Aprox.

2300 (sau critica distantei)

Pentru Aristotel notiunea filosofie cuprinde in extensiunea ei domeniile si

cunostintele asociate fiecareia dintre stiintele cunoscute in epoca: exista totusi o stiinta
numita de stagirit in Metafizica filosofie prima, despre care ni se spune ca se afla mai
presus de toate celelalte conditionandu-le, nefiind la randul ei conditionata, datorita situatiei
ca obiectul ei sunt primele principii, iar nu acele principii oarecum izolate in actiunea lor si
oarecum derivate din acestea si specifice unei stiinte sau alta. Stiinta primelor principii este
metafizica.
Adevarul, daca exista unul si in aceasta problema, nu-l cunoastem: valoarea
metafizicii e o problema ce tine de cultura, utilitate/functionalitate si, cel mult, de o stringenta
logica, nefiind in niciun caz un adevar revelat. Cert e ca judecata Filosofului asupra
superioritatii metafizicii a devenit o autoritate suficient de puternica pentru a se propaga
de-a lungul Antichitatii, prin Evul Mediu si pana in Contemporaneitate, ordinea impusa de ea
ramanand pentru unii o evidenta ce impune doar a fi justificata corespunzator adevarului
continut.
Odata cu revolutia copernicana (debutul modernitatii) si parasirea stiintei in maniera
aristotelica are loc si inceputul autonomizarii stiintelor particulare, separarea domeniilor de
cercetare si specializarea principiilor: scindarea lumii in tot atatea lumi teoretice unilaterale
cate stiinte. Insa efectul unei astfel de operatii aparent irationale (lumea trebuia sa fie un tot
coerent, iar acum era numai o suma de locuri separate [ insa adevarata evolutie imi pare a
fi mai curand renuntarea la substantialismul strict in favoare functionalismului: astfel a fost
posibila si separarea intre o ordine a realitatii si o ordine de expunere/metodologica]) a fost
dezinhibarea cercetarilor bazate pe experiment (facilitate si de empirismul britanic) si astfel
dezvoltarea rapida a numeroase domenii (atat sub forma teoriilor cat si a aplicatiilor practice
consecutive lor) aflate in stagnare inca din secolul al IV-lea a.Hr.
Evidenta acestei realitati (fecunditatea stiintelor iesite de sub tutela metafizicii, fapt
impus teoretic atatea secole de gandirea filosofica) a fost si ea un factor ce a dus la pozitia de
pe care in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea Kant pune problema intemeierii
metafizicii: concluzia sa: metafizica e o inclinatie naturala a omului derivand direct din
exigentele ratiunii sale, insa e posibila ca stiinta daca si numai daca se rezuma la campul

experientei posibile, singurul asupra caruia omul, conform structurii transcendentale a

