Drept constitutional

-curs 1 semestrul IISUVERANITATEA

Notiunea de suveranitate
Evolutia istorica a conceptului de suveranitate
Suveranitatea constituie una din trasaturile puterii de stat de a fi suprema in raport
cu oricare alta putere sociala interna si independenta fata de puterea oricarui alt stat sau
organism international.
Desi este o notiune unitara in esenta ei, suveranitatea implica totusi doua elemente
componente:
1) Suveranitate externa;
2) Suveranitate interna.
Ea face o jonctiune intre dreptul constitutional si dreptul international.
1. Suveranitatea externa semnifica independenta absoluta a statului si a fost
exprimata ca principiu pentru prima oara de Juan B. in 1576 in lucrarea Despre
Republica. Potrivit acestei conceptii, statul este eliberat de orice subordonare fata
de o putere exterioara lui. Boden arata ca suveranitatea este absoluta, perpetua si
individuala.
2. Suveranitatea interna semnifica dreptul statului de a isi organiza puterea publica si
anume: dreptul de a legifera, de a infaptui justitia si politia. Cu alte cuvinte, este
vorba de suprematia de stat care se concretizeaza in dreptul statului de a adopta
norme juridice, reguli obligatorii pentru toti cetatenii sai si de a le asigura
aplicarea. Constituind una din trasaturile de stat, suveranitatea a aparut odata cu
statul, si in decursul istoriei a evoluat, modificandu-si continutul in raport cu
dezvoltarea sociala, economica si politica a statelor.
Conceptia dominanta pana la aparitia statelor centralizate absolutiste a fost cea a
lui Toma Dachino care sustinea in teoria sa ca puterea isi are originea in vointa divina al
carui reprezentant pe pamant era Papa si caruia regii trebuiau sa i se supuna.
In perioada formarii statelor centralizate absolutiste, suveranitatea devine o
trasatura fundamentala a monarhului absolut, suveranitatea absolutista a monarhului
insemna si independenta puterii laice fata de puterea bisericii.
Abuzurile monarhilor absoluti care in ultima perioada a feudalismului constituia o
piedica in calea dezvoltarii capitalismului, au determinat burghezia sa se transforme din
aparatoare a monarhiei absolute in potrivnicul acesteia.
Un rol progresist in pregatirea ideologica a revolutiilor burgheze l-a avut
conceptia despre suveranitatea exprimata de J. Jeac-Rouseau in cartea sa Contractul
social scrisa in 1756. J.J. Rouseau sustinea ca originea suveranitatii PAUZA cautata in
vointele individuale ale oamenilor care au cedat regelui exercitiul ei printr-un act de
supunere exprimat intr-un contract. Conform teoriei lui Rouseau, regele si ceilalti

conducatori ai statului nu sunt titularii suveranitatii, ci sunt functionari supusi poporului

care pot oricand sa fie revocati.
Conceptia lui J.J. Ruseau, a stat la baza suveranitatii populare si nationale care sia gasit expresia in primele constitutii franceze in conceptia declaratiei dreptului omului si
ale cetateanului si a constitutiei franceze din 1791, Suveranitatea apartine natiunii.
Cu privire la suveranitate, a fost exprimata conceptia germana din secolul al XIXlea, o doctrina cu totul diferita. Impotriva ideii suveranitatii populare a lui J.J. Ruseau,
Hegel afirma in lucrarea sa Filosofia dreptului ca izvorul suveranitatii este monarhul
nu poporul, intrucat poporul fara monarh nu este stat ci o masa neorganizata amorfa, o
simpla adunatura.
Hegel indentificand monarhul cu statul, afirma ca monarhul este titularul
suveranitatii de stat. La sfarsitul secolului trecut, in Germania, s-a dezvoltat teoria
jurisdicista a suveranitatii statului. In aceasta conceptie, statul este considerat o entitate
abstracta deasupra cetatenilor, care isi are ratiunea de exista in normele de drept, iar
izvorul suveranitatii il constituie vointa statului, statul fiind si titularul acestei vointe.
Teoria lui J.J. Ruseau cu privire la suveranitatea nationala si suveranitatea
populara a fost respinsa si de teorii pozitiviste de scoala realista a dreptului care a luat
nastere la inceputul secolui trecut. Astfel, in conceptia lui Sean Duprins, suveranitatea
este expresia guvernantilor bazata pe solidaritatea sociala. In ultima instanta, teoria lui
Duprins sustine sa suveranitatea apartine guvernantilor, titularul ei fiind guvernul. Unii
doctrinar contemporani se situeaza pe pozitii de PAUZA a importantei suveranitatii in
conditiile actuale.
Teoriei nihiliste ca teoria competentei a suveranitatii absolute considera ca
suveranitatea este o ideie depasita. Alti doctrinari partizani ai teoriei suveranitatii relative
se pronunta in favoarea ideii de limitare a suveranitatii in interesul cooperarii
internationale.
Cu privire la suveranitate se poate retine o trasatura comuna a diverselor curente
din doctrina contemporana care prin argumente diferite justifica in fapt suveranitatea
guvernantilor. Acest aspect apare pregnant in conceptia scolii germane.
Din trecerea sumara in revista a principalelor grupuri de teorii cu privire la
suveranitate se poate trage concluzia ca aceasta, suveranitatea, este o insusire esentiala a
puterii de stat si apare odata cu statul, ca suveranitatea unui stat implica totodata
respectarea suveranitatii celorlalte state si a normelor dreptului international.
Suveranitatea de stat
Prin suveranitatea statului se intelege insusirea puterii de stat de a fi suprema pe
teritoriul statului si a fi independenta fata de puterea oricarui stat, insusire exprimata un
dreptul statului de a-si rezolva liber treburile interne si externe cu excluderea amestecului
altor state si cu respectarea corespunzatoare ale acestora si a regulilor generale admise ale
dreptului international.
Suveranitatea de stat in tarile romane s-a manifestat pe plan intern prin institutia
domnitorului, domnul fiind stapan asupra tarii si supusilor, conducatorului armatei, omul
care omul care hotara cu ajutorul si sub controlul unei adunari, solutionarea problemelor
statului.

