile este data de timpul
cel mai indelungat respectiv, de volumul de munca mare pe terenurile cu fertilitate
scazuta atrase in agricultura, inseamna ca stabilirea pretului de vinzare al produselor
agricole pe piata va fi determinat de aceasta valoare. Practic, in conditii favorabile,

cind fermierii au cultivat terenuri de calitate superioara, cu o cheltuiala de munca

redusa pe unitatea de produs, din vinzarea produselor ei vor obtine un profit
suplimentar, dar pe care nu-l pot retine, ci potrivit intelegerii cu proprietarul funciar
sunt nevoiti sa-l cedeze acestuia sub forma rentei.
Deci, renta funciara se exprima ca diferenta dintre pretul produselor agricole pe piata
si valoarea individuala, mai mica, a produselor obtinute pe terenurile cu fertilitate
ridicata. Renta nu reprezinta un adaos la avutia nationala, ci un simplu transfer de
valoare, avantajos pentru landlorzi si daunator pentru consumatori, mai arata David
Ricardo.
Prin atragerea in cultura, a terenurilor cu fertilitate scazuta, care implica cheltuieli de
productie mari, profitul scade iar renta creste doar relativ, deoarece, nu se poate spune
ca se plateste o renta funciara, ci doar se realizeaza o rata generala a profitului.
Explicatia data de Ricardo rentei funciare are si merite dar si lacune, iar unele
afirmatii sunt discutabile. De exemplu, urmasii sai vor critica ideea potrivit careia
valoarea productiei este determinata in toate ramurile economice de cantitatea cea mai
mare de timp cheltuita in procesul productiv, precum si de legea randamentelor
descrescinde in agricultura, precizind ca nu peste tot in lume s-a trecut de la terenurile
fertile la cele sarace, ci situatia s-a petrecut invers. Totodata el nu a putut sa explice
teoretic renta funciara absoluta, renta ce se platea pentru terenurile cu fertilitate cea
mai scazuta si cu cele mai mari costuri de productie. Deoarece produsul muncii se
imparte intre clasele sociale sub forma celor trei venituri: renta funciara, salariul si
profitul, David Ricardo nu a scapat din vedere nici ultimele doua forme de venit.
Semnificativ este ca economistul englez va aprofunda linia de gindire a
predecesorului sau, Adam Smith, noutatea constind in legarea acestor venituri de
analiza rentei funciare.
Salariul este considerat pretul natural al muncii, prin care se intelege valoarea fortei
de munca determinata de valoarea mijloacelor de subzistenta necesare producerii si
reproducerii ei. Deoarece, afirma clar Ricardo, ca toate celelalte contracte, salariile
trebuie lasate la concurenta libera si loiala de pe piata si nu trebuie niciodata sa fie
rezultate din amestecul legislatiei. Legea cererii si ofertei este cea care va functiona
si pentru factorul munca, la fel ca pentru orice tip de marfa. Prin urmare, economistul
englez distinge si un pret de piata al muncii, categorie care ar reflecta, potrivit
conceptiei sale, pretul platit in mod real pentru munca conform raportului dintre
cerere si oferta. El va surprinde salariul sub trei ipostaze: salariul real, salariul

nominal si salariul relativ, raportat la profit. Profitul apare ca un scazamint din

valoarea creata peste salariul muncitorului si care serveste proprietarului de capital.
Privind in ansamblu, la nivelul societatii, Ricardo trage concluzia ca, datorita cresterii
populatiei, se va inregistra o cerere necontenita de produse agricole. Aceasta va
determina o crestere a preturilor produselor agricole, crestere datorata, cum am aratat,
si atragerii in circuitul agricol a terenurilor cu randament scazut.
Pe linga cresterea preturilor si implicit a rentei funciare, se va inregistra si o crestere a
salariului nominal, avind drept consecinta directa micsorarea profitului.

Renta tinde sa absoarba treptat profiturile, sa limiteze posibilitatile de acumulare si

investire de capital. Efectul este cel al limitarii progresului societatii, de aici rezultind
si pesimismul ricardian. Scaderea profitului se poate frina numai prin cresterea rolului
masinilor, in contextul economisirii muncii, aceasta constituind o binefacere
generala. Ulterior, sub efectul gravelor probleme sociale create de introducerea
masinismului in Anglia revolutiei industriale, privind doar la orizontul acestui termen
scurt, Ricardo va scrie: Parerea impartasita de clasa muncitoare, potrivit careia
intrebuintarea masinilor este adeseori in detrimentul intereselor sale, nu este bazata pe
prejudecata sau eroare, ci este in conformitate cu principiile corecte ale economiei
politice. Daca s-ar fi efectuat o analiza pe termen lung, in mod sigur Ricardo ar fi
revenit asupra acestor afirmatii, inscriindu-si preocuparile, alaturi de cele ale altor
economisti, in sfera asigurarii unei traiectorii echilibrate a dezvoltarii, urmarindu-se
ca aceasta sa fie atit de ancorata in realitate si fara proiectii sociale fanteziste, cit si
benefica pentru toata lumea.
Veniturile analizate mai inainte se obtin in cadrul bine determinat al societatii
reprezentata de stat ce-si are propriile cheltuieli, fara a avea veniturile
corespunzatoare propriilor activitati. Stringerea acestor venituri la bugetul statului are
loc printr-o serie de mijloace si cai, cea mai importanta-impunerea veniturilor, a
capitalurilor sau proprietatii funciare.
Impozitele sunt definite de Ricardo ca acea parte din produsul pamintului si al muncii
dintr-o tara ce este pusa la dispozitia guvernului si sunt platite intotdeauna sau din
capital; sau din venitul realizat de catre tara respectiva. In aceasta acceptiune,
capitalul apare ca suma a tot ceea ce s-a acumulat, iar venitul este suma veniturilor
factorilor de productie la nivelul tarii.

