Sunteți pe pagina 1din 6

Evaluarea critica a homeopatiei: pot, oare, acuzatiile

stiintei oficiale sa-si afle niste raspunsuri ?

Medicina este asaltata pe de-o parte de sarlatanie, iar pe de alta de stiinta.

PETER MERE LATHAN


INTRODUCEREIn cursul celor 200 de ani de existenta, homeopatia a avut o
soarta schimbatoare dar a continuat sa se raspandeasca. in Europa, aceasta
disciplina medicala este folosita de circa 30 de milioane de oameni din care 5
milioane in Italia; si nu de mult a fost recunoscuta si de Parlamentul
European, dar nu a gasit inca intelegere din partea lumii stiintifice.
Extinderea si durata fenomenului respectiv, evidentele empirice si cele clinice
demonstreaza faptul ca homeopatia nu este o practica alternati la moda\" si
nu poate fi etichetata drept un simplu efect placebo. Si cu toate acestea, in
absenta unei explicatii plauzibile a mecanismului de actiune, nu a fost pana
acum cu putinta sa se demonstreze eficacitatea acestei discipline medicale
potrivit unor teorii fiziopatologice, biochimice ti farmacologice.
Principalele invinuiri care i se aduc homeopatiei sunt de tip stiintific si
metodologic.
OBIECTIUNI DE ORDIN STIINTIFIC

Diluari infinitezimale ale medicamentelor

Obiectiunea de baza formulata impotri homeopatiei inca din vremea cand


aceasta disciplina a luat fiinta se referea la diluarea extrema a
medicamentelor. Faptul ca o substanta diluata - pana la infinit, practic vorbind
- intr-o solutie de apa si alcool poate avea actiune farmacologica, ei bine,
acest fapt nu este admis de cunostintele actuale, drept care ar fi nevoie de o
explicatie convingatoare bazata pe demonstratii de fizica, chimie si biologie. .
Prepararea substantelor folosite in homeopatie implica un proces de diluare
care, dincolo de loarea 12CH, inseamna lipsa moleculelor solutiei initiale.
Aceasta limita a pus sub semnul indoielii unele principii ale farmacologiei,
fapt care a impiedicat dovedirea prezentei unor principii active in niste solutii
diluate. Din aceste motive in unele tari europene in care a fost recunoscuta
homeopatia este admis numai acel remediu homeopatic and un grad coborat
de diluare si in care se mai poate constata prezenta moleculelor din
substanta respecti. Aceste limitari in ceea ce priveste dozarea au determinat
folosirea cu precadere in operatiunile de cercetare a dozelor 5CH si 9CH si
aceste delimitari nu permit folosirea virtutilor terapeutice deosebite ale
remediilor cu grad inalt de eficacitate.
Mai demult (Scofield, 1984) a fost efectuata o operatiune de revizuire critica a
intregii literaturi care se referea la cercetarile intreprinse in domeniul
homeopatiei si o asemenea actiune de revizuire se afla in curs de desfasurare
si in mediile universitare (Linde et al., 1991). Aproape toate operatiunile
desfasurate in acest scop au dat la iveala niste rezultate posibile, cel putin in
cazul unor anumite dilutii. Valorile de calitate, apreciate dupa niste criterii
riguroase, au fost considerate ca fiind unele coborate, aceasta daca se luau in
consideraresaracia de informatii in legatura cu metodele de preparare a
substantelor diluate, in legatura cu compozitia tincturilor-mama precum si
cele referitoare la amanuntele cronobiologice. Si cu toate acestea, autorii
conchid faptui ca, daca ar fi sa judecam numai prin prisma studiilor suficiente
din punct de vedere metodologic, am avea o evidenta clara a eficacitatii
dozelor cuprinse in substantele cu grad de diluare mai coborat sau mai
ridicat.
A fost demonstrat faptul ca, in unele cazuri, reactia la substantele
concentrate s-a dovedit a fi opusa celei obserte in cazul substantelor diluate
mai mult, precum si faptul ca o substanta poate avea niste efecte de aparare
impotri unor efecte toxice ale uneia si aceleiasi substante sau impotri
efectelor toxice ale unei alte substante.

