Sunteți pe pagina 1din 29

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

Panciuc Diana Geanina


Mihai Adriana
Grupa A4, anul II
Iaşi
2009
CUPRINS

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ..................................................................................3


Noţiunea de administraţie publică locală................................................................................3
2. Caracteristicile administraţiei publice locale......................................................................3
PRINCIPIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE..........................................................4
Precizări prealabile..................................................................................................................4
Principiul autonomiei locale...................................................................................................4
Principiul descentralizării ......................................................................................................8
Principiul deconcentrării ......................................................................................................11
Principiul eligibilităţii ..........................................................................................................12
Principiul legalităţii...............................................................................................................14
7. Principiul consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit.........................18
ÎNCHEIERE.............................................................................................................................28
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................29

2
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ

Noţiunea de administraţie publică locală

Prin administraţie publică locală se înţelege totalitatea organismelor statului care sunt
chemate să satisfacă interesele care nu sunt generale, ci privesc, în primul rând grupările
omeneşti din localitate, şi care se caracterizează prin faptul că titularii cărora le sunt
încredinţate administrarea acestor interese, nu deţin puterea de la autoritatea centrală, ci de la
corpul electoral local, pe cale de alegere. Aceşti titulari sunt însă şi ei subordonaţi autorităţii
centrale, reprezentată prin Guvern, care îşi exercită dreptul său de coordonare şi unitatea a
statului pe cale tutelei şi a controlului1.

2. Caracteristicile administraţiei publice locale

Analiza dispoziţiilor constituţionale referitoare la administraţia publică locală


(secţiunea a 2a a capitolului V din Titlul III, art. 119 - 122), a prevederilor Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001, a celor ale legii alegerilor locale (Legea nr.
67/2004 pentru alegerea autorităţilor publice locale), precum şi a unor opinii exprimate în
doctrina românească, pun în evidenţă principalele caracteristici ale administraţiei publice
locale, astfel:
1. Administraţia publică locală nu mai este o administraţie de stat, ci o structură
administrativă autonomă, care permite colectivităţilor locale să-şe rezolve treburile publice
locale prin autorităţi administrative proprii, sub controlul autorităţilor centrale (art. 121 – 123
Constituţie).
2. Administraţia publică locală are la baza organizării şi funcţionării sale principiul
descentralizării, autonomiei locale şi cel al deconcentrătii serviciilor publice, reprezentând
expresia regimului descentralizării administrative aplicat la nivelul administraţiei publice
româneşti.
3. Administraţia publică locală cuprinde în sfera sa autorităţile administrative autonome:
comunale, orăşeneşti şi judeţene, condiliile locale şi primarii, consiliul judeţean (dar şi
preşedintele consiliului judeţean) şi serviciile publice organizate în subordinea ori sub
autoritatea acestor autorităţi publice locale (art. 121 -122 din Constituţia României, art. 83, 87
şi art. 113 – 120 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, modificată prin Legea
nr. 286/2006 ).
4. Raporturile dintre administraţia publică organizată la nivelul comunelor şi oraşelor şi cea
de la nivelul judeţului au la bază principiile autonomiei, legalităţii şi colaborării în rezolvarea
problemelor comune, în relaţiile dintre ele nu există raporturi de subordonare (art. 6 din Legea
nr. 215/2001).
5. Relaţiile administraţiei publice locale cu administraţia publică centrală de specialitate şi
respectiv cu serviciile publice deconcentrate ale acesteia, sunt relaţii specifice de colaborare,
cooperare şi conlucrare, ce se constituie într-un regim de co-administrare (art. 123 alin. 4 din
Constituţia României).
6. Administraţia publică locală rezolvă treburile publice şi realizează servicii publice de
interes judeţean, prin autorităţi administrative, alese, şi prin referendum local, în condiţiile
legii. Cu alte cuvinte, puterea lor nu provine din puterile statului, ci, din contră, îşi trage forţa

1
Corneliu Manda, Drept admnistrativ , Tratat elementar, ediţia a IVa, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 190;

3
sa din voinţa alegătorilor locali pe care îi reprezintă şi în numele cărora acţionează (art. 121
alin 1 şi art. 122 alin. 2 din constituţia României).
7. Administraţia publică locală este un concept ce desemnează un corp de funcţionari publici
care prestează servicii publice pentru colectivitatea naţională şi pentru colectivităţile locale2.

NCIPIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE

Precizări prealabile

Principiile administraţiei publice locale exprimă în mod sintetic o serie de trăsături


generale, având rolul de a asigura o construcţie unitară a sistemului, în special în procesul de
elaborare a normelor de drept, având şi o dimensiune cognitivă, contribuind la mai buna
cunoaştere a sistemului.
Dreptul administrativ prezintă faţă de alte ramuri ale dreptului o serie de particularităţi
dintre care putem aminti faptul ca nu este codificat si are cacarter dinamic. Din punctul de
vedere al consacrării, principiile dreptului administrativ se împart în principii cuprinse într-un
act normativ – ex. Principiul autonomiei locale prevăzut de art. 120 din Constituţie, şi
princiipii care se desprind din mai multe acte normative – ex. principiul revocabilităţii actelor
administrative3.
Deşi Constituţia României, în Titlul III Autorităţile publice, la Cap. V Administraţia
publică, Secţiunea a 2a Adminitraţia publică locală, art. 120 Principii de bază, instituie numai
trei principii constituţionale ce fundamentează organizarea şi funcţionarea administraţiei
publice din România, respectiv autonomia locală, descentralizarea şi deconcentrarea
serviciilor publice, legea cadru a administraţiei publice locale – L. 215/2001 , consfinţeşte ca
principii un număr de şase principii de bază : principiul descentralizării, cel al autonomiei
locale, al deconcentrării serviciilor publice, al eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice
locale, al legalităţii şi principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de
interes deosebit4.

Principiul autonomiei locale

Principiul autonomiei locale este principiul fundamentul care guvernează administraţia


publică locală şi activitatea autorităţilor acesteia, care constă în dreptul unităţilor
administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii fără amestecul autorităţilor
centrale, principiu care atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind un
drept, iar descentralizarea un sistem care implică autonomia5. De asemenea, prin autonomie
locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţei publice locale de
a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le
reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. Acest drept se exercită de consiliile locale şi
primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin

2
Corneliu Manda, op. cit., pp.189-190;
3
Cătălin Bălan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei – suport de curs anul II, sem. I,Iaşi, 2008, p.25;
4
Mădălina Voican, Principiile administraţiei publice. Principiul consultării cetăţenilor, Ed. Universitaria,
Craiova, 2007, p. 7;
5
Corneliu Manda, op. cit., p. 196;

4
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pe baza scrutinului de listă şi a scrutinului
uninominal, precum şi a candidaturilor independente6.
Acest principiu este formulat expres atât de dispoziţiile art. 120 din Constituţie, cât şi
de cele ale art. 2 din Legea 215/2001 şi ocupă un rol prioritar între celelalte principii pe care
se bazează administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale.
Autonomia locală, privită exclusiv din punct de vedere administrativ, nu apare decât
ca o ultimă treaptă de dezvoltare a descentralizării administrative, ci ca o formă modernă a
principiului ca atare. În esenţă, aceasta reprezintă transferarea unor competenţe de la nivel
central către diverse organe sau autorităţi administrative, care funcţionează autonom în
unităţile administrativ-teritoriale, autorităţi alese de către colectivităţile locale respective,
considerate şi corpuri administrative autonome7.
Principiul autonomiei locale, în practică cunoaşte două forme : autonomia funcţională
(tehnică) şi autonomia teritorială. Autonomia funcţională constă în recunoaşterea posibilităţii
pentru unele servicii publice de a beneficia de autonomie în domeniul lor de activitate, iar
autonomia teritorială este cea prin care se recunoaşte unităţilor administrative dreptul, în
condiţiile legii, de a se autoadministra.
În ştiinţa juridică, autonomia este legată de un component al teritoriului unui stat, se
recunoaşte de către stat dar nu unor segmente etnice ale populaţiei, ci tuturor locuitorilor
cuprinşi într-o unitate administrativ-teritorială. De asemenea, trebuie subliniat că autonomia
unei unităţi administrativ-teritoriale nu se opune autonomiei alteia, după cum nu poate fi mai
largă decât alta.
Admiterea unor asemenea concepte ar însemna să se creeze o discriminare între
cetăţenii unei ţări, în funcţie de apartenenţa lor la o naţiune sau o minoritate naţională. De
alftel, asemenea concepte nu sunt folosite şi nici acceptate în doctrina constituţională şi de
drept administrativ, cum, de asemenea, nu sunt reţinute nici în documentele internaţionale.
În schimb, autonomia locală este considerată de către doctrina constituţională est-
europeană, ca find una dintre cele mai eficiente forme de autogestiune administrativă. În acest
sens Pierre Pactet apreciază că autonomia locală asigură un înalt grad de democraţie,
colectivităţile teritoriale autonome fiind veritabile contrapuneri şi în această calitate pot să
prevină abuzul guvernului central8.
În doctrina constituţională se recunoaşte, pe lângă valenţele pozitive, şi unele
neajunsuri ale autonomie locale, formându-se, datorită acestora chiar şi un curent de opinie
potrivnic absolutizării şi exagerării ideii de autonomie locală, mai ales în statele pe teritoriul
cărora problema naţională poate deveni o sursă de conflict interetnic.
Conţinul principiului autonomiei locale se regăseşte atât în activitatea administraţiei
publice locale româneşti, cât şi în raporturile dintre autorităţile comunale, orăşeneşti şi
judeţene, precum şi în relaţiile dintre acestea şi autoritaţile administraţiei publice
deconcentrate.
Drept dovadă, în acest sens, stă însăţi sintagma folosită de legiuitorul constituant în
titlul secţiunii a 2a a capitolului V, de administraţiei publică locală, secţiune ce include
administraţia comunală, orăşenescă (municipală) şi judeţeană. Altfel spus, nu avem o
administraţie publică locală şi o administraţie publică judeţeană, ci o singură administraţie
public locală, în care raporturile dintre administraţiile componente au la bază principiile
precizate în norma constituţională a art. 120, ce subliniază astfel inexistenţa subordonării
ierarhice a acestora.

