Sunteți pe pagina 1din 4

4.

Clasificarea
limbilor romanlce

Luarea in considerare a tuturor varietatilor limbilor romanice a facut necesara, inca de la inceputurile lingvisticii 'romanice comparate, gasirea unor
criterii de grupare a lor.
F r. Die z 1 divide limbile romanice in doua: (1) grupa orientala (romana
~iitaliana) ~i (2) grupa occidentala, ultima cu doua subdiviziuni (sud-vestica:
spaniola ~i portugheza, ~i nord-vestica : provensala ~i franceza). M. G. BARTOLI2 distinge ~i el doua grupuri: (a) ramura apenino-balcanica, in care
intra romana, albano-romana 3, dalmata ~i dialectele italiene centro-meridionale; (b) ramura pirineo-alpinica, in care intra toate celelalte idiomuri
romanice. In afara de faptul ca include dalmata, impart irea lui Bartoli este
considerata mai adecvata fenomenului romanic, in special pentru ca tine
seama de faptul ca asemanarea existenta intre dialectele italiene~ti de nord
(a~a-numitele galo-italice) ~i cele din sudul Frantei este mai puternica decit
asemanarea cu restul dialectelor italiene~ti. El combina, a~adar, criteriul geografic cu cel lingvistic.
Tinind seama de anumite configuratii lexicale din Iberia, ANTONIOGRIERA4
imparte limbile romanice tot in doua grupe, dar in baza actiunii a doua curente
"istorico-culturale": (1) curentul africano-romanic, pornit din sudul Spaniei
~ialimentat de latina din nordul Africii, care a determinat formarea grupului
lingvistic meridional (spaniola, portugheza, dialectele italiene meridionale ~i
poate chiar romana) ~i (2) curentul galo-romanic, dezvoltat in ~i sub influent a
puternicelor centre culturale din sudul Galiei, care a colorat catalana, provensala, franceza, italiana de nord ~i centrala ~i retoromana 5.
v. Grammatik der romanischen Sprachen, Bonn, 1836.
v. Das Dalmatische, Wien, 1906.
3 Adicii limba albanezii,
care nu-i un idiom roman ie, dar are numeroase elemente lexical~
latine~ti (earn 20%).
4 v. "Butlleti
de dialectologia catalana", X, 1922, p. 34 ~i urm.
s Punctul de vedere al lui Griera a fost combiitut de speciali~ti (vezi, de pildii, "Archivum
romanicum", VIII, 1924, p. 487; Romania", I, 1925, p. 291 ~i urm., ~i "Z R Ph", XLVI, 1926,
p. 116 ~i urm.).
1
2

CARLO TAGLIAVINl1 considera patru grupuri de idiomuri roman ice :


1. romana ("romanica balcanica
2. dalmata, italiana, sarda, retoromana
("romanica italica
3. franceza, franco-provensala, provensala (~i gascona),
catalana ("romanica galica"); 4. spaniola, portugheza ("romanica iberica H) .
B. E. VIDOS2 critica diversele clasificari propuse de predecesorii sai
pentru motivul ca au la baza criterii neomogene, diferite de la un grup
de limbi romanice la altul. De asemenea face obiectii In ce prive~te unii din
termenii folositi pentru denumirea grupurilor sau limbilor In discutie. Recunoa~te totu~i necesitatea de ordin practic a unei clasificari bazate pe unitati
geografice ~i de substrat: romanica balcanica (romana, dalmata), romanica
italica (italiana, sarda), retoromana, romanica galica (franceza, franco-provensala, provensala, gascona), romana iberica (catalana, spaniola, portugheza).
La fel cu E d 0 u a r d B 0 u r c i e z, autorul manualului devenit clasic In
lingvistica romanica: Elements de linguistique romane, W. D. ELCOCK(The romance Languages, London, 1960) s-a ocupat separat de fiecare din aceste grupuri.
o data cu considerarea substratului, clasificarea limbilor romanice face
primii pa~i In domeniul lingvisticului.
Desigur ca In virtute a dezideratelor lingvisticii moderne, gruparea fenomenelor lingvistice se cere facuta dupa identitatile ~i nonidentitatile de structura
lingvistica, dupa criterii tipologice.
In 1943, AMADOALONSO(Partici6n de las lenguas r6manicas de Occidente, In "Miscellanea Fabra
Buenos Aires, 1943) vorbea de "gradul de
romanizare initial ~i de gradul de fidelitate ulterior fata de traditia latina",
distingind In fapt trei grupuri: italic, iberic ~i francez; provensala era considerata ca punet de legatura Intre cele trei grupuri. Aci apare clar ideea, de
loc paradoxala ~i confirmata de cercetari ulterioare, ca franceza a devenit
limba cea mai put in romanica. Aceasta clasificare pare a se apropia In mare
masura de adevar prin faptul ca are la baza elemente de struetura gramaticala.
Pornind de la aceea~i idee, MARIO PEl stabile~te gradul de Indepartare de la limba latina cercetlnd evolutia vocalelor. Raportind numarul de
vocale care s-au transform at la numarul total de vocale latine~ti, el stabile~te urmatoarea ierarhie: franceza 44%, portugheza 31 %' provensala 25%,
romana 23,5%, spaniola 20%, italiana 12%, sarda 8% 3.
Dominate Inca de prototipul latin, mentinIndu-se mai ales In domeniul
faptelor de substanta fonematica, mai putin al celor gramaticale, ~i raminind
In pragul criteriilor structurale, aceste clasificari merita atentie datorita faptului ca ne apropie de miezul lingvistic al chestiunii.
De~i ROBERT HALL JR. considera 4 ca 0 clasificare tipologica a limbilor
romanice ar duce la eroarea de a grupa romana cu franceza, 0 cercetare a
H