Cercetarile efectuate sugereaza existenta unei activitati biologice desfasurate


de niste substante diluate in mare masura, dar aceste cercetari nu ofera o
ipoteza explicati.
La ora actuala cercetatorii care se ocupa de aceasta problema sunt in
cautarea unor interpretari de tip biofizic.
Un mod ciudat de a privi ce/e mai obisnuite
si mai intemeiate cunostinte in materie de stiinta biomedicala
Doctrina homeopatica este considerata drept un ansamblu de concepte, de
entitati si de legaturi bine diferentiate de medicina stiintifica oficiala si este
invinotita ca a violat principiul de sistematica. intr-ader, unul dintre
caracterele principale ale cunoasterii stiintifice este constituit de sistematica
sa, adica de tendinta tuturor disciplinelor stiintifice de a se contopi formand
un singur tot, o singura si mare structura conceptuala.
Homeopatia este invinotita de faptul ca nu participa la aceasta caracteristica
a cunoasterii stiintifice si ca este o doctrina inchisa in ea insasi.
Pentru a se depasi aceasta pozitie ar fi necesar sa se intreprinda un studiu al
homeopatiei, unul de tip interdisciplinar, ar fi necesar sa fie abordate si
problemele legate de comportamentul complex al organismului si al
sistemelor biologice chiar si la nivel molecular si celular.
Trebuie sa avem in vedere faptul ca sanatatea si boala sunt determinate in
principal de ordinea si de dezordinea din organism, de stari care sunt
expresia complexitatii organismelor vii.
Metoda homeopatica se prezinta ca o incercare de abordare totala a
problemei sanatatii si a bolii; si aceasta metoda ia in considerare toti factorii
posibili, de natura biologica si psihologica, factori care il caracterizeaza pe un
anumit individ, incercand sa inteleaga in mod sintetic relatiile reciproce
existente. Pentru ca aceste relatii reciproce nu pot fi intelese decat prin
intermediul unei logici care sa tina seama de complexitate.
Actualele cercetari intreprinse in domeniul homeopatiei ne fac sa credem ca o
informatie este cuprinsa - intr-o forma meta-moleculara\" -tocmai in solutia
apoasa sau hidroalcoolica. Daca acest lucru este aderat, atunci trebuie sa
deducem de aici faptul ca astfel de solutii sunt caracterizate cum de vreo
forma de ordine si de memorie (depozit de informatii).
Transferul ipotetic de informatii de la solutie la solvent este de domeniul
problematicilor comportamentului complex\" al lichidelor. in legatura cu acest
lucru trebuie mentionat faptul ca biofizicienii sunt pe cale de a pune la punct
niste modele de apa care sa le dezluie modul in care aceasta apa poate sa
inmagazineze informatiile.

