E.

Lovinescu, Mutatia valorilor in cadrul literaturii romane, in

Istoria literaturii romane contemporane, 1928 de Eugen
LOVINESCU
Eugen LOVINESCU Mutatia valorilor in cadrul literaturii
romane
Interpretare de text la prima vedere
"desi, in mod normal, o suta de ani n-ar trebui sa ofere prea multe
posibilitati pentru jocul mutatiei valorilor, fenomenul nu e numai
vizibil, dar chiar izbitor. Explicatia lui sta in faptul ca, pe cand in
culturile de formatie evolutiva dislocarile de sensibilitate se fac
incet, in civilizatiile de formatie revolutionara, cum e a noastra,
dislocarile se fac brusc in toate domeniile: prin-tr-o violenta
sincronizare cu formele de arta ale Apusului, pentru a ne pune
dintr-o data, pe picior de egalitate, fazele intermediare, lente,
organice, au fost suprimate. In afara de aceasta, intrucat
literatura se realizeaza in material verbal si limba noastra n-a luat
inca o forma definitiva, mutatiile devin si mai sensibile de la o
generatie la alta. Nu tot asa e, de pilda, la popoarele cu o
expresie stabilizata de sute de ani; in timp ce limba franceza de
azi, de pilda, si-a pastrat fizionomia avuta pe vremea lui Racine,
de la scrisul lui Eliade Radulescu pana la cel al nostru deosebirea
e incomparabil mai mare.
Revenind la domeniul nostru de experimentare, e o distinctie de
facut intre proza si poezie: tocmai prin caracterul ei de
obiectivitate si de supunere la unele regule mai stabile proza []
prezinta elemente evidente de progres, fara sa prezinte si mutatii
violente. [] Nu acelasi lucru se poate spune si despre poezie:
subiectiva, deci strict individuala, tradusa intr-un material incarcat
nu numai de un sens notional, ci si de infinite sugestii, poezia, la
toate popoarele de altfel, este expusa la variatii mult mai
numeroase si mai brusce, la mode, la curente, la felul de expresie
metaforica, de combinatii ritmice, la o cautare mai staruitoare de
originalitate."
(E. Lovinescu, Mutatia valorilor in cadrul literaturii romane,

in Istoria literaturii romane contemporane, 1928)

intelegerea textului
Teoria mutatiei valorilor estetice sta in centrul sistemului critic
lovinescian; din acest motiv, E. Lovinescu a revenit adesea asupra
ei (inclusiv in paginile de MemoriI), cu explicatii, nuantari si
ilustrari suplimentare. Si acest fragment din Istoria literaturii
romane contemporane, prin care criticul deschide o discutie
teoretica inainte de a-1 analiza pe Vasile Alecsandri, aduce o
precizare si o disociere importanta, privind ritmurile diferite in
care are loc mutatia valorilor estetice in "culturile de formatie
evolutiva", respectiv in "civilizatiile de formatie revolutionara". Se
observa cu usurinta ca, desi Lovinescu se rezuma sa constate, nu
sa evalueze procesul evolutiei si mutatiei, el nu are rezistenta si
vehementa unui Maiorescu fata de "formele fara fond".
Observarea acestei diferente semnificative fata de programul
conservator maiorescian ajuta la o mai buna intelegere a ambelor
atitudini: asa cum organicismul lui Maiorescu poate fi decodat mai
usor prin contrast cu sincronizarea rapida, abrupta, revolutionara
pe care o are in vedere Lovinescu, si viziunea liberala a acestuia
din urma se precizeaza mai exact prin "ruptura" fata de
conservatorismul criticului precursor. Desi Lovinescu este postmaiorescian prin apararea autonomiei esteticului (a disocierii
acestei valori de altelE), el se deosebeste net de mentorul Junimii
prin increderea in posibilitatea ca formele importate sa-si creeze,
in timp, un fond adecvat. Nu e intamplator faptul ca, daca
Maiorescu era polemic fata de agentii culturali ai acestui import
masiv, Lovinescu isi centreaza criticile si ironiile tocmai pe factorii
rezistentei autohtone in fata acestei influente occidentale.
Se remarca, de asemenea, in acest fragment lovinescian (ca si
in altele, destul de numeroasE) o modalitate aproape atipica, in
spatiul cultural romanesc, de a vedea si a considera timpul. Nu
mai este vorba, acum, de acel timp etern sub care se inscriu
marile opere, capodoperele ce scapa de fapt eroziunii timpului.