6
Mircea Preda, Benonica Vasilescu, Drept adminstrativ, partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.
156;
7
Corneliu Manda, op.cit., p. 196;
8
Ibidem, p.198;

5
În acelaşi timp se constată că legiuitorul constituant face şi o delimitare clară între
conceptul de administraţie publică locală (a unităţii administrativ-teritoriale) şi cel de
autoritate a administraţiei publice locale, consiliul local, primarul şi consiliul judeţean,
acestea fiind nominalizate, în mod distinct, în normele constituţionale ale art. 121 şi 122, ca
autorităţi ale administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi
oraşe, şi respectiv de autoritate a administraţiei publice pentru coordonarea activităţii
consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes
judeţean.
Aparent, numai administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se
întemeiază pe principiul autonomiei locale, aşa cum s-ar putea aprecia din dispoziţiile
constituţionale ale art. 121, alin. 1, care stabileşte că numai autorităţile comunale şi orăşeneşti
sunt cele prin care se realizează autonomia locală, nu şi cele de la nivelul judeţului.
În mod logic însă, principiul autonomie locale, priveşte toate autorităţile administraţiei
publice locale, comunale, orăşeneşti şi judeţene, aceasta rezultând din însăşi norma
constituţională a art. 120, care prevede că „administraţia publică din unităţile administrativ-
teritoriale se întemeiază pe principiul autonomie locale”. Ca atare, apare evident ca atâta timp
cât administraţia publică locală are la bază autonomia locală, pe cale de consecinţă şi
autorităţile administraţiei publice de la nivelul judeţului se bucură de aplicarea aceluiaşi
principiu, chiar dacă constituantul nu a mai făcut o referire expresă, cu privire la acesta, ca în
cazul autorităţilor de la nivelul comunei şi oraşului9.
Autonomia locală reprezintă, în opinia lui Ioan Vida, un principiu constituţional, dar şi
un mod de organizare a administraţiei colectivităţilor locale, care are o aplicare general
valabilă la nivelul întregului sistem al administraţiei publice locale.
Principiul autonomiei locale nu conferă desigur, automat şi dreptul pentru
colectivităţile locale de a rezolva sindure orice problemă a unităţii administrativ-teritoriale,
deşi acest fapt reiese, la prima vedere, din dispoziţiile normei constituţionale a art. 121 alin. 2,
conform căreia consiliile locale şi primarii rezolvă treburile publice din comune şi oraşe.
În sensul celor afirmate, chiar legiuitorul constituant precizează acest lucru în textul
art. 123 alin. 2, când stabileşte calitatea prefectului de conducător al serviciilor deconcentrate
ale minsiterelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale,
subliniind că la nivelul lor acţionează şi serviciile statului pentru rezolvarea unor probleme ale
acestora, în afara autorităţilor locale.
Apoi, oricât de întinse ar apărea competenţele autorităţilor prin care se realizează
autonomia locală, ele nu pot trece dincolo de statutul unităţii administrativ-teritoriale. Cu alte
cuvinte, chiar dacă sunt înzestrate cu personalitate juridică, aceste unităţi nu pot deveni
entităţi statale, iar autorităţile alese nu pot avea putere de decizie politică majoră, întrucât ele
trebuie să-şi desfăşoare activitatea în limitele şi în condiţiile legii şi totodată nu se pot sustrage
tutelei administrative, supravegherii autorităţilor centrale.
În consecinţă, se consideră că principiul autonomiei locale, în contextul capitolului V,
Administraţia publică, secţiunea a 2a, Administraţia publică locală, din Constituţia României,
nu se diferenţiază de conceptul de descentralizare administrativă şi, ca atare, nu poate conduce
la independenţa colectivităţilor locale, ci la coexistenţa acestora în cadrul statului unitar şi
indivizibil10.
Comunele, oraşele şi judeţele, potrivit legii, sunt persoane juridice de drept public, cu
capacitate juridică deplină, au un patrimoniu, un buget propriu şi hotărăsc în tot ceea ce
priveşte administrarea intereselor locale, exercitând, în condiţiile legii, autoritatea în limitele
administrativ-teritoriale stabilite. Se remarcă că principiul autonomiei locale se

9
Ibidem, p. 200;
10
Mircea Preda, Benonica Vasilescu, op. cit., p. 159;

6
fundamentează pe prpriul său patrimoniu, care este administrat şi gestionat de către
autorităţile alese ale administraţiei publice locale, în conformitate cu prevederile legale11.
Patrimoniul de care dispune fiecare colectivitate din unităţile administrativ-teritoriale
constituie, în fapt, izvorul dezvoltării şi prosperităţii sale, al rezolvării, la nivel superior, a
cerinţelor şi treburilor locuitorilor.
Patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale reprezintă atât surse de venituri pentru
colectivităţile locale, cât şi mijloace de garantare a creditelor de care acestea au nevoie în
realizarea unor obiective economico-sociale cu valoare mare, dar absolut necesare vieţii şi
muncii locuitorilor.
Pentru realizarea autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice din comune,
oraşe şi judeţe elaborează şi aprobă bugete de venituri şi cheltuieli, având dreptul ca, în
condiţiile legii să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale. Cu alte cuvinte, în acest caz,
astfel de reglementări creează cadrul necesar şi concret de manifestare a autonomiei locale în
ceea ce priveşte finanţele publice.
Semnificativă este şi reglementarea modalităţilor concrete în care trebuie să se
manifeste şi să se realizeze autonomia locală şi care priveşte, în concret, modul de organizare
şi funcţionare ale administraţiei publice.
În acelaşi context, mai trebuie subliniate următoarele aspecte, care nu pot fi ignorate,
şi anume:
- autonomia locală reprezintă atât un drept cât şi o obligaţie
pentru autorităţile reprezentative ale colectivităţilor locale,
care au misiunea de a gestiona şi rezolva toate problemele
populaţiei din raza lor administrativ-teritorială;
- toate drepturile şi îndatoririle rezultate din conţinutul
principiului autonomiei locale, se exercită în numele
colectivităţilor locale, ca o consecinţă a împuternicirilor date
de cei pe care îi reprezintă, cu alte cuvinte numai pe baza
mandatului încredinţat de electorat;
- în legătură cu modul în care şi-au îndeplinit drepturile şi
obligaţiile ce le revin, în virtutea principiului autonomiei
locale, autorităţile administrative publice locale răspund, din
punct de vedere politic, în faţa celor care le-au ales, iar din
punct de vedere juridic, în faţa statului;
- îndeplinirea drepturilor şi a obligaţiilor autorităţilor
administraţiei publice locale se face numai în interesul
colectivităţilor pe care le reprezintă;
- în competenţa autorităţilor administraţiei publice locale sunt
date spre rezolvare şi administrare, numai o parte a
treburilor publice şi anume acea parte care este delimitată
expres de lege în funcţie de atribuţiile şi sarcinile acestor
unităţi – consiliu local, primar şi consiliu judeţean. Alte
treburi publice din unităţile administrativ-teritoriale sunt
prevăzute de lege în competenţa altor autorităţi ale statului,
din sfera executivă sau judecătorească, după caz – sau altor
autorităţi organizate pe alte criterii – regii autonome,
instituţii publice, asociaţii, fundaţii etc12.

11
Corneliu Manda, op. cit., p. 201;
12
Gheorghe Zaharia, Drept administrativ român, Ed. Ankarom, Iaşi, 1998, p.191;

7
Concluzionând putem spune că autonomia locală este un principiu constituţional
proclamat de Constituţia României, care conferă dreptul colectivităţilor locale de a-şi rezolva
singure problemele locale, în cadrul legii şi al statului unitar.

Principiul descentralizării

Regimul descentralizării în administraţia publică este specific statului de drept şi


presupune rezolvarea problemelor locale de către autorităţi alese de către colectivităţi locale
(nu numite de la centru), care nu se subordonează ierarhic autorităţilor centrale, funcţionând
autonom, în condiţiile legii, iar actele lor (chiar şi cele ilegale) nu pot fi anulate decât de
autorităţi din sfera altei puteri a statului, respectiv de instanţele judecătoreşti. În sistemul
constituţional român, descentralizarea priveşte deci, pe plan organizatoric şi instituţional,
autorităţile administraţiei publice locale alese – consiliile locale, primari şi consiliile judeţene,
inclusiv instituţiile publice care le sunt subordonate – iar pe plan funcţional, competenţele şi
atribuţiile care le sunt conferite de lege13.
În pofida faptului că legiuitorul constituant nu afce referire expresă la serviciile
publice descentralizate, se apreciază totuşi că principiul descentralizării serviciilor publice se
regăseşte aplicat la nivelul întregii administraţii publice locale, aşa cum precizează norma
constituţională a art. 120 alin. 1, respectiv, în cadrul principiului descentralizării.
Se consideră, de altfel, că dispoziţiile constituţionale ale art. 120 alin. 1, coroborate cu
cele ale art. 32 alin. 6 şi 123 alin. 2, subliniază intenţia constituantului român de a promova, la
nivelul administraţiei publice româneşti principiul descentralizării serviciilor publice sau
descentralizării tehnice ori funcţionale, aşa cum mai este ea desemnată în literatura noastră
juridică.
Descentralizarea serviciilor publice constă, în fapt, în recunoaşterea unei anumite
autonomii şi acordarea personalităţii juridice unor instituţii sau servicii publice organizate la
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale14.
Numeroşi specialişti în materie analizează şi concentrează simultan principiul
descentralizării serviciilor publice şi cel al autonomiei locale, considerându-le, din multe
puncte de vedere, inseparabile.
În doctrina românească, influenţată în mare măsură şi de cea franceză, s-a considerat
că administraţia reprezintă totalitatea serviciilor publice şi că serviciul public este mijlocul
prin care administraţia îşi desfăşoară activitatea. Aşadar, serviciul public se realizează fie de
stat – când se vizează realizarea unor probleme de interes naţional – fie de comună, oraş sau
judeţ – când scopul pe care îl urmăreşte interesează , în mod expres, colectivităţile
respective15.
În funcţie de nivelul şi multitudinea cerinţelor exprimate de cele mai diverse
colectivităţi, de specificul şi posibilităţile existente în fiecare comunitate există numeroase
servicii publice. Existenţa lor este determinată, în principal, de dimensiunea cerinţelor sociale
care se cer satisfăcute, la nivel naţional sau numai la nivel local; de natura serviciilor publice
organizate şi care reflectă domeniul determinat de natura prestaţiei (servicii publice
administrative sau industriale, comerciale, prestări etc.); de reguli juridice aplicabile (cu regim
administrativ – când funcţionează ca servicii publice organizate ca autorităţi administrative cu
regim mixt, de drept administrativ şi privat – când serviciile publice sunt concesionate în baza
unui contract administrativ); de modul de organizare – unele autorităţi administrative –
ministere, departamente, direcţii, oficii, consilii locale, primării, consilii judeţene etc. – altele
13
Mircea Preda, Benonica Vasilescu, op. cit., p. 143;
14
Corneliu Manda, op. cit., p. 202;
15
Gheorghe Zaharia, op. cit., p. 193;

8
sunt instituţii publice – şcoli, universităţi, spitale, studiouri de radio-televiziune, regii
autonome, fundaţii etc.
Faptul că descentralizarea este de natură să asigure şi realizarea principiului
autonomiei locale, rezultă, în principal, din efectele sale democratice, dintre care amintim:
- alegerea pe un termen limitat a autorităţilor administraţiei publice locale (consilieri,
primari)este de natură să înlăture în mare măsură fenomenele rutiniere şi birocratice, aducând
cu fiecare scrutin un suflu nou în întreaga activitate ;
- participarea colectivităţilor locale (prin alegeri) la desemnarea conducătorilor accentuează
spiritul de iniţiativă şi responsabilitate şi le determină să găsească ele însele soluţii la
problemele cu care se confruntă;
- într-un regim de descentralizarea administrativă problemele locale se pot rezolva mai
operativ, deoarece autorităţile locale nu mai au nevoie de avize şi aprobări de la centru;
- într-u astfel de rehim, resursele materiale şi financiare pot fi folosite cu mai mare eficienţă şi
să răspundă unor nevoi prioritare, pe care autorităţile locale, ca reprezentante ale locuitorilor,
le cunosc şi le simt mai bine decât ar face-o autorităţile de la centru;
- pe planul competenţelor şi al atribuţiilor, descentralizarea în administraţia publică
presupune, pe de o parte, transferul unor atribuţii din competenţa autorităţilor centrale ale
statului în cea a autorităţilor administraţiei publice locale alese în unităţile administrativ-
teritoriale, dar şi tranferul unor atribuţii de la nivelul judeţelor (chiar dacă acestea sunt în
competenţa consiliilor judeţene) în competenţa consiliilor locale din comune şi oraşe, şi chiar
în structurile sectorului privat.
Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006 precizază că descentralizarea înseamnă
tranferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice
centrale la nivelul administraţiilor publice locale sau către sectorul privat.
Statornicind coordonatele juridice generale ale procesului de descentralizare în
administraţia publică, legea-cadru în materie consacră principiile şi regulile generale ale
acestui proces şi cadrul instituţional în care se desfăşoară. Cu privire la principii, sunt
prevazute următoarele şase : principiul subsidiarităţii, al asigurării resurselor corespunzătoare
competenţelor transferate, principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale
în raport cu competenţele ce le revin, principiul asigurării unui proces de descentralizare
stabil, predictibil, bazat pe criterii şi reguli obiective, principiul echităţii şi cel al constrâgerii
bugetare16.
Referitor la regulile generale ale procesului de descentralizare, legea prevede că :
Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale au
obligaţia să tranfere competenţe pe care le exercită în prezent autorităţilor administraţiei
locale de la nivelul judeţelor, comunelor sau oraşelor, după caz, respectând principiul
subsidiarităţii care constă în exercitarea competenţelor de către autorităţile administraţiei
publice locale, situate la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetaţean şi acae dispune
capacitatea administrativă necesară.
Transferul de competenţe se face concomitent cu asigurarea resurselor necesare
exercitării acestora. Exercitarea competenţelor se face numai după transmiterea resurselor
financiare necesare. Finaţarea competenţelor delegate este asigurată în totalitate de către
administraţia publică centrală.
Potrivit legii, transferul de competenţe se desfăşoară în următoarele etape:
a) Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
elaborează strategiile privind tranferul de competenţe către autorităţile administraţiei publice
locale şi proiectele de acte normative pentru punerea în aplicare a acestora;
b) Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
identific resursele necesare şi costurile integrate aferente competenţelor care sunt tranferate,
16
Mircea Preda, Benonica Vasilescu, op. cit., p. 144;

