P. 1
1. INTRODUCERE Introducere: 1. Definitia, Obiectul ,

1. INTRODUCERE Introducere: 1. Definitia, Obiectul ,

|Views: 1,574|Likes:
Published by daniel_acost_cluj

More info:

Published by: daniel_acost_cluj on Jan 19, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/10/2013

pdf

text

original

1. INTRODUCERE Introducere: 1. Definitia, obiectul , denumirea, scopul, importanta, metoda si impartirea Istoriei bisericesti universale.

Este doua expune auxiliare indeobste cunoscut si acceptat (sau faptul tehnica) ca si Introducerea in studiul Istoriei bisericesti universale este de feluri: introducerea definitia, formala metoda, a introducerea materiala. Cea dintai, introducerea formala, obiectul, si impartirea, Istoriei stiintele bisericesti bibliografia generala

universale. Cu alte cuvinte, introducerea formala se ocupa cu problemele formale, tehnice, si metodice ale studiului ei. A doua, introducerea materiala, studiaza si expune situatia lumii greco-romane si a iudaismului in epoca aparitiei crestinismului, numindu-se si "preistoria crestinismului". Prin urmare, introducerea formala ne initiaza in obiectul, natura, mijloacele si cerintele studiului nostru, in timp ce introducerea materiala ne prezinta epoca si terenul pe care a aparut crestinismul si ne pregateste pentru a intelege situatia lui in lumea veche. a) Definitie: De-a lungul timpului, disciplina noastra a fost definita in mod deosebit de cei care s-au ocupat cu ea. De pilda, istoricul german Kurt Dieter Schmidt sustinea ca "Istoria bisericeasca nu este altceva decat istoria lui Hristos care lucreaza mai departe in lume" (Die Kirchengeschichte ist nichts weniger als die Geschichte des in der Welt fortwirkenden Christus". De aceea, conchide el, Istoria Bisericii constituie o parte indispensabila Teologiei, caci Hristos este cel ce lucreaza in Biserica. Ceva mai inainte, renumitul istoric bisericesc de la
1

Cernauti, Eusebiu Popovici, dadea o definitie asemanatoare: "Istoria Bisericii privita in sine - zicea el - este dezvoltarea Bisericii in cursul timpului, iar stiinta istoriei bisericesti sau istoria Bisericii ca stiinta are de obiect a cerceta, a cunoaste si a expune stiintific cum s-a dezvoltat Biserica in cursul timpului". Consideram insa ca cea mai completa, definitia data de regretatul Pr. Prof. Ioan Ramureanu in manualul de I. B. U., ed. 1987, si anume: "Istoria bisericeasca universala este cercetarea si expunerea metodica a vietii Bisericii crestine in general, privite in dezvoltarea si actiunea ei interna si externa". Cu alte cuvinte, ea studiaza si expune sistematic, in toata complexitatea ei, viata Bisericii si dezvoltarea ei de-a lungul timpului. b) Obiectul: De la bun inceput, trebuie precizat un lucru, si anume acela al intelesurilor pe care il are termenul de istorie. Notiunea de istorie provine de la termenul grecesc istoria, care insemna cercetare, informare si chiar povestire. Verbul istorew inseamna a cauta sa stii, a sti, a cunoaste, desemnand atat dorinta de a sti, cat si cunoasterea insasi. De la greci, termenul a fost imprumutat si de romani in cuvantul historia, avand cam aceeasi acceptiune de povestire, descriere. Mai tarziu, termenul a fost preluat si de alte popoare, cu intelesul atat de intamplare, cat si de povestire (Geschichte; Histoire; Storia; History ...). Atsazi cuvantul istorie are doua sensuri: unul obiectiv si altul subiectiv. }n sens obiectiv, istoria este viata din trecut, totalitatea faptelor intamplate, istoria de fapt, iar in viata
2

bisericeasca viata din trecut a Bisericii. În sens subiectiv, numit si tehnic, istoria este cercetarea si expunerea stiintifica a faptelor istorice, adica studiul vietii istorice. Istoria, ca fapt, este obiectul de studiu al istoriei ca stiinta. Deci faptele sunt istoria in sens obiectiv, iar studiul lor este istoria in sens subiectiv. Ca stiinta, istoria poate studia atat dezvoltarea intregii omeniri de-a lungul secolelor, cat si a unei parti din ea sau a unei institutii. Obiectul Istoriei bisericesti universale este Biserica crestina, infiintata in de intelesul catre de comunitate nostru religioasa-morala, Hristos pentru Domnul Iisus

mantuirea lumii. Biserica este un asezamant divino-uman. Prin originea, doctrina, spiritul, scopul si puterile ei, ea are caracter supranatural, dumnezeiesc. Prin membrii care o constituie, prin formele pe care le-a luat de-a lungul timpului, prin manifestarile membrilor ei, ea are caracter omenesc. Istoria bisericeasca cerceteaza Biserica in latura ei omeneasca, in cresterea, formele si manifestarile ei istorice, accesibile cunoasterii si studiului. Biserica crestina are o istorie complexa. Dintr-o comunitate mica, cu forme simple de organizare, doctrina si cult, ea s-a dezvoltat, ajungand la forma ei de astazi. Ea s-a aflat in anumite raporturi cu lumea, primind unele influente si influentand, la randul ei lumea, societatea si cultura. De aici, doua dimensiuni ale dezvoltarii Bisericii, si anume: Biserica are o instorie externa, a intinderii si a raporturilor ei cu lumea cealalta, si o istorie interna, a vietii, organizarii si actiunii ei launtrice.
3

Istoria cultura. Istoria

externa

priveste

Biserica

in

contactul

si

raporturile ei cu statul, societatea si celelalte religii, morala si interna priveste intinderea crestinismului,

organizarea Bisericii, formularea doctrinei, luptele interne, cultul, viata, disciplina, literatura si arta ei. Studiind deci viata bisericii in general, Istoria bisericeasca universala precizeaza situatia si rolul crestinismului in viata omenirii. c) Denumirea acestei discipline difera dupa istoricii bisericesti si anume: unii o numesc "Istoria bisericeasca", "Istoria Bisericii) Bisericii" sau "Istoria bisericeasca (sau a generala" sau "universala". Altii o numesc

"Istoria crestinismului", "Istoria religiei crestine" sau "Istoria crestina a religiei" etc. d) Scopul Istoriei bisericesti universale este cunoasterea si intelegerea desfasurarii vietii crestine sub toate aspectele ei, de la inceput si pana astazi, in toata lumea. Biserica a avut nu numai viata religioasa-morala, ci si sociala si culturala. De aceea istoria ei este o parte foarte importanta a istoriei universale. Scopul final al studiului istoriei bisericesti universale este cunoasterea in si intelegerea lui situatiei mai actuale a Ea crestinismului, organizatiile importante.

incearca sa cunoasca faptele istorice in cauzele, evolutiei si legatura lor. Ea intelege si explica miscarile si schimbarile produse in viata Bisericii de la inceputul ei si pana astazi. e) Importanta Istoriei bisericesti universale consta in faptul ca ea studiaza constituirea si organizarea Bisericii crestine, doctrina, cultul, actiunile crestinismului in decursul a
4

aproape doua mii de ani. Fara studiul Istoriei bisericesti nu se poate cunoaste si intelege crestinismul in organizarea si viata sa bisericeasca trecuta si prezenta. De aceea, Istoria bisericeasca universala este o disciplina de baza, de cultura teologica larga si indispensabila in studiul teologiei. Trebuie insa combatut curentul protestant numit "istorism" care cauta sa explice crestinismul in chip rational, ca pe un fapt natural, poate chiar organic, facand abstractie de factorul supranatural. Noi avem in vedere faptul ca prin grija pe care ne-o poarta Pronia divina) Dumnezeu intervine in lume in evenimentele istorice. f) Împartirea Istoriei bisericesti universale: Este de doua feluri: dupa continut (numita si logica sau reala) si dupa timp (numita cronologica). Dupa raspandirea continut, Istoria bisericeasca crestinismului, in raporturile este cu privita lumea, in in

formularea invataturii lui, in organizatie, cult, viata morala, literatura, arta. Dupa timp, Istoria este impartita pentru studiu in perioada mai mari sau mai mici (periodizare), desi viata istorica formeaza si prin continut si in timp un tot continuu, unitar. Împartirea Istoriei bisericesti universale difera la diferiti cercetatori. Unii, cei mai multi, au impartit-o in trei evuri: antic (vechi), mediu (de mijloc) si modern (nou). De pilda, autorii lucrarii "Ökumenische Kirchengeschichte", Kaiser Grünewald, 1983, isi intituleaza cele trei volume: "Alte Kirche und Ostkirche" (I); "Mittelalter und Reformation" (II) si "Neuzeit" (III).
5