Nici de timpul "romanesc", oarecum imobil, al vesniciei nascute la

sat (despre care vorbeste BlagA), plasat in afara istoriei si
perceput ca o forma de rezistenta la agresiunile acesteia.
Dimpotriva, factorul timp este pentru Lovinescu durata, oscilanta
in functie de un anumit spatiu: intr-un fel se petrec lucrurile in
culturile occidentale (unde toate etapele unei evolutii culturale au
avut loc in succesiune fireasca, lenta, de-a lungul a secole
intregI), si cu totul altfel intr-o cultura tanara ca a noastra (unde,
avand de recuperat o mare intarziere istoric-culturala, ne
sincronizam intr-un mod aproape "violent", revolutionar,
suprimand "fazele intermediare, lente, organice"). Ultimul termen
indica o realitate de care trebuie tinut cont: organicismul, pentru
a fi unul autentic, necesita o curgere mai ampla si mai linistita a
secolelor, o acumulare lenta, o stratificare fireasca a varstelor
culturale. Or, este limpede ca istoria si geografia Romaniei nu i-au
ingaduit tarii noastre astfel de momente de "respiro", de
constructie sistematica si durabila.
Pe acest fundal teoretic, E. Lovinescu face in acelasi spirit o alta
observatie justa, iesita tot din comparatia Est/ Vest: "dislocarile de
sensibilitate" se fac "incet" in Apus si "brusc" la noi, tocmai
datorita conditiilor specifice, atat de diferite. Pentru cultura
romana, culturile occidentale (si mai ales cea francezA) constituie
un catalizator, un ferment al modernizarii. Prin imitatie, obtinem
formele (formele goale, care ii indignau pe Maiorescu si
EminescU), urmand ca apoi ele sa fie "umplute" cu un fond
specific. Un exemplu de intensitate si rapiditate cu care se
desfasoara acest proces il reprezinta evolutia verbala, modificarile
de limba literara. Daca limba franceza din epoca "si-a pastrat
fizionomia avuta pe vremea lui Racine", in spatiul limbii literare
romanesti, "de la scrisul lui Ebade Radulescu pana la cel al nostru
deosebirea e incomparabil mai mare".
Foarte interesanta si corecta in datele ei este si disocierea
operata intre spatiul prozei si cel al poeziei. Si aici se pot constata
ritmuri diferite de evolutie, mutatii mai lente ori mai rapide, in
functie de specificul fiecarui gen, in parte. Proza, datorita
caracterului ei de obiectivitate si supunerii la un anumit set de
reguli "mai stabile", evolueaza, dar nu intr-un mod atat de izbitor

ca poezia - in esenta subiectiva, individuala, "expusa la variatii

mult mai numeroase si mai brusce, la mode, la curente, [], la o
cautare mai staruitoare de originalitate". Diferenta poate fi
vizualizata mai bine printr-o comparatie: intr-un fel se deplaseaza
si isi modifica directia un vapor de anvergura Titanicului, si cu
totul altfel mai multe salupe rapide, "nervoase", cu trasee
individuale schimbatoare, imprevizibile.
Prin urmare, perspectiva lui E. Lovinescu e nu integratoare, ci
diferentiatoare: mentorul "Sburatorului" modernist vede lucrurile
nu la modul conceptual, categorial, ci, dimpotriva, in dinamica si
imprevizibilul lor, la nivelul unei realitati (istorice, sociale,
culturalE) in permanenta evolutie si metamorfoza. De aceea el nu
se sfieste sa se revizuiasca, uneori, atunci cand considera ca
judecatile de valoare mai vechi isi pierd valabilitatea. Nu numai
literatura se schimba, o data cu timpul: se schimba si criticul care
o comenteaza.

