Problematica valorii la Friedrich Nietzsche

scris de Radu Orghidan

Semnificaţia valorii în « Wille zur Macht »

F. Nietzsche

Irregular. Puterea se manifestă ca putere prin faptul că se înstăpâneşte asupra unui grad de putere care a fost atins la un
moment dat. Puterea este doar atunci şi doar atâta vreme putere cât rămâne o intensificare a puterii, poruncindu-şi sieşi un « mai mult »
pe linia puterii. Simpla oprire în intensificarea puterii, stagnarea la un anumit grad de putere marchează începutul neputinţei. Ţine de
esenţa puterii să se depăşească pe sine însăşi în putere. Depăşirea aceasta provine din puterea însăşi, în măsura în care aceasta este
poruncă, iar, ca poruncă, ea îşi dă sieşi putere de a depăşi gradul de putere atins la un moment dat. Ce-i drept, puterea se află astfel
permanent pe drum « către » ea însăşi, dar nu ca o aspiraţie, ci ca pură exercitare a puterii (Machten) ; ea nu tinde să ajungă la un nou
grad de putere, ci tinde să se înstăpânească asupra purei sale esenţe.

Contrariul esenţei « voinţei de putere » nu este, de fapt, « posesia » puterii – gândită în opoziţie cu simpla « aspiraţie către »
putere - , ci este « neputinţa de putere ». Însă atunci « voinţa de putere » nu înseamnă altceva decât putere de putere. Asta cu siguranţă,
numai că « putere » şi « putere » nu înseamnă aici acelaşi lucru. « Putere de putere » vrea să spună : împuternicirea de a depăşi în
putere. Doar puterea de putere astfel înţeleasă vine să exprime pe deplin esenţa puterii. De această esenţă a puterii rămâne legată esenţa
voinţei, înţeleasă ca poruncire. Însă în măsura în care poruncirea este o ascultare de sine, voinţa poate fi înţeleasă deopotrivă,
corespunzător cu esenţa puterii, ca voinţă de voinţă. Şi aici, cuvântul “voinţă” spune de fiecare dată ceva diferit : el înseamnă mai întâi
poruncire şi, apoi, dispunere de posibilităţile de la nivelul acţiunii.

Dar dacă puterea este de fiecare dată putere de putere, iar voinţa voinţă de voinţă, nu sunt atunci voinţa şi puterea unul şi
acelaşi lucru ? Ele sunt un acelaşi în sensul cooapartenenţei lor esenţiale la o singură esenţă unitară. Dar nu sunt un acelaşi în sensul că
două esenţe altminteri distincte ajung, într-o manieră indiferentă, să fie totuna. Aşa cum nu există « voinţă » pentru sine, la fel de puţină
există şi « putere » pentru sine. « Voinţa » şi « puterea », luate fiecare în sine, nu reuşesc să fie decât două fragmente moarte de
concept, artificial desprinse din esenţa « voinţei de putere ». Doar voinţa de voinţă este voinţă, şi anume voinţă de putere, în sensul
puterii de putere. Voinţa de putere este esenţa puterii.

Această esenţă a puterii, care nu se reduce nicicând la un simplu cuantum al puterii, rămâne desigur « scopul » către care
tinde voinţa luată în semnificaţia ei esenţială, aceea că nu poate fi voinţă decât prin intermediul esenţei înseşi a puterii. De aceea, în
chip necesar, voinţa are nevoie de acest « scop ». Tot de aceea, voinţa este, prin esenţa ei, o spaimă de vid. Vidul este voinţă stinsă, este
o non-voinţă. De aceea se spune despre voinţă : « ......ea vrea mai degrabă nimicul, decât să nu vrea nimic ». « A vrea nimicul »
înseamnă aici : a vrea micşorarea, negaţia, nimicirea, pustiirea. Voind aşa ceva, puterea continuă să-şi asigure posibilitatea de a
porunci. Astfel, negarea lumii reprezintă şi ea doar o voinţă de putere disimulată.