Aplicata mai intai la studiul filologiei, aceasta impartire de conceptie umanista a fost insusita mai intai de istoria universala laica si apoi si de cea bisericeasca. Istoricii nu sunt insa toti de acord in ceea ce priveste limitele evurilor, adica referitor la inceputul si sfarsitul lor. Cel mai adesea, sfarsitul evului antic si inceputul evului mediu este pus in Istoria bisericeasca aproximativ intre anii 600-800. Chiar si aici unii istorici socotesc incheiat evul mediu cu imparatul Justinian (527-565), iar altii cu Papa Grigorie cel Mare (590-604). Altii considera evul antic incheiat cu Carol cel Mare (768-814). Evul mediu este socotit ca intinzandu-se pana la sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul secolului al XVI-lea (Renasterea, Reforma). La randul lor, evurile se impart in perioade mai mici, numite epoci. Istoria bisericeasca in lumea greco-romana. universala Aceasta caracterizeaza este epoca evurile mai astfel: in evul antiv, crestinismul s-a raspandit si s-a organizat cea importanta deoarece acum are loc: constituirea Bisericii, a doctrinei si a cultului; acum au loc persecutiile si Sinoadele ecumenice, acum traiesc marii Parinti si Scriitori bisericesti. În evul mediu asistam la convertirea la crestinism a popoarelor germane, slave si altele. Acum creste puterea papala, se diferentiaza si la 1054 se despart Bisericile in orientala (Greaca, Ortodoxa) si occidentala (Latina, RomanoCatolica); se produc o serie de conflicte intre papalitate si puterea lumeasca. În evul modern se constata o descrrestere a puterii papale prin dezbinarea produsa in lumea catolica de catre
6

Reforma protestanta. Pe de alta parte, Biserica ortodoxa a cazut in mare masura sub stapanirea turceasca, are loc acum formarea de Biserici nationale autocefale. În general se inregistreaza o raspandire accentuata a curentului laic, antibisericesc. Desi relativa, subiectiva si conventionala, diferind intre Orient si Occident, impartirea in evuri sau perioade mai mici este necesara. Spre deosebire insa de aceasta impartire, istoricii bisericesti romani (Eusebiu Popovici si autorii manualului de I. U. B. din 1975) au adoptat impartirea in perioade. Iata care sunt acestea: Perioada I cuprinde intervalul de la inceputul crestinismului pana la 324, de cand Constantin cel Mare (306337) domneste singur peste tot Imperiul roman. Este perioada de confruntare a Bisericii cu lumea antica. Altii considera ca perioada I se intinde pana la 313 (Edictul de la Mediolan). Perioada a II-a: intre anii 324-787 este perioada Sinoadelor ecumenice si a Parintilor bisericesti. Acum s-a realizat biruinta Ortodoxiei asupra ereziilor, consfintita la 11 martie 843 prin Duminica Ortodoxiei. Perioada a III-a: intre anii 787-1054 este epoca de cristalizare a catolicitatii sau universalitatii Bisericii. Perioada a IV-a, incepand cu anul 1054 merge pana spre sfarsitul secolului al XV-lea. Este perioada confruntarii dintre Ortodoxie si Romano-Catolicism si a marilor conflicte dintre papalitate si principii apuseni. Acum au loc cruciadele, se dezvolta scolastica si, in anul 1453, caderea Constantinopolului sub turci. Perioada a V-a, se intinde din secolul al XVI-lea pana in
7

secolul al XVIII. Este perioada marilor framantari provocate de Reforma protestanta in sanul Bisericii Romano-Catolice si a marilor nemultumiri social-politice care vor pregati Revolutia franceza din anul 1789.. În urma conciliului de la Trident, dupa anul 1564, Biserica Romei s-a individualizat, numindu-se Biserica Romano-Catolica, a realizat unele reforme interne si a intreprins mai misiuni crestine in alte continente. Perioada a VI-a, ultima, se intinde de la 1800 pana azi. Este epoca divizarii crestinismului, a intaririi curentului laicizant, a constituirii, in Rasarit, a multor Biserici Ortodoxe nationale autocefale si a stradaniilor ecumeniste din secolul al XX-lea cu scopul de a se reface unitatea Bisericii universale. O alta impartire are K. D. Smidt, Kirchengeschichte..., p. 2326. g) Metoda: Istoria bisericeasca universala foloseste, in studiile sale, metoda istorica generala, respectand cele 5 principii generale: 1, cunoasterea izvoarelor; 2. verificarea izvoarelor; 3. analiza critica a izvoarelor; 4. cercetarea lor evolutiv-genetica si 5. expunerea sistematica a ideilor. Aceasta presupune o buna cunoastere a documentelor si izvoarelor, precum si justa lor intelegere si interpretare. Studiul documentelor trebuie sa se faca in mod critic si comparativ in vederea expunerii adevarului istoric. Din punctul de vedere al metodei, Istoria bisericeasca universala trebuie sa fie: documentata, adica intemeiata pe documente, sa fie critica, pragmatica, genetica, obiectiva, nepartinitoare. Istoria bisericeasca este si reigioasa. Ea are in vedere existenta lui Dumnezeu si raporteaza la El in mare cauzalitatea si finalitatea evenimentelor. Istoricul bisericesc recunoaste in
8

aparitia lui Iisus Hristos, in invatatura si Opera Lui, in intemeierea si perpetuarea Bisericii crestine, fapte divine, a caror explicatie nu se poate face numai prin considerarea factorilor umani. BIBLIOGRAFIE in limba romana B. BERCEANU, I. PANAITESCU, Prezentarea lucrarilor stiintifice metodologice, Bucuresti, 1968. A. AVRAMESCU si V. CINDEA, Introducere in documentarea stiintifica, Bucuresti, 1960. N. GEORGESCU-TISTU, Scris si carte. Istorie-tehnicasemnificatie, Bucuresti, 1948. Pr. Prof. MILAN SESAN, Periodizarea in istoria bisericeasca universala, 1939 si in "Altarul Banatului" III, Caransebes, 1946, nr. 1-6, p. 391-411. Prof. T. M. POPESCU, }ndrumari metodice de lucru pentru studentii in teologie, in "Studii Teologice", VIII (1956), nr. 7-8, p. 498-530. A. SACERDOTEANU, Metoda alcatuirii unui studiu de istorie, Bucuresti, 1967. A. SACERDOTEANU, }ndrumari in cercetarile istorice, Bucuresti, 1943. 2. Izvoarele istoriei bisericesti universale Definitie: Prin izvoarele istorice se intelege materialul documentar care poate servi la cunoasterea faptelor. Acestea se impart, de obicei, dupa: originea, caracterul sau forma lor astfel: - originale (numite si directe sau imediate), si
9