9
precum şi sursele bugetare pe baza cărora sunt finanţate. Resursele astfel identificate sunt
transferate autorităţilor administraţiei publice locale, în condiţiile legii;
c) Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
asigură, în colaborare cu structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale,
corelarea pe termen lung între responsabilităţile tranferate şi resursele aferente, astfel încât să
acopere variaţiile de cost în furnizarea serviciilor publice şi de utilitate publică,
descentralizate17.
În procesul complex al descentralizării în administraţia publică, legea stabileşte şi care
trebuie să fie standardele de cost şi de calitate în furnizarea serviciilor publice descentralizate,
capacitatea administrativă a unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi categoriile de
competenţe ale autorităţilor administraţiei publice locale18.
Referitor la cadrul instituţional în care se desfăşoară procesul de descentralizare, legea
prevede că Ministerul Administraţiei şi Internelor avizează, potrivit legii, iniţiativele şi
proiectele de acte normative privind descentralizarea administrativă şi financiară, elaborate de
minstere, respectiv de celelalte organe de psecialitate ale administraţiei publice centrale şi
sprijină fundamentarea şi implementarea politicii de descentralizare a Guvernului.
Pornind de la dispoziţiile Legii-cadru privind descentralizarea, putem concretiza că
elementele specifice descentralizării administrative care caracterizează în prezent
administraţia publică în România sunt următoarele:
1. rezolvarea problemelor locale care interesează comuna, oraşul, municipiul sau judeţul este
dată în competenţa autorităţilor publice locale, acestea având o competenţă materială
generală, precum şi dreptul şi obligaţia de a rezolva cea mai mare parte din problemele care
interesează unitatea administrativ-teritorială respectivă;
2. persoanele care compun autorităţile administraţiei publice locale – consilierii locali şi cei
judeţeni, precum şi primarii – sunt aleşi de corpul electoral, iar funcţionarii publici sunt
desemnaţi de către aceste autorităţi;
3. între autorităţile administraţiei publice locale şi cele ale administraţiei publice centrale nu
există raporturi de subordonare;
4. autorităţile centrale nu au posibiliatea de a anula actele, chiar şi cele ilegale, ale autorităţilor
locale alese19.
În încheierea secţiunii privind princiupiul descentralizării vom prezenta avantajele şi
dezavantajele acestuia. Cele mai importante avantaje pot fi rezumate la urmatoarele:
- într-un regim de descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune interese
locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de autorităţile administraţiei
publice locale alese, deoarece acestea nu au obligaţia să se conformeze ordinelor şi
intrucţiunilor de la centru;
- măsurile şi deciziile ot fi luate mai operativ de către autorităţile administraţiei publice
locale;
- resursele materiale şi financiare şi chiar şi forţa de muncă pot fi folosite cu mai mare
eficienţă şi pot să răspundă unor nevoi prioritare;
- alegerea sau numirea funcţionarilor publici, pe un termen limitat, înlătură în măsură mai
mare fenomenele birocratice şi rutiniere în activitatea locală;
- participarea locuitorilor la desemnarea autorităţilor administraţiei publice locale le
accentuează spiritul de responsabilitate şi iniţiativă pentru viaţa publică a „cetăţii” şi îi
determină să găsească ei înşişi soluţii la problemele cu care se confruntă.
Referindu-ne la dezavantajele descentralizării administrative, acestea sunt, în
principal, următoarele:

17
Gheorghe Zaharia, op. cit., p. 195;
18
Mircea Preda, Benonica Vasilescu, op. cit., p. 146;
19
Ibidem, p. 150;

10
- într-un regim puternic descentralizat acţiunea puterii centrale este mai îngreunată;
- alegerea autorităţilor descentralizate introduce în administraţia locală politica de partid, care
acaparează şi viciază totul;
- uneori, în localităţile mici, este greu de găsit buni specialişti în administraia publică;
- pe planul gestionării patrimoniului şi al finanţelor, descentralizarea sporeşte numărul
colectivităţilor cu patrimoiu şi buget propriu, fapt ce îngreunează realizarea unui control
eficient asupra utilizării banului public20.

Principiul deconcentrării

Alături de principiul descentralizării administrative, Constituţia şi Legea adminitraţiei


publice locale consacră şi principiul deconcentrării serviciilor publice. Serviciile publice
deconcentrate sunt structuri organizatorice ale ministerelor sau ale altor organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate, organizate în unităţile administrativ-teritoriale,
prin care acestea îşi exercită atribuţiile în judeţe, municipii, oraşe şi comune.
Prin Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, deconcentratrea este definită ca
redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din
teritoriu.
Nu toate ministerele îşi organizează în teritoriu astfel de servicii publice, întrucât
atribuţiile unora se realizează în concret, doar la nivelul întregii ţări, nu şi al unităţilor
administrativ-teritoriale (cum este cazul Ministerului Afacerilor Externe). În schimb, unele
ministere îşi organizează astfel de servicii publice nu numai la nivelul judeţelor, ci şi al
municipiilor, oraşelor şi comunelor (cazul Ministerului Finanţelor Publice).
Organizarea unor servicii publice deconcentrate are, totuşi, pe planul afirmării
autonomiei locale, un efect şi o semnificaţie mai redusă decât descentralizarea. Acest lucru
rezultă, în principal, din următoarele:
- pe plan organizatoric, aceste servicii publice sunt încorporate organic în structura
ministerelor de resort, deci în administraţia statului, ele desfăşurându-şi, totuşi,activitatea nu
la centru (ca celelalte compartimente din organigrama ministerului), ci într-o unitate
administrativ-teritorială, deci deconcentrat;
- mijloacele lor financiare şi baza materială se asigură prin ministerul resort (deci nu în mod
autonom, descentralizat), iar personalul face parte din totalul personalului aprobat
ministerului. De altfel,şi structura organizatorică a serviciului public deconcentrat, criteriile de
constituire a compartimentelor care îl compun şi funcţiile de conducere se aprobă prin ordinul
ministrului de resort;
- cnducătorii serviciilor publice deconcentrate sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie de către
miniştri, la propunerea prefectului, iar actele emise de aceştia pot fi anulate tot de către
miniştrii cărora li se subordonează ierarhic.
Este de relevat şi faptul că principiul deconcentrării serviciilor publice este prevăzut de
norma constituţională după principiul descentralizării şi cel al autonomiei locale. Acest lucru
are o semnificaţie proprie, care decuge din faptul că serviciile ublice deconcentrate ale
ministerelor şi celorlate organe centrale sunt legate structural şi organic de administraţia
statului, nu de autorităţile administraţiei publice locale, între ele şi aceste autorităţi publice
neexistând juridic nicio legătură, deşi serviciile publice deconcentrate îşi exervită atrubuţiile
în domenii car interesează direct colectivităţile locale şi, deci, autorităţile administraţiei
publice locale.

20
Ibidem, pp. 151-152;

11
Pe de altă parte, chiar dacă serviciile publice deconcentrate sunt conduse, aşa cum
prevăd normele constituţionale, de către prefect, se consideră că, de lege ferenda, şi pentru a
accentua legătura acestora cu autorităţile administraţiei publice alese în unităţi administrativ-
teritoriale, s-ar putea avea în vedere că numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor
serviciilor publice deconcentrate să se facă de către ministrul de resort la propunerea
consiliului judeţean, nu a prefectului ca în prezent.
O asemenea măsură ar fi de natură să amplifice conlucrarea dintre autorităţile
administraţiei publice alese pe de o parte, şi serviciile publice deconcentrate în judeţ, pe de
altă parte, să sporească operativitatea şi eficienţa în rezolvarea problemelor, care interesează
colectivităţile locale în toate domeniile de activitate, să asigure o funcţionare mai bună a
administraţiei publice centrale şi locale, în ansamblul ei, spre folosul locuitorilor din comune
şi oraşe, a acelor administraţii, precum şi a statului, direct interesat în rezolvarea atât a
probelemelor care ţin de administraţia centrală, cât şi a celor ce ţin de admnistraţia publică
locală21.
De altfel, toate aceste aspecte sunt reglementate de art. 44 alin. 1 din Legea nr.
90/2003 privind organizarea şi funcţionarea Guvernelor şi a ministerelor, portrivit căruia
înfiinţarea sau desfiinţarea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlate
organe centrale de specialitate din unităţile administrativ-teritoariale, obiectul de activitate,
structura organizatorică, numărul şi încadrarea personalului, criteriile de constituire a
compartimentelor şi funcţiile de conducere ale acestora se aprobă prin ordin al ministrului,
respectiv al conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia aceste servicii sau
organe îşi desfăşoară activitatea.

Principiul eligibilităţii

Principiul eligibilităţii nu este stabilit în mod expres de normele legii fundamentale, ci


în mod indirect prin dispoziţiile art. 121 alin. 1 şi 122 alin. 2 din Constituţia României, care
prevăd că autorităţile administraţiei publice locale, consiliile locale, primarii şi consiliul
judeţean, sunt alese în condiţiile legii.
De altfel, se impune, de la început, să subliniem faptul că principiul eligibilităţii, ca şi
celelalte principii dezvoltate de legea organică, puse la baza administraţiei publice locale, sunt
absorbite în conţinutul principiului autonomiei locale, consacrat de normele constituţionale
ale art. 120 alin 1.
Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale îşi are însă sediul
materiei şi îşi găseşte, în mod distinct, recunoaşterea în normele Legii nr. 67/2004, pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, care detaliază şi dezvoltă principiul
eligibilităţii prevăzut în art. 2 al Legii 215/2001, stabilind şi alte norme referitoare la
procedurile de alegere ale consiliilor locale şi judeţene, precum şi ale primarilor.
Potrivit acestei regelmentări, consiliile locale, consiliile judeţene, primarii şi Consiliul
General al municiupiului Bucureşti se aleg prin vot universal, egal, irect, secret şi liber
exprimat.
Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe
baza reprezentării proporţionale, în cadrul unui scrutin de listă.
Primarii comunelor şi ai oraşelor sunt aleşi pe circumscripţii electorale prin vot
exprimat pe baza scrutinului uninominal22.