Daca impozitele sub percepute la nivelul capitalului, aceasta se reduce si implicit scad
si posibilitatile de crestere a avutiei nationale. Prin urmare, tendinta fireasca a
agentilor economice este sa plateasca impozitele din venit chiar si in conditiile in care
statul impoziteaza capitalul. O politica rationala a guvernului ar trebui, dupa Ricardo,
sa incurajeze o asemenea dispozitie in sinul populatiei si sa nu puna niciodata
asemenea impozite, care, in mod inevitabil, vor cadea asupra capitalului, deoarece,
procedind astfel, ele vor reduce fondurile pentru intretinerea muncii, si, in consecinta
vor micsora pe viitor productia tarii.
In consecinta, impozitele percepute asupra capitalului il reduc si astfel, capacitatea de
absorbtie si utilizare a fortei de munca se micsoreaza, iar avutia natiunii scade.
Impozitul asupra rentei funciare afecteaza la rindul sau marimea si interesele
proprietarilor funciari.
Cele patru maxime cu privire la impozite, formulate de Smith si preluate ulterior de
Ricardo, ne conduc la reflectii si in zilele noastre. Supusii fiecarui stat trebuie sa
contribuie atit cit este posibil la sustinerea statului, in conformitate cu posibilitatile
lor. Impozitele platite de individ trebuie sa fie sigure si nu arbitrare; fiecare impozit
trebuie perceput si platit atunci cind si in felul in care se presupune ca ar fi mai
convenabil pentru contribuabil; fiecare impozit trebuie astfel perceput in cit sa ia cit
mai putin posibil din veniturile populatiei. Numai in acest mod cetateanului ii ramine
un venit mai mare de cheltuit, iar agentilor economici nu li se reduc posibilitatile de
acumulare.
Amploarea crescinda a comertului exterior al Marii Britanii in perioada revolutiei
industriale ca si preocuparea ei pentru intarirea legaturilor ei cu coloniile detinute pe
alte continente, au adus in atentia economistilor timpului si problemele comertului
international si ale politicii comerciale. Persistenta unor restrictii in calea liberei
circulatii a marfurilor si rezistenta unor tari fata de tendintele expansioniste ale Marii
Britanii constituiau veritabile provocari. Raspunsul la aceste provocari l-a constituit
teoria costurilor comparative si a avantajelor relative in comertul international,
elaborata de David Ricardo, menita sa explice cauzele si consecintele diviziunii
internationale a muncii, precum si principiile alocarii rationale a resurselor si cistigul
ce poate fi obtinut prin practicarea comertului international de catre statele
participante.
Notiunea de cost comparativ este utilizata pentru prima data, cu doi ani inaintea lui
David Ricardo, de catre Robert Torrens (1780-1864) in lucrarea Eseu asupra

