Sunteți pe pagina 1din 10

47.

Double-Stuf Oreos – Partea 1

EDWARD
Lumina soarelui a pătruns printre perdelele groase printr-o crăpătură argintie şi a
traversat canapeaua prăfuită. Mi-am închis rapid ochii când i-am auzit paşii apropiindu-se
de uşă. Mi-am păstrat respiraţia calmă şi ştiam că ea o să creadă că dormeam –
întotdeauna mă prefăceam că dorm în dimineţile când pleca din casă. Ştiam unde mergea
şi am oprit-o o singură dată. Dar aproape mi-am dorit să n-o fi făcut. A stat toată ziua şi
toată noaptea fără lichior, dar trupul ei devenise atât de dependent de alcool, încât lipsa
acestuia o dezarma. Nu putea să-şi ridice paharul cu apă fără ca tremuratul ei să n-o facă s-
o verse peste tot şi nici măcar nu se stăpânea când reuşea să în cele din urmă să bea. Aşa
că dimineaţa următoare, pur şi simplu m-am prefăcut adormit atunci când a plecat. Nu o
puteam opri, dar nici nu o puteam privi cum pleacă să cumpere alcool.
Eram în Chicago de şase săptămâni, pe care patru dintre ele le-am locuit aici. Relaţia cu
mama mea a devenit sensibilă în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, era inexistentă. Am
continuat să încerc să am grijă de ea şi ea mă îndepărta tot timpul, ordonându-mi să plec
pentru ca ea să poată putrezi naibii de singurătate. Era cel mai demn de milă şi mai patetic
lucru pe care l-am văzut. Ea n-a minţit când mi-a spus că-şi petrecea zilele bând până nu
mai ştia de ea.
Nu am rămas pentru că vroiam să o văd pe ea cum se stinge – am rămas pentru că
trebuia să cred că viaţa asta alături de ea – viaţa la care am visat de atâta timp – nu era
atât de oribilă pe cât mi s-a părut atunci când am ajuns. Am rămas pentru că eram lacom şi
tânjeam după acceptarea ei. Am rămas pentru că tatăl meu m-a educat să cred că femeia
aceasta era infailibilă şi pură şi că merita toată dragostea şi respectul nostru necondiţionat.
Am rămas pentru că vroiam totul înapoi – ceea ce era ironic, pentru că eu am venit aici ca
să las totul în urmă.
În ziua în care i-am trimis Bellei scrisoarea am simţit o mică parte din sufletul meu
murind. Nu numai că îmi încălcam promisiunea pe care i-am făcut-o, dar habar n-aveam
când sau dacă mă mai întorc vreodată în Forks. Sincer, trăiam zi după zi din cauză că trăind
în prezent era singura cale prin care câştigam un dram de optimism. Mi-o imaginam cum
citea scrisoarea, şi uram să fiu eu nenorocitul acela care probabil i-a frânt inima. O voce
mică din capul meu se întreba dacă ei nu i-ar fi mai bine fără mine. Până la urmă, eu eram
singurul lucru care o reţinea pe ea de la vindecare, practic am ameninţat-o că o părăsesc
dacă merge la terapie. Privind acum în urmă, era probabil o metodă neortodoxă prin care o
controlam şi o ţineam lângă mine limitându-i opţiunile, şi acum speram că ea nu a ascultat
nimic din ceea ce i-am spus – acum că nu mai eram acolo să o ajut eu însumi. Nu am lăsat
gândurile acelea să meargă mai departe, pentru că nu puteam suporta să mă gândesc ca
Bella să-şi găsească pe cineva mai bun odată ce putea, deşi ştiam că merita acest lucru.
Întotdeauna am ştiut. Tot acest fiasco era o dovadă în plus. Nu-mi dădeam seama dacă
vroiam ca ea să realizeze sau nu acest lucru.
După ce m-am hotărât să stau în Chicago cu mama mea, am făcut nişte cumpărături
pentru mizeria asta de casă. Nu mi se părea corect să folosesc cartea de credit pe care mi-a
dat-o Carlisle pentru urgenţe, dar m-am gândit că el oricum face o grămadă de bani. O să
găsesc mai târziu o cale de a-l răsplăti, pentru că nu puteam cumpăra nimic cu banii ei.
Când am întrebat-o pe mama mea cum a reuşit să trăiască fără nicio slujbă, răspunsul ei
m-a exasperat. Tatăl meu avea o poliţă de asigurare pe care a primit-o ea după moartea lui
şi a primit de asemenea o sumă frumuşică şi de pe asigurarea pe casa arsă a copilăriei
mele. Ea s-a folosit naibii de fondurile acelea să-şi hrănească viciile pe parcursul ultimilor
zece ani. Era dezgustător şi insolent, şi dacă nu m-aş fi gândit că e posibil să-i pierd şi mai
mult respectul decât am făcut-o deja, tocmai mi-a fost dovedit contrariul. Ea a fost ruşinată
când a recunoscut că banii care se presupunea că o să ne readucă viaţa la normal au fost
practic irosiţi pe dependenţa ei. În felul acesta am oprit-o în ziua aceea de la băutură. M-am
folosit de faptul că se simţea vinovată în privinţa banilor ca să o conving să nu mai cumpere
lichior.