21
Ibidem, pp. 153-154;
22
Corneliu Manda, op. cit., p. 204;

12
Această modalitate democratică de alegere a autorităţilor locale, sistemul reprezentării
proporţionale, în cazul consiliilor şi a scrutinului uninominal, în cel al primarilor, stabilită de
legiuitorul organic, este mai înainte de toate, o opţiune politică23.
Odată alese, autorităţile administraţiei publice locale nu îşi încetează mandatul decât
numai în anumite cazuri limitativ prevazute de lege şi numai în condiţiile legii, asigurându-se
astfel, continuitatea mandatului lor de 4 ani pentru care au fost alese. Regula menţionată
decurge, în mod explicit, din dispoziţiile Legii administraţiei publice locale, conform cărora
„consiliile locale şi judeţene, precum şi primarii aleşi în cursul unei legislaturi, ca urmare a
dizolvării unor consilii sau devenirii vacante a unor posturi de primari, încheie mandatul
predecesorilor24”. În acest mod, legiuitorul pune în evidenţă una dintre consecinţele
principiului eligibilităţii şi anume permanenţa mandatului autorităţilor locale alese pentru
întreaga legislatură.
Trebuie menţionat şi faptul că, pentru a fi ales primar sau consilier, candidatul în
alegeri trebuie sa respecte anumite condiţii stabilite atât de Constituţie, cât şi de lege.
Aceste condiţii de eligibilitate sunt cumulative şi se referă la:
- calitatea de alegător (cetăţenii români care au împlinit 18 ani, inclusiv cei care împlinesc
această vârstă în ziua alegerilor, potrivit art. 36 din Cnstituţie);
- dreptul de a fi ales (cetăţenii români cu drept de vot, care au împlinit vârsta de cel puţin 23
de ani, conform art. 37 alin. 2 din Constituţie, dacă nu le este interzisă asocierea în partide
politice, potrivit art. 40 alin. 3 din Constituţie); desigur că, dacă una din persoanele care ocupă
funcţiile nominalizate de art. 40 alin 3 doreşte să candideze în alegeri, ea o poate face dacă în
prealabil demisionează din funcţia pe care o are, iar demisia să fie dovedită cu ocazia
înregistrării candidaturii;
- domiciliul (au dreptul de a fi aleşi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, potrivit art. 16
alin.3 din Constituţie şi cu domiciliul pe teritoriul unitaţii administrativ-teritoriale, conform
art. 3 alin 3 din Legea 67/2004).
Există şi „interdicţii”, potrivit cărora: nu pot fi aleşi, cetăţenii români care fac parte din
categoriile prevazute la art. 40 alin. 3 din Constituţie: judecătorii Curţii Constituţionale,
avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici, stabilite prin lege organică; persoanele care fac parte din categoriile
prevazute la art. 5 alin. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 67/2004, pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale : alienaţii sau debilii mintali puşi sub interdicţii, persoanele
lipsite de drepturi electorale pe durata stabilită prin hotărâre judecătoareacă.
Candidaturile pentru autorităţile publice locale se propun de către partidele politice
constituite potrivit legii partidelor politice, ele reprezentând, pentru alegătorii locali, adevărate
garanţii şi opţiuni clare.
Se pot depune şi candidaturi independente, depunerea acestora fiind însă condiţionată
de prezentarea unei liste de susţinători. Astfel, pentru funcţia de consilier se cere un minimum
de 1% din numărul total al alegătorilor înscrişi pe liste, dar nu mai puţin de 50 de susţinători
în cazul comunelor, 100 în cazul localităţilor urbane de rangul II şi III şi de 1000 în cazul
judeţelor, municipiului Bucureşti, sectoarelor municipiului Bucureşti şi localităţilor urbane de
rangul I. La funcţia de primar, candidaţii independenţi trebuie sa prezinte o listă de susţinători,
care trebuie să cuprindă minimum 2% din numărul total al alegătorilor înscrişi în liste pentru
circumscripţia în care candidează, dar nu mai puţin de 200 în cazul comunelor, 300 în cazul
oraşelor, 1000 în cazul municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti şi 5000 în cazul
municipiului Bucureşti25.

23
Gheorghe Zaharia, op. cit., p. 197;
24
Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, art. 24, alin. 2;
25
Legea 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, art. 44;

13
Trebuie să se remarce că eligibilitatea autorităţilor locale capătă mai ales conotaţii
politice dar şi sociale cu totul deosebite care derivă, mai înainte de toate, din natura juridică a
acestora, astfel că ele, nefiind autorităţi statale, nu vor exercita decât voinţa cetăţenilor din
unitatea administrativ-teritorială în care sunt alese.
În acest sens, considerând-o totodată si ca o altă caracteristică ce decurge din
principiul eligibilităţii autorităţilor locale, calitatea de consilier sau primar, obţinută, de
regulă, pe lista partidului ce l-a propus, este acceptată şi compatibilă cu calitatea de membru
al partidului, care are influenţă decisivă pentru deţinerea funcţiei respective.
Ca atare, reiese că răspunderea politică a autorităţilor locale este nu numai de ordin
electoral, deoarece, dacă se ajunge la retragerea încrederii politice, acest fapt poate conduce la
încetarea calităţii de consilier şi de primar, deşi ei sunt aleşii colectivităţilor locale, iar
mandatul exercitat este unul de natură reprezentativă şi nu imperativ, aplicându-se, în opinia
prof. univ. dr. Corneliu Manda, în acest caz, în mod corespunzător, prevederile art. 69 alin. 2
din Constituţia României care prevede că „orice mandat imperatic este nul”.
În sfârşit un ultim aspect necesar a fi subliniat, ca o consecinţă a principiului
eligibilităţii, se referă la faptul că autorităţile locale, odată alese, în condiţiile stabilite de lege,
devin autorităţi locale reprezentative, recunoscute implicit şi de către stat, ceea ce poate dace
ca actele şi acţiunile lor să poată produce efecte juridice încadrate în ordinea juriică a statului,
desigur în măsura în care acestea se încadrează constant în respectarea cadrului legal26.

Principiul legalităţii

Principiul legalităţii se consideră a fi cel mai important, deoarece în temeiul acestui


principiu, administraţia urmează a se supune legii, conformându-se acesteia şi neputând
acţiona in afara ei. Aşadar principiul legalităţii reprezintă acea regulă fundamentală de drept
în temeiul căreia toate subiectele de drept - persoane fizice si juridice, autoritaţi de stat şi
organizaţii neguvernamentale, funcţionari şi cetaţeni, străini etc.- au îndatorirea de a respecta
Constituţia, legile şi celelalte acte juridice, normative şi individuale, întemeiate pe lege şi
aplicabile raporturilor sociale la care participă.27 Potrivit susţinerilor din doctrină, acest
principiu este alcătuit din două elemente, şi anume, obligaţia de conformitate cu legea şi
obligaţia de iniţiativa pentru a asigura aplicarea legii.
Din obligaţia de conformitate cu legea rezultă că administraţia nu poate lua măsuri
care să fie contrare legii. În activitatea lor, autorităţile administraţiei trebuie să respecte
normele juridice, ceea ce constituie o garanţie importantă în primul rând pentru cetăţeni. Este
cât se poate de normal ca în statul de drept acţiunile administraţiei să se desfăşoare după
reguli de drept prestabilite şi nu în mod arbitrar.
Legalitatea alcătuieşte un ansambu de obligaţii, de facltăţi şi de interdicţii. În acest
sens se afirmă că dreptul reglementează trei poziţii cu expresiile: a trebui, a putea şi a nu
putea. Dacă trebuie făcut ceva este o obligaţie, dacă se poate face ceva este o facultate, iar
dacă nu se poate face ceva reprezintă o interdicţie.28
Potrivit obligaţiei de iniţiativă pentru a asigura aplicarea legii, administraţia trebuie să
ia măsuri pentru realizarea normelor juridice. Mai concret, administraţia este obligată să
vegheze ca legea să nu rămână inaplicabilă, deoarece dacă administraţia nu ia măsurile
generale de aplicare, legea rămâne literă moartă. De asemenea, administraţia are obligaţia de
iniţiativă pentru executarea hotărârilor judecătoreşti.

26
Corneliu Manda, op. cit., pp. 205-206;
27
Tiberiu Pavelescu, Drept administrativ român, ediţia a 2a revizuită şi adăugită, Ed.Pro Universitaria,
Bucureşti, 2007, p. 60;
28
Ibidem, p. 61;

14
Într-o societate democratică respectarea legilor constituie o cerinţă obiectivă, dar şi
una subiectivă, întrucât dreptul - expresie a intereselor şi voinţei sociale generale - reprezintă
mijlocul indispensabil pentru asigurarea desfăşurării ordonate a vieţii în toate manifestările ei.
Pe de altă parte, respectarea unui sistem de drept democratic este posbilă şi necesară întrucât
aceasta, fiind expresia unei reale voinţe populare interesează imensa majoritate a indivizilor
umani la respectarea unor reguli care, în ultimă instanţă, corespund pe deplin şi nevoilor lor.
În acest context, orice încălcare a legii înseamnă şi o nesocotire a voinţei generale şi a
interesului fiecăruia, ceea ce afectează însăşi esenţa democratică a dreptului. De altfel,
întreaga dezvoltare şi stabilitate democratică presupun aşezarea fermă, într-un stat de drept, a
întregii vieţi sociale pe bază de legi şi de norme a căror respectare constituie o cerinţă
obiectivă pentru întreaga evoluţie socială29. Pornindu-se de la rolul esenţial al serviciilor
publice pentru societate, înfiinţarea şi desfiinţarea acestora puteau fi dispuse numai pe cale
legală30.

Principiul legalităţii este consacrat de importante acte normative, precum Constituţia


art.1-5 - unde se arată că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie - ca o îndatorire fundamentală, ca şi în alte coduri, legi, iar întrucât este un
principiu fundamental al întregului sistem de drept se regăseşte şi la nivelul tuturor ramurilor
juridice în cadrul cărora acţionează prin modalităţi specifice determinate de particularităţile
respectivelor raporturi.

Asigurarea acţiunii acestui principiu de către şi în cadrul administraţiei publice are în


vedere atât activitatea juridică cât şi cea nejuridică a acesteia, fie în privinţa raporturilor
executive interne, din cadrul ei, fie a celor externe stabilite în afara ei cu terţii31. Toate actele
normative condiţionează legalitatea, totuşi forţa lor juridică este diferită în funcţie de ierarhia
acestora. De la vârf şi până la baza juridică, normele,după nivelul la care se situează, respectă
normele superioare.

În activitatea sa administraţia se conformează dreptului. Totuşi, uneori există excepţii


de la principiul legalităţii în activitatea administraţiei. Administraţia nu este supusă dreptului
atunci când este chemată să soluţioneze probleme în urma unei abilitări din partea
Parlamentului (de exemplu, ordonanţele Guvernului în perioadele vacanţei parlamentare) sau
probleme determinate de circumstanţe excepţionale (de exemplu, măsurile urgente pentru
evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public, cum sunt actele
emise ca urmare a stării de necesitate sau pentru combaterea calamităţilor naturale, incendiilor
de păduri, epidemiilor şi altor evenimente de asemenea gravitate)32. Prin respectarea legii
trebuie să se înţeleagă nu numai conformarea pasivă faţă de lege, abţinerea de a săvârşi sau de
a nu săvârşi ceva prin care să se încalce dispoziţiile legii. Principiul legalităţii impune o
conformare activă faţă de lege, obligaţia de a acţiona, pentru executarea legii de către
administraţie, dar şi de ceilalţi subiecţi de drept public, persoane fizice sau juridice.
Având ca sarcină executarea legii, organele sau autorităţile administraţiei publice
trebuie să stabilească exact nu numai litera legii, ci şi spiritul legii, scopul acesteia, ce anume
se urmăreşte prin dispoziţiile legii. Pe de altă parte, autorităţile administrative trebuie să
cunoască exact nevoile sociale ce trebuie satisfăcute. Numai în funcţie de cerinţele membrilor
societăţii se poate stabili ce măsuri sunt necesare, modalităţile concrete de executare a legii.
Scopul urmărit nu poate fi atins, în cele mai multe cazuri, fără ca autorităţile administrative să
29
Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol.I, Ed.Risoprint, Cluj, 2007, p. 71;
30
Liviu Giurgiu, Cristian Giuseppe Zaharie, Drept administrativ-curs aprofundat, Ed.Pro Universalia, Bucureşti,
2005 ,p. 65;
31
Ioan Santai, op.cit., p. 71;
32
Tiberiu Pavelescu, op.cit. ,p. 61;