spiritului sau, are capacitatea de a gandi adecvat. Aceasta concluzie poate fi talmacita asa
cum au facut-o unii (desi nu este necesar): metafizica e posibila daca si numai daca renunta la
a mai fi metafizica: transcendentul e, asa cum si pare, un taram pe care omul nu-l poate
umbla.
In urma evenimentelor sociale de la sfarsitul secoluli al XVIII-lea si inceputul
secolului al XIX-lea cumulate cu starea deja ajunsa a metafizicii, in prima jumatate a
secolului al XIX-lea ia nastere, prin persoana lui Auguste Comte, pozitivismul: conform
teoriei celor trei stadii istorice ale umanitatii, pozitivismul afirma ca religia si metafizica
apartin unor stadii de dezvoltare anterioare si in care existenta lor era pe deplin justificata,
insa odata cu patrunderea in cel de-al treilea stadiu, cel al stiintei pozitive, orice instanta a
primelor doua preocupari e numai un anacronism non-justificat care e necesar sa dispara
pentru a face loc prezentului.
Urmand acest parcurs al sortilor metafizicii, in 1923 se infiinteaza Cercul de la Viena
si, prin acest gest, curentul neopozitivist in filosofie (pozitivismul logic, punct intermediat de
noua directie analitica a filosofiei, afirmata odata cu Frege si Russell la sfarsitul secolului al
XIX). In anul 1932 Rudolff Carnap publica articolul intitulat Uberwindung der Metaphysik
durch Logische Analyse der Sprache, ale carui idei principale pot fi rezumate astfel:
Transcendenta e lipsita de semnificatie pentru noi, deci: 1) Enunturile metafizicii sunt fara
sens (sinnlos), fie deoarece 1.1) conceptele ei sunt lipsite de semnificatie, fie intrucat 1.2)
enunturile sale sunt gresit alcatuite sintactic: astfel, problemele si solutiile metafizicii ne sunt,
cu adevarat, ininteligibile, astfel incat nici Dumnezeu, nici Diavolul nu ne pot ajuta sa
ajungem la vreo metafizica. Ceea ce exprima metafizica este ceea ce exprima orice arta:
sentimentul vietii, care nu e nimic de genul unui continut teoretic explicativ: Metafizica e un
surogat pntru arta; metafizicienii, muzicieni fara dar muzical. Metafizica e absolut inutila.
Cam aceasta e punctul la care cultura romaneasca, ajunsa la maturitatea necesara
inceracarii afirmarii de sine, intalneste metafizica drapt potential de realizare. Ar putea fi o
teza aceea ca numeroasele tentative de justificare a metafizicii intreprinse de o seama de
personalitati ale culturii romane din prima jumatate a secolului al XX-lea au ca temei
incercarea de a salva un posibil front de afirmare al culturii romane intre marile culturi.
Intentia acestui text este de a schita o fresca superficiala in doua dimensiuni si cinci
compartimente. Cele doua dimensiuni vor fi: 1) relatia dintre metafizica/filosofie si stiinta si

2) modul de justificare al primeia dintre acestea. Contextul ancorarii actiunii acestui text il
reprezinte prima jumatate a secolului al XX-lea, iar actorii angajati sa joace ascesta scena vor
fi cativa dintre filosofii de seama ce au creat in epoca.
Constantin Radulescu-Motru: In 1928, timpul da tiparului Elemente de metafizica
pe baza filosofiei kantiene, in care, printre altele, Motru incearca justificarea metafizicii.
Metafizica afirma filosoful deschide un alt univers inauntrul caruia cunostintele adunate
de stiintele speciale par mai complete si mai putin relative(...). Metafizica ridica deasupra
cunoasterii speciale o cunoastere superioara unitara, inauntrul careia adevarurile vechi apar
intr-o alta ordine si intr-o alta lumina. Pentru el metafizica e o stiinta inductiva, care, desi nu
e domeniu al enunturilor cu valoare absoluta, e acela al enunturilor situate cel mai aproape de
absolut dintre toate cele ce pot fi oferite de vreo stiinta: cele mai complete si mai putin
relative. Stiintele speciale cerceteaza domenii determinate din realitate, specifice:
cunostintele fiecareia sunt astfel relative la domeniul sau, astfel incat nu exista nicio evidenta
si niciun control al coerentei acestora cu cele ale tuturor celorlalte stiinte, ceea ce e necesar,
intrucat, finalmente, lumea careia apartine domeniul cercetat e una cu a celorlalte, iar coernta
ei e premisa a oricarei intreprinderi stiintifice: in consecinta e nevoie de o stiinta pe care o
vom numi metafizica si care: 1) ofera temeiurile fiecarei stiinte particulare (ca punct
arhimedic al ansamblului acestora); astfel 2) avand ca obiect principiile si axiomele pe care
oamenii de stiinta le folosesc fara a le discuta la temelia teoriilor lor, ( 3) si deci care poete fi
considerata ca instrument de cercetare a notiunilor fundamentale ale stiintelor [ v. Florian], )
4) rezolvand, prin reunirea acestor fundamente intr-un unic domeniu, contradictiile dintre
datele diferitelor stiinte speciale 5) si satisfacand inclinatia naturala a omului catre o unitae
superioara prin armonizarea cunostintelor culese de pe diferite ramuri ale realitatii. In aceasta
ordine, conform rolului unificator al metafizicii si inclinatiei naturale a omului catre suprema
unitate, metafizica e justificata prin insasi natura omului: contestarea ei ar insemna
contestarea naturii umane, ceea ce e absurd.
Mircea Florian: In volumul intitulat Filosofia generala Florian pune problema
raportului stiinta-metafizica. Criteriul stiintei este o anume intentie: incercarea de a expune
ceea ce exista, asa cum exista, cu toate garantiile luate de indoiala sau critica pentru a evita
eroarea: conform acestui criteriu filosofia este o stiinta in deplinatatea sensului acestui
cuvant. Obiectul filosofiei ca stiinta, cel ce a fost intotdeauna obiectul ei de fapt si care a fost
refirmat de Cercul Vienez, este: cercetarea si clarificarea notiunilor fundamenale, a
conceptelor maxime, a principiilor evidente prin sine: filosofia are, prin profunzimea