Lipsa unor experimente clinice controlate

O mare dificultate semnalata de multi cercetatori care se opun ho-meopatiei


este aceea a lipsei unor studii clinice controlate in mod riguros.
Dupa cum s-a mai spus, exista totusi niste cercetari in domeniul homeopatiei
si aceste cercetari au fost supuse unor eluari critice.In literatura homeopatica
aceasta cercetare clinica, asa cum este ea inteleasa de catre stiinta moderna,
a fost luata in considerare abia de curand. Si in acest domeniu se impune
folosirea metodei asa-zise a dubiului orb\", pentru a se garanta semnificatia
rezultatelor; dar de multe ori aceasta metoda nu a putut fi folosita din motive
etico-deontologice (un bolnav nu poate fi lasat fara tratament) sau pentru ca
ar dauna relatiei de incredere existente intre medic si pacient.
Posibilitatea de a initia o cercetare clinica demna de luat in seama este legata
de posibilitatea de a folosi niste structuri publice sau niste centre importante
si niste cazuistici bogate, precum si niste programe silite de comun acord de
grupuri de mai multi medici. Si cu toate acestea, dificultatea cea mai mare cu
care se confrunta cercetarea clinica in homeopatie este una de ordin
metodologic, deoarece operatiunea de prescriptie a medicamentului se
bazeaza in primul rand pe semiologia individuala si nu pe diagnoza formei
morbide. Din aceste motive este cu putinta ca pacientii afectati de aceeasi
boala, dar care au antecedente diferite si o structura diferita si, practic
vorbind, si niste simptome diferite, acesti pacienti sa aiba nevoie de remedii
diferite. Acest lucru ingreuneaza operatia de eluare a eficacitatii unui anumit
remediu in cazul unei patologii specifice si cere aplicarea unor noi proceduri.
La ora actuala s-a trecut la testarea nu a medicamentului, ci a tratamentului
homeopatic ca atare. Practic vorbind, se efectueaza vizita homeopatica, se

prescrie remediul cel mai potrivit fiecarui pacient in parte si se trece mai apoi
la asa-zisa randomizare\" a pacientilor prin metoda dublului orb\", prin care
numai unuia dintre pacienti i se aplica terapia silita.
EVALUAREA METODOLOGICA,In afara obiectiunilor de ordin stiintific ce se
refera la continutul homeopatiei, aceasta disciplina a mai fost tinta si a altor
critici de natura metodologica.
Cunoasterea stiintifica este caracterizata prin faptul ca ea progreseaza gratie
aplicarii sistematice a acelui ansamblu complex de proceduri si de reguli care
ia numele de metoda experimentala\".
Metoda experimentala clasica se bazeaza pe obserrea faptelor intamplatoare
sau sistematice, pe enuntarea ipotezelor interpretative si pe verificarea
specifica a rezultatelor obtinute.
Caracterul cu totul inadect