);

);

v. Le origini delle lingue neolatine, ed. a III-a, Bologna, 1959, p. 298.


v. Manuale di linguistica romanza, Firenze, 1959, p. 279 ~i urm.
8 V. A new Methodology
for Romance Classification, In "Word", V, 1949, p. 135, ~i urm.;
URIEL
WEINREICH,
On the Compatibility of Genetic Relationships and Convergent Devellopment, in
"Word", 1958/14, p. 374 ~i urm.
4 "Lingua",
IV, 1954, p. 406.
1
2

identWitilor de structura (a isomorfismelor) ~l, m consecinta, a diferentelor


de organizare nu ni se pare un lucru imposibil ~i neinteresant. Dimpotriva,
ea va putea stabili in ce masura "departarea de latina" inseamna alt tip lingvistic,comun tuturor limbilor romanice 1, un tip comun limbilor europene 2,
apropierea unui idiom romanic de tipul unui alt grup - neromanic 3, sau
numai 0 scindare in interiorul romanitatii, prin alegerea uneia dintre variantele virtuale ale "prototipului romanic" 4.
De~i 0 clasificare tipologica este inca greu de rcalizat, intrucit nu exista
studii privitoare la aspectul structural al tuturor limbilor romanice 5,putem
imagina 0 subimpartire a domeniului romanic tinind seama numai de citeva
limbi romanice in forma lor literara.
AsHel, cercetind flexiunea nominala ~i verbala se pot izola net trei grupuri :
(1) Grupul italo-roman (exceptind galo-italica), dominat de amalgam area
genului cu numarul, de faptul ca genul poate constitui 0 conditie de ingradire a numarului (rom. crai/craiasa-craiese, it: re/regina - regine, unde masculinul cere sincretismul numerelor, sau rom. muncitor - muncitori/muncitoare, unde femininul se insote~te de suspendarea opozitiei de numar); dezvoltarea distinctiei intre plural colectiv/plural necolectiv (vezi 6.1.2.3.1.1.2)
intr-o perioada mai veche ~i folosirea ei pentru redarea unor diferente semantice lexicde; dezvoltarea unui numar relativ mare de tipuri flexionare nominale ~i verbale; preferinta 'pentru caracterul vocalic al morfemelor (distributia vocalica in finala) (vezi 5.2.2.2.2.).
(2) grupul hispanic: disociere, contrast intre formantii morfemelor de numar ~i de gm (comp. it. buono-boni,o buona-buone cu sp. bueno-buenos ~i buenabuenas); genuI nu constituie niciodata 0 conditie de ingradire a realizarii
opozitiei de numar; dezvoltarea pluralului intensiv (poetic: d. sp. sedes, imposibil de tradus in romana prin pluralullui Sete - vezi 6.1.2.3.1.1.). Folosirea
formantilor de gen (in contextul/ [ - AnimatJ) pentru a reda diferente dimen1 v. EUGENIO COSERIU ,Sincronia,
diacronia y tipologia, in "Aetas del XI Congreso intern acional de Lingiiistica y Filologia, romanicas",
Madrid, 1962; Madrid, 1968, p. 277: Limbile
romanice se caracterizeaza
prin dezvoltarea
mijloacelor sintetice pentru exprimarea
morfemelor care se refera la determinari interne (gen, numar, persoana) ~i a mijloacclor analitice pentru
determinari
externe
(caz, diateza).
2