Identificarea particularitatilor stilistice

La analiza frazei lovinesciene, se observa ca ea are o anumita
intindere (si o complexitate pe masurA): integreaza foarte multe
propozitii secundare, facand in pagina un "desen" complicat,
arborescent. Criticul nu mizeaza pe expresivitatea stilului concis,
lapidar, pe propozitia scurta si emfatica. El urmareste ideea in
toate articulatiile ei, adaugandu-i pe "parcurs" nuante care o
imbogatesc si o definesc astfel mai bine. Care credeti ca sunt,
dincolo de avantajele unei asemenea modalitati de constructie a
textului, posibilele dezavantaje? Argumentati.
Identificati neologismele prezente in numar mare in acest
fragment. Se poate explica apelul la cuvintele recent intrate in
limba prin insasi teoria sincronismului fundamentata si aparata de
Lovinescu?
Stilul denotativ este folosit pe spatii largi de catre E. Lovinescu
(inclusiv in acest texT). Pentru a va convinge de adevarul acestei

afirmatii, incercati sa descoperiti utilizari conotative ale

cuvintelor, situatii in care ele sunt folosite cu sens figurat.

Concepte operationale aplicate

Dupa E. Lovinescu, timpul "intervine cu o actiune a carei forta
creste in decursul istoriei, pana a deveni, in zilele noastre,
precumpanitoare". Exista un spirit al veacului (saeculum, cu
termenul lui TacituS) care configureaza intr-un anumit fel viata
omenirii: in fiecare secol, intr-un alt mod. Sincronismul, echivalent
cu aceasta presiune a spiritului veacului asupra diferitelor culturi,
este o forta de coeziune, de unificare. Acestea nu se produc insa
in toata puterea cuvantului, intrucat, "trecute prin medii cu un
indice de refractie variabil, ideile se nationalizeaza totusi". Altfel
spus, la presiunea unui model cultural strain, fiecare cultura
influentata "raspunde" intr-un anumit fel, conform datelor
specificului sau. Diferentele apar, dupa cum se poate vedea, si la
nivelul genurilor literare: in timp ce liricul se sincronizeaza mai
rapid, mai violent si mai "zgmotos" (un exemplu: la foarte putina
vreme dupa Eminescu, marele nostru romantic, Tristan Tzara,
plecat din Moinesti, ajunge sa propage in toata lumea revolutia
dadaista), epicul "prezinta elemente evidente de progres, fara sa
prezinte si mutatii violente". De precizat ca acest "progres" nu
are, asa cum foloseste termenul E. Lovinescu, o conotatie
axiologica. Literatura mai noua nu este superioara celei mai vechi
prin noutatea ei. Noi sunt numai modalitatile scriiturii, tematica,
accentele puse pe unul sau altul dintre elementele de compozitie.
In teoria sincronismului lovinescian intra si aceste precizari, foarte
importante.

Limba si comunicare
Capacitatea si placerea disocierilor (facute de la un plan mai
general si mai inalt, pana la "solul" specificitatilor culturalE) sunt
manifeste la E. Lovinescu, inclusiv la nivelul frazei, in ceea ce

priveste tiparul ei sintactic. Se stabilesc diferente si se fac

distinctii aproape in fiecare fraza a textului, uneori chiar intr-una
si aceeasi propozitie. insa aceste disocieri nu sunt menite sa
determine si sa justifice o excludere a unuia dintre cei doi termeni
(cum se intampla de obicei la Maiorescu, adept al solutiilor
radicale: "ori ori"). La criticul modernist, ipostaza cea mai frecvent
intalnita este aceea toleranta a lui "si si". Descoperiti in text
asemenea perechi de termeni care, desi opusi, coexista si chiar se
completeaza reciproc.