15
aibă posibilitatea unei aprecieri în activitatea de executare a legii, având în vedere dinamica
vieţii sociale.
Principiul legalităţii îl întâlnim în cadrul activităţii executive cu caracter juridic unde
caracterizează procesul de edictare sau de elaborare a normelor de drept, cât şi procesul de
realizare a acestora. Activitatea normativă a puterii executive este călăuzită de supremaţia
legii, principiul în virtutea căruia legea este actul cu forţa juridică absolută - depăşită doar de
Constituţie – toate celelalte acte de reglementare, inclusiv cele administrative, având forţă
juridică inferioară şi trebuind să fie subordonate şi conforme cu ea33.
În dreptul nostru normele juridice se stabilesc de autorităţi anume determinate de
Constituţie şi legi (în special organice), acţionând în acest sens principiul strictei determinări
legale a competenţei materiale în emiterea actelor juridice. Deci, pentru ca o autoritate de stat
sau publică, inclusiv administrativă, să poată emite norme juridice ea trebuie individualizată şi
împuternicită în acest sens prin legea care-i reglementează organizarea, funcţionarea şi, mai
ales,atribuţiile.
Ceea ce aparţine - în mod expres sau tacit, direct sau indirect - domeniului de
reglementare a legii nu mai poate fi reglementat, în mod obişnuit, (şi) pe calea administrativă,
în vreme ce situaţia contrară este pe deplin posibilă, în sensul că legea poate reglementa orice
raport social chiar dacă el a fost, în mod tradiţional, rezervat reglementării administrative34.
O primă determinare a sferei de reglementare a raporturilor sociale care cad sub
incidenţa legii se face în mod generic cu valoare de principiu fundamental în baza acelei
prevederi constituţionale - art.61 alin.1- conform căreia Parlamentul este unica autoritate
legiuitoare a ţării.
O a doua determinare, în aceeaşi materie, se face de Constituţie într-o formă expresă şi
directă atunci când indică exact care sunt categoriile de legi organice (de pildă cele privind
sistemul electoral, contenciosul administrativ), precum şi chiar de legi ordinare (de exemplu,
cea privind cuantumul indemnizaţiei parlamentarilor) ca acte normative ce intervin în domenii
exclusiv rezervate competenţei legislative, ceea ce elimină orice dubiu cu privire la
posibilitatea executivului de a interveni pe cale de reglementare.
O a treia modalitate de determinare a sferei raporturilor sociale rezervate reglementării
legislative se face în mod expres, dar indirect când, de exemplu, în mod obişnuit, prin legile
de organizare si funcţionare a unor autorităţi publice în materia atribuţiilor se prevede că
respectivele organe îndeplinesc orce alte atribuţii prevăzute de lege.
În mod cu totul excepţional Parlamentul poate încredinţa prin lege specială abilitarea
Guvernului care, în cadrul delegării legislative conferite, să emită ordonanţe în domenii care
nu fac obiectul legilor organice, stabilind domeniul şi data până la care se pot emite astfel de
acte ce vor putea fi, după caz, dacă legea de abilitare o cere, supuse spre aprobarea
legislativului.

O a patra modalitate de determinare a sferei raporturilor sociale care intră sub


incidenţa reglementării legislative, de altfel, cea mai uzitată, este cea a stabilirii ei tacite sau
implicite prin simplul fapt al intervenţiei legiuitorului printr-o lege care, în acest mod, înlătură
competenţa de reglementare administrativă primară sau diferită de modul de abordare
legislativă35.
Prin Constituţie, legi organice etc., se stabilesc care sunt actele administrative
normative pe care organele executive le emit în realizarea atribuţiilor proprii şi care au o forţa
juridică inferioară comparativ cu cea a reglementărilor care le consacră. Un anumit act
administrativ determinat se emite în temeiul bazei sale juridice cuprinse în actul ce

33
Ioan Santai, op.cit., p. 72;
34
Ibidem, p. 74;
35
Ibidem, pp. 75-76;

16
reglementează organizarea şi funcţionarea respectivei autorităţi, dar destul de frecvent şi în
temeiul altor prevederi cuprinse în diferite acte normative tangente domeniului respectiv.
În primul rând, există prevederi de principiu care autorizează executivul, de exemplu
Guvernul, să emită acte pentru organizarea executării legilor - art.108 alin.2 din Constituţie.
În al doilea rând, numeroase acte administrative se emit în temeiul unor prevederi exprese
cuprinse în acte normative având o forţă juridică superioară lor.
În toate aceste cazuri se consideră că actul administrativ normativ trebuie să facă
referire şi la actul de nivel superior a cărui executare o realizează şi, după caz, să indice chiar
temeiul legal expres ce îi stă la bază împuternicindu-i intervenţia aplicativă de reglementare36.
Actul administrativ normativ se emite cu respectarea prevederilor de conţinut cuprinse
în actele cu forţă juridică superioară lui şi aplicabile în materie, în ultimă instanţă, cu
respectarea legii.
Vizând interpretarea normativă sau general-obligatorie a normelor juridice de către
administraţie, pornind de la faptul că ea nu poate realiza această operaţiune juridică faţă de
legi şi decrete, dată fiind forţa juridică superioară a acestora concluzionăm că, în caz contrar,
prin încălcarea acestui principiu, respectivele acte administrative sunt nule de drept37.
Autorităţile executive au obligaţia de a controla modul în care se respectă legea în
toate ramurile şi domeniile de activitate care le sunt încredinţate în sfera atribuţională.
Controlul de legalitate se exercită de către administraţie chiar asupra activităţii executive în
ansamblul sau numai în anumite laturi ale acesteia de la un anumit nivel al ierarhiei
administrative, fiind exercitat de către conducere asupra organelor şi structurilor din
subordine sau de către autorităţi anume specializate. Alteori, acest control cuprinde şi subiecte
de drept neaflate în raporturi ierarhice cu executivul - persoane fizice şi juridice, organizaţii şi
organisme nestatale - în cadrul controlului financiar, vamal, sanitar etc., iar în cazuri stabilite
prin lege unele autorităţi administrative sunt investite chiar cu atribuţii de soluţionare a unor
conflicte izvorâte din încălcarea legii, a unor drepturi subiective şi determinarea răspunderii
juridice a celor vinovaţi de abaterile săvârşite restabilind legalitatea încălcată. De altfel, la
asigurarea legalităţii în administraţie mai participă şi alte puteri în stat, nu numai administraţia
care are atribuţiile sale de control asupra executivului, ci şi cea judecătorească chemată să
judece cazurile de încălcare a legii ca urmare a unor acte şi fapte administrative, ilegale,
precum şi Parlamentul în plenul său ori prin comisiile sale38.
Activitatea administraţiei nu se reduce doar la simpla declanşare a incidenţei legii prin
acţiuni de executare, ci, dimpotrivă, organele care o înfăptuiesc dispun de independenţă
operativă sau funcţională ori chiar de autonomie în exercitarea atribuţiilor şi funcţionarea lor.
Toate atributele executivului nu sunt nelimitate, ci se circumscriu legalităţii, de unde
necesitatea ca orice măsură administrativă să fie nu numai legală, dar şi oportună. Dacă este
posibil ca în raportul de oportunitate şi legalitate să apară necorelări de natură să conducă la
adoptarea unui act legal dar inoportun, contrariul nu va trebui admis, respectiv existenţa unui
act ilegal dar oportun şi cu atât mai mult a unui act ilegal şi neoportun, deoarece s-ar
contraveni principiului legalităţii în activitatea executivă. Fără ca cele două categorii să se
excludă sau să se subsumeze reciproc, interferenţa dintre legalitate şi oportunitate duce la
asigurarea celor mai bune condiţii de emitere şi realizare ale unui act valabil adecvat situaţiei
date.
Respectându-se principiul legalităţii, nu s-ar putea crea, de exemplu, şi alte autorităţi
ale administraţiei publice locale decât cele prevăzute de Constituţie şi Legea nr.215/2001, ori
componenţa şi constituirea lor nu s-ar putea face în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile
legii organice.

36
Tiberiu Pavelescu, op.cit., p. 62;
37
Ioan Santai, op.cit., p. 77;
38
Ibidem, pp. 78-79;

17
Garantarea respectării acestui principiu este asigurată, în ultimă instanţă, prin
consacrarea prin lege a răspunderilor juridice şi aplicarea de sancţiuni –disciplinare,
administrative, contravenţionale, materiale, penale, după caz, autorităţile administraţiei
publice locale şi/sau funcţionarilor acestora atunci când conduita şi acţiunile (actele) lor
nesocotesc prescripţiile legii39.

7. Principiul consultării cetăţenilor în probleme locale de


interes deosebit

Consacrat expres numai prin dispoziţiile art. 2 alin. 1, din Legea nr. 215/2001,
principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit este integrat şi
subordonat principiului constituţional al autonomiei locale.
Dincolo de formularea explicită a fundamentului sistemului de administraţie publică
locală, în conformitate cu prevedirile art. 1 din Legea administraţiei publice locale, adoptarea
principiului constituţional (şi legal) al autonomiei locale ca principiu de bază al organizării şi
funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale, exprimă implicit şi admiterea
posibilităţii de consultare a colectivităţilor locale în probleme de interes local.
În spijinul acestor afirmaţii sunt prevederile art. 3 al Cartei europene a autonomiei
locale, la care România este parte contractantă din 1994, care, definind caracteristicile
esenţiale ale autonomiei locale, arată că drepturile, în domeniul autonomiei locale, trebuie să
fie exercitate de autorităţi locale alese, însă aceste dispoziţii „nu pot aduce atingere, în niciun
fel, posibilităţii de a recurge la adunări cetăţeneşti, referendum sau orice altă formă de
participare directă a cetăţenilor, acolo unde aceasta este prevazută de lege.40”
Consultarea cetăţenilor este principiul care ar trebui să asigure că cetaţenii sunt
implicaţi în procesul de formulare a politicilor publice şi în luarea deciziilor privind
comunitatea. Consultarea cetăţenilor este mai ales utilă pentru a identifica priorităţile şi
nevoile colectivităţii, dar şi pentru a decide şi a alege între opţiunile de soluţionare a unei
probleme41.
Fără a exagera rolul pe care cetăţenii, membrii colectivităţii locale îl pot juca în cadrul
activităţii administraţiei publice locale şi fără a se insista asupra unei participări depline şi
permanente în conducerea administraţiei publice locale, în sensul unei democraţii
participative (care ar excede, de altfel, principiilor constituţional), se consideră firească
necesitatea, cel puţin în stadiul actual, al circumscrierii în cadrul legal în vigoare a unor
modalităţi concrete prin care să se asigure o mai strânsă legătură şi un contact nemijlocit între
autorităţile administraţiei publice locale şi cetăţenii acre le-au ales42.
Consultarea cetăţenilor necesită un efort considerabil prn care să se asigure că
opţiunile, interesele şi punctele de vedere ale diferiţilor deţinători de interese sunt luate în
considerare şi integrate în luarea deciziilor. Consultarea este şi o metodă care permite
factorilor de decizie să obţină o perspectivă din interiorul comunităţii, fără de care măsurile
luate ar putea fi inadecvate la tradiţiile şi contextul socio-cultural. Mai mult, în condiţiile în
care cea mai mare parte a deciziilor sunt considerate a fi politice şi de cele mai multe ori
controversate, este important ca guvernanţii să se implice şi să se informeze despre
preferinţele beneficiarilor deciziilor. Consultarea urmăreşte atingerea următoarelor obiective:
- definirea priorităţilor şi preferinţelor beneficiarilor unei măsuri administrative;

39
Mircea Preda, Benonica Vasilescu, op.cit., p.161;
40
Carta europeană a autonomiei locale (Legea nr. 199/1997), art. 3;
41
Mădălina Voican, op. cit., p. 9;
42
Corneliu Manda, op. cit., p.209;