Tot ceea ce este viu este voinţă de putere. « A avea şi a vrea să ai mai mult, într-un cuvânt : creştere – iată ce este viaţa
însăşi ! », afirmă Nietzsche. Orice simplă conservare a vieţii înseamnă deja decădere a ei. Puterea este porunca pentru un plus de
putere. Însă, pentru ca voinţa de putere, înţeleasă ca depăşire a puterii, să poată depăşi un anumit grad, acesta nu trebuie să fie doar
atins, ci şi fixat şi asigurat. Numai pornind de la o astfel de siguranţă a puterii poate fi depăşită puterea atinsă. De aceea, creşterea
puterii este în sine, deopotrivă, conservare a puterii. Puterea se poate astfel împuternici pe sine însăşi la a realiza o depăşire în putere
doar întrucât ea porunceşte deopotrivă intensificarea şi conservarea ei. De aici decurge că puterea însăşi, ea şi numai ea, instituie
condiţiile pentru propria intensificare şi conservare.

De ce tip sunt aceste condiţii pe care voinţa de putere vine ea însăşi să le instituie şi care, astfel, sunt condiţionate de către
ea ? Nietzsche oferă un răspuns la această întrebare într-o însemnare din ultimul său an de gândire lucidă (1888) : « Punctul de vedere
al valorii este punctul de vedere al unor condiţii de conservare şi intensificare ce privesc formaţiuni complexe cu o durată relativă de
viaţă înăuntrul devenirii ». Condiţiile pe care voinţa de putere vine să le instituie pentru a-şi împuternici propria esenţă sunt puncte de
vedere. Astfel de puncte din care ochii privesc devin ceea ce sunt numai prin « punctuarea » realizată de o anumită vedere. Această
vedere « punctuantă » vine să privească spre « formaţiunile complexe, cu o durată relativă a vieţii, înăuntrul devenirii ». Vederea care
instituie astfel de puncte de vedere e una ce îşi oferă sieşi o perspectivă asupra « devenirii ». Pentru Nietzsche, acest termen uzat este
încă plin de conţinut, anume de acela care s-a dezvăluit ca esenţă a voinţei de putere. Voinţa de putere este potenţare a puterii.
« Devenirea » nu înseamnă curgere nedeterminată, succesiune informă a diferitelor stări de lucruri, oricare ar fi ele. “Devenire” nu
înseamnă însă nici “evoluţie către un scop”. Devenirea este depăşirea de către putere a gradului de putere atins într-un moment sau
altul. Devenirea, în limbajul lui Nietzsche, are în vedere mobilitatea – ce porneşte din ea însăşi – a voinţei de putere în calitatea ei de
caracter fundamental al fiinţării.

Întreaga fiinţă este, de aceea, « devenire ». Vasta perspectivă asupra « devenirii » reprezintă o pre-viziune şi o străbatere cu
privirea a felului în care voinţa de putere se manifestă ca putere (das Machten des Willen zur Macht), în intenţia doar de a face ca
această voinţă « să fie » ca atare. Această străbatere cu privirea a voinţei de putere, ce oferă totodată o perspectivă asupra ei, ţine însă
de voinţa însăşi. Voinţa de putere este, ca împuternicire întru potenţarea puterii, una capabilă de pre-viziune şi străbătătoare cu privirea.
Nietzsche o numeşte astfel : « perspectivică ». Numai că « perspectiva » nu rămâne niciodată o simplă străbatere cu privirea de la un
cap la altul a ceva, prin care acesta ajunge să fie văzut ; privirea în perspectivă şi care străbate de la un cap la altul ceva ţinteşte către
« condiţiile conservării şi intensificării ». « Punctele de vedere » instituite printr-o asemenea « vedere » sunt, în calitatea lor de condiţii,
de un asemenea fel că trebuie să ne bazăm pe ele şi să le luăm în calcul. Ele au formă de « numere » şi « măsuri », adică de valori.
« Valorile....sunt pretutindeni reductibile la acea scară numerică şi cantitativă a forţei ». Nietzsche înţelege permanent « forţa » în
sensul de putere, şi anume ca voinţă de putere.[1] Numărul este, prin esenţa lui, o « formă perspectivică », şi este astfel implicat în
« vederea » ce e proprie voinţei de putere, vedere care, potrivit esenţei sale, este un calcul cu valori. « Valoarea » are caracterul
« punctului de vedere ». Valorile nu sunt valabile şi nu « sunt » « în sine », pentru a fi ulterior căutate şi surprinse cu privirea şi pentru
a deveni astfel, abia ulterior, « puncte de vedere ». Valoarea este « în chip esenţial punct de vedere » al acelei vederi de ordinul puterii
şi calculatoare ce e proprie voinţei de putere.