- derivate (indirecte sau mediate); - oficiale si particulare; - scrise, orale si monumentale (arheologice); - ramasite sau resturi (Überreste); - traditii. O alta impartire este aceea in: - divine - cartile Sfintei Scripturi si - omenesti. Apoi: crestine si necrestine. Importanta cunoasterii si a folosirii izvoarelor este fundamentala. Ele sunt marturii materiale si spirituale despre existenta, actiunea, rolul si importanta oamenilor, institutiilor, ideilor care au facut Istoria. Pentru a scrie istoria este neaparat necesara cunoasterea si studiul critic al izvoarelor (documentelor) ("pas de documents, pas d'histoire"). Cum istoria nu se poate sprijini decat pe fapte autentice, sigure, critica istorica are o importanta fundamentala. Izvoarele necesare pentru studiul Istoriei bisericesti universale sunt adunate in colectii sau editii au fost impartite de unii istorici bisericesti in mai multe grupe. De pilda, manualul de I. B. U. din 1987 le imparte in 10 grupe, si anume: I. Colectii principale - Migne J. P. Patrologiae cursus completus II. Acte sinodale: J. D. Mansi, Conciliorum nova et amplissima collectio... III. Acte martirice. Vieti de Sfinti. Acta Sanctorum IV. Enchiridioane (Enchiridia) V. Izvoare pentru istoria Patriarhiei de la Constantinopol si a Imperiului bizantin
10

VI. Acte papale. Vieti de pai. Concordate VII. Legi si canoane VIII. Simboale. Marturisi de credinta IX. Liturghii X. Inscriptii 3. A se vedea fotocopiile 4. Disciplinele auxiliare. Bibliograia generala a Istoriei bisericesti universale a) Disciplinele auxiliare Daca Istoria bisericeasca universala ofera un ajutor substantial tuturor celorlalte discipline teologice, la randul ei si aceasta este ajutata de o serie de alte discipline, ca: Studiul Noului Testament, Patrologia, Istoria Dogmelor, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, s. Arheologia a. crestina, Istoria Cronologia, Liturgica, Dreptul bisericesc, Simbolica, Dogmatica, Bizantinologia, Îndeosebi, bisericeasca universala are legaturi stranse cu Patrologia si Istoria Dogmelor. ştiinte auxiliare propriu-zise sunt cele ale istoriei in general: - Filologia - pentru cunoasterea limbii documentelor; - Paleografia - pentru citirea scrierii vechi; - Epigrafia - pentru citirea inscriptiilor; - Numismatica - pentru cunoasterea monedelor si medaliilor vechi; - Heraldica - pentru cunoasterea stemelor; - Diplomatica - pentru tehnica si citirea documentelor;
11

- Sfragistica - pentru cunoasterea sigiliilor si a pecetilor; - Arheologia si Istoria Artei; Filosofia istoriei; Geografia istorica si Cronologia. Cronologia - studiaza timpul, asa cum a fost impartit si socotit la diferite popoare. Împartirile mai importante sunt acelea in ere (aera), si anume: Era romana, care innumara anii de la intemeierea Romei (ab urba condita, a. u. c., sau post urbem conditam), cu 753 de ani inainte de era crestina: Anul I al erei crestine este anul 753 al erei romane. Era greaca (a olimpiadelor), care incepe la anul 778 inainte de era crestina (inceputul jocurilor olimpice, care se repetau din 4 in 4 ani; de aceea, olimpiadele formeaza serii de cate 4 ani). Ziua de 1 iulie a olimpiadei 195 coincide cu 1 iulie al anului I de la HS. Era consulara socotea anii dupa consuli sau dupa sefii bisericesti sau lumesti; Era martirilor sau diocletiana, socotita de la 29 august 284; Era spaniola, de la 38 inainte de era crestina. Este data cand Spania a fost cucerita de imparatul Augustus; Era mauritana, de la anul 40 dupa Hristos (Mauritania devine provincie romana); Era Seleucizilor, in Siria, de la 311/312 inainte de Hristos, cand a avut loc batalia de la Gaza; Era de la Tyr, de la 125 inainte de Hristos; Era de la Avraam, de la 2017 inainte de Hristos; Era mahomedana, de la 16 iulie 622, cand a avut oc hedjira, adica plecarea lui Mohamed de la Mecca la Medina. Contine ani lunari de cate 354 de zile si a fost folosita de turci
12

pana la 1927 (=1346), cand a fost adoptat calendarul european. Pentru Istoria bisericeasca mai importante sunt: Era de la facerea lumii (era lumii), al carei calcul a variat. De pilda, la evrei, incepea la 3761 inainte de Hristos, in Apus 3943, in Orient 5492, la Alexandria 5508 si la Constantinopol 5509, socotind Anul de la 1 septembrie. Cronicarii bizantini variaza in calculul lor de la facerea lumii, si mai ales "Era de la Hristos" (post Christus natum, p. Chr. n.), numita si "Era Crestina" sau "Era noastra". Era crestina a fost calculata de calugarul Dionisie Exiguus (cel Mic, +540), originar din Scythya Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea), pe cand se afla la Roma, in anul 525-526. De aceea s-a numit si "era dionisiana". Dupa calculul facut de Dionisie cel Mic, Iisus Hristos s-a nascut la 25 decembrie 753 a. U. c. Dar calculul sau era gresit cu 4 sau 5 ani, pentru ca Mantuitorul s-a nascut inainte de 753 a. U. c. si anume inainte de anul 750, pentru ca se stie ca in acest an a murit Irod. Ori, Mantuitorul s-a nascut inainte de moartea lui Irod, cu un an sau doi. Dupa toata probabilitatea, Iisus s-a nascut in anul 748 sau 749 ab Urbe condita, deci cu 4 sau 5 ani inainte de inceputul erei crestine, calculata de Dionisie cel Mic in 753 a. U. c. Totusi, anul 753 a ramas pana astazi in stabilirea evenimentelor din istoria universala, corespunzand cu anul 1 al nasterii lui Hristos. În ceea ce priveste inceputul anului, acestea a fost variat la diferite popoare: 1 ianuarie, 1 martie, 25 martie, 1 septembrie. Biserica Ortodoxa isi incepe anul bisericesc la 1 septembrie. Începand din secolul al XVI-lea, s-a generalizat
13

anul laic cu 1 ianuarie. Calendarul iulian, adoptat si de crestini, are anul civil mai mare decat anul solar real cu 11 minute si 14 secunde. El a fost indreptat in Apus sub Papa Grigorie XIII, in anul 1582, primind si numele de calendar gregorian sau stilul nou. Din secolul XVIII el a fost adoptat si de protestanti. Cele mai multe dintre Bisericile Ortodoxe au indreptat calendarul Iulian, numit si "stilul vechi", prin hotararea Sinodului tinut la Constantinopol in anul 1923, insa unele il pastreaza inca nemodificat, ramanand in urma cu 13 zile fata de calendarul indreptat. Calculul indictioanelor. De la Constantin cel Mare (306337) sau de la fiii lui s-au introdus, in impartirea timpului, serii de cate 15 ani, numite indictioane. Ele erau de mai multe feluri: constantinopolitan, roman (pontifical), cezarian (constantinopolitan). Importante pentru Istoria bisericeasca universala mai sunt: Bizantinologia, Slavistica si Orientalistica. b) Bibliografia generala a Istoriei bisericesti Universale Mai poarta denumirea de "Istoria istoriei bisericesti universale" si incepe cu scrierile Noului Testament. 1. Istorici bisericesti greci si latini: a) Istorici bisericesti greci: Hegesip (+180) - a scris "Memorii" (ipomvhmata) Iuliu Aficanul (+240-250) - a scris "Cronografii", in 5 carti , de la facerea lumii pana la anul 217 (221) d. Hr. E socotita prima incercare de istorie crestina universala. Epifaniu (+403), ep. de. Salamina (Cipru) - a scris
14