Vezi, de pilda,

dezvoltarea

articolului.

De pi Ida, faptul ca, in franceza, in prezenta pluralului,


opozitia
la predeterminante:
ce(t)-cette/ces; mon-ma/mes se incadreaza
unor
grupului germanic.
3

de gen se sincretizeaza
tendinte
caracteristice

4 Vezi, de pilda, caracteristicile


flexiunii cazuale in romana, unde apare sincrctismul genitivului cu dativul la substantivele
declinarii feminine, la fel ca in cazul declinarilor I sau a V-a
- preponderent
feminine - din latina.
5 v. YAKOV MALKIEL, A tentative Typology
of Romance Historical Grammars, in "Lingua",
9, 1960, p. 321--416; vezi ~i recenzia lui W. P. LEHMANN,in "Language", 39,1963, p. 286 ~i urm.;

v. KNUD TOGEBY, Comment ecrire une grammaire his torique des langues romanes? in "Studia
Neophilologica-A
Journal of germanic and Romance Philology", vol. XXXIV, nr. 2, 1962:
"Este preferabila metoda lui Meyer-Liibke fata de cea a lui Bourciez. Gramatica
istorica multilingva este singura comparativa
~i explicativa."

sionale (masculin "mic"jfeminin "mare" : charco "baltoaca" - charca "balta" 1);


dezvoltarea unui numar relativ mic de tipuri flexionare nominale ~i a unui
numar relativ mai mare de tipuri flexionare verbale; impartirea preferintelor in masura aproape egala intre formantii vocalici ~i cei consonantici.
(3) grupu1 francez: tipul in care opozitia de numar se suspenda cuprinde
marea majoritate a numelor ~i tinde sa atinga verbul (fr. pop. y" allonsjza16j
-no us allons). Preponderenta genului asupra numarului la adjective (toate
tipurile flexion are variabile realizeaza opozitia mjf, dar nu toate tipurile
variabile realizeaza opozitia sg.jpl.), dezvoltarea celui mai mare numar de
tipuri flexionare verbale din toate limbile roman ice (aproximativ 27) '~i a
unui numar mai redus de tipuri flexionare nominale (4 la adjectiv, 11 la sub-.
stantiv) dedt in grupa italo-romana, dar mai mare dedt in grupa hispanica,
sincretismul genurilor in prezenta pluralului la predeterminante, iata numai
dteva caractere structurale care izoleaza franceza de tot restul grupului neolatin. La acestea se mai pot adauga : schimbarea pozitiei indicelui de numar in
fata temelor (d. l' enfantj1iifiij1es enfants (lezafa/) ~i transform area flexiunii
sufixale intr-un soi de flexiune interna, favorizata de tendinta spre folosirea
obligatorie a predeterminantului (d. cet enfantjsetafaj-ces
enfantsj sezafaj;
d. ~i 1a femmejIa
famj - les femmesj Ie famj sau jset famj - jse famj;
madamejmadamj
- mesdamesj me damj; preferinta pentru formanti consonan tici Ja femininul adjectivului (petitjpoetij
-petitejpoetitf)
etc.

1 V. CRIADO
de VAL, Fision6mia
del idiom a espanol. Sus caracteristicas comparadas con los
del frances, italiano, portugues, ingles y aleman, ed. a III-a, Madrid, 1962. Pentru diferente1e

semantice

exprimate

prin afixe1e de gen,

in zona

inanimatu1ui

vezi

~i C. Peregrina

Otero,

Letras, I, London, 1966, p. 36-37;


"Una olma es, como si dijeramos, un olmazo 10 mismo que
una cesta es un cestazo 0 cesto grande, una chana, un charco grande" etc.