Nietzsche vorbeşte despre condiţiile voinţei de putere numindu-le « condiţii de conservare-intensificare ». El nu spune aici,
cu bună ştiinţă, « condiţii de conservare şi intensificare », căci atunci ar fi vorba de două lucruri diferite ce sunt puse laolaltă, când de
fapt nu este vorba totuşi decât de unul singur. Îngemănarea aceasta, proprie voinţei de putere, este reglată tocmai de esenţa ei unitară.
Depăşirii în putere îi aparţin deopotrivă ceea ce este depăşit la un moment dat ca grad de putere şi acel ceva care depăşeşte. Ceea ce
urmează să fie depăşit trebuie să opună rezistenţă şi, pentru a face aceasta, trebuie să fie el însuşi ceva stabil, care se menţin ferm şi se
conservă. Dar şi ceea ce depăşeşte trebuie să aibă o poziţie stabilă şi să fie ferm, căci altfel n-ar putea nici să treacă dincolo de sine, nici
să rămână în intensificare fără să oscileze şi nici să rămână sigur în privinţa posibilităţilor sale de intensificare. Invers privind lucrurile,
orice tendinţă către conservare apare doar de dragul intensificării. Deoarece esenţa fiinţei, concepută ca voinţă de putere, adică valorile,
rămân raportate la « formaţiuni complexe ». Aceste chipuri ale voinţei de putere, ca de pildă ştiinţa (cunoaşterea), arta, politica, religia,
Nietzsche le numeşte şi « formaţiuni de dominaţie ». Foarte adesea, el nu desemnează doar condiţiile pentru aceste formaţiuni de
dominaţie drept valori, ci le numeşte chiar pe acestea astfel ; căci ele creează căile şi mecanismele şi cu aceasta condiţiile potrivite cu
care lumea – care este prin esenţa ei « haos » şi niciodată « organism » - se ordonează ca voinţă de putere. Devine astfel inteligibilă
strania afirmaţie de la început, potrivit căreia « ştiinţa » (cunoaşterea, adevărul) şi « arta » ar fi valori. « După ce se măsoară obiectiv
valoarea ? Doar după cuantumul de putere intensificată şi organizată.... ».

În măsura în care voinţa de putere reprezintă o îmbinare între conservarea şi intensificarea puterii – fiecare dintre acestea
jucând, rând pe rând, rolul determinant – toate formaţiunile de dominaţie, străbătute de la un cap la altul de voinţa de putere, rămân
persistente tocmai în măsura în care cunosc o intensificare, însă nepersistente în măsura în care nu fac decât să se conserve. Persistenţa
internă (durata) voinţei de putere este de aceea, prin esenţa ei, una relativă. Această « durată relativă » este proprie « vieţii », de care
ţine de fiecare dată – dat fiind că ea nu este ceea ce este decât « în interiorul devenirii » - « o determinare mereu schimbătoare a
limitelor puterii ». Deoarece caracterul de devenire al fiinţării se determină pornind de la voinţa de putere, « orice eveniment petrecut,
orice mişcare şi orice devenire nu sunt altceva decât o stabilire de relaţii între diferitele grade ale forţei..... ». Formaţiunile complexe
prin care se manifestă voinţa de putere au « o durată de viaţă relativă în interiorul devenirii ».