Bineînţeles, acum eram resemnat să o aud cum pleacă din casă, cum se întoarce şi să
aud uşa dormitorului ei închizându-se în timp ce ea îl consuma treptat. Nu m-am simţit atât
de incapabil să ajut pe cineva în toată viaţa mea. Alcoolul nu mai era acum pentru ea doar
o eliberare, ci o necesitate. Deşi am realizat că problema ei mă cam depăşea, am dat la o
parte teama că o să eşuez şi m-am hotărât să încerc oricum.
I-am cumpărat mâncare şi am forţat-o s-o mănânce. I-am făcut curat în casă – dacă poţi
numi locul ăsta casă. Am făcut curat zile întregi şi am instalat o mulţime de capcane ca să
capturez rozătoarele care locuiau în pereţi. În timp ce mă privea cum spăl podeaua şi frec
pereţii şi tavanul, ea întotdeauna insista să mă opresc şi deşi realiza că n-o s-o fac, îmi
oferea fără tragere de inimă compania ei – pe care întotdeauna o refuzam. Am luat în
considerare faptul să o mut cu totul de aici, dar oricât de aiurea părea locul ăsta, ea se
simţea aici în largul ei. Undeva în mintea mea, îmi plăcea casa asta pentru ea şi m-am
gândit că dacă pot curăţa podelele şi pereţii şi să fac locul ăsta acceptabil, poate aveam
vreo mică şansă să o fac şi pe ea să-şi revină.
I-am cumpărat aşternuturi şi perne noi şi am petrecut ore întregi frecând salteaua de
murdărie când ea a refuzat ofertele mele repetate de a cumpăra una nouă. Băile erau
repulsive. Ea a îngăimat diferite scuze în timp ce mă privea cum îi curăţam voma veche de
ani întregi de pe gresie. Eforturile mele au făcut în cele din urmă o diferenţă. După două
săptămâni, mă simţeam destul de bine faţă de cum erau lucrurile. Nu era drăguţ sau
strălucitor sau imaculat, dar se putea trăi.
Noua mea sarcină era să o fac să se spele. Şi-a pierdut orice obicei legat de igienă şi era
mai mult decât o provocare. Femeia care mă obliga să mă spăl pe dinţi de trei ori pe zi şi
să-mi spăl fiecare centimetru din trup, avea pe picioare mizerie acumulată de luni întregi.
Ea a protestat înainte să o ameninţ că o dezbrac şi o bag eu însumi în cabina de duş.
Realizând că eu aveam avantaj fizic, s-a supus în cele din urmă. I-am sortat hainele şi le-am
dus la spălătoria din josul străzii. Mai multe am aruncat decât am spălat. Toată treaba asta
semăna foarte mult cu cea de a avea grijă de un copil, şi sarcina asta continuă îmi distrăgea
mintea de la gândurile despre Forks.
I-am auzit paşii apropiindu-se de partea cealaltă a uşii şi am rămas nemişcat pe canapea
atunci când a intrat. Şi-a şters pantofii acum că am făcut un efort evident de a menţine
curăţenia. Am ascultat cum a mers pe hol spre camera ei şi a închis uşa.
Chiar şi când eram la kilometri întregi distanţă în Forks, niciodată nu m-am simţit atât de
departe de ea pe cât mă simţeam în momentul acela.

În noaptea aceea, după toată curăţenia din ultimele câteva săptămâni, au început
întrebările. Nu doar ale mele, ci şi ale ei.
- Te rog, spune-mi? s-a rugat ea pentru a treia oară în timp ce ne-am aşezat la masa din
bucătărie şi am mâncat ce am comandat.
Eu am oftat şi mi-am strâns furculiţa mai tare în timp ce am înfipt-o într-un morcov.
- Nu vrei să ştii. – am răspuns eu sincer, ridicându-mi ochii spre ai ei.
Ochii ei erau umflaţi şi ştiam că nu era complet trează. Avea un moment scurt de semi-
ebrietate cam pe la timpul cineri de care profitam la maxim înainte să se retragă în camera
ei şi să se familiarizeze cu sticla.
Ea s-a încruntat cu privirea spre vasul ei cu mâncare şi îl înghiontea uşor. Niciodată nu
mânca destul.
- Au fost răi, nu-i aşa? Oamenii cu care ai fost? a întrebat ea în şoaptă fără să se uite la
mine.
Jumătate din conştiinţa mea ezita să-i povestească experienţa completă pentru că ştiam
că o s-o fac să se simtă şi mai vinovată. Nu vroiam să fiu eu responsabil de agravarea stării
ei şi-aşa delicate. Cealaltă jumătate, mult mai puţin morală decât prima, vroia să se
răzbune prin a-i spune tot. Şi, la naiba, chiar aveam poveşti care o s-o ţină trează noaptea
îmbătându-se în vinovăţia provocată de greşeala ei de a mă fi trimis departe.
Totuşi, nu puteam face asta. Nu părea satisfăcător să privesc umbra unei femei devenind
umbra umbrei unei femei. Ar fi fost răutăcios din partea mea să-i spun despre toate acele
experienţe.
Am oftat şi mi-am trecut incomod degetele prin păr.
- Nu toţi.
Asta nu era o minciună. Ea s-a uitat la mine şi şi-a înclinat capul puţin curioasă.
- Vrei să-mi spui despre ceva? a cerut ea în timp ce a muşcat din tăiţei.
Mă simţeam incomod să-i povestesc despre Carlisle. Era ca şi cum amestecam uleiul cu
apa şi nu-mi plăcea ca ea să ştie despre partea aceea a vieţii mele. Din păcate, era singura
experienţă bună pe care o aveam ca să o pot povesti.