18
- identificarea punctelor comune, dar şi a celor divergente pe care cetăţenii le au cu privire la
o problemă locală;
- stabilirea prin consens a unui set de priorităţi care pot fi gestionate cu resursele existente.43
Consultarea cetăţenilor se face prin metode specifice de implicare a cetăţenilor în viaţa
publică, prin care să se asigure reprezentarea intereselor cetăţenilor în raport cu administraţia
publică..
Consultarea cu beneficiarii se poate face în orice fază a ciclului unui proiect
guvernamental. Dar de obicei consultările au loc in faza de proiectare, de planificare, de
formulare a propunerilor de intervenţii publice pentru ca sugestiile şj comentariile
rezultate pe parcursul dezbaterilor publice să poată fi luate în considerare şi integrate în
conceptul de bază al intervenţiei.
Principalul scop al planificării este de a trasa în linii clare direcţiile care arată echipei
de lucru:
- ce trebuie făcut,
- când trebuie făcut,
- cu ce resurse trebuie făcut.
astfel, că procesul de planificare să faciliteze obţinerea rezultatelor ulterioare.
Guvernanţii nu trebuie să uite că scopul final al activităţii de guvernare este satisfacţia
cetăţeanului şi asigurarea nevoilor acestuia. Iar, etapa de planificare oferă prima oportunitate
de a programa acele acţiuni care să se asigure cel mai bine că interesul „clientului” este
servit.
În general dezbaterile şi conflictele intervenite în procesul de planificare au un rol
creativ. Ele ajută la identificarea nevoilor şi la soluţionarea lor prtimă. Discuţiile canalizate
asupra modului de soluţionare a anumitor nevoi genereză de obicei soluţii superioare oricărei
alte soluţii propuse de o singură parte. În plus, dezbaterile îi educă pe participanţi despre
nevoile şi constrângerile cu care se confruntă fiecare dintre ei. Astfel că guvernanţii înţeleg
mai bine nevoile cetăţenilor, iar cetăţenii înţeleg că bugetele şi resursele publice nu sunt
nelimitate şi deci nici aşteptările şi pretenţiile lor nu trebuie exagerate.
Atunci când consultările sunt făcute în mod autentic, şi nu prin „pseudo-participare”,
ele pot genera mai multe beneficii dintre care amintim: aplicarea principiului subsidiarităţii,
asigurarea sptijinului public, transparenţa cheltuirii banilor publici, eficienţa actelor de
guvernare, îmbunătăţirea capacităţii instituţionale44.

Modalităţi de consultare

Principiul consultării cetăţenilor are un conţinut foarte complex dat de diversele


modalităţi de realizare dispersate în cuprinsul unui număr mare de acte normative, ceea ce
îngreunează substanţial demersul de clarificare şi informare şi face analiza lor destul de
dificilă. În demersul de a sintetiza modalităţile de realizare concretă a principiului consultării
am considerat a fi necesar faptul de a porni de la criteriul propus de Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică, care, în funcţie de gredul de implicare a cetăţenilor,
distinge trei tipuri de democraţie participativă: informare, consultare şi participare45.
Criteriul propus de OEDC este preluat şi de Legea nr. 52/2003 pivind transparenţa
decizională în administraţia publică, care în art. 2 stabileşte criteriile transparenţei decizionale,
astfel:
a) informarea în prealabil, din oficiu, a persoanelor asupra problemelor de interes public care
urmează să fie dezbătute de autorităţile publice centrale şi locale, precum şi asupra proiectelor
de acte normative;

43
Mădălina Voican, op. cit., pp. 9-10;
44
Ibidem, p. 27;
45
http://www.oecd.org/dataoecd/24/34/2384040.pdf (consultat pe 26.10.2009);

19
b) consultarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite, la iniţiativa autorităţilor publice, în
procesul de elaborare a proiectelor de acte normative;
c) participarea activă a cetăţenilor la luarea deciziilor administrative şi în procesul de
elaborare a proiectelor de acte normative.
Pentru fiecare dintre cele trei forme prezentate în studiul OEDC am identificat
şi corelat modalităţile conctrete de consultare a cetăţenilor, aşa cum sunt prevuzute în
legislaţia românească:

1.Furnizarea informaţiilor din oficiu (inclusiv


Modalităţile de informare a cetăţenilor sunt: Raportul de activitate al instituţiei)
2. Furnizarea informaţiilor la cerere
3.Consultarea cetăţenilor (deexemplu, prin
Consultarea se face atât în problemele de dezbateri publice)
interes naţional, cât şi local prin: 4.Participarea cetăţenilor la şedinţele forurilor
legislative şi decizionale naţionale şi locale
5. Referendumul
Participarea activă se materializează prin: 7. Iniţiativa legislativă la nivel naţional şi
local
8. Parteneriatul
Diagrama 1. Modalităţile de realizare a principiului consultării cetăţenilor46

a) Informaţiile din oficiu


Încă din forma sa iniţială adoptată în 1991, Constituţia României, în art. 31 alin. 2
Dreptul la informaţie, se referă în mod expres la obligativitatea autorităţilor publice de a
furniza informaţii de interes public.
Zece ani mai târziu, Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţia de interes
public, în art. 5 alin.1, introduce distincţia între informaţiile care sunt furnizate „din oficiu” şi
informaţiile care sunt disponibile la cerere. Legea stabileşte, de asemenea, procedura detaliată
şi termenele în care autorităţile trebuie să răspundă la cererile de informaţii.
Caracteristica informaţiilor din oficiu este aceea că ele trebuie să fie disponibile chiar
înainte ca o cerere de informare să fie formulată, de obidei, la departamentul de relaţii
publice. Art. 5 alin. 1 din Legea 544/2001 identifică informaţiile de interes major pentru
cetăţeni, dintre care putem aminti: actele normative care reglementează organizarea şi
funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice, sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil,
lista cuprinzând documentele de inters public etc.
Tot în categoria informaţiilor din oficiu se înscrie şi Raportul de activitate pe care,
conform Legii nr. 544/2001, autorităţile sunt obligate să-l publice cel puţin anual în Monitorul
Oficial, Partea a II-a, iar art. 27 din H.G. nr. 123/2002 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 specifică informaţiile pe care Raportul privind
accesul la informaţiile de interes public trebuie să cuprindă, dintre care amintim: numărul
total de solicitări de informaţii de interes public, numărul total de solicitări, departajat pe
domenii de interes public47 etc.
Principalele mijloace de diseminare a informaţiilor de interes public către cetăţeni
sunt: afişarea la sediul propriu; afişarea pe internet pe site-ul instituţiei; anunţarea prin mass-
media; tipărirea de broşuri informative.

46
Mădălina Voican, op. cit., p. 34;
47
H.G. nr. 123/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001, art. 27;

20
b) Informaţiile la cerere
Alături de reglementarea la nivel de principiu în Constituţie, regimul solicitării şi
obţinerii informaţiilor la cerere este stabilit tot de Legea nr.544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public şi H.G. nr. 123/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice
de aplicare aplicare a Legii nr. 544/2001.
Legea nr. 544/2001 perecede termenele în care autorităţile publice sunt obligate să
răspundă solicitărilor de informaţii venite din partea cetăţenilor, iar H.G. nr. 123/2002 în art.
16 le sintetizează astfel:
a) 10 zile lucrătoare pentru comunicarea informaţiei de interes public solicitate, dacă aceasta
a fost identificată în acest termen;
b) 10 zile lucrătoare pentru anunţarea solicitantului că termenul iniţial prevăzut la lit.
a) nu a fost suficient pentru identificarea informaţiei solicitate;
c) 30 de zile lucrătoare pentru comunicarea informaţiei de interes public identificate
peste termenul prevăzut la lit. a);
d) 5 zile lucrătoare pentru transmiterea refuzului de comunicare a informaţiei solicitate si
a motivării refuzului.
Informaţiile la cerere sunt de obicei solicitate de cetăţeni în vederea satisfacerii şi
exercitării unor interese şi drepturi individuale. Elementele din conţinutul cererii de informaţii
de interes public solicitate la cerere sunt precizate în cuprinsul Legii nr. 544/2001, art. 6
alin.3: „Solicitarea în scris a informaţiilor de interes public cuprinde următoarele
elemente:
a) autoritatea sau instituţia publică la care se adreseaza cererea;
b) informaţia solicitată, astfel incât să permită autorităţii sau instituţiei publice
identificarea informaţiei de interes public;
c) numele, prenumele si semnatura solicitantului, precum şi adresa la care se solicită
primirea răspunsului.

c) Consultarea prin dezbaterile publice


Consultarea prin dezbateri publice este reglementată de Legea nr. 52/2003 privind
transparenţa decizională în administraţia publică.
Scopul consultărilor este de a crea cadrul de dialog în care cetăţenii să ofere feedback
la opţiunile de politică publică în diverse stadii ale procesului de decizie. Procedura de
realizare a consultărilor pe marginea proiectelor de acte normative este descrisă în art. 6 al
Legii nr. 52/2003 şi se referă la obligativitatea procedurilor de publicitate şi de organizare a
consultării cetăţenilor în procesul de elaborare a actelor normative, cu indicarea termenelor
aferente.
Consultarea oferă cetăţenilor posibilitatea de a participa activ la procesul de elaborare
de reglementări prin sugestii adresate autorităţilor administraţiei publice. Principiul nu
introduce reguli proprii democraţiei directe şi nu conferă cetăţenilor dreptul de a lua decizia
finală cu privire la deciziile care au impact asupra activităţii ambilor parteneri. Este vorba
despre un proces de consultare şi nicidecum despre o schimbare a rolurilor între administraţia
publică şi societatea civilă în ceea ce priveşte elaborarea de acte normative48.
Procesul de consultare trebuie cu necesitate să includă şi autorităţi ale administraţiei
publice, altele decât instituţia iniţiatoare, care justifică un interes, după caz, autorităţi şi
agenţii centrale, servicii descentralizate, sau autorităţi deconcentrate.

d) Participarea cetăţenilor la şedinţele forurilor legislative şi decizionale


naţionale şi locale
Ca formă de realizare a democraţiei participative, publicitatea şedinţelor forurilor
legislative, cele două camere ale Parlamentului si consiliile locale, respectiv judeţene,