Pe plan extern, suveranitatea statelor feudale romanesti s-a manifestat prin

independenta acestorain relatiile externe. Cucerirea independentei de stat a Romaniei din
1877 a pus capat oricarei dependente politice fata de puterile straine.
Pentru prima data in gandirea romana, ideea suveranitatii a fost elaborata de N.
Balcescu. In conceptia sa, suveranitatea era un atribut al natiunii romane, a poporului,
care si-a pastrat totdeauna intr-o viziune ampla si unitara ideea de suveranitate in
documentul program dorintele partidei nationale din Moldova.
In conceptia lui M.K, ideea de suveranitate este indesolubil legata de lupta pentru
unire si independenta a tuturor romanilor. Suveranitatea de stat in tara noastra se
reliefeaza ca fiind exclusivista, indivizibila si inalienabila, ea fiind deplina,
atotcuprinzatoare si neinstrainabila.
Suveranitatea poporului trebuie inteleasa ca fiind dreptul poporului de a decide
asuprasoartei sale de a stabili linia politica a statului si alcatuirea organului lui PAUZA si
dreptul de a-si exercita puterea prin organele sale reprezentative si prin referendum.
In anumite conditii istorice, suveranitatea statului coincide sub raportul bazei ei
sociale cu suveranitatea poporului. Aceasta coincidenta are loc numai in tarile
democratice in care conducerea de stat a societatii este exercitata de popor prin organele
sale reprezentative.
Suveranitatea nationala dreptul la autodeterminare si la dezvoltarea
independenta a fiecarei natiuni indiferent daca poseda sau nu o organizare proprie in stat.
In situatia in care natiunea si-a creat un stat propriu, suveranitatea nationala se impleteste
cu cea de stat, actionand ca un tot unitar. Daca o natiune nu si-a faurit propriul sau stat,
suveranitatea ei va fi temeiul ei de drept international, al luptei duse pentru a se constitui
intr-un asemenea stat. Unii autori sustin ca notiunea de suveranitate nationala este
echivanet cu dreptul de autodeterminare al natiunilor. Alti autori sustin ca suveranitatea
natiunii nu se poate realiza decat in cadrul unei organizari statale. Numeroase documente
de drept international atesta ca suveranitatea nationala implica dreptul popoarelor de a se
constitui intr-un stat national si dreptul de a-si alege sistemul economic, politic si social.
Totodata, suveranitatea nationala implica dreptul de a dispune liber de bogatiile si
resursele naturale aflate pe teritoriul natiunii respective.
Multi autori au argumentat caracterul perimat al suveranitatii, inutilitatea acestui
concept, demonitizarea sa, demonstrand ca pastrarea suveranitatii statelor are consecinte
nefaste asupra colaborarii acestora, asupra climatului intarnational.
Unii autori sustin ca renuntarea la suveranitate este calea de mentinere pacii, este
un mijloc de a facilita libera circulatie a oamenilor si a ideilor.