Sunteți pe pagina 1din 7

Behaviorismul este unul dintre cele mai impotante curente din istoria

psihologiei care a aparut in S.U.A. ca o reactie impotriva psihologiei


subiective a introspectionismului german.
Behaviorismul este ramura psihologiei care face trecerea de la
cercetarea proceselor mentale invizibile la studiul comportamentelor ce pot
fi observate direct şi a reprezentat revoluţionarea psihologiei, în perioada
1990- 1950.
Psihologia fusese definită de William James ca "ştiinţă a vieţii
mentale". Dar la începutul anilor 1900, un număr din ce în ce mai mare de
psihologi au criticat abordarea studiului proceselor mentale conştiente şi
inconştiente de pînă atunci. Aceste critici făceau referire la fidelitatea şi
utilitatea metodei introspecţiei, în care subiectul era rugat să descrie propriile
sale procese mentale pe parcursul mai multor sarcini. O alta ţintă o
reprezenta teoria lui Freud despre motivele inconştiente. În încercarea unui
demers metodologic mult mai ştiinţific şi mai riguros s-a trecut gradat de la
cercetarea proceselor mentale invizibile, la studiul comportamentelor ce
puteau fi observate direct. Această abordare, cunoscută sub denumirea de
behaviorism, a revoluţionat ştiinţa psihologiei şi a rămas curentul dominant
pentru următorii 50 de ani.
Denumirea provine de la termenul englezesc "behavior" care
înseamnă comportament, de unde şi denumirea de teoria comportamentului.
Printre primii fondatori ai behaviorismului s-a aflat şi psihologul
american Edward Lee Thorndike. În 1898 Thorndike a realizat o serie de
experimente ce vizau modul de învăţare al animalelor. Într-unul din studii
acesta a pus o pisică într-o cuşca, iar în afara cuştii o bucată de hrană. Apoi a
măsurat timpul în care animalul învaţă şi reuşeşte să deschidă uşa cutiei
pentru a ajunge la hrană. Supunând pisica aceleiaşi acţiuni de mai multe ori,
a văzut că aceasta repetă comportamentele care au dus la succes şi în
încercări succesiv scapă din ce în ce mai repede şi mai uşor. În urma acestui
experiment, Thorndike a propus o "lege", conform căreia comportamentele
urmate de o întărire pozitivă (recompensa) se vor repeta, iar cele urmate de o
întărire negativă ori fără întărire nu vor fi învăţate şi se "pierd". Edward Lee
Thorndike a formulat aceasta lege in 1911, numită Legea Efectului, după
care comportamentul e determinat de consecinţele sale: o conexiune pasibilă
de modificări escortată sau urmată de o stare satisfăcătoare devine
consolidată şi prevalent expectată.
În 1906 psihologul rus Ivan Pavlov, care câştigase cu doi ani în urmă
premiul Nobel, formulează unul dintre principiile celei mai importante ale
învăţării. Acesta investigase procesele digestive la câini măsurând cantitatea
de salivă secretată în momentul în care acestora li se punea o bucată de
hrană în gură. După măsurători repetate acesta a descoperit că animalele
salivau chiar la anticiparea primirii mâncării. Mai mult, dacă primirea hranei
ar fi fost asociată cu un clopoţel, atunci secreţia salivei s-ar fi declanşat doar
la simplul auz al acestui clopoţel. Acesta este o formă de bază a ceea ce în

2
psihologie se numeşte condiţionare clasică (sau pavloviană) în care
organismul asociază un stimul cu un altul. Ca urmare a acestei asocieri,
acesta va reacţiona la al doilea stimul, cel asociat, într-un mod similar cu
reacţia faţă de primul stimul. Cercetările ulterioare au arătat că acest proces
poate fi baza formării unor preferinţe sau a structurării unor temeri, chiar
fobii.
Deşi Thorndike şi Pavlov sunt cei care au pus "în scenă"
behaviorismul, abia în 1913 viziunea psihologiei behavioriste s-a clarificat.
În acest an, John Broadus Watson a publicat lucrarea "Psychology as the
Behaviorist Views It." El a fost figura marcantă a concepţiei
comportamentaliste şi s-a opus cu vehemenţă introspecţionismului. John
Broadus Watson (1878-1958) numit şi „părintele behaviorismului", a fost
profesor la Universitatea John Hopkins (din 1908 până în 1920). A fost
considerat principalul teoretician al behaviorismului şi s-a opus
introspecţionismului lui Wilhelm Wundt. A acordat mare importanţă
lucrărilor lui Pavlov şi bazat pe acestea a realizat cercetări experimentale
referitoare la condiţionările emoţionale împreună cu soţia sa R. Rayner.
Scopul cărţii nu era altceva decât o completă redefinire a psihologiei ca
"ramură pur experimentală şi obiectivă a ştiinţei naturale ".
Watson a stăruit să explice viaţa psihică numai prin reflexe, fiind
astfel, alături de Behterew şi Kornilov, cel de al treilea reflexolog
consecvent. Dar, fireşte, şi unilateral. Conştiinţa însăşi era considerată o
simplă funcţiune biologică a creierului, asupra căreia societatea nu avea
cuvînt de spus. Altfel, Watson era pentru atotputernicia mediului, nu a
eredităţii. Ereditare, după el, erau numai reflexele. Combinarea lor în actele
complexe era determinată de mediu. Asupra literaturii americane
behaviorismul lui Watson a exercitat o influenţă puternică. La temelia