al inregistrarii faptelor intamplatoare

Prima vina de natura metodologica a homeopatiei consta tocmai in caracterul


cu totul inadect al inregistrarii faptelor intamplatoare pe care se bazeaza
aceasta disciplina.Inca de pe vremea lui Galileo, cercetatorul trebuia sa-si dea
toata osteneala pentru a obser si a inregistra fenomenele in forma lor calitati.
Limbajul numerelor evita ambiguitatea, impreciziile limbajului obisnuit,
permite sa se scoata in evidenta in mod obiectiv lucrurile importante,
disensiunile existente intre obsertori si permite aplicarea acelui mijloc cat se
poate de puternic care este calculul, aplicarea acestuia in scopul obtinerii
rezultatelor obsertiilor.
Homeopatia este acuzata de faptul ca nu face referiri la cantitate si ca ou
prezinta documentatii demne de incredere (analize, radiografii, endoscopii
etc).
Pentru a raspunde acestor acuzatii, consideram ca este important sa amintim
aici ca ii datoram lui Claude Bernard faptul ca a sistematizat metoda
experimentala aplicata la medicina, ca a acordat importanta cuvenita ipotezei
interpretative, ideii de genialitate creatoare si ca a intrezut in capacitatile
intuitive ale cercetatorului posibilitatea obtinerii, prin intermediul cercetarilor,
a celor mai bune rezultate ce se puteau obtine. Asadar exista si in stiintele
exacte\' un moment al subiectivitatii si al activitatii creatoare. Daca rezultatul
obtinut confirma ipoteza, atunci se poate afirma faptul ca a fost luata in
stapanire\" legea naturala care guverneaza fenomenul.
Limita metodei experimentale rezida in aceea ca ea permite luarea in
considerare numai a aspectelor cantitative ale realitatii, adica acele aspecte
care sunt in masura, intr-un fel sau altul, sa cuantifice, sa numere, sa
masoare si care pot fi traduse, exprimate in statistici, formule sau ecuatii. Dar
acest parcurs exact, verificat, transmisibil si progresiv nu ia in considerare si
aspectele calitative ale realitatii. Cunoasterea experimentala reprezinta, ce e
drept, o cunoastere exacta, dar nu este una totala, dat fiind ca ii lipseste
aspectul calitativ, ontologic, finalist si, la urma urmelor, si cel etic.In prezent,
homeopatii sunt sensibilizati de problema de a imbogati documentatia
cazuistica prin intermediul unor investigatii de laborator si instrumentale, dar
de cele mai multe ori nu este cu putinta sa-i silesti pe pacienti sa se supuna
unor controale de serie ale caror rezultate sa fie eluate in timp.
Introducere AZn domeniul stiintific al temelor si conceptelor metafizice
Din lectura lucrarii Organon si a altor scrieri din domeniul medicinei homeopatice se poate deduce prezenta unor teme si a unor afirmatii cu
caracter meta-empiric care nu se gasesc in manualele de medicina stiintifica.
Stiinta considera drept ce periculos introducerea in domeniul ei a unor teme
si concepte care prin natura lor sunt straine de sfera cunostintelor stiintifice si
care s-ar incadra mai curand in categoria cunostintelor din domeniul filozofiei
si in special din cel al metafizicii. Pentru a evita niste contaminari\"
periculoase si aparitia unor echivocuri epistemologice, fizicienii din primele
decenii ale secolului nostru au conceput si pus in circulatie un principiu
metodologic pe care l-au numit principiul definitiei operative\".
Potrivit acestui principiu, acele entitati si legaturi care nu pot fi obserte de la
inceput si nici nu pot fi definite cu ajutorul experientelor, cel putin la modul
ideal, nu au un inteles fizic si ca atare nu pot constitui obiectul fizicii\".
E. Poli, un metodolog italian, a afirmat faptul ca in ceea ce priveste biologia,
principiul definitiei operative a termenilor reprezinta un element important de

clasificare si foloseste la a elimina din context multe implicatii nestiintifice si