"Panarion" (Cutiuta cu medicamente) sau "Contra tuturor ereziilor" (circa 80 de erezii). Eusebiu al Cezareei Palestinei (+340) este considerat "parintele Istoriei bisericesti". A scris o "Cronica" a lumii, de la Avraam (2016) i. Hr. pana la anul 302 d. Hr.; "Istoria bisericeaza", in 10 carti - tradusa in "P. S. B." Expune evenimentele de la nasterea lui Hristos pana la anul 324; e foarte valoroasa; "Despre martirii din Palestina", istoriceste persecutia crestinilor dintre anii 303-311; "Viata Fericitului Constantin", in 5 carti, scrisa in anul 337, dupa moartea imparatului (tradusa si in rom.). Istoria bisericeasca a lui Eusebiu a fost continuata de 3 istorici: Socrate (439), Sozomen si Teodoret. Pe acestia i-a rezumat, pe la 530, Teodor Lectorul in lucrarea "Istoria tripartita" care istoriceste evenimentele de la anul 439 pana la anul 527. Au mai scris in secolul V: Filip de Side - "Istoria crestina"; Filostorgiu (+dupa 425) "Istoria bisericeasca" (era istoric arian); Gelasiu de Cizic; Ioan Malalas, adica Retorul (+577) a scris "Istoria universala" de la facerea lumii pana la 574 d. Hr.; Paladie Scolasticul (+inainte de 431) a scris "Istoria lausiaca" sau "Lausiakonul", in care face istoria vechiului monahism crestin. În epoca postpatristica (dupa decolul VIII) amintim pe istoricii: Gheorghe Monahul (Amartolos, secolul IX) care a scris un Cronograf, de la facerea lumii la 843; Teofan Marturisitorul (752-818) Cronograf care istoriseste evenimentele cuprinse intre 284-813 (caderea imparatului Mihail I Rangabe). Altii: Nichifor Calist Xantopol (+1341), cu
15

Istoria bisericeasca si Nichifor Gregoras (+1360) cu Istoria bizantina. b) Istorici latini: - Lactatiu (secolul IV) De mortibus persecutorum anterioara lucrarilor lui Eusebiu de Cezareea; - Fericitul Ieronim (+420) - traduce si continua Cronica lui Eusebiu; - Rufin (+410) - a tradus 9 carti din Istoria lui Eusebiu, adaugand 2 carti ale sale; merge pana la anu; 395; - Sulpiciu Sever (+420) - a scris "Historia sacra" o cronica universala in 2 carti, de la crearea lumii pana la anul 400 d. Hr.; - Paul Orosius - Historiae adversus paganos, in 7 carti. E o istorie universala de la Adam la anul 417. Altii: Prosper de Aquitania; Casiodor (+583), Grigorie de Tours (+593-594) cu "Historia Francorum" si Isidor de Sevilla (+636) cu o Cronica universala de la facerea lumii la 615 d. Hr. În evul mediu au scris: Beda Venerabilul (secolul VIII), episcopul german Haymo (secolul IX); Anastasie Bibliotecarul (secolul IX), Anselm de Havelberg (1158), Otto din Freising; Ptolemeu de Lucca (1326), si altii. 2. Din perioada Renasterii si Reformei amintim pe: Laurentiu Valla si Nicolae de Cusa (secolul XV), care au adus critici temeinice tezei papale despre primatul papal, combatand cele doua falsuri: Donatio Constantini si Decretaliile pseudoisidoriene; - Matthias Flacius (Vlaich) Illyricus, protestant - a scris "Centuriile de Magdeburg"
16

(1559-1574)

istoricind

evenimentele primelor 13 secole. - Caesar Baromus - catolic - raspunde in "Annales ecclesistici" (12 vol., Roma, 1588-1607). Cuprinde istoria bisericeasca pana la 1198. Continuata de H. Spondanus, la Paris, pana la 1646 si revizuita in mai multe randuri. Atat "Centuriile" cat si "Annales" sunt partinitoare, confesionale (Vezi H. Zimmermann, Veacul intunecat). 4. Lucrari originale au scris: În Franta in secolul XVII: Noël Alexandre; Seb. Lenain de Tillemont; Fleury - catolic. În Germania: G. Arnold, J. L. Mosheim, August Neander, F. Chr. Baur, W. Möller - protestanti (secolul XVIII-XIX). Apoi Adam Möhler, C. J. Hefele, J. Hergenroether, J. Döllinger s. a. romano-catolici. Alti protestanti mai tarziu: Adolf von Harnock, Albert Hauck, Gustav Krüger, Hans Lietzmann sau catolicii: Albert Ehrhardt; Karl Bihlmeyer; Fr. J. Dölger; la francezi: L. Duchesne, H. Leclercq, Emil Amann, P. Batiffol, G. Bardy, Jacques Zeiller, A. Flich, V. Martin - Histoire de l'Eglise depuis les origines jusqu'à nos jours, Paris, 1934 si conitnuare (catolici). La ortodocsi: Greci: Dositei, patriarhul Ierusalimului (+1707), Despre patriarhii de Ierusalimului, Costachi; t. Bucuresti, I-IV, 8 1715; Meletie, 1841-1843; Mitropolitul Atenei (+1718( - Istoria bisericeasca, 3 vol. trad. Veniamin vol., Iasi, Ghenadie (Arabagioglu), mitropolit de Heliopolis "Istoria Patriarhiei ecumenice (greceste) Atena, 1953; Panaghitis Bratsiotis, arhiepiscopul Alexandria N. Moschiopoulos; (greceste) Alexandria,
17

Hr. Istoria 1935;

Papadopoulos, Bisericii Idem, din Istoria

Atenei

(62-1934),

Bisericii din Ierusalim, Ierusalim si Alexandria, 1910; Basilios Stavridis, Histoire du Patriarcat Oecuménique de Constantinople, in "Istina", Paris, nr. 2/1970, p. 131-273. La rusi: Filaret, mitropolitul Cernigorului "Istoria Russkoi Terkvi", t. I-V (988-1826), Cernigov, 1862. N. Glubokovski, Ruskaia bogloslovskaia nauka v eia istoriceskom razvitii, Varsovia 1928. E. Golubinski, Istoria Ruskoi Terkvi. V. V. Bolotov, A. P. Lebedev, M. Zernov, Eastern Chisstendom, London, 1961; Idem, The Russians and theiy church, London, 1965. La Bulgari - M. E. Posvon "Istoria bisericii crestine", Sofia I-II, 1933, 1935; trad. in l. rusa "Istoria hristianskoi Terkvi, pana la 1054, Bruxelles, 1964. La romani: Mitropolitul Veniamin Costachi a tradus lucrarea lui Meletie al Atenei "Istoria bisericeasca", t. I-IV, (8 vol.), Iasi, 1841-1843. Mitropolitul Iosif Gheorghian a tradus: Istoria bisericeasca si Viata lui Constantin cel Mare, a lui Eusebiu de Cezareea, Bucuresti, 1896; - Istoria bisericeasca a lui Sozomen, Bucuresti, 1897; - Istoria bisericeasca a lui Evagrie, Bucuresti, 1899; - Wl. Guettée, Papalitatea schismatica. Roma in raporturile sale cu Biserica Orientala, Bucuresti, 1881; - Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Kesariei Kapadociei, Bucuresti, 1898; - Eusebiu Popovici (+1922) - Kirchengeschichte, III, Bönde, Czernovitz, 1882, trad. in sarbeste de Moisi Stoikov,
18

1912, apoi in romaneste de Atanasie Mironescu, fost Mitropolit Primat sub titlul: Istoria bisericeasca universala si statistica bisericeasca, ed. a 2-a, t. I-IV, Bucuresti, 19251928. Ioan 1932, Idem, Istoria bisericeasca universala de la 1054 pana azi, t. II, ed. a 2-a, Bucuresti, 1932. Alti istorici romani: T. M. Popescu, T. Bodogae, George Stanescu, Gh. I. Moisescu, St. Lupsa, Al. Filipascu, Al. Ciurea, N. Serbanescu, M. Pacurariu, A. Jivi, I. G. Coman, M. Sesan, I. Ramureanu, V. Ionita. Pentru bibliografie straina: Fr. Heyer, Konfessionskunde, Berlin-New-York, 1977. Kurt Dietrich Schmidt, Grundriss der Kirchengeschichte, 6 Auflage, Göttingen, 1960. R. Kottje und B. Moeller, Ökumenische, Kirchengeschichte, 4 Auflage, Bd. I-III, München, 1983. Jürgen 1974). Ahrendts, Bibliographie zur alteuropäischen Religionsgeschichte, 2. Bond., 1965-1969, Berlin (New-York, (Irineu) Mihalcescu Istoria bisericeasca universala cu notiuni de Patrologie, t. I, vol. 1, Bucuresti,