- Când aveam treisprezece ani, eram în spital din cauza gripei – am început eu, alegând
să încep cu prima mea interacţiune cu Carlisle.
Ea şi-a scăpat furculiţa şi s-a aplecat înainte ascultând intens.
- Mănâncă, sau nu mai spun nimic – m-am repezit eu furios şi a început rapid să mănânce
din nou.
Am respirat adânc şi am început să-i spun despre bărbatul cu care mi-am petrecut ultimii
cinci ani din viaţă. I-am spus despre slujba lui şi despre cât de bine a avut grijă de mine.
Totul era foarte mecanic dintr-un oarecare motiv, dar în timp ce vorbeam am rămas cam
impasibil. Am observat că cu cât îi spuneam mai multe, cu atât ea mânca mai mult, aşa că
am continuat şi i-am spus despre casa lui de mărimea unei vile din Forks şi despre nopţile
când jucam şah împreună. I-am oferit chiar şi o scurtă descriere a oraşului. Am omis orice
latură negativă a relaţiei dintre noi şi am povestit numai ce era strict legat de el.
Spre sfârşitul poveştii, ea îşi mâncase toată cina şi cumva s-a încruntat când s-a uitat la
vasul gol de parcă şi-ar fi pierdut simţurile primind informaţii de la mine.
- Pare un bărbat foarte drăguţ.
Ea a zâmbit după o pauză şi şi-a dat părul după ureche. Eu încă mâncam aşa că am
aprobat simplu din cap cât timp ea mă privea. Devenisem obişnuit să fiu privit în timp ce
mâncam şi un zâmbet mic mi-a apărut pe buze când am realizat ce făceam – ce îmi
aminteam.
- Poate aş putea să-l întâlnesc într-o zi – a spus ea nesigură şi mâncare pe care o
înghiţeam mi s-a oprit în gât, făcându-mă să mă înec.
Am scuturat vehement capul în timp ce tuşeam în pumn, tresărind la ideea ca cei doi să
fie faţă în faţă. Nu-mi mi-l imaginam pe Carlisle întâlnind-o pe femeia asta. Mă şoca că
simţeam aşa, dar am realizat că aş fi total jenat şi expus dacă el ar şti cum trăia ea. Încă o
dată, ulei şi apă.
După un moment de protest reciproc, ea a lăsat în cele din urmă subiectul baltă şi eu i-am
permis să se retragă de la masă spre dormitorul ei.
Nu am dormit în noaptea aceea când stăteam pe canapea şi mă holbam la tavan. Ea
riscant şi ştiam că Bella Roşie cumva aştepta ca eu să ating gradul corect de incoerenţă ca
să apară. Nu mă puteam decide cum mă simţeam faţă de acest lucru. Chiar era enervantă
dracului, dar n-am mai văzut-o din ziua în care am ajuns şi m-am pierdut. Eram precaut în
a-mi respecta regulile de somn pro-Bella. Odată ce începeam să mă legăn de epuizare,
dormeam ca să înlătur cele mai rele simptome. Nu-mi dădeam seama dacă era ridicol sau
nu să stau treaz intenţionat, numai să o văd pe ea. Totuşi, am păstrat posibilitatea asta
undeva în străfundul minţii mele. Dacă o să am vreodată nevoie disperată de ea, tot ce
trebuia să fac era să amân somnul pe cât posibil, şi ea va fi aici.
I-am lăsat mamei mele toată săptămâna şansa de a-mi pune întrebări, întotdeauna la cină
când avea capul aproape limpede. Vroia să ştie despre şcoală şi despre notele mele, ceea
ce a adus evident în discuţie faptul că am ratat ultima lună din anul şcolar. Eu am ridicat din
umeri şi i-am evitat ancheta despre faptul dacă plănuiesc sau nu să mă întorc. Asta era un
gând îndepărtat – înfricoşător de îndepărtat. Nimic din ceea ce se putea întâmpla după
apusul doarelui nu exista pentru mine. Nu-i puteam răspunde la acele întrebări din motive
evidente.
Nu ştiam unde o să fiu. Era ca şi cum eram din nou de partea cealaltă a baricadei şi deşi
iarba nu era mai verde ca să spun aşa, era un sentiment familiar şi eu eram responsabil că
am ajuns în situaţia asta.
Odată cu trecerea serilor, ea a început să-mi pună întrebări care-mi provocau o panică
nelimitată.
- Cum s-a întâmplat asta? a întrebat ea într-o noapte în timp ce mâncam, cu ochii fixaţi pe
cicatricea în formă de dinţi de pe gâtul meu.
Degetele mi-au zvâcnit şi a trebuit să mă abţin să nu pipăi semnul Bellei pe mine.
- Nu sunt sigur, - am mormăit ei, schimbând rapid subiectul. Vorbeşti vreodată cu bunica?
am întrebat eu viclean, nefiind cu adevărat să vorbesc despre ceilalţi doi oameni care m-au
abandonat, dar ştiam că subiectul ăsta va fi suficient să o distrag.
Exact cum m-am aşteptat eu, privirea ei a devenit lungă şi nervoasă.
- Te referi la părinţii lui Ed? a întrebat ea stângaci în timp ce se uita în vasul ei cu
mâncare.
Eu am răspuns printr-o mişcare din cap şi m-am uitat la ea aşteptând. Normal că nu m-am
referit la părinţii ei. Nu i-am întâlnit niciodată. Nici măcar nu eram sigur dacă existau. Ea a
oftat şi mi-a aruncat o privire rapidă pe sub gene.