probleme false care isi pot lua ant tocmai din acest domeniu al biologiei\".
Referindu-ne la domeniul homeopatiei, aici niste termeni si concepte cum ar
fi putere vitala\" si miasme\" sunt invinuiti ca nu ar fi, chipurile, susceptibili de
o definitie operati si ca, deci, nu ar avea niciun drept de a fi acceptati in sfera
tematica respecti sau in cadrul unei teorii stiintifice.
Pentru a raspunde acestor acuzatii trebuie sa amintim aici faptul ca
homeopatia s-a nascut acum aproape 200 de ani si a folosit o terminologie
accepila pe acele vremuri. La ora actuala, homeopatii sunt cu totii de acord in
ceea ce priveste necesitatea de a se modifica termenii, dar nu si continutul
doctrinei lor. Termenul miasma ar putea fi tradus prin diateza\", adica
predispozitia unei persoane la anumite boli\". Termenul putere vitala\" ar
putea fi tradus prin energie biologica sau vitala\" in masura sa descrie, in
sens larg, capacitatea organismului de a infrunta niste forte externe sau niste
forje carora Ie-a dat nastere el insusi, indepartandu-le sau adaptandu-se, el,
organismul, unor situatii care chiar daca il fac sa treaca prin niste
transformari spontane si voluntare ii permit, totusi, sa ramana acelasi,
neschimbat.
Folosirea unor ipoteze ad-hoc
Folosirea unor ipoteze ad-hoc in domeniul stiintific indica stratagema de a se
recurge la o ipoteza de salre in cazul in care o anumita ipoteza se dovedeste
a fi subreda sau inaccepila.
Homeopatia este invinuita ca recurge prea des la niste ipoteze ad-hoc ori de
cate ori evolutia clinica a pacientilor nu este in concordanta cu previziunile
teoretice in legatura cu cazul respectiv.
Pentru a raspunde acestei acuzatii este necesar sa amintim aici ca
eficacitatea tratamentului homeopatic este incredintata priceperii medicului
de a alege remediul cel mai potrivit, este incredintata exactitatii dozei
precum si felului cum reactioneaza fiecare pacient in parte. Aceste conditii
scot in evidenta faptul ca in unele cazuri, ineficacitatea terapiei poate fi pusa
pe seama administrarii unui remediu nepotrivit, precum si a unei doze
nepotrivite sau unei slabe capacitati de reactie a pacientului.
Incapacitatea de a efectua niste previziuni precise
Una dintre caracteristicile de baza ale teoriilor stiintifice consta in capacitatea
acestor teorii de a prevedea. Capacitatea stiintei de a prevedea evenimentele
viitoare se deosebeste de cea a profetului si de cea a Samanului deoarece,
spre deosebire de insusirea de care dau doda profetul si samanul, capacitatea
de previziune a stiintei se bazeaza pe niste legi.In cazul medicinei stiintifice,
posibilitatea de a prevedea fenomenele a crescut treptat pe masura cresterii
volumului cunostintelor biomedicale. La ora actuala se poate prevedea
aparitia unor convulsii la un subiect hipoglicemrc, a unei hemoragii provocata
de plesnirea venelor esofagului in cazul unui cirotic si asa mai departe.
Homeopatiei i se reproseaza faptul ca nu are capacitatea de predic-tie nici pe
fiziopatologic si nici pe terapeutic.
Pentru a raspunde la aceasta invinuire suntem in masura sa precizam ca in
timpul acelui proving operatiunea de administrare a substantelor
homeopatice in cazul unor subiecte sanatoase determina o simptomatologie
care, desi este influentata de sensibilitatea individului, se dovedeste a fi una
caracteristica si care se poate manifesta si !a alti subiecti.
Administrarea remediului potrivit in cazul unui subiect bolnav determina
aparitia unor simptome ce depind de o cronologie inversa aparitiei
simptomelor si de o ordine ierarhica. Primele simptome care vor trebui sa
dispara sau sa cunoasca o imbunatatire a starii lor sunt acelea aparute mai
tarziu, ultimele; si, potrivit legii de vindecare homeopatica, insanatosirea
reprezinta un proces care se desfasoara mai intai la nivel mental si mai apoi
la nivelul organelor interne si abia la sfarsit, la nivelul pielii.
Capacitatea de predictie a homeopatiei este scoasa in evidenta si de
posibilitatea de a depista un tip deosebit de predispozitie a unui individ la
anumite boli. Cu alte cuvinte, chiar si in cazul absentei unei boli evidente,
medicul homeopat poate elua starea de sanatate psihofizica a subiectului,
posibilitatea aparitiei unor boli grave precum si modalitatile de tip
hipofunctional distructiv sau neoformativ prin care aceste boli isi vor face
simtita prezenta.
Violarea principiului asa-zis de falsificabiutate\"
Principiul de falsificabilitate\" a fost introdus de epistemologul Karl R. Popper