cercetarilor ei, patosul universalului. Dar orice stiinta particulara, pentru a exista ca atare, are
nevoie sa presupuna ca relativ determinate o serie de notiuni fundamentale: astfel, desi in
chip real intre metafizica si stiinta nu exista o ierarhie, pe nivel logic, relatia dintre ele e aceea
dintre particular si universal: orice particullar, pentru a exista, are nevoie de intemeierea unui
universal, fiindu-i deci subordonat acestuia: filosofia e superioara fiecareia dintre stiinte,
intemeind-o. Se poate astfel afirma: filosofia ofera cunostinta existentei a ceva de cercetat, a
unui obiect, punandu-l in lumina ca pe ceva inexitent ca distinct anterior, care urmeaza apoi a
fi prluat de o stiinta particulara ce da cunostinta despre acea existenta, conditionata fiind de
limitarile impuse originar. Data fiind aceasta ordine si avand in vedere ca determinarea
notiunii implica o filosofie latenta, nicio stiinta nu e absolut neutra filosofic. Pe de alta parte
cercetarea amanuntita intreprinsa de stiintele speciale duce la necesitatea redefinirii, ajustarii
notiunilor la noile cunostinte, mai ales considerand ansamblul tuturor acestor stiinte, ca avand
drept obiect, finalmente, aceeasi realitate. Astfel apare un al doilea rol al filosofiei: sinteza
cunostintelor ansamblului stiintlor. Acesta insa nu este sarcina filosofiei, ci a omului de stiinta
care foloseste filosofia drept instrument al acestui demers. Defintia filosofiei poate fi:
disciplina teoretica cu un obiect precis, stiinta a principiilor prin care se totalizeaza
cunostinta si actiunea, iar stiintele speciale sunt ajutate sa sintetizeze rezultatele lor generale.
Statutul de prima ori de maxim universala al sau e dat de absenta vreunei axiome, a vreunei
prejudecati din domeniul sau, ceea ce o si indreptateste a analiza si a intemeia orice stiinta:
e o pozitie ideal interpretata a oricarei intemeieri si legitimari, fiind la randul ei legitimata
prin necesitatea ocuparii acestei functii.
Lucian Blaga: In anul 1934 (an de gratie al filosofiei romanesti, ar pute urma un cor)
Lucian Blaga publica Cenzura transcendenta, opera ce vine sa completeze conceptia
acestuia din domeniul gnoseologiei. In Intrducerea la aceasta, autorul aseaza cateva
consideratii, menite sa lamureasca sumar deosebirea dintre metafizica si stiinta: aceste
diferente sunt:
1) Metfizica e cel mai nobil risc; Stiinta e caracterizata
esential prin prudenta;
2) Rolul experientei: Metafizica integreaza experienta, avand
in cazul primeia un rol doar negativ; Stiinta e conditionata
strict, negativ si pozitiv, de experienta;
3) Caracteristica principala a unei idei metafizice e
verticalitatea ei, caracterul de a provoca rezonanta
atitudinala in cel care o contacteaza; Ideea stiintifica e
orizontala, egala in valoare cu toate celelalte, neutra;