- Au murit acum câţiva ani. Primul a fost bunicul tău – a şoptit ea, uitându-se în ochii mei
uluiţi. Atac de cord – a explicat ea cu o expresie de regret. Bunica ta a avut un atac cerebral
– a terminat ea mormăind plină de remuşcări.
Am lăsat moartea bunicilor mei să se aşeze în mintea mea înainte să răspund.
- Păcat că n-am apucat să le cer scuze. Trebuie să fi fost -
Cuvintele mi-au fost întrerupte de o întrebare bruscă dacă ei mă învinovăţeau sau nu pe
mine pentru moartea tatălui meu. La urma urmei, nici ei n-au încercat să ia legătura cu
mine. Am presupus în tot acest timp că ei trei împărtăşeau acelaşi sentiment. Dar acum că
ştiam adevăratul motiv pentru care mama mea m-a trimis departe, asta înseamnă...
Privirea ei s-a mutat spre a mea şi eu am înghiţit cu zgomot.
- Nu e ceea ce crezi – a şoptit ea, pipăind un şerveţel apropiat în timp ce privirea ei s-a
mutat în gol. Când ei au realizat ceea ce s-a întâmplat, eu i-am convins că tu deja erai
instalat într-o casă nouă, cu o familie nouă – a epxlicat ea cu o voce impasibilă. Ei te-ar fi
vrut, dar mie îmi era teamă că încă vei fi prea aproape de mine, aşa că te-am ascuns – a
terminat ea, de parcă vorbea despre conţinutul vasului ei cu mâncare şi nu despre ceva ce
trebuia să fie considerat la limită răpirea unui copil.
Eram atât de furios încât vasul meu cu mâncare a zburat de pe masă, stropind peretele
cu cu tăiţeii lipicioşi în timp ce eu fierbeam în faţa ei. Încă ceva ce ea mi-a furat: orice fel de
relaţie pe care aş fi putut-o avea cu bunicii mei – şi acum amândoi erau morţi şi eu nu mai
aveam nicio speranţă să îndrept lucrurile între noi. Atâtea lucru mi-a furat – atâtea legături
cu adevărata mea familie – şi în loc să-mi recunoască furia, ea pur şi simplu îmi oferea o
scuză nepotrivită şi s-a retras în camera ei ca o laşă.
În nopţile următoare am vorbit mai mult despre bunicii mei şi despre cum a gândit ea să
mă ascundă de ei. Nu eram mulţumit de explicaţiile ei şi în fiecare noapte plecam de la
masă frustrat şi amărât de insolenţa ei. Scuzele ei nu însemnau nimic pentru mine. Nu-mi
oferea niciun fel de linişte, doar confuzie şi resentimente cu fiecare confesiune a ei.
În timp ce serile treceau şi întrebările mele s-au rărit şi s-au rezumat la comentarii
ofensive legate de alegerile ei jalnice şi despre cât de multă furie îmi provocau, ea a început
din nou să preia conducerea.
- Ăsta e foarte drăguţ – a şoptit ea într-o seară.
Privirea mea a urmărit-o pe a ei spre mâna care ţinea furculiţa. Se uita la inelul Claddagh.
Eu am rămas tăcut şi am mâncat ca şi cum nu i-am auzit comentariul. Nu era chiar o
întrebare, dar ochii ei erau sălbatic de suspicioşi în legătură cu singura bijutierie pe care o
purtam.
Chiar mai mult decât despre Carlisle, nu-mi puteam imagina să-i spun despre fata mea.
Numai gândul că am putea vorbi despre ea era ca o profanare a numelui ei. Nici măcar nu
vroiam să-l spun în prezenţa unei persoane ostile şi imature. Ea era specială şi sacră şi eu
nu-i spuneam numele cu voce tare în gura asta de iad. Era un sentiment imposibil să o am
pe vârful limbii şi pe marginea sufletului şi niciodată să nu mă las să-l recunosc.
Era greu să păstrez apa separată de ulei, şi cu fiecare zi care trecea, am început să mă
întreb dacă partea cealaltă a frontierei realiza cât de dor îmi era de ea. Era atât de aiurea.
Nu conta unde mergeam sau cu cine eram, că încă tânjeam după altceva şi nici măcar nu
mă puteam bucura de ceea ce aveam deja. Eu vroiam tot, dar ştiam că asta nu era posibil.
Era ca şi cum fiecare celulă din fiinţa mea era înpărţită în jumătate între aici şi acolo. Nu
conta cât de mult încercam să cred că ar trebui să mă bucur că în sfârşit mi-am recuperat
mama, întotdeauna dura puţin când mă înfuriam şi pipăiam inconştient micul inel de bronz.

Era patru iulie şi eu în sfârşit schiţam din nou. Mi-a luat ceva vreme să găsesc un magazin
care să aibă exact tipul de carte de schiţe care să-mi trebuiască şi creioanele potrivite, dar
am reuşit să le dau de urmă. Artificiile şi paradele de pe strada alăturată scoteau sunete
care treceau prin exteriorul casei. Lumini aprinse iluminau parţial camera întunecată,
definind mai mult momentul pe care îl ilustram pe pagina din faţa mea: Bella privind
artificiile de Anul Nou de pe banca din Forks.