48
Mădălina Voican, op. cit., p. 38;

21
urmăresc, pe de o parte, transparentizarea procesului decizional şi legislativ, iar, pe de altă
parte, posibilitatea cetăţenilor de a deveni co-participanţi la soluţionarea problemelor
naţiunii, respectiv ale colectivităţilor locale.
O primă regulă a dezbaterilor parlamentare a proiectelor de legi este publicitatea;
dreptul cetăţenilor de a participa la şedinţele Camerelor este dat de însăşi Constituţia
României care în Art. 68 stabileşte caracterul public al şedinţelor:
Art. 68. Caracterul public al şedinţelor
(1) Şedinţele celor două Camere sunt publice.
(2) Camerele pot hotarî ca anumite şedinţe să fie secrete.
Cât priveşte dreptul cetăţenilor de a participa la şedinţele forurilor legislative locale,
consilii locale si judeţene este de factură recenta, introdusa prin Legea nr. 286/2006 26
pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/200I11, Art.
43 şi Art. 109. Această reglementare vine sa corecteze omisiunea legiuitorului si acordă
cetăţenilor un drept simetric de participare şi la procesul legislativ şi decizional local.
Atât Camera Deputaţilor si Senatul, cât şi consiliile locale si judeţene sunt organe
deliberative, care se întrunesc in sesiuni;51 lucrează in şedinţe; procesul legislativ şi
decizional din cadrul şedinţelor presupune respectarea în ordine cronologică a trei etape:
1. Fixarea ordinii de zi;
2. Dezbaterile proiectelor de acte normative;
3. Votul.
Cetăţenii nu pot interveni nici în fixarea ordinii de zi şi nici în procesul de vot,
singura etapă care permite implicarea cetăţenilor este etapa dezbaterilor. Procedura ce se
cere îndeplinită pentru a putea participa la şedinţe este stabilită în regulamentele
camerelor, respectiv consiliilor locale.
De obicei, dezbaterile proiectelor de acte normative se fac in două etape: discuţiile
generate şi dezbaterile pe articole, inclusiv discutarea amendamentelor. Apreciem că
cetăţenii pot interveni atât in prima fază a discuţiilor generate, cât şi a dezbaterilor pe
articole. În general, pentru ca dezbaterile să nu devina interminabile există mai multe
tehnici de raţionalizare a timpului: limitarea timpului de dezbateri, limitarea timpului
acordat fiecărui vorbitor, limitarea numărului de amendamente propuse de la forma iniţială
a proiectului.
Dacă regula este publicitatea şedinţelor. prin excepţie de la aceasta regulă, legea
limitează accesul cetăţenilor la şedinţele în care se dezbat probleme de politică de
securitate şi siguranţă naţională sau alte date precum cele precizate de Legea nr. 52/2003:
art. 5. Prevederile prezentei legi nu se aplică procesului de elaborare a actelor normative
şi şedinţelor în care sunt prezentate informaţii privind:
a) apărarea naţională, siguranţa naţională şi ordinea publică, interesele strategice
economice si politice ale ţării, precum şi deliberările autorităţilor, dacă fac parte din
categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;
b) valorile, termenele de realizare şi datele tehnico-economice ale activităţilor comerciale
sau financiare, dacă publicarea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale,
potrivit legii;
c) datele personale, potrivit legii.
Cetăţenii care participă fie la şedinţele Camerelor, fie la şedinţele consiliilor,
trebuie să se supună regulilor de solemnitate a şedinţei. Au existat cazuri când, în
virtutea publicităţii şedinţelor, cetăţenii au participat la dezbateri urmărind blocarea
procesului legislativ, deoarece normele ce se cereau adoptate îi nemulţumeau. Acesta a
fost cazul, in 2006, când, la şedinţa în care urma să se stabilească cuantumul
pensiilor, un grup de pensionari de la balcoanele sălii de şedinţă a Senatului, cu un

22
comportament de stadion, au incercat să boicoteze procesul de adoptare a legii pensiilor.
Chiar dacă, în mod particular, putem fi simpatizanţi ai acţiunii pensionarilor datorită
cuantumului mic al pensiilor,totuşi, toţi participanţii la şedinţe trebuie să fie disciplinaţi,
altfel ar însemna ca orice grup care are un interes sa vină la şedinţă şi să blocheze
procesele legislative, în aceste situaţii, conducătorul şedinţei, după caz, preşedintele
Camerei, preşedintele consiliului judeţean ori preşedintele de şedinţă la consiliul
local sunt îndreptaţiţi să ceară sprijinul forţelor de ordine, să dispună evacuarea
cetăţenilor tulburenţi şi să restabilească ordinea necesară unei bune desfăşurări a
şedinţei.
În cazul în care prea mulţi cetăţeni îşi anunţă intenţia de a participa la o şedinţă şi nu
pot fi satisfăcute toate cererile, criteriul de departajare este ordinea de precădere. Conform
art. 3 lit. h) din Legea nr. 52/2003, ordinea de precădere determină prioritatea participării la
şedinţele publice în raport cu interesul manifestat faţă de subiectul şedinţei.
În finalul acestei secţiuni se cuvine să amintim si iniţiativa Preşedintelui
Camerei Deputaţilor, din august 2006, care vine să sprijine şi să lărgească dreptul de
participare al cetăţenilor la activitatea parlamentarilor prin Programul de Acreditare a
ONG-urilor la Camera Deputaţilor. Prin acest program se acordă dreptul de acces
permanent al reprezentanţilor delegaţi ai societăţii civile la activitatea Comisiilor de
specialitate ale instituţiei" si se urmăreşte, astfel, lărgirea dreptului de participare, dar şi
eficientizarea activităţii parlamentare prin crearea cadrului consultării cu societatea
civilă încă în faza de proiect legislativ.

e) Referendumul
Referendumul este procedeul de consultare prin care cetăţenii sunt chemaţi să se
pronunţe prin ,.DA" sau ,,NU" asupra problemei supuse referendumului, decizând cu
majoritatea voturilor valabil exprimate. Actul normativ care reglementează referendumul
este Legea nr. 3/2000 privind organizarea si desfăşurarea referendumului [iar
organizarea si desfăşurarea referendumului se face cu respectarea prevederilor Legii nr.
70/1991 privind alegerile locale].
Instituţia referendumului se află la confluenţa mai multor principii ale
administraţiei publice: principiul autonomiei locale, principiul descentralizarii si
principiul consultarii cetăţenilor. Prin referendum cetăţenii sunt asociaţi la procesul de
decizie si devin co-decizionari în problemele de interes deosebit ale comunităţii locale sau
naţiunii.
Clasificarea referendumurilor ţine cont de diferite criterii precum:
I. În funcţie de obligativitatea consultării populaţiei prin referendum:
• Referendumul este obligatoriu dacă intrarea in vigoare a unui act
normativ si producerea de efecte juridice este condiţionată de aprobarea prin
referendum;
• Referendumul este facultativ dacă rezultatul său are numai un rol
consultativ şi nu condiţionează intrarea în vigoare a unui act normativ sau a
altei iniţiative guvernamentale.
II. În funcţie de unitatea administrativ-teritorială în care se organizează:
• Referendumul naţional, prevăzut in art. 2 si 90 din Constituţie, este iniţiat de
Preşedintele României, după consultarea Parlamentului. Conform art. 15 din Legea nr.
3/2000, poporul este chemat să îşi exprime voinţa prin referendum cu privire la:
a) revizuirea Constituţiei;
b) demiterea Preşedintelui României;
c) probleme de interes naţional.

23
• Referendumul judeţean se poate desfăşura în toate comunele şi oraşele din judeţ ori
numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate [art. 13 alin. 2 din Legea nr. 3/2000];
• Referendumul local se poate organiza în toate satele si localităţile componente ale
comunei sau oraşului ori numai în unele dintre acestea [art. 13 alin. 2 din Legea nr. 3/2000].
Dacă situaţiile de organizare a referendumului naţional sunt enumerate limitativ, in virtutea
principiului autonomiei locale, situaţiile de organizare a referendumului local rămân la
discreţia consiliilor locale sau judeţene, după caz, la propunerea primarului, respectiv a
preşedintelui consiliului judeţean [art. 14 alin. 1]. Aşadar, nu există situaţii în care legea
impune obligativitatea organizării referendumului local, cu excepţia situaţiei prevăzute de art.
13 alin. (3): modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor si judeţelor când
consultarea populaţiei se cere înainte de înaintarea proiectului către Parlament.
III. În funcţie de momentul organizării referendumului:
• Referendumul prelegislativ se organizează înaintea adoptării unui act
normativ sau a unei intervenţii guvernamentale. De exemplu, referendumul
naţional organizat înainte de demiterea Preşedintelui României ori
referendumul local pentru modificarea limitelor teritoriale este organizat
înainte de trimiterea proiectului de lege spre aprobarea Parlamentului;
• Referendumul postlegislativ este condiţia de fond necesară intrării în
vigoare a unui act normativ, după adoptarea sa. În lipsa aprobării de către
populaţie prin referendum, actul normativ rămâne fără valoare juridică.
În România post-decembristă au fost organizate două referendumuri naţionale,
ambele având ca obiect Constituţia:
- adoptarea Constituţiei României,referendum organizat pe 8 decembrie 1991 şi
- modificarea Constituţiei României, referendum organizat pe 19
octombrie 2003 [referendum post-legislativ necesar intrării in vigoare a
Legii nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României].
La momentul finalizării studiului, februarie 2007, pe masa Parlamentului sunt
în discuţie modificările la legislaţia privind referendumul. Disputele juridice şi,mai
ales,politice se învârt în jurul numărului de voturi necesare pentru demiterea
Preşedintelui prin referendum, în ipoteza specifică în care preşedintele a fost ales din al
doilea tur de scrutin.
În actuala reglementare demiterea Preşedintelui se poate face dacă la referendum
votează în acest sens jumătate plus unul dintre cei înscrişi pe listele electorale (nu dintre cei
care participa la vot).
Partidele care promovează modificările susţin că legea trebuie să fie în spiritul si
litera Constituţiei, astfel ca demiterea să fie simetrică cu numirea şi cu cele care
reglementează Alegerea Preşedintelui: art. 81 alin. 3 - În cazul în care niciunul dintre
candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între
primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este
declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. În al doilea tur de
scrutin este declarat ales Preşedinte cel care a obţinut cel mai mare număr de voturi, dintre
cei care au votat. În mod simetric, în oglindă, preşedintele poate fi demis tot prin întrunirea
majorităţii celor care votează.
În condiţiile unui absenteism la vot ridicat, de aproape 40%, această precizare nu mai
este un simplu moft din coada de condei, ci este prilejul unor dezbateri foarte aprinse pentru
că diferenţa dintre cei care sunt înscrişi pe liste şi cei care se prezintă efectiv la vot este de
câteva milioane de cetăţeni..
Susţinătorii modificărilor mai argumentează că urmăresc să întărească controlul
poporului asupra conduitei preşedintelui în situaţiile în care acesta îşi încalcă în mod grav
atribuţiile constituţionale. în actualul context, în care scena politică românească este
frământată de demersurile mai multor partide politice de suspendare a Preşedintelui

24
României, apărarea oricăreia dintre ipoteze ar fi considerată partizană, ceea ce nu este scopul
prezentului studiu.
De lege ferenda, în afara discuţiilor privind majoritatea cu care poate fi demis
Preşedintele prin referendum, întărirea rolului cetăţenilor în procesul decizional necesită o
modificare a legislaţiei referendumului prin acordarea iniţiativei de organizare a
referendumului cetăţenilor. În acest sens sunt şi recomandările făcute încă din 2005 şi de către
Consiliul Europei. În prezent, iniţiativa de organizare a referendumului aparţine numai
guvernanţilor naţionali sau locali, acest drept trebuie acordat şi cetăţenilor, cu respectarea,
fireşte, a anumitor condiţii, cum este, spre exemplu, îin cazul iniţiativei legislative. Sperăm că
în afara numărului de votanţi necesari demiterii preşedintelui, parlamentarii să acopere si
acest aspect ce va duce la consolidarea, măcar scriptică, a democraţiei in România.

f) Iniţiativa legislativă
În sistemul românesc de tehnică legislativă există trei categorii de acte prin care se
poate declanşa procesul legislativ:
- Proiectul de Lege - promovat de Guvern, Ministere sau alte instituţii centrale,
reglementat de HG 1361/2006;
- Propunerea _Legislativă - promovată de senatori sau deputaţi, reglementată prin
L. 24/2000; şi
- Iniţiativa legislativă promovată de cetăţeni - reglementată prin Legea 189/1999.
Participarea activă a cetăţenilor la procesul decizional prin iniţiativa legislativă
îmbracă două forme, după cum este exercitată la nivel naţional ori la nivel local:
- propunerea de proiecte de legi şi, respectiv
- propunerea de proiecte de hotărâri de consiliu local sau judeţean.
Exercitarea iniţiativei legislative naţionale şi locale este reglementată de Legea
189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni şi de Legea 141/2004
pentru modificarea si completarea Legii administraţiei publice locale nr. 2l5/2001. Scopul
ambelor forme de iniţiativă legislativă, naţională şi locală este de a permite cetăţenilor să
provoace declanşarea procedurii de decizie şi să propună ei înşişi acte normative.
Aşa cum a fost reglementat încă din forma iniţială a Constituţiei României (1991),
pentru declanşarea unei iniţiative legislative naţionale era necesar un număr de 250.000 de
cetăţeni care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării. Ulterior, prin Legea nr.
429/2003 de revizuire a Constituţiei României, pentru a încuraja şi întări rolul iniţiativei
legislative populare, art. 74 a relaxat condiţiile de promovare a iniţiativei legislative şi a
scăzut pragul de promovare de la 250.000 de cetăţeni la 100.000 de cetăţeni.
Pentru că dreptul de iniţiativă legislativă este consfinţit prin Constituţie şi pentru că o
mare parte a problemelor locale trebuie rezolvate la nivel local, conform principiilor
descentralizării şi subsidiarităţii, cetăţenii ar trebui să aibă posibilitatea legală de a
propune adoptarea de hotărâri locale. Pană la apariţia Legii nr. 141/2004 cetăţenii puteau
avea iniţiativa legislativă numai la nivel naţional. Legea nr. 141/2004 vine să remedieze
omisiunea legiuitorului şi conferă în mod expres dreptul cetăţenilor de a iniţia proiecte de
hotărâri de consiliu local şi, respectiv, judeţean, pentru promovare fiind nevoie de sprijinul
a cel puţin 5% din populaţia cu drept de vot din respectiva unitate administrativ-teritorială.
Se apreciază că,în condiţiile coborârii pragului de promovare a iniţiativei legislative la
100 000, efortul de adunare a semnăturilor este considerabil şi necesită o abordare
profesionistă cu un plan de acţiune serios în funcţie de resurse, astfel că este puţin probabil
ca demararea unei iniţiative legislative să fie o acţiune spontană, ci probabil va fi iniţiată
de un ONG, un partid politic sau o altă coaliţie organizată.
Aşadar, orice cetăţean are dreptul de a promova o iniţiativa legislativă cu
condiţia de a fi sprijinit de alţi cetăţeni prin adeziune materializată pe o listă de