4) Metafizica e in contact cu destinul creator al omului: orice

fapta pronuntat creatoare poate fi interpretata cel putin ca
expresie a unei metafizici latente; Stiinta e straina in mare
parte de creatie: cunostintele ei au caractrul unei
descoperiri, a ceva impus, nu creat;
Interpretand 2), putem spune ca metafizica e chemata sa intmeieze stiinta, avand prin
aceasta si rolul de a armoniza intr-o explicatie unitara datele stiintelor particulare. Dreptul la
existenta al metafizicii reiese din 4): Daca metafizica e inrudita indeaproape cu destinul
creator al omului, acest destin fiind inscris, conform conceptiei lui Blaga, in insasi natura
umana, atunci insasi metafizica e o consecinta a structurii acestei naturi, din nou, ca si la
Motru, contestarea indeptatirii la existenta a metafizicii insemnand contestarea naturii umane.
Nae Ionescu: In cadrul cursului tinut in anul universitar 1928-1929 (si publicat
ulterior sub titlul Teoria cunostintei metafizice Cunoastere imediata) Nae Ionescu
abordeaza si prblema relatiei dintre metafizica si stiinta: Stiinta si tehnica sunt suverane
asupra concretului, cel supus principiului individuatiei si obiect al perceptiei. Insa obiectul
stiintei nu e concretul insusi, ci conceptul abstract: acesta e cel supus operatiilor de
legiferare sau de descoperire a legilor: insa conceptul insusi, ca indice, semn, al unei clase
ce cuprinde o multitudine de lucruri, este o lege a acestora. Ceea ce eu cunosc de fapt,
stiintific vorbind, este conceptul, ca descriere a modului probabil de manifestare al lucrurilor
si specificare a limitelor intre care un lucru poate varia pentru a ramane totusi membru al unei
anumite clase: legile stiintei sunt, in fapt, legi aplicate legilor. Cunoasterea stiintifica implica
o incadrare din afara a lucrului, intotdeauna si necesar insotita de renuntarea la o parte din
acesta pentru ca operatia sa fie posibila; realizandu-se din exterior inspre interior, ea necesita
experimente pentru ca din manifestarea mai multor lucruri incadrate in aceeasi clasa pe baza
unor fenomene asemanatoare sa poata fi aprofunata esenta lor: dar astfel e imposibil de prins
intreaga fiinta a lucrului, ci doar aproximata ca medie. Invers, in cunoasterea metafizica omul
are tendinta de a se aseza inauntrul realitatii: cercetarea lucrului implica aici cunoasterea lui
asa cum e el , din interioar catre exterior, de la fiinta lui in masura in care e fiinta la
manifestarile sale, cunoscute inerent prin fiinta lucrului care determina posibilitatea acestora
si din care pot fi derivate. Intrucat a cunoaste lucrul in fiinta lui inseamna a-l cunoastese
separat de spatiu si de timp, putem spune ca metafizica e incercare de cunoastere a
absolutului. Insa ce poate fi raspuns celor doua acuze aduse de Kant si de pozitivism
metafizicii cu privire la absenta vreunei intemeieri a acesteia?: 1) justificarea existentei
metafizicii se afla in insasi existenta ei: ea exista, deci ea e (nu conteaza in ce fel)

indreptatita sa existe: putem chiar sa gasim justificarea practica a metafizicii in tendinta

