Imi pregateam cuvintele sa scriu o povestioara despre doi indragostiti.

Cum se plimbau in fiecare seara

pe stradute, cum dormeau imbratisati, cum savurau cafeaua dimineata. As fi scris o poveste frumoasa si,
pentru prima oara, nu mi-as fi ucis personajele. As fi scris cum se plimbau si la 80 de ani tot impreuna
tinandu-se de mana, cu aceeasi privire plina de tandrete ca la inceput. As fi pus multa dragoste intre
randuri si inimioare in loc de punct. As fi incercat sa dau lumii speranta ca se poate sa gasesti fericirea
acolo unde nu te-ai uitat. Ar fi fost un best-seller si s-ar fi vorbit despre ea si peste zeci de ani. Deja imi
inchipuiam cate mii de cititori voi avea. Chiar milioane pentru ca ar fi fost tradusa in toate limbile, s-ar face
filme si lumea ar zambi mai mult. Dar printre cititori ar fi el si si-ar imagina ca scriu despre el, ca e
indragostitul si imi pun visele si sperantele in palmele lui. Si nu e asa
Ca sa nu creez confuzii, as mai introduce un personaj in povestioara. Care sa il reprezinte cat sa-si dea
seama ca e el. L-as transforma intr-o umbra ce se plimba agale dupa indragostiti. L-as face o statuie
pentru ca a incremenit in ideile lui si a uitat cum sa traiasca. Ar fi un paianjen care isi tese panza inegrind
tavanul. Dar asta ar pune o pata neagra in povestioara mea si nu ar mai fi la fel de frumoasa. Lumea nu
ar mai zambi si nu ar mai dainui in timp.
Si acum ce sa fac? Sa scriu povestea mea frumoasa si sa il las sa-si faca sperante? Sa scriu povestea cu
o pata neagra? Sau ceea ce incerc sa fac acum, sa rup cuvintele si sa le dau la gunoi. Povestea de
iubire o am in suflet.