19

2. PERIOADA ÎNTA1I (PÂNĂ LA 324). ÎNTEMEIEREA BISERICII ŞI RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI. 1. STAREA LUMII GRECO-ROMANE ŞI IUDAICE LA APARIŢIA CREŞTINISMULUI 1.1. Starea lumii greco-romane Mantuirotul s-a nascut la "plinirea vremii" asa cum ne spune Sfantul Apostol Pavel la Galateni, IV, 4. Cu alte cuvinte, in acel moment conditiile venirii Sale erau pregatite. Iar El a intemeiat Biserica pentru a-i continua lucrarea mantuitoare pe care El a savarsit-o pentru rascumpararea oamenilor. Întrucat Mantuitorul s-a nascut si a activat in Palestina, care a devenit astfel leaganul crestinismului, se cuvine sa cunoastem situatia in care se afla aceasta in momentul intemeierii Bisericii. Asadar, Palestina facea parte din Imperiul roman. Acest imperiu era un stat universal, avand Marea Mediterana la mijloc. El se intindea pe trei continente, de la Oceanul Atlantic si Marea Nordului pana la granita Armeniei, Arabiei si Marea Rosie, din Britania, de la Tin si Dunare pana la marginea Saharei si a Etiopiei. Întinderea cea mai mare a avut-o sub imparatul Traian (98-117), cand Imperiul roman cuprindea si Dacia, ajungand pana la Marea Caspica si Golful Persic. Denumit si "lumea" (oixovmenh, Luca, II, 1), la venirea Mantuitorului acest imperiu se afla la apogeu ca intindere, putere si organizatie. Din punct de vedere politic Împaratul Augustus (31. i. d. Hr. - 14. d. Hr.) a creat un sistem politic numit "Principatul", deoarece imparatul, cu toate ca impartea puterea suprema cu Senatul roman, se considera "Princeps", adica primul dintre senatori. Sistemul acesta va fi desfiintat de
20

imparatul Diocletian (284-305), care va inaugura un nou sistem politic numit "Dominatul". Desi nu se cunoaste cu exactitate cifra populatiei Imperiului roman din timpul lui Augustus, unii istorici o apreciaza cu probabilitate intre 60-120 de milioane. Între orasele mai importante amintim: Roma (caput mundi), Alexandria (cu marea sa biblioteca), Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina, Lugdunum, (Lyon) si altele. Conducerea statului o avea Împaratul si Senatul (numita diarhie), iar Imperiul era impartit in provincii de trei categorii: 1. provincii imperiale, conduse de un legat, care reprezenta pe imparat (numit legatus Augusti pro praetore); 2. provincii senatoriale, conduse de un proconsul. }n aceste provincii romanizarea a fost foarte puternica. 3. Mai existau unele provincii cu o situatie speciala, conduse de un procurator (epitropos), cum au fost: Egiptul, Palestina si Mauritania. Provinciile erau conduse de un concilium pe cand orasele se conduceau singure. Comunicatia in Imperiu era relativ usoara si intensa, facandu-se atat pe mare, cat si pe uscat, unde exista o retea de drumuri foarte bine inzestrata. Ordinea si linistea Imperiului erau asigurate de catre armata, functionari si legi la adapostul carora erau garantate pacea, cultura si siguranta. Prin pacea impusa noilor teritorii cucerite (pax romana) s-a creat acestora o situatie binefacatoare, apreciata chiar si de crestini. Întrucat in teritoriul Imperiului granitele au fost desfiintate, au fost facilitate legaturile dintre popoare ca si amestecul populatiei de diferite neamuri. Acum marile orase se internationalizeaza, iar cultura se unifica aducand un mare aport la insasi
21

unificarea statului. Aceasta a permis si intinderea culturii (eleniste, de la Alexandru cel Mare +323 i. d. Hr.). Limba comunca mai folosita era limba greaca in dialectul comun - h xoinh dialextos -, in care au fost scrise si cartile Noului Testament. Acest dialect era inteles si vorbit aproape in intregul imperiu si, mai ales, in Rasarit si in orase. de aici elenizarea s-a raspandit tot mai mult, contribuind si la romanizarea provinciilor si la unirea culturala a acestora. totusi, unele provincii si-au pastrat inca specificul lor, iar populatiile barbare se adaptau mai putin culturii grecoromane. Starea religioasa Popoarele vechi, in afara de poporul iudeu, erau politeiste si idolatre, fiecare popor avandu-si religia sa. Romanii, buni diplomati, le tolerau pe toate, in afara de acele culte care erau socotite periculoase, ca cel al druizilor din Galia, unele culte siriene si egiptene, apoi crestinismul. Religia de stat a romanilor era in decadenta. Augustus, primul imparat roman, s-a autointitulat si "Pontifex maximus", fiind seful religios suprem al romanilor. Ca si religia romana, si cea greceasca era in plina decadenta. O anumita preponderenta o aveau misterele - mai ales cele din Eleusis, care, prin caracterul lor mistic, aveau o mare influenta. Îndeosebi unele zeitati orientale ca Cybele, Attis, Isis, Osiris, erau foarte populare. Multe dintre ele aveau chiar si idei religioase, ca: idea de pacat, de renastere, de curatire, de nemurire, aveau unele rituri si ospete sacrale, erau entuziaste si prozelitiste, Forate tindeau era spre cultul monoteism zeului si universalism. popular
22

Mithra

(mithraismul) zeul soarelui (deus sol invictus), adorat mai ales de armata care l-a raspandit in toate provinciile, in secolul III-IV d. Hr. În urma amestecului de popoare si de culte, in Imperiul roman s-a nascut un puternic curent numit "Sincrestim religios" sau theocrasie care tindea sa formeze o religie universala prin inlaturarea unora dintre religiile popoarelor. Se raspandea acum tot mai mult idea de mantuire, de monoteism, de raspundere morala, de ispasire personala, contribuind astfel ;a pregatirea terenului pentru primirea crestinismului. Nevoile religioase si morale erau marite, fara ca religiile si cultele pagane sa le poata satisface. Acestea nu invatau morala, cum facea religia mozaica sau crestinismul. Dimpotriva, zeii lor erau pilde de imoralitate ba, in unele culte orientale desfraul avea caracter religios, cultic. Imoralitatea slabea astfel familia (femeia si copiii erau inferiori, ultimii putand fi chiar aruncati) si societatea. Sub raportul social, situatia era si ea dezastroasa. Clasa privilegiata, bogatii traiau, cei mai multi, in lux si in placeri. Unii stapaneau domenii intinse si aveau sute de mii de sclavi, lipsiti de drepturile si demnitatea asemenea animalelor sau de oameni. ei erau puteau fi batuti, uneltelor,

maltratati, vanduti, ucisi, despartiti unii de altii. Nici chiar casatoria nu le era recunoscuta. Putinii oameni liberi duceau o viata grea si umilita, traind la Roma din ajutorul statului si al patronilor (clienti). Toate acestea au facut ca criza sociala sa fie tot mai mare. O anumita usurare aduceau totusi, unele asociatii de
23

ajutor

reciproc,

mai

ales

pentru

inmormantare,

numite

"sodalicia, collegia funeraticia, collegia tenuiorum" colegiile celor saraci. Filosofia timpului era reprezentata din trei sisteme mai insemnate: a) Epicureismul - care accepta ca principiu moral placerea, nega Providenta si invata indiferenta religioasa. b) Scepticismul - preferat de noua Academie a lui Carneade, care era imoral, c) Stoicismul - care invata poteismul, socotea ca lumea era condusa de necesitate (destin), admite chiar ca raul este necesar; in morala recomanda apatia (abstine et sustine), justifica viciile si sinuciderile. Stoicismul, desi inconsecvent si contradictoriu, a influentat cel mai puternic socitatea romana. Din punct de vedere moral, privea pe oameni ca semeni (Seneca), idee pretuita mai ales de crestini. Sub aspect religios-moral o oarecare influenta au mai avut si neopitagorismul si neoplatonismul (secolul III). Dar, in general, asa cum religia era sincretista, filosofia era eclectica. Ea culegea idei din mai multe sisteme, pregatind intr-o oarecare masura, calea pentru propoveduirea ideilor crestine. Totusi, au existat filosofi ca Cels, Porfiriu, Ierocies, Iulian Apostatul s. a. care au fost mari adversari ai crestinismului. Rezumand, se poate spune ca: la aparitia crestinismului situatia lumii antice era in parte favorabila raspandirii lui. De aceea a si fost posibila intinderea lui rapida. La acea data exista un stat universal, pace, ordine, cai si mijloace de comunicatie, amestec si apropiere de popoare si de idei,
24