Vederea îmi era cumva deconcentrată şi acest lucru făcea creionul să se mişte aproape
de unul singur, dar nu va mai dura mult de acum. Un zâmbet mi-a apărut pe buze în timp ce
mi-am îndepărtat o şuviţă de păr de frunte şi am continuat să desenez semi-mulţumit.
După câteva minute în care am ascultat bubuitul şi artificiile şi am privit culorile sclipind
pe pagina mea, am auzit o şoaptă suavă plutindu-mi în urechi şi mi-a captat toată atenţia.
Mi-am ţinut ochii fixaţi pe figura din poala mea în timp ce mă chinuiam să aud mai mult,
rugându-mă ca în seara aceasta ea să se întoarcă. Am plănuit asta cu neruşinare şi
uşurarea mea a fost palpabilă când în sfârşit am auzit-o clar.
- Hmm, - a fredonat ea uşor şi eu mi-am ridicat încet privirea din poală spre figura roşie
care stătea în faţa mea.
Bella se holba la schiţă şi eu i-am admirat un moment fiecare buclă a părului, fiecare linie
de pe buzele ei roşii şi tandreţea din ochii ei căprui, şi ea a ridicat o sprânceană.
- Nu-mi place – a şoptit ea, în sfârşit privindu-mă în ochi cu o încruntare dezaprobatoare,
iar luminile artificiilor dansau pe pielea ei.
Eu m-am strâmbat şi mi-am trecut degetele prin păr în timp ce am întors foaia.
- Ştiu – am aprobat eu şi am început una nouă în timp ce ea se plimba prin camera goală,
fusta ei roşie legănându-se în jurul genunchilor ei aproape ca o iluzie.
Sincer, nici mie nu-mi mai plăceau schiţele mele. Niciodată nu erau colorate. Nu puteam
surprinde şuviţele roşii ascunse sub părul ei castaniu sau rozul moale al roşelii ei. Totul era
al naibii de gri şi simplu cu creioane şi hârtie. Bella nu era gri. Ea era roşie şi maro şi roz şi
albastră şi portocalie şi.... pur şi simplu vie. Nu existau suficiente culori ca să o desenez, dar
m-am gândit că dacă aş putea, mi-aş petrece restul vieţii încercând.
Oftând, am dat cartea cu schiţe la o parte şi mi-am concentrat atenţia asupra Bellei.
Cerceta fiecare colţişor şi crăpătură pe care am muncit din greu să le curăţ.
- Prăfuită – a murmurat ea în timp ce şi-a trecut un deget de-a lungul canapelei, oprindu-
se să se uite la mine înainte să se aşeze.
Eu m-am strâmbat din nou şi îmi băteam uşor coapsa cu creionul.
- Habar n-am cum să curăţ o canapea – am explicat eu sec, urând faptul că ea reuşea
întotdeauna să scoată în evidenţă lucrurile cele mai rele.
Ea a ridicat din umeri şi s-a lăsat pe spate pe canapea în timp ce eu disecam mecanismul
halucinaţiilor şi dacă greutatea lăsa sau nu urmă. La naiba, trebuie să dorm puţin.
- Trebuie să vorbim – a spus ea cu o voce deodată aspră care m-a speriat momentan.
Eram obişnuit ca ea să fie înfuriată sau cicălitoare, dar nu aspră. Ochii ei s-au îngustat la
colţuri înainte să-şi mute privirea spre nimic anume.
- Îţi lipseşte ceva – a spus ea cu un ton ciudat de acuzator şi sprâncenele mele s-au
încruntat de confuzie.
După un moment de tăcere ea s-a întors spre mine, trăgându-şi un picior sub fustă şi
punându-şi braţul pe spatele canapelei.
- Ceva ce ţi-a fost dat, Edward. Nu fă pe prostul cu mine – a spus ea batjocoritor şi eu am
dat înapoi în faţa furiei ei.
- Nu ştiu despre ce dracu` vorbeşti – am scuipat eu cuvintele furios, gândindu-mă să merg
la culcare exact în secunda aceea.
Nu era drăguţă. Nu era deloc ca Bella mea. Ea a pufnit, o şuviţă din părul său zburându-i
de pe faţă în timp ce ochii ei sclipeau de furie.
- Podoaba – a sâsâit ea veninoasă şi inima mi-a căzut în stomac când am realizat la ce s-a
referit.
În noaptea în care am plecat din Forks, Carlisle mi-a dat fără să spună nimic un simbol pe
care l-am recunoscut ca fiind sigiliul familiei. Am mai văzut înainte inelul lui Emmett şi
pandativul pe care Carlisle îl purta arareori, dar nu m-am întrebat niciodată de ce nu aveam
şi eu un simbol asemănător. Carlisle mi-a strecurat micul disc metalic în buzunarul jachetei
chiar înainte să ies din casă. Nu am dat de el până când n-am ajuns în chioşc cu Bella. L-am
frecat între degete, folosind lumina slabă a lunii să-l inspectez cu ochii obosiţi înainte să-l
pun rapid la loc în buzunar să mă concentrez pe discuţia noastră, decizând să-l examinez
mai târziu, când voi fi plecat.
- Am uitat – am recunoscut eu într-o şoaptă încordată.
Am realizat că am rămas în jachetă când i-am dat-o Bellei în noaptea aceea. Nu era vina
mea. Eram prea obosit să-mi mai aduc aminte fiecare detaliu amănunţit al acelei seri. Bella
a răsuflat zgomotos şi buza ei s-a curbat într-un rânjet când s-a aplecat înainte, la câţiva
centimetri de faţa mea.