3
acestei influenţe stă poate şi faptul că Watson avea un talent de publicitate şi
propaganda cu totul deosebit.
Burrhus Frederich Skinner a descris una din cele mai influente sisteme
pentru studierea procesului învăţării. Este interesat de explicaţiile prin
contingenţă―"ce duce la ce"― şi de aceea se ocupa de anticiparea
comportamentului mai mult decât de întelegerea lui. În decursul cercetărilor,
el a conceput metode extrem de eficiente pentru controlarea
comportamentului şi prin urmare el se ocupa de metodele de antrenare.
Ideile sale sunt de un interes general pentru cei interesaţi în procesele
educaţionale, care au condus şi la metode speciale de instruire, cum ar fi
maşinile de învăţat şi învăţarea programată. Totuşi validitatea metodei sale
cunoscute sub numele de "condiţionare operantă" reiese cel mai clar din
experimentele făcute pe animale. El a pornit de la condiţionarea reflexă a lui
Pavlov ―proces de formare a unui nou reflex sau legături temporare prin
asocierea repetată a unui stimul necondiţionat (sunetul clopoţelului) cu
stimulul indiferent (hrana). El, respectând aceleaşi condiţii, a relevat un nou
tip de condiţionare deosebită de cea pavloviană pe care o numeşte
"condiţionare operantă". Semnificaţia condiţionarii operante consta în faptul
că ea demonstrează un al doilea mod de manevrare a procesului de întărire
(de apăsare, tragere, învârtire) şi astfel subiectul obţine recompensa. Este
faimoasă "cutia lui Skinner" în care un şobolan primeşte hrana dacă apasă pe
o manetă care deschide cutia.

4
B. F. Skinner: Învăţarea operaţională sau condiţionarea operantă1

Atractivitatea evenimentului
Pozitivă Negativă

DA A B
Reîntărire Pedeapsa I
pozitivă

Apariţia evenimentului – stimul

NU C D
Pedeapsa II Reintărire
negativă

Pe baza afirmaţiei că studiul reacţiei este suficient pentru anticiparea


comportamentului behavioriştii nu au reuşit să eludeze faptul că acelaşi
subiect S poate provoca reacţii diferite R (varigenţă) după cum diverşi S pot
stimula sau declanşa aceeaşi reacţie (convergenţă).
Pentru comportamentalişti obiectivul psihologiei era să descopere
factorii determinanţi ai comportamentului: Ce stimuli produc respectivele
răspunsuri observabile? Cum se modifică relaţiile între stimuli şi răspunsuri,
odată cu experienţa? Comportamentalismul era adecvat în special studiului
învăţării. Într-un experiment comportamentalist tipic, când un animal facea o

1
Lector univ. dr. Maria-Liana STĂNESCU, Simpozionul “Tehnologii educaţionale pe platforme
electronice în învăţământul ingineresc”, 9 - 10 mai 2003, Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti

5
anumită acţiune (un răspuns), acest răspuns era urmat rapid de o porţie de
mâncare (un întăritor) şi cercetătorii observau şi măsurau devierile în rata de
răspunsuri a animalului. Ce se întâmplă dacă punem un şobolan (cobai)
căruia îi este foame într-un labirint? El alege un drum, apoi ajunge la şfârşit
unde poate să aleagă să meargă spre dreapta sau spre stânga. Dacă în mod
repetat în cazul în care şobolanul o ia la dreapta este recompensat cu
mâncare acesta va învaţa să o ia la dreapta în acel loc, cel puţin dacă îi este
foame. Dar când se îndreaptă spre dreapta, şobolanul se gândeşte că ultima
oara când a fost în această situaţie şi a luat-o la dreapta i s-a dat ceva de
mâncare; aşa că o să încerce asta încă o dată. Cercetările lui Skinner
dezvoltă un curent behaviorist autonom, denumit analiza experimentală a
comportamentului care promovează totuşi un behaviorism radical.
În esenţă, behaviorismul recurge la studierea comportamentului
pornind de la principiul economiei explicative a schemei S-R: stimul-reacţie,
respingând intervenţia variabilelor intermediare între acestea, considerate ca
intrare şi ieşire. Susţinătorii curentului subliniază rolul mediului înconjurător
în formarea naturii umane şi acorda un rol minor trăsăturilor ereditare.
Behaviorismul este o teorie considerată a fi fundamentală în inovaţiile din
educaţie cum ar fi “maşinile de instruire”, instruirea asistată de calculator,
educaţia bazată pe competenţe (mastery learning), design-ul instruirii,
testarea competenţelor minime, constructivismul social. Deşi, în present,
behaviorismul nu mai este o abordare prea populară în educaţie, este
esenţială înţelegerea conceptelor lor specifice în practica curentă a
tehnologiilor în educaţie.

6
BIBLIGRAFIE:

1. www.educativ.ro

2. www.regielive.ro

3. www.wikipedia.com

4. www.margineanu.ro
5. Manzat Ion, 2007, ,,Istoria psihologiei universale”, Editura Univers
enciclopedic, Bucuresti
6. Zlate Mielu, 2007, ,,Introducerea in psihologie”, Editura Polirom,
Bucuresti
7. Olga D. Moldovan, Sonia Ignat, Dana Balas Timar, 2009,

,,Fundamentele psihologie I”, Editura universitatii Aurel Vlaicu,


Arad