unificare culturala, o limba inteleasa aproape de toti. Raspandirea crestinismului mai era favorizata de insuficienta religioasa si morala a politeismului greco-roman, de propaganda cultelor orientale si a filosofilor, de situatia sociala a lumii vechi. Existau insa si elemente nefavorabile, ceea ce a facut ca rezistenta paganismului, polemica anticrestina si persecutii indurate de crestini sa se intinda pana la publicarea edictului de la Milan (313), de catre Constantin cel Mare. 1.2. STAREA LUMII IUDAICE Se stie ca la anul 536 i. d. Hr. regele persilor Cyrus, a distrus pe babiloneni. Scapati din captivitate, iudeii si-au putut rezidi templul sub conducerea lui Zorobabel si s-au reorganizat. La randul sa, regatul persilor a fost desfiintat de Alexandru cel Mare, in secolul IV i. d. Hr. (+323 i. d. Hr.). Acesta insa i-a favorizat pe iudei, folosindu-i ca element de colonizare in orasele infiintate de el. Dupa moartea lui Alexandru, urmasii sai (diadohi) au impartit imperiul, Palestina ramanand in stapanirea celor din Siria (seleucizi). Acestia (seleucizii) s-au purtat aspru cu iudeii, incercand sa-i elenizeze si sa le distruga credinta. Evreii insa s-au purtat eroic si si-au pastrat fiinta si religia. Dupa miscarea fratilor Macabei, Ierusalimul ajunge din nou in puterea evreilor care s-au reorganizat si au atins un inalt nivel sub regele Ioan Hircan (135-105 i. d. Hr.). Întrucat in luptele pentru mostenirea tronului urmasii lui Ioan Hircan apeleaza la romani, acestia din urma vor trage
25

foloasele de pe urma tulburarilor. La anul 63 i. d. Hr. generalul roman Pompei intervine in Palestina si cucereste Ierusalimul, iar iudeii platesc tribut romanilor. La anul 30 i. d. Hr., romanii au pus ca rege al Iudeei pe idumeul Irod cel Mare. Acesta a rezidit templul iudaic, a ridicat orasul Cezareea pe tarmul Marii Mediterane, care a devenit si capitala politica a Palestinei, a introdus in Palestina jocuri pagane si a slabit influenta preotilor iudei. La anul 750 a. U. c. Irod a murit, iar romanii au impartit Palestina intre fiii acestuia: Arhelau, Irod Antipa si Filip. Între 41-44 Irod Agripa, nepotul lui Irod cel Mare a devenit rege al intregii Palestine. Ţara era condusa numai de procuratori romani, iar asuprirea iudeilor se inaspreste. Sub imparatul Nero (54-68) a izbucnit razboiul iudaic, ceea ce a adus cu sine riposta dura a romanilor. Ierusalimul este cucerit, iar templul distrus de catre Titus Vespasianus in anul 70. Partidele erau doua la numar: Fariseii erau aparatorii Legii mozaice si pastratorii traditiilor religioase. Ţineau la interpretarea clasica si religioasa a Legii si erau foarte preocupati de viata religioasa. Fiind ostili stapanirii romane, aveau multi aderenti dintre preoti, invatatori de Lege (soferim), mai tot poporul fiind de partea lor. Ei ajunsera sa fie formalisti, ceremoniosi, ipocriti, cazuisti. Cu toate acestea, unii, ca Nicodim, au fost favorabili Mantuitorului si crestinismului. Saduceii - partid preotesc aristocratic, avea membri din randurile oamenilor bogati. Erau liberali, indiferenti, acomodati cu stapanirea straina si cu ideile vremii. Ei respectau ca obligatorie e numai Legea scrisa, nu si
26

interpretarea ei orala. Negau Providenta, Învierea, viata vesnica, existenta ingerilor si a demonilor. Aveau putina influenta in popor. Au fost insa adversari ai Mantuitorului si ai crestinismului. În sinedriu, fariseii si saduceii se dezbinau si se combateau adesea, asa cum s-a intam,plat si cand au judecat pe Apostoli. Esenienii sau esenii (eseii) - erau o secta iudaica influentata de idei religioase straine. erau asceti ce traiau in apropiere de Marea Moarta. Respingeau sacrificiile de animale si nu participau la cultul de la templu. Aveau preotii lor, ospete religioase, un cult al soarelui si al ingerilor, desi admiteau ca Dumnezeu este unul. Practicau comunitatea bunurilor, erau contra sclaviei, a juramantului si a folosirii armelor, admiteau nemurirea sufletului, dar nu si invierea trupului. Gradele superioare se obtineau de la casatorie si de la placeri. Terapeutii - erau tot o secta iudaica din jurul Alexandriei (Egipt). Duceau o viata contemplativa si se ocupau cu citirea Vechiului Testament, pe care-l interpretau alegoric. Aveau agaoe religioase cu cantece si dansuri. Samarienii erau locuitori ai Samariei. Populatie amestecata, iesita din iudei si neiudei, samarienii nu respectau intreaga Lege, ci tineau numai Pentateuhul lui Moise, erau monoteisti, aveau un templu pe muntele Garizim si pastrau ideea mesianica.Între samarineni si iudei era ura mare. Dintre samarineni au provenit unii eretici ca: Dositei, Simon Magul, Menandru. Diaspora (imprastierea) iudaica Datorita diferitelor cauze
27

ca:deportari,

colonizari,

captivitati, emigrari, interese comerciale sau privilegii, multi iudei s-au raspandit in afara Palestinei. Ei au format chiar colonii importante la Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia, Damasc, Corint. Au fost favorizati atat de Alexandru cel Mare, cat si de romani. Iudeii si-au format comunitati proprii si autonome, aveau sinagogile si justitia lor, le era permis cultul mozaic si respectarea sabatului. Erau scutiti de serviciul militar, de razboi, de cultul oficial si imperial, de obligatiile nepotrivite cu prescriptiile Legii lor. Au facut un intens prozelitism, ceea ce i-a determinat pe unii imparati ca: Adrian (117-138) si Septimiu Sever (193-211) sa interzica prozelitismul iudaic. Prozelitii erau si ei de mai multe feluri: - prozelitii dreptatii sau fiii aliantei - care primeau circumciziunea si participau la sacrificii, - tematorii de Dumnezeu - care respectau doar cele 10 porunci, observau sabatul, curatirile rituale, deosebirea dintre mancarurile curate si necurate. La inceput, diaspora si prozelitismul iudaic au avut un mare rol in raspandirea crestinismului. De obicei, misionarii crestini se adresau iudeilor si prozelitilor din comunitatile iudaice. Iudaismul functiona, de obicei, ca o punte pentru trecerea la crestinism În contact cu lumea cealalta, ideile religioase ale iudeilor din diaspora erau mai largi, iudeii fiind mai putin formalisti decat cei din Palestina. Ei admiteau chiar ca si alte popoare pot sa primeasca Legea mozaica si sa dobandeasca mantuirea. Dupa exilul Babilonului, iudeii palestinieni au devenit mult mai formalisti, mai ritualisti, mai cazuisti, respectand mai mult
28