- Oricum nu-l meriţi.
Privirea ei dezgustată săpa găuri în faţa mea în timp ce eu i-am procesat cuvintele. Avea
dreptate, normal, dar eu nu vroiam versiunea asta a fetei mele. Ea era supărată pe mine.
Singurul motiv pentru care am evitat să dorm a fost pentru ca ea să vadă artificiile de la
fereastră în timp ce eu schiţam. În loc de asta, ea a venit numai ca să-mi reproşeze ce
greşeli am făcut.
Cu un mârâit profund de frustrare am izbit cartea de schiţe pe podea şi mi-am pus rapid
capul pe pernă, la capătul canapelei. Am înfoiat-o de câteva ori şi am închis ochii, pregătit
pentru somn.
- Fredonează-mi – am ordonat clar în timp ce-mi priveam dosul pleoapelor.
- Nu – a spus ea sfidătoare de undeva de pe lângă mine.
Mi-am încleştat pumnii strâns şi m-am ridicat din poziţia în care stăteam, privind-o cu o
privire criminală.
- Eşti a mea! – i-am zbierat în faţă, de-a dreptul enervat că noaptea asta nu era aşa cum
am plănuit.
Faţa ei a rămas cu grijă impasibilă şi eu am scuipat mai tare în faţa ei.
- Faci ce spun eu!
Am subliniat cuvintele arătând spre pieptul meu şi ea pur şi simplu s-a holbat la mine.
- Dacă vreau să faci dracului ceva, tu faci – am terminat eu mârâind.
Nu în felul ăsta oricum trebuia să funcţioneze chestia asta cu halucinaţiile? Eu nu aveam
deloc control? Buzele ei roşii s-au ridicat într-un surâs şi s-a aşezat lejer pe canapeaua
murdară.
- Ei bine, controlul tău asupra mea cu ameninţări a mers atât de bine în trecut, nu-i aşa? a
cântat ea cu o expresie încrezută.
Pumnii mi-au mers în păr şi l-am strâns tare, frustrat.
- Nu e acelaşi lucru – am insistat eu, dorindu-mi doar ca ea să coopereze cu mine, măcar
de data asta.
Chicotitul ei suav m-a calmat şi m-am forţat să închid ochii.
- Doar uită! N-am vrut-
- Edward? m-am întrerupt brusc o voce timidă din prag şi capul mi s-a răsucit spre motivul
sunetului.
Mama mea era rezemată de perete, evident beată, uitându-se strâmb să se concentreze
pe faţa mea.
- Cu cine vorbeşti? a întrebat ea incoerent, legănându-se puţin înainte să-şi recapete
echilibrul.
Mi-am eliberat părul din strânsoare, trecându-mi degetele prin el un moment înainte să
mă ridic de pe canapea şi să merg spre ea.
- Cu nimeni – am murmurat ruşinat în timp ce i-am apucat braţul şi am condus-o spre
dormitorul ei.
Ea mă privea suspicioasă când am aşezat-o pe canapea, dar ştiam că probabil mâine
dimineaţa nu-şi va mai aminti momentul ăsta.
Bella era plecată când m-am întors pe canapea şi mi-am pus capul pe pernă. Nu aveam
avantajul fredonatului ei, dar bubuiala profundă a artificiilor din apropiere m-au condus spre
un somn neregulat în timp ce am îndepărtat vina că am lăsat în urmă din neglijenţă
simbolul lui Carlisle.

Aveam această stare psihică când m-am trezit la cimitirul oraşului ziua următoare. Am
întrebat-o pe mama mea dacă îşi dorea să vină cu mine, dar arăta prea aiurea ca să stea
măcar dreaptă. Dezgustul familiar faţă de condiţia ei mă consuma în timp ce cercetam
rândurile de morminte, în căutarea celui al tatălui meu. Am văzut locul o singură dată – în
ziua în care a fost îngropat. Cum nu-mi prea aduc aminte ziua aceea, am petrecut cel puţin
o oră cutreierând zona sudică a pământurilor.
Când l-am găsit a fost un moment mult mai puţin emoţionant decât m-am aşteptat.
Locurile învecinate erau toate decorate cu pănglicuţe şi flori şi cuvinte ale celor dragi. Al
tatălui meu era doar o placă netedă cu numele şi data morţii gravate pe ea. Lucrul ăsta m-a
înfuriat. Mama mea ar fi trebuit să-l viziteze şi să-i lase semne ale iubirii şi ale afecţiunii pe
care le avea pentru el în loc să-şi încece amarul ca o nerecunoscătoare.
Am petrecut toată ziua stând lângă piatra de mormânt, privind legănatul copacilor din
apropiere şi savurând liniştea zonei. La început am încercat să vorbesc, pentru că era un
lucru clişeistic şi comun pe care-l fac oamenii când vizitează morminte. În mare parte m-am
simţit stupid, aşa că asta nu a durat mult. Era nebunie curată, chiar şi pentru mine.
Cel puţin o puteam vedea pe Bella Roşie.
Căldura soarelui din iulie era incomodă, dar n-am făcut nicio mişcare să plec până când
nu a început soarele să apună. Cu o promisiunea tăcută că am să mă întorc, m-am
îndepărtat şi am fugit spre casă. Când m-am întors la mormântul lui în ziua următoare, ei
bine... probabil am mers puţin prea departe. Adică, evident nu era un concurs sau ceva.