comertului exterior cu cereale (1815), unde autorul urmareste sa demonstreze ca

practicarea comertului exterior este avatajoasa chiar si in cazul in care marfurile
importate au fost obtinute in tara de origine cu costuri mai mari decit ar putea fi
obtinute in tara importatoare.
Prelind notiunea de cost comparativ, David Ricardo va elabora ulterior o teorie
coerenta asupra comertului international cunoscuta sub denumirea de teoria
costurilor comparative de productie si a avantajelor relative in comertul
international.
David Ricardo continua linia de gindire a predecesorilor sai liberali. Din opera lui
rezulta ca schimbul de marfuri este generat de o serie de legi economice sau principii
diferite, in functie de cadrul respectiv de nivelul la care se desfasoara acesta. Ricardo
apreciaza drept justa ideea smithiana ca, la nivelul pietei interne a unei tari schimbul
de marfuri se bazeaza pe legea valorii dar, spre deosebire de Smith, ce considera
acesta lege universal - valabila pentru orice fel de schimb, la orice nivel, David
Ricardo sustine ca, pe piata mondiala schimbul de marfuri are la baza o alta lege, un
alt pricipiu, respectiv acela al costurilor comparate si al avantajelor relative reciproce.
Aceeasi regula care reglementeaza valoarea relativa a marfurilor intr-o tara nu
reglementeaza si valoarea relativa a marfurilor schimbate intre doua tari sau mai
multe tari. Intr-un sistem de perfecta libertate a comertului, fiecare tara isi consacra in
mod natural capitalul si munca acelor genuri de activitati care ii sunt cele mai
avatajoase. Aceasta urmarire a avantajului individual este admirabil legata de binele
universal al tuturor. Acest sistem distribuie munca in mod cit mai folositor si mai
economicos Acesta este principiul (costurilor comparative si al avantajelor relative)
care face ca griul sa fie cultivat in America si Polonia si ca obiectele de metal si alte
bunuri (industriale) sa fie fabricate in Anglia.
Prin urmare, Ricardo se refera atit la cauza ce determina diviziunea internationala a
muncii si a comertului international, respectiv criteriul alocarii rationale a resurselor
productive (avantajul relativ), cit si la rezultatele acestor activitati, presupuse a fi
reciproc avantajoase in conditiile liberalismului economic. Este reafirmata, intr-o
forma mai elevata, ideea autoreglarii economiei de piata si a armoniei sociale intre
parteneri atit la scara nationala, cit si internationala.

Atit pe piata interna cit si la nivelul pietei mondiale, factorii determinanti ai

schimbului - valoarea marfurilor si costul lor comparativ - sunt, dupa parerea lui
Ricardo, de natura obiectiva sipot fi determinati cantitativ.
Existenta a doua legi sau principii care guverneaza cele doua tiupri de piete sunt
explicate de Ricardo prin dificultatile mari existente in miscarea internationala a
capitalului si muncii, comparativ cu miscarea lor libera in cadrul economiei nationale.
Urmasii lui David Ricardo vor denumi acest fenomen imobilitatea internationala a
factorilor de productie.
Teoria ricardiana a comertului international porneste de la constatarea ca nu este nici
necesar si nici posibil ca fiecare tara sa produca toate tipurile de marfuri de care are
nevoie. Este mai rational, spune Ricardo, ca fiecare tara sa se specializeze in
producerea anumitor marfuri, pentru care dispune de anumite avantaje, fie naturale,
fie dobindite.
Criteriul specializarii trebuie sa fie avantajul comparativ , exprimat in unitati de
timp de munca sau pe baza legii valorii intemeiata pe munca cheltuita pentru
producerea marfurilor respective.
Pentru a ne putea clarifica asupra aportului real al lui Ricardo la elucidarea
problematicii comertului international din epoca pre moderna este necesar sa raportam
modelul si concluziile acestuia la realitatea istorica a timpului si sa tinem seama de
consideratiile critice ulterioare facute la adresa lui.
Unele premise pe care s-a constituit edificiul acestei teorii sunt destul de discutabile.
Spre exemplu, presupunerea nerealista a lui Ricardo potrivit careia productivitatea
muncii este mai ridicata in tarile agricole, fata de cele industriale. In realitate este
tocmai invers: productivitatea medie a muncii nationale este mai ridicata in tarile.
Aceasta problema este deosebit de importanta pentru a determina avantajele reale
dintre tari si eventual, dezavantajele dintre acestea in comertul international.
Practicarea unei politici liber-schimbiste reprezinta, dupa Ricardo, conditia esentiala a
manifestarii principiului avantajului relativ in comertul international. In acest context,
avantajul relativ poate asigura, scrie el, in mod spontan si automat, atit alocarea
optima a resurselor in productie, cit si avantajul reciproc al tuturor partenerilor, ceea
ce va conduce la realizarea unei armonii universale a intereselor acestora.
In comparatie cu predecesorii si contemporanii sai, David Ricardo a realizat progrese

substantiale in teoria economica. El a imbogatit incontestabil, instrumentarul analitic

al stiintei economice cu o serie de termeni cum sunt: costul de productie, explicat cu
ajutorul timpului de munca necesar pentru producerea marfurilor; costul relativ sau
comparativ de productie raportat la costul altor marfuri; avantajul relativ ca expresie a
celui mai mare avantaj absolut sau a celui mai mic dezavantaj absolut.
Meritoriu este si faptul ca a intuit complexitatea pietei mondiale si s-a straduit sa-i
descopere trasaturile, legaturile ei durabile, legile care-i guvernau miscarea ca si unele
abateri ale ei de la legile economice si principiile stiintifice. Ricardo recunoaste ca pe
piata mondiala au loc adesea schimburi de marfuri ce inglobeaza cantitati
neechivalente de munca, ceea ce nu se intimpla, de regula la nivelul pietei interne a
unei tari. Cu toate ca nu a reusit sa rezolve consecvent si stiintific toate aspectele
legate de originea, continutul si particularitatile comertului international, totusi aceste
reflectii merita a fi luate in considerare de catre specialistii contemporani.