În felul acesta, întreaga fiinţare este « perspectivică », deoarece fiinţează în chip esenţial ca voinţă de putere.
« Perspectivismul » (în speţă constituţia fiinţării ca vedere care instituie puncte de vedere şi care calculează) este cel « în virtutea căruia
fiecare centru de forţă – şi nu numai omul – construieşte pornind de la sine întreg restul lumii, adică îl măsoară după forţa sa, îl pipăie,
îl modelează... ».

Voinţa de putere este, potrivit esenţei sale celei mai intime, un calcul perspectivist aplicat condiţiilor sale de posibilitate,
condiţii pe care însăşi voinţa de putere le instituie ca atare. Voinţa de putere este în sine una ce instituie valori. « Problema valorilor
este mai fundamentală decât aceea a certitudinii( !) ; cea din urmă devine cu adevărat serioasă abia după ce problema valorii a primit
un răspuns ».

« .....A vrea în genere nu înseamnă nimic altceva decât a-vrea-să-devii-mai-puternic, a vrea să creşti – şi a vrea, de
asemenea, mijloacele pentru aceasta ». Însă « mijloacele » esenţiale sunt acele « condiţii » sub care stă, potrivit esenţei ei, voinţa de
putere : în speţă « valorile ». « Orice voire este totodată o cântărire în planul valorilor.... ». Voinţa de putere – şi numai ea singură –
este acea voinţă care vrea valori. Din această cauză, ea trebuie până la urmă să devină şi să rămână în chip explicit acel ceva de la care
pleacă orice instituire de valori şi care conduce orice cântărire a lor : ea este « principiul instituirii valorilor ». Acesta-i motivul pentru
care, de îndată ce voinţa de putere este recunoscută în chip expres ca fiind caracterul fundamental al fiinţării ca atare (ea cutezând astfel
a se mărturisi pe sine), gândirea până la capăt a fiinţării ca atare în adevărul ei, în speţă adevărul cuprins în gândirea voinţei de putere
devin în chip inevitabil o gândire ghidată de valori.

Metafizica voinţei de putere – şi doar ea – este pe bună dreptate şi în chip necesar o gândire a valorilor. Calculând cu valori
şi cântărind totul în funcţie de valori, voinţa de putere calculează de fapt cu ea însăşi. În gândirea valorilor rezidă conştiinţa-de-sine a
voinţei de putere, iar aici termenul « conştiinţă » nu mai are sensul de « reprezentare » indiferentă, ci de calcul cu sine, un calcul prin
care puterea se exercită ca putere şi împuterniceşte. Gândirea valorilor aparţine, prin esenţa ei, faptului-de-a-fi-sine (Selbstsein) propriu
voinţei de putere, felului în care aceasta este un subjectum (ceva pus pe baza lui însuşi şi situat la temelia a toate). Voinţa de putere se
dezvăluie a fi subiectivitatea, al cărei semn distinctiv îl constituie tocmai gândirea valorilor. Îndată ce fiinţarea ca atare este
experimentată în sensul acestei subiectivităţi, în speţă ca voinţa de putere, orice metafizică, în calitatea ei de adevăr cu privire la
fiinţarea ca atare, trebuie considerată ca fiind de la un cap la altul o gândire a valorilor, o instituire de valori. Metafizica voinţei de
putere vine să interpreteze toate poziţiile metafizice fundamentale de dinaintea ei în lumina ideii de valoare. Orice confruntare de ordin
metafizic este o luare de decizii în privinţa ierarhiei de valori.

[1] Voinţa de putere ca “forţă” ; forţă într-un sens generalizator – forţă vitală – « energie ».
Irregular.voxph.org