”Mormântul tatălui meu are mai multe flori decât al tatălui tău.” Dar era singura care pe
care o aveam ca să arăt oamenii că tatăl meu era special pentru cineva. M-am întrebat câţi
oameni au vizitat mormintele din apropiere şi s-au întrebat despre cel care era gol. Lucrul
acesta mi-a pus un nod în gât când m-am uitat la piatra lui de mormânt. Piatra lui de
mormânt acoperită de flori.
Am petrecut restul săptămânii în stilul acesta, stând lângă mormântul lui şi întrebându-mă
diferite lucruri: ce ar spune dacă ar vedea-o acum pe mama mea, cât de dezamăgit ar fi de
eşecul meu de a o face să se schimbe, ce sfaturi mi-ar da ca să fiu demn de laudele lui.
Într-o duminică seara, în timp ce stăteam lângă mormântul lui, m-am întrebat deodată
cum ar fi să am un tată în momentul acesta al vieţii mele. Exact când întrebarea mi-a
răsunat în cap, am simţit un junghi ascuţit de remuşcări pentru că am gândit asta. Carlisle a
fost un fel de tată pentru mine. Nu eram apropiaţi şi el nu putea umple în totalitate acel gol
– dar asta era din vin a mea – nu din cauză că nu-şi dorea el.
Am petrecut ziua următoare meditând la distanţa dintre noi şi la obiceiul meu de a-l ţine
departe. Şi apoi m-am simţit vinovat că m-am gândit la Carlisle lângă mormântul
adevăratului meu tată. Şi apoi m-am întrebat dacă nu cumva vina a fost principala mea
justificare de a-l ţine la distanţă. Niciodată nu l-am jelit cu adevărat pe tatăl meu şi nici n-
am acceptat că nu mai era. Nu avea sens că nu i-am permis lui Carlisle să fie un ”tată” când
nu m-am detaşat nici măcar de tatăl meu natural?
Era derutant şi în fiecare seară în care mă întorceam acasă să-i servesc cina mamei mele,
întrebările acestea mă urmăreau. O priveam împiedicându-se când ieşea din camera ei şi
aşezându-se la masă în faţa mea. Întotdeauna îi povesteam despre vizitele mele la
mormântul lui, dar nu eram sigur dacă făceam asta ca să o fac să se simtă mai bine sau să
o fac să se simtă ruşinată că ea nu a mers. Ambele reacţii îmi ofereau aceeaşi satisfacţie.
Dar apoi s-a întâmplat. A fost un moment de claritate când totul s-a adunat şi a început să
capete puţin sens. Nu a fost un moment măreţ pentru mine. A fost foarte simplu şi automat,
ca un reflex natural care întotdeauna a fost undeva ascund în spatele confuziei.
Era o joi seata şi locul de unde comandam de pe colţ era al nabii de aglomerat. Oamenii
se îngrămădeau la tejgheaua mică în timp ce eu aşteptam ca ordinul meu să fie strigat.
Băteam nerăbdător cu degetele pe tejghea, ochii mei umblând aiurea pe pereţi, unde erau
proverbe traduse prost.
După multe momente în care am stat şi am aşteptat, uitându-mă urât la oamenii
nepoliticoşi care mă împingeau cu umerii, angajata de la tejghea s-a ocupat în sfârşit de
mine. Părul ei lung şi negru era transpirat şi-i cădea în faţă în timp ce se uita la mine cu
ochii sălbatici.
- Numele – a cerut ea şi eu de-abia m-am abţinut să nu-mi dau ochii peste cap din cauza
dezorganizării totale a serviciului clienţilor din seara aceasta.
- Edward Cullen – am vorbit eu acoperind vocile din jurul meu, simţindu-mă perturbat
când ea şi-a scuturat capul.
- Avem un Masen – a răspuns ea, ridicând punga cu mâncare şi împingând-o nesigură
înainte.
Am plătit cu cartea mea de credit şi am înşfăcat punga din mâna ei, simţit sufocarea
spaţiului mic şi aerul realizării. Odată ce eram afară şi puteam gândi limpede, pur şi simplu
m-a lovit.
Am spus numele meu de adopţie din obişnuinţă sau din instinct, dar nu l-am folosit de
când am ajuns. Şi acum Cullen suna familiar şi comod, pe când Masen suna străin şi forţat.
M-am întrebat când am permis să se întâmple aşa ceva... Când am devenit atât de
înstrăinat de natura mea şi atât de adaptat la mediul în care am crescut? Nu mă puteam
decide dacă a fost momentul când mama mea m-a trimis departe, ori momentul când am
luat numele lui Carlisle. Poate a fost cu multă după ambele, dar realitatea acestui fapt era
evidentă.
În noaptea aceea, după ce mama mea a leşinat, m-am trezit că fumam o ţigară în cabina
de telefon din apropierea clădirii. Aerul era umed şi fierbinte, şi fără briza răcoritoare pe
care o oferea apusul, transpiram naibii în spaţiul ăsta închis. Era de neiertat pentru mine,
dar am format numărul pe care îl ştiam destul de mine ca să mi-l aduc aminte exact, şi am
introdus două monede.
În timp ce suna, aveam o mână afundată în buzunar, ţinând telefonul între ureche şi
umăr, iar ochii s-au mutat spre trotuar, panicat. Speram că nu puteam fi detectat în felul
ăsta. Nu mi-ar face niciun bine să amestec acum uleiul cu apa. S-a auzit un clic, apoi o voce
delicată pe care o cunoşteam mult prea bine.