in scopul de a gasi un criteriu care sa permita separarea stiintelor autentice


de pseudostiinte.
Potrivit acestei conceptii, nu principiul verificarii (adica posibilitatea de a sili
prin metoda verificarii experimentale certitudinea sau aderul unei teorii) este
acela care deosebeste stiinta de non-stiinta\", ci posibilitatea de a demonstra,
prin intermediul obsertiei si al experimentului, falsitatea unei teorii. Cu alte
cuvinte, Popper afirma cele ce urmeaza: numai daca esti in stare sa-mi spui
in ce fel anume teoria ta poate fi respinsa sau falsificata, numai atunci am
putea accepta pretentia ca ea are caracterul unei teorii empirice.\"
Criteriul de falsificabilitate\" are drept scop scoaterea in evidenta a erorilor
din teoriile stiintifice pentru a le putea inlocui cu alte conceptii
care sa permita o evolutie spre niste teorii tot mai bogate in continut si tot
mai verosimile.In prezent, principiul de falsificabilitate\" reprezinta un obiect
de discutie in domeniul epistemologic. Una dintre cheile de interpretare cele
mai importante cu ajutorul careia se poate analiza evolutia stiintei -si deci si
cea a medicinei - este aceea care vede in procesul de dezvoltare a teoriilor
stiintifice o succesiune discontinua de paradigme.
O paradigma reprezinta un ansamblu de elemente teoretice, de practici
experimentale si de modalitati de transmitere a continuturilor stiintei. Asadar,
paradigma reprezinta un sistem de referinta comun oamenilor de stiinta dintro anumita perioada in cadrul caruia teoriile, modelele, metodele,
instrumentele si mai ales un anumit limbaj alcatuiesc un corp unic si omogen.
Privita din interior, o paradigma pare sa aiba o atat de mare coerenta si o atat
de mare putere demonstrati incat eventualele contradictii reprezinta aici niste
aspecte neglijabile. Cei ce isi desfasoara activitatea in sanul unei anumite
paradigme se bazeaza pe un model acceptat de toti. in acest fel este mult
mai usor sa fie obtinute fonduri pentru cercetare (urile de cercetare le apar
finantatori lor drept unele cat se poate de logice si importante), este mult mai
usor accesul la publicarea unor materiale in cele mai importante reviste
stiintifice (limbajul folosit precum si concluziile trase satisfac asteptarile si
posibilitatile de intelegere ale lumii stiintifice).
Paradigmele au avut, intotdeauna, o utilitate a lor, fie teoretica, fie practica,
in dezvoltarea stiintei si au inlesnit niste progrese ce nu puteau fi imaginate
anterior. Aspectul negativ poate rezulta aici din faptul ca o paradigma
stiintifica are tendinta, pronuntata, de a deveni atotputernica, de a deveni
punct de referinta pentru toti si toate. in legatura cu acestea D. Ruelle
(membru al Academiei Franceze de Stiinte) scrie urmatoarele: Stiinta
contemporana internationala tinde sa se confunde cu stiinta americana.
Predominarea tehnologiei de rf si a puterii economice nord-americane
reprezinta un factor obiectiv care se repercuteaza in mod ineviil in
modalitatea de Aa faceA stiinta. \"
Tipul de legatura existenta intre diferitele paradigme dintr-o anumita epoca
sau care se succed de-a lungul istoriei reprezinta si acum un obiect de discutii
aprinse intre epistemologi. Potrivit parerii unora, paradigmele se afla intr-o
lupta pentru un fel de predominare si se inlocuiesc reciproc. Potrivit parerii
altora, ar fi cu putinta o evolutie treptata de la o paradigma la alta, fara
contradictii dramatice, aceasta cel putin pe stiintific.In cursul istoriei
medicinei, unele paradigme au luat-o inaintea altora, in societatile primitive
sau prestiintifice paradigma dominanta se baza pe filozofie sau pe mitologie;
mai tarziu, odata cu dezvoltarea tehnicilor anatomice si a cercetarilor
fiziologice, s-a raspandit un mod de abordare mai descriptiv si mai
clasificativ\" (1600-l 700); apoi s-a trecut la o paradigma bazata pe celula si
astfel au luat fiinta patologia celulara si micro-biologia (1700-l800); pentru ca,
in sfarsit, ca urmare a dezvoltarii deosebite a chimiei si a biochimie!, sa se
ajunga la paradigma actuala, care poate fi definita drept molecuiara.
Biologia moleculara pare a fi in zilele noastre baza de interpretare a fiecarui
fenomen celular si fiziopatologic, iar explicatia\" proceselor morbide, atat
innascute, cat si dobandite, este cautata - si atunci cand este posibil - plasata
in niste mecanisme reprezentate de niste schimbari si/sau calitative de
molecule deosebite ce fac parte din diferite sisteme anatomice sau
fiziologice.
La ora actuala, multi cercetatori percep insuficienta paradigmei moleculare
atunci cand se confrunta cu marile probleme sanitare cum ar fi bolile
neoplazice, degenerative, autoimune, endocrino-meolice sau
neuropsihiatrice. Insuficienta nu se refera la aspectul cantitativ, dat fiind