litera decat duhul Legii. Apoi, stapanirile straine i-au facut chiar sa-si schimbe ideile mesianice, asa incat Mesia era asteptat mai mult ca un erou, ca un eliberator national al poporului iudeu din robia straina, decat ca un Mantuitor al lumii. De aceea, s-a ajuns ca iudeii sa nu-L inteleaga pe Iisus Hristos, sa nu-L accepte ca pe adevaratul Mesia, ci sa ceara sa fie osandit. Cu toate acestea, iudaismul cu pastrearea ideii mesianice a pregatit calea pentru raspandirea crestinismului mai mult decat oricare alta imprejurare cunoscuta in istorie. A se vedea: C. Daniel, Esenienii si Biserica primara, in "S. T.", XXVI (1974), nr. 9-10, p. 707-716. D. Tudor, Figuri de imparati romani, vol. I, Bucuresti, 1974, p. 80-104. N. A. Maskin, Principatul lui Augustus, trad. S. Samarian, Bucuresti, 1954. M. Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, trad. rom. de C. Baltag, Editura ştiintifica, Bucuresti, 1991, p. 227301. 2. IISUS HRISTOS, MÂNTUITORUL LUMII Mantuitorul Iisus Hristos a fost o persoana istorica, reala, fapt pentru care viata si activitatea Sa pot fi expuse in mod cronologic, la fel ca la oricare alta persoana istorica. Întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a facut "la plinirea vremii" (Gal. IV, 4) adica atunci cand omenirea era pregatita de ajuns pentru a-L putea primi. Activitatea Sa a fost precedata de Ioan Botezatorul,
29

ultimul profet al Vechiului Testament. Acesta ducea viata de ascet, boteza si predica cu atata putere incat multi alergau la el si se botezau intrebandu-l daca nu este el Mesia. El nega spunand ca nu este decat "Înaintemergatorul Domnului". Pentru predica lui, Ioan a fost arestat de Irod Antipa (4 i. Hr. - 39 d. Hr.) fiul lui Irod cel Mare, intemnitat la Macherus si apoi decapitat. Ucenicii sai, numiti "ucenicii lui Ioan", s-au mentinut cateva zeci de ani. Ei practicau un botez si aveau rugaciuni si posturi proprii. Dintre ei, apostolii Andrie si Ioan L-au urmat apoi pe Mantuitorul. Despre Ioan Botezatorul avem stiri in Evanghelie si in lucrarea lui Iosif Flaviu Antichitatile iudaice (XVIII, 5). I. Flaviu a fost impresionat de acest "om bun, care indemna pe iudei la virtute, dreptate si pietate" (Cf. Eusebiu, Istoria bisericeasca, I, XI, 5). Cronologia vietii Mantuitorului Desi nasterea lui Iisus Hristos este cel mai insemnat eveniment din istoria mantuirii, data ei nu se cunoaste precis, caci Dionisie cel Mic calculase gresit era crestina, punand acest eveniment mai tarziu decat a fost, la 753 a. U. c. }n realitate, Iisus Hristos s-a nascut inainte cu un an sau doi de 750 a. U. c., anul mortii lui Irod cel Mare. Indicatii de timp referitoare la nasterea sau viata Mantuitorului gasim in Evanghelie: Domnia imparatului Octavia Augustus (31 i. Hr. 14 d. Hr.), proconsulatul lui Quirinius, timp de pace, un recensamant, uciderea pruncilor, moartea lui Irod, inceputul activitatii publice a Sfantului Ioan Botezatorul, anul XV al domniei imparatului Tiberiu (14-37), cand Iisus avea "cam treizeci de ani" (Luca, III, 23) si la zidirea templului lui Irod.
30

Istoricii Mantuitorului:

au

stabilit

urmatoarea

cronologie

a

vietii

La 25 martie 749 a. U. c. a avut loc Bunavestire. Cand s-a ordonat inscrierea oficiala, Iosif si cu Maria au venit din Nazaret la Betleem pentru a se inscrie in liste (Luca, II, 1-6). La 25 decembrie 749 a. U. c. s-a nascut pruncul din Fecioara Maria si la 1 ianuarie 750 i s-a dat numele de Iisus (Mt. I, 25). Aratanduse steaua de la Rasarit, la 6 ianuarie 750 au venit magii (astronomi babiloneni) si s-au inchinat Pruncului, aducandu-i aur, tamanie si smirna, simbolizand cele trei demnitati ale lui Hristos: imparat - aur, arhiereu - tamanie si invatator smirna. }nstiintati de inger, magii nu se mai intorc pe la Irod. Suspicios, acesta ordona uciderea pruncilor. Pentru a-L salva pe Iisus, Iosif si Maria (impropriu numiti "Familia Sfanta") au fugit in Egipt, dupa ce a avut loc ducerea Pruncului la Templu. Au stat in Egipt pana in toamna anului 750 cand pe tronul iudeu se afla Arhelau, urmasul lui Irod (care murise la 10 aprilie 750). Afland de acest eveniment, Iosif, Maria si Iisus se intorc la Nazaret. De acum pana la varsta de 12 ani, deci in anul 762 a. U. c. nu se mai cunoaste decat momentul povestis de Luca. Venit cu parintii la Ierusalim, Iisus va predica in sinagoga in fata inteleptilor iudei, dand de inteles ca este fiul Tatalui (Lc. II, 41-49). În anul 15 al domniei lui Tiberiu (779 a. u. c. sau 26 e. n.) si-a inceput activitatea Sfantul Ioan Botezatorul. La 6 ianuarie 780 sau anul 27 al erei crestine Iisus a venit la Ioan sa fie botezat. Acum a avut loc aratarea Sfintei Treimi, Teofania. Iisus avea "aproape 30 de ani" (Lc. III, 21-23). Prin februarie 780 (27 crestin) Hristos si-a inceput activitatea
31

publica, mergand prin toata Palestina si, alegandu-si 12 ucenici, invata si facea minuni (Lc. VI, 1 u.). Durata activitatii publice a Mantuitorului nu este nici ea sigur cunoscuta, variind dupa unii cercetatori intre 1-3 ani. De pilda unii eretici ca alogii, respingeau Evanghelia de la Ioan si Apocalipsa, respingand si invatatura despre Logos, cuprinsa in ea. Credeau ca Mantuitorul a activat public doar un an. Epifanie (+433) i-a numit alogi: alojoi - cei fara Cuvant, cei ce neaga pe Logos, adica cei ce contesta pe Cuvantul lui Dumnezeu. În sens de blam mai erau numiti alogii cu intelesul: "cei fara de ratiune" caci "Logos" (lojos) - ratiune. Ca si acestia, ghosticii considerau si ei ca activitatea publica a Mantuitorului a durat doar un an. Ipoteza aceasta a fost reluata si de unii istorici bisericesti din secolul XIX. Cercetatorii au stabilit insa destul de precis sirul evenimentelor din viata lui Iisus, si anume: El a petrecut Pasha anului 781-782 (Ioan V, 1) si a anului 782-783, iar inaintea Pastelui din anul 783 sau 30 al erei dionisiene, a intrat triumfal in Ierusalim. Era 9 Nisan sau 2 aprilie (Lc. XIX, 33 u. - XXII, 1 u.). Miercuri, 12 Nisan sau 5 aprilie 783 a avut loc vanzarea Mantuitorului pe 30 de arginti (Mt. XXVI, 14), iar Joi seara, 13 Nisan sau 6 aprilie a avut loc Cina cea de Taina. Apoi, Mantuitorul a plecat in gradina Ghetsimani, unde a fost prins (Lc. XXII; Mt. XXVI; In. XIII). În cursul noptii Iisus a fost judecat de Sinedriu, iar in zorii zilei de vineri 14 Nisan sau 7 aprilie a fost dus in fata lui Pontiu Pilat. Dar iudeii n-au intrat la judecator, ci au asteptat afara ca sa nu se spurce si sa poata manca "pasha" (In. XVIII, 28).
32