- Alo – a răspuns Carlisle şi aproape l-am putut auzi dându-şi jos ochelarii în timp ce mi-l
imaginam aşezat la birou.
Eu n-am răspuns. Nici n-am plănuit asta. Vroiam doar să aud ceva tangibil din partea
cealaltă a graniţei, chiar şi numai pentru o secundă. Era stupid ca dracu` şi neglijent, dar să
am legătură cu cealaltă parte mă făcea să mă simt pe cât de aproape puteam ajunge,
având în vedere circumstanţele. Urechile mele se chinuiau să audă fiecare zgomot minuscul
de pe fundal, apoi el a repetat.
- Alo?
Am încercat să-mi ţin nasul cât mai departe de receptor ca să nu par un pervers ciudat
care suna la biroul lui, dar mi-era imposibil să nu zâmbesc. Am auzit un foşnet rapid şi
distant al foilor când el a repetat acelaşi lucru, deşi de data asta mai încet. Dacă închideam
ochii şi blocam toate sunetele nopţii din Chicago, aproape puteam să-mi imaginez cum
stăteam în biroul lui, luând bătaie ca lumea la un joc de şah.
Am ales momentul acesta de reflecţie idioată ca să mă reîntorc în cabina telefonică,
ascultând intend oftatul lui exasperat din receptor.
- Nu prea am chef să distrez adolescenţi plictisiţi – a insistat el pe un ton care m-a făcut să
vreau să şuier în ciuda încercării mele de a mă abţine.
Am inhalat ascuţit, hotărât să rămân tăcut în timp ce am ascultat un moment, până când
el a vorbit din nou.
- Edward? a încercat el într-o şoaptă precaută şi plină de speranţă care mi-a făcut trupul
să înţelepeansă alarmat.
Mi-am ridicat capul de pe umăr, am apucat cu zgomot receptorul şi am privit panicat
clapa argintie al telefonului înainte ca el să continue grăbit:
- Nu, nu închide – s-a rugat el şi eu am încremenit cu degetele zăbovind pe receptor. Nu
trebuie să vorbeşti dacă nu vrei – m-a asigurat el moale după un moment de tăcere şi eu
mi-am lăsat mâinile să-mi atârne lângă trup. Sunt bucuros să ştiu că eşti bine, sincer – a
oftat el uşurat.
În interiorul cabinei era o băncuţă mică pe care puteam sta aproape confortabil, am
introdus mai multe monezi şi am ţinut telefonul la ureche, capul rezemându-mi-se de sticlă.
El a oftat din nou în telefon şi eu am profitat la maxim de lipsa mea temporară de judecată
şi am închis ochii, permiţându-mi să-mi imaginez că eram în Forks.
- Toată lumea este bine – a vorbit el în cele din urmă şi foşnetul hârtiilor a încetat
complet, iar eu am rămas tăcut.
Dacă el nu se supăra că nu eu vorbeam, atunci eu eram bucuros să ţin legătura.
- Emmett pleacă mâine la colegiu. Cred că e nerăbdător să se mute în casă cu Rosalie.
Dumnezeu ştie că nu vreau să aflu care e cauza principală a entuziasmului său – a pufnit el
şi zâmbetul mi s-a lărgit când mi l-am imaginat pe Emmett plecând la colegiu.
Apoi am încetat să-mi imaginez, pentru că Rosalie era acolo şi asta era o imagine mentală
înfiorătoare. Cu fiecare secundă care trecea, mintea mea tânjea să aibă o legătură cu
partea cealaltă a baricadei şi-mi doream cu fiecare gând să spună ceva despre fata mea.
Orice. Din păcate el a continuat fără să menţioneze numele ei.
- Jasper e bine. Trece pe aici... mai tot timpul.
Ce?
- El şi Alice au plănuit o excursie, despre care din nou, n-o să cer detalii – a mormăit el cu
vocea aceea părintească dezgustată care m-a făcut să rânjesc.
Nu mi-o puteam imagina pe Alice Brandon coborându-se la nivelul de a dormi în sălbăticie
nici dacă încercam. Jazz, pe de altă parte – era tipic lui. La naiba, îmi era dor de fraierul ăla.
Am continuat să pun monezi în telefon în timp ce el vorbea despre absolut nimic
consistent. Sunetul calmant al vocii lui familiare era grozav şi toate alea, dar eram din ce în
ce mai frustrat că evita toate lucrurile care aveau legătură cu Bella, în timp ce minutele au
devenit ore. După ce am auzit despre noile ordonanţe din oraş, despre incompetenţa
arhitectului său, despre un pacient cu un şurub înfipt în braţ şi despre ultima dramă a
asistentelor din spital, eram sigur că nu mai avea despre ce să vorbească. Mi-a dovedit
tocmai acest lucru când în cele din urmă el a oftat în telefon.
- Uite, Edward... dacă eşti Edward, şi dacă nu eşti, atunci o să par un tâmpit incredibil că
am vorbit două ore despre mine – s-a bâlbâit el înainte să ofteze din nou. Mă duc să mă
culc, dar eşti binevenit să suni din nou – a oferit el cu o voce suavă şi sinceră.
Am trântit receptorul la locul lui şi am ieşit furios din cabina telefonică. Ştia exact ce
făcea. Dacă nu o menţiona pe Bella, atunci sigur sunam până când o făcea. Şi al naibii să fiu
dacă nenorocitul ăla viclean nu avea dreptate.