faptul ca nimanui nu-i scapa importanta unor progrese ulterioare in materie


de cunoastere a mecanismelor moleculare implicate in astfel de patologii.
Problema, cat se poate de reala, este aceea ca marea cantitate de notiuni, in
crestere exponentiala, nu poate fi dominata\" nici macar de catre specialistii
din diferite domenii, drept care aceasta problema duce cu sine, in diferite
sectoare de activitate, o subspecializare\" progresi.
De aici rezulta faptul ca este din ce in ce mai greu sa se efectueze o abordare
unitara capabila de o sinteza multidisciplinara, pentru a defini natura
proceselor patologice la nivel de organizare superioara. Cuntul complexitate\"
revine tot mai des in unele articole stiintifice care ne vorbesc despre
genetica, despre niste sisteme de comunicatie celulara, despre meolism.
Metoda experimentala poate accepta niste idei si ipoteze care mai de care
mai nastrusnice, dar ceea ce conteaza este ca aceste ipoteze sa poata fi
experimentate sau sa poata fi inlidate.
O noua paradigma permite incadrarea in mod stiintific a unor fenomene care
mai inainte vreme pareau inexplicabile, dupa cum permite abordarea unor
probleme ce par a fi de nerezolt. S-a afirmat faptul ca fiecare paradigma
simte in mod ineviil influenta climatului cultural, precum si a situatiei
economice din perioada in care isi face simtita prezenta.
Prin natura sa, homeopatia reprezinta o provocare la adresa paradigmei
moleculare sau, mai bine zis, la pretentia pe care paradigma moleculara o
emite uneori, de a fi singurul interpret/mijlocitor al realitatii biologice.
Poate ca homeopatia si-ar gasi un loc mai bun in ambianta unei paradigme
din domeniul medicinei, care paradigma s-ar putea numi in acest caz una
biofizica. Fapt e ca moleculele nu reprezinta singurii factori determinanti, dat
fiind ca un rol cat se poate de important este legat aici si de niste energii si
informatii de tip electromagnetic. Potrivit altor pareri, s-ar cuveni mai bine ca
homeopatia sa fie incadrata in categoria paradigmelor complexitatii. in
aceasta viziune este pusa in loare interpretarea dinamica a legaturilor dintre
diferitele parti ale fiintei omenesti, de la cele psihice la cele fizico-anatomice,
precum si legaturile existente intre fiinta omeneasca si mediul inconjurator.
CONCLUZII
Raspunsurile care au fost date nu au pretentia de a fi exhaustive si nici
intentia de a minimaliza dificultatile intampinate de homeopatie intru
afirmarea acesteia, ci au scopul de a scoate in evidenta motivul pentru care
incercarile de a demonstra loarea stiintifica a homeopatiei s-au dovedit a fi
sortite esecului.
Parametrii obisnuiti folositi in cercetare nu sunt tocmai cei potriviti pentru a
demonstra factorul infinitezimal, pentru a scoate in evidenta mecanismul de
actiune farmacologica si pentru a face cunoscute cazuistici le clinice.
Posibilitatea de a gasi niste explicatii rationale ale efectelor obserte este
legata de o cercetare plina de rabdare, libera si metodica, o cercetare
efectuata pe mai multe uri si anume: clinic, de laborator, epidemiologie si
fizico-chimic.