Atunci Pontiu Pilat L-a intrebat: "Ce este adevarul?"Însa nu a primit nici un raspuns, caci iisus Hristos era Însusi Fiul lui Dumnezeu (In. XVIII, 38). La 9 dimineata Hristos a fost dus pe Golgota, iar la ora 12, adica ceasul al saselea, aavut loc rastignirea. În ceasul al noualea adica ora 3 d. m. dupa ce a murit, Iisus a fost asezat in mormantul pecetluit, punandu-se paza romana la mormant. Şi astfel, in ceasul al 12-lea iudeii s-au putut spala pe maini pentru a manca Pasha. Ca si anul nasterii, anul mortii Mantuitorului variaza la diferitii scriitori crestini. Unii considera ca e vorba de anul 28, altii 29, 30, 32 sau 33 al erei crestine. Întrucat insa Mantuitorul a murit pe cruce intr-o vineri, in ajunul pastilor iudaice, calculele cele mai potrivite sunt de acord cu anii 30 sau 33, cand pastile iudaice au cazut sambata. Parerea cea mai intemeiata si admisa de cei mai multi este data de 7 aprilie, anul 30 (783 a. u. c.), considerand ca Mantuitorul a trait pe pamant 33 de ani, 3 luni si 20 de zile, activand public 3 ani si 3 luni, adica de la 6 ianuarie 780, cand S-a botezat, pana la 14 Nisan 783 (27 si 30 ai erei crestine intarziate) cand a fost rastignit. Evenimentele Mantuitorului sunt mai importante nasterea din la viata Betleem, urmatoarele:

recensamantul lui Augustus, proconsulatul lui Quirinius, fuga in Egipt, intoarcerea in Galileea si episodul de la 12 ani, cand predica in sinagoga (Lc. II, 42-51). Ipotezele rationaliste dupa care El ar fi invatat la preotii din Egipt sau in India nu au temei istoric. Din activitatea mesianica a lui Iisus Hristos Evangheliile
33

relateaza despre: botezul Lui de catre Ioan (Mt. III, 13-17; Mc. I, 9-11), chemarea Apostolilor (Mt. X, 1-6), propovaduirea insotita de minuni in Galileea, Iudeea si Ierusalim, intrarea triumfala in Ierusalim, prinderea, judecarea, condamnarea, rastignirea, moartea, invierea si inaltarea Lui. Prin activitatea Sa de invatator, profet si facator de minuni, El a facut o puternica impresie asupra poporului, dar a starnit si ura conducatorilor iudei. Iisus Hristos a vorbit si a lucrat in numele, cu autoritatea si cu puterea lui Dumnezeu. El a declarat dumnezeirea si misiunea Lui mesianica mantuitoare, a avut o viata morala de o curatenie si o inaltare sufleteasca unica. Învatatura Lui este divina. Evanghelia - vestea cea buna - propovaduita de Iisus Hristos nu a avut un mesaj politic sau social, ci religios si moral. Ideea centrala a propovaduirii Sale este "Împaratia lui Dumnezeu" sau "Împaratia Cerurilor", inteleasa ca o noua ordine adusa lumii, ca stare de credinta, de virtute si de fericire sufleteasca. Învatatura sa nu se limita la iudei, ci era destinata lumii intregi. El a venit sa "plineasca Legea" (Mt. V, 17), innoind si innobiland continutul notiunilor religios-morale vechi. El este Fiul lui Dumnezeu, participand la fiinta dumnezeiasca: "Eu si Tatal una suntem" (In. X, 30; XIV, 10-13; XV, 23; XVI, 15-32). Prin monoteismul si spiritualitatea adisa, Iisus Hristos inlatura politeismul si idolatria. A schimbat si a innoit cultul cerand o inchinare "in duh si adevar" (In. IV, 22-24). De asemenea, in morala aduce ca principiu suprem iubirea de Dumnezeu si de semeni ca frati. El nu a adus numai ideea, ci si pilda, dandu-si chiar viata pentru noi. Prin invatatura, prin viata si faptele Sale, Mantuitorul a
34

fost "un semn de contrazicere" (Lc. II, 34). Daca pe unii i-a atras, facandu-i ucenici, conducatorii iudei care asteptau un alt fel de Mesia, razbunator, L-au socotit inselator, agitator, blasfemator. feriseii Îl condamnau fiindca El combatuse formalismul si ipocrizia, iar saduceii pentru ca nu credeau in inviere si in nemurirea sufletului, invatate de El. Ba, mai mult, ei socoteau mesianismul periculos din punct de vedere politic. Arhiereul, care era un saducheu, a declarat uciderea lui Iisus ca o necesitate politica, iar fariseii, cu exceptia catorva, nu sau opus. Desi ucis prin rastignire, care era moarte rusinoasa, invatatura Lui a fost continuata de Apostolii Sai care au organizat Biserica instituita de El la Cincizecime. Izvoarele istorice ale vietii lui Iisus sunt scrierile Noului Testament, scrieri crestine din veacul primar si scrieri necrestine, iudaice sau pagane. Evangheliile desi nu au scopul de a face o biografie completa si datata riguros, ne dau informatiile cele mai valoroase privind viata si activitatea Mantuitorului. Exista si o serie de scrieri apocrife, Evangheliile lui Iacob cel Tanar, a lui Toma israelitul, a lui Nicodim, a copilariei lui Iisus, a nasterii Mariei s. a. Acestea contin unele elemente istorice, cunoscute din traditia crestina, dar sunt tarzii si tendentioase. Ştirile din izvoare necrestine despre Iisus Hristos sunt putine. S-a pastrat o Epistola a unui sirian, Mara, catre fiul sau Separion, in limba siriana. În ea se vorbeste despre "inteleptul rege" al iudeilor, a carui moarte a ruinat poporul iudeu. Scrisa intre anii 70-170, epistola este de autenticitate indoielnica. Întrucat Mantuitorul nu a scris nimic, tot neautentice sunt:
35

Scrisoarea unui rege (toparh) al Edesei, Abgar V Ukama (Cel Negru, 4 i. Hr. - 7 d. Hr. si 13-50 d. Hr.) catre Iisus Hristos si Raspunsul Mantuitorului catre Abgar (Vezi Eusebiu, Ist. bis. I, 13, 6-10). Tot apocrife sunt: Acta Pilati si Epistola lui Lentulus provenind din secolul III. Cea dintai vorbeste batjocoritor despre Iisus, in timp ce a doua face o descriere frumoasa a chipului Acestuia, dupa care s-a inspirat iconografia crestina. Între marturiile iudaice se remarca lucrarea "Antichitatile iudaice" (XX, 9, 1) scrisa de iudeul Iosif Flaviu (37/38 - 100/105). Acesta vorbeste despre uciderea lui Iacob, "fratele lui Iisus Hristos" (Eusebiu, Ist. bis. II, 23, 21-24). Pe Iisus îl considera (XVIII, 3, 3) un invatator al adevarului si facator de minuni, zicand: "Acesta era Hristos" - "O Ceistoj ovtoj hn" (Eusebiu, Ist. bis. I, 11, 7-8). Desi Adolf von Harnack accepta autenticitatea acestui text, unii il considera doar o interpolare a unui copist tarziu, caci nu era cunoscuta de Origen (+254). Filon si Justus din Tiberiada (secolul I) n-au scris despre Hristos. Rabinul Eliezer ben Hyrcan (secolul II) zice ca a cunoscut pe un discipol al lui Iisus Nazarineanul. Lipsa izvoarelor iudaice despre Mantuitorul e explicabila, fiindca ei asteptau un erou, un eliberator. Ei nu vorbeau despre Mesia fiindca mesianismul lor nu convenea romanilor care ii suspectau. Dupa secolul al II-lea iudeii incep sa-L caomnieze pe Iisus, in cartea "Sefer toldot Iesu" ("Cartea originii lui Iisus") dovedita a fi un pamflet din Evul MEdiu.
36

Epistola lui Benan care se voia scrisa la anul 83 d. Hr. de un pretins medic egiptean, nu este decat un fals plasmuit de "descoperitorul" ei, Ernst Edler von der Planitz, 1910.. Scriitorii romani care amintesc despre Iisus Hristos sau despre crestinismul incepator sunt: Proconsulul Bitiniei, Pliniu cel Tanar, intr-o Scrisoare catre imparatul Traian (ep. X, 97), istoricii Tacit (55-120 d. Hr.) si Suetoniu (69-141 d. Hr.). Pliniu cel Tanar, in Scrisoarea sa catre imparatul Traian din anul 111-