evadarii din sensibil, din contingent: astfel, metafizica ne ofera o lume ideala spre care sa
tindem, lumea postulatelor, a ceea ce ar rebui sa fie, iar nu a ceea ce este; 2) faptul ca noi nu
suntem capabili a oferi un raspuns problemelor ridicate de metafizica nu inseamna faptul ca
acestea sunt false probleme: ci e doar o afirmatie despre natura umana; 3) ar putea foarte
bine ca misiunea metafizicii sa nu fie aceea de a oferi raspunsuri la aceste probleme, ci insasi
activitatea de a filosofa ca motiv de continua framantare a vietii noastre spirituale sa fie un
scop in sine. Afirmand ca: ceea ce e incognoscibil (adica nu poate primi un raspuns clar)
trebuie sa nu fie problematizat, pozitivismul are deplina dreptate, dar cu o conditie: sa se
poata.
Mircea Vulcanescu: In primul volum al Dimensiunii romanesti a existentei (1943),
Mircea Vulcanescu discuta si el problema: pornind de la definitia oferita de Spencer: filosofia
este efortul de unificare totala a cunostintelor, deosebit de efortul de unificare partiala a lor:
(acesta definitie asuma totodata metafizica drept intreprindere inductiva, ). Afirmatiile
stiintifice sunt definite ca obiective (data fiind neutralitatea metodei obtinerii lor), relative
(tinand cont de domeniul limitat in care e intreprinsa cercetarea) si insumabile; afirmatiile
metafizice la randul lor sunt subiective (caci relative la 1) experienta actuala a filosofului, iar
nu la cazul ideal al intregii experiente si la 2) faptele privilegiate de filosof inconstient, si care
afecteza pretentia de reationalitate a demersului: si totusi, exista indicii ca este dat, in chip
obiectiv, un camp al ei: aceste indicii sunt tocmai reluarea anumitor pozitii in chip
aproximativ, la intervale temporale variabile, de filosofi poate chiar straini unul altuia
intrutotul), absolute si nesumabile. Insa chiar daca cele doua pretentii fundamentale ale
filosofiei , rationalitatea imaculata si exhaustivitatea, sunt intotdeauna tradate in realitate,
filosofia ca demers isi gaseste justificarea in calitatea acelora care simt nevoia de unificare
rationala o intregului experientei, aceasta fiind o functie a constiintei, si, deci, filosofia fiind
inscrisa, ca potenta, in natura umana. Filosofia e o consecinta a exigentei rationale ce
respinge contingenta absoluta, lipsa de valoare a orice.
Metafizica in secolul al XX-lea isi are sustinatorii sai fideli, care nu incearca sa
rotunjeasca litera celei vechi astfel incat s-o pastreze in viata sub forma unor interpretari mai
mult sau mai putin adecvate intentiei originare, nici nu o parasesc blamand-o, nici nu o
trnsforma intr-o piesa de muzeu ce e re- si re-istorisita, ci ii continua traditia intr-o albie
demult secata si in care, pot asuma, vad cu sinceritate o treapta in drumul afirmarii unei
culturi inca uitate. Desi in literatura, la nivel administrativ si poate chiar in sens larg cultural

arderea etapelor a functionat in sensul apropierii de marile natiuni, in filosofie se pare ca

fascinatia nu s-a lasat depasita si si-a cerut dreptul de-a savura in tihna ultimii aproximativ
2300 de ani. Se poate spune ca, separat de orice alt considerent, fie el epoca, intentia alinierii
si a afirmarii nationale etc., pledoaria filosofilor romani pentru indreptatirea la existenta a
metafizicii e o pledoarie pentru libertatea absoluta a gandului care nu se lasa urnit nici de
realitate, ci de altceva (dincolo de postularea metafizicii inductive de catre Motru si
Vulcanescu, drept concesie fortata, care, dupa cum Nae Ionescu afirma, e imposibila). E
totusi o critica de facut, dincoace de distanta propriu zisca, decurgand, oarecum, din ea: e
critica rostita de Eugen Ionescu: adaugam un exemplu: ultimul mare romantic e roman... .