25
semnături. Conform art. 74 din Constituţia României, singurele domenii în care dreptul de
iniţiativă a cetăţenilor este restricţionat sunt: problemele fiscale, cele cu caracter
internaţional, amnistia si graţierea.
În afara pragurilor de susţinere din partea cetăţenilor, Legea nr. 189/1999,
respectiv Legea nr. 141/2004 reglementează procedura de exercitare a iniţiativei
legislative cu referire la: semnăturile susţinătorilor, atestarea listelor de susţinători,
înregistrarea propunerii legislative. În cazul iniţiativelor legislative naţionale verificarea
îndeplinirii condiţiilor este făcută de Curtea Constitutională, respectiv de secretarul
primăriei pentru iniţiativele locale. Pentru iniţiativele legislative naţionale este cerut şi avizul
Consiliului Legislativ.
Odată ajunse pe ordinea de zi a forului legislativ, procedura de adoptare a
proiectului propus de cetăţeni urmează procedura corespunzatoare categoriei actului
propus.

g) Parteneriatul
Deşi parteneriatul, în general, nu este o formă tipică de realizare a principiului
consultării, anumite forme de parteneriat - ne referim la parteneriatele construite în vederea
formulării documentelor de planificare strategică - funcţionează practic ca o modalitate de
implicare a cetăţenilor la procesul decizional. Ca una dintre cele mai recente tendinţe de
promovare a democraţiei participative, stabilirea parteneriatului urmăreşte să reunească într-
un cadru comun diversele interese conflictuale ale deţinătorilor locali de interese, regionali ori
naţionali, pentru a găsi soluţii la nevoile şi priorităţile locale. Dacă iniţiativa legislativă este
promovată de societatea civilă, în cazul parteneriatelor. acestea sunt de obicei promovate de
autorităţi, care, în diferite stadii de dezvoltare ale unei politici publice se pot angaja în relaţii
de colaborare si parteneriat cu diversele grupuri deţinătoare de interese.
Fiind o temă recent lansată, parteneriatul nu a primit o definiţie consacrată. Astfel, se
reţine definiţia propusă într-un studiu suedez, care prezintă parteneriatul ca o pleiada de actori
sau organizaţii care s-au adunat pentru a soluţiona probleme de interes comun,în care toţi
partenerii folosindu-şi competenţele, experienţa şi resursele, pot contribui la
dezvoltare.
În cadrul fiecărui parteneriat fiecare trebuie să contribuie cu câte ceva. Implicând,
aşadar, nu numai contribuţia, dar şi angajamentul participanţilor, cultura seriozităţii, prin
respectarea angajamentelor asumate, este vitală pentru succesul parteneriatului şi constituie o
precondiţie a conlucrării în parteneriat.
Scopul parteneriatelor este de a promova participarea în vederea mobilizării si
coordonării resurselor si al eficientizării activităţii. Parteneriatul este promovat, de
obicei, atunci cand iniţiatorul unei intervenţii nu o poate realiza singur. În cooperarea mai
mult sau mai puţin formală din cadrul unui parteneriat pot fi implicaţi:
- actorii publici: administraţia publică centrală, judeţeană sau locală, regiile autonome
etc.;
- actori privaţi: firmele. ONG-urile etc.
Partenerii constituie numai o mică fracţiune din sfera deţinătorilor de interese şi au un
grad de participare mai mare decât deţinătorii de interese. În afară de rolul consultativ,
partenerii contribuie efectiv la atingerea obiectivului propus prin aportul de capital şi/sau
resurse proprii.
Construirea parteneriatelor este susţinută şi prin finanţare din Fondurile
Structurale, precum Fondul Social European (FSE). În Regulamentul 1081/2006, în art. 3
se precizează că domeniul pentru care se acordă asistenţă este: promovarea parteneriatelor,
pactelor si iniţiativelor prin stabilirea de contacte între factorii interesaţi corespunzători, cum

26
ar fi partenerii sociali şi ONG-urile, la nivel naţional, regional, local şi transnaţional în
vederea mobilizării pentru reformele din domeniul ocupării şi al pieţei, inclusiv a muncii.
Parteneriatele constituie, de asemenea, subiectul principal al art. 5 din acelaşi
regulament referitor la Buna guvernare şi parteneriatele. Crearea parteneriatelor este un
exerciţiu dificil, dar eficient. Adesea, parteneriatele sunt susţinute şi iniţiate de Guvern în
încercarea de adaptare a politicilor naţionale la condiţiile locale. Prin implicarea
reprezentanţilor din toate sectoarele societăţii în modelarea intervenţiilor, parteneriatele pot
influenţa modalitatea în care politicile publice sunt implementate. Unele au,în mod special,
experienţă îndelungată în implementarea parteneriatelor: Irlanda (incluziune socială), Canada
(dezvoltare economică), Marea Britanie (regenerare urbană)49.

În incheiere , în tabelul de mai jos vom sintetiza formele concrete de consultare a


cetăţenilor, în funcţie de gradul lor de implicare şi actele normative corespunzătoare:

Grad de implicare Clasificare Forme concrete de Reglementare


cetăţeni realizare
Informaţii din oficiu *Art. 31 Constituţie
Mic sau deloc Informarea *Legea nr. 544/2001
cetăţenilor Informaţii la cerere * Art. 31 Constituţie
* Legea nr. 544/2001
Dezbateri publice Legea 52/2003
Consultarea Şedinţe publice *Art. 68 Constituţie
Mediu şi mare cetăţenilor * Legea nr. 215/2001
* Legea nr. 141/2004
Referendum * Legea 3/2000
Iniţiativă legislativă * art. 74 Constituţie
* Legea nr. 189/1999
Foarte mare Participarea activă * Legea nr. 215/2001
Parteneriat Regulamentul
1081/2006 FSE
Diagrama 2. Modalităţile de realizare a principiului consultării cetăţenilor şi cadrul
legislativ corespunzător50

Informarea cetăţenilor - solicită cel mai mic grad de implicare a cetăţenilor care
sunt ţinuti la curent despre activitatea instituţiilor publice. Deşi cetăţenii rămân în exteriorul
proceselor administrative, la nivelul de simplu spectator sau analist-comentator. informarea
este tot o modalitate de participare pasivă, care stă la baza procesului de învaţare şi
informare a cetăţenilor despre actele de guvenare. Ulterior, informaţiile pot sluji pentru
implicarea în forme de participare mai activă. Iar, pe de altă parte, disponibilitatea
informaţiilor presupune că procesul de guvemare este suficient de transparent pentru ca
cetăţenii să obţina informaţia necesară pentru a vedea în ce măsura guvenul îşi respectă
promisiunile şi pentru a fi capabili să analizeze ce se întamplă în diverse sectoare de
politică.
Consultarea cetăţenilor implică un grad sporit de implicare a acestora care nu numai că
citesc şi se informează, dar au prilejul de a-şi exprima punctele de vedere în cadrul consultărilor.
Consultarea este văzuta ca un proces de promovare a demersurilor inclusiv prin implicarea
grupurilor marginalizate în procesul de luare a deciziilor. Consultările sunt menite să
contribuie la evidenţierea valorilor comune şi stabilirea încrederii reciproce; ele sunt un
factor important în formarea capitalului social.

49
Ibidem, pp. 42-52;
50
Ibidem, p. 54.

27
Participarea activă implică maximul de participare din partea cetăţenilor care
trebuie să dea dovadă de iniţiativă, maturitate şi dedicaţie, devenind co-participanţi ai
procesului de guvemare. Participarea activă necesită o formă structurată de organizare a
cetăţenilor.

ÎNCHEIERE

În încheiere, din analiza textelor art. 121 şi 122 din Constituţia României, se poate
aprecia că rolul administraţiei publice locale constă în principal în a rezolva treburile publice
şi de a asigura, în acest cadru, interesele colectivităţilor locale, conform nevoilor şi cerinţelor
exprimate de acestea, strâns legate de specificul unităţii administrativ-teritoriale de care ele
parţin.
Din analiza dispoziţiilor generale ale Legii 215/2001 şi în mod deosebit din art. 3 alin.
1, rezultă că menirea administraţiei publice locale este de a rezolva şi de a gestiona, prin
autorităţile sale autonome, în nume propriu şi sub responsabilitatea lor, o parte importantă a
treburilor publice în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă51.

51
Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, art. 3 alin.1.

28
BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe Zaharia, Drept administrativ român, Ed. Ankarom, Iaşi, 1998.


2. Corneliu Manda, Drept admnistrativ , Tratat elementar, ediţia a IVa, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2007.
3. Mădălina Voican, Principiile administraţiei publice. Principiul consultării cetăţenilor, Ed.
Universitaria, Craiova, 2007.
4. Tiberiu Pavelescu, Drept administrativ român, ediţia a IIa revizuită şi adăugită, Ed.
ProUniversitaria, Bucureşti, 2007.
5. Liviu Giurgiu, Cristian Giuseppe Zaharie, Drept administrativ – curs aprofundat, Ed.
ProUniversalis, Bucureşti, 2005.
6. Mircea Preda, Benonica Vasilescu, Drept adminstrativ, partea specială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2007.
7. Cătălin Bălan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei – suport de curs anul II, sem. I,
Iaşi, 2008.
8. Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ed.Lumina Lex,
Bucureşti, 2005.
9. Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol.I, Ed.Risoprint, Cluj, 2007.
10.. Administraţia publică locală – legislaţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007.
11. Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 decembrie 2003,
Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2004.
12. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, publicată în Monitorul Oficial nr. 204
din 23 aprilie 2001.
13. Legea nr. 195/2006 – lege cadru a descentralizării, publicată în Monitorul Oficial nr. 453
din 25 mai 2006.
14. Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale,
publicată în Monitorul Oficial nr. 271 din 29 martie 2004.
15. Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale,
adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, publicată în Monitorul Oficial nr. 331 din 26
noiembrie 1997.
16. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public,
publicată în Monitorul Oficial nr. 663 din 23 octombrie 2001.
17. Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică,
publicată în Monitorul Oficial nr. 70 din 3 februarie 2003.
18. Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului,
publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din 24 februarie 2000.
19. Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni,
publicată în Monitorul Oficial nr. 611 din 14 decembrie 1999.
20. http://www.oecd.org/dataoecd/24/34/2384040.pdf - OECD, Engaging Citizens in Policy-
Making, Consultation and Public Participation, Paris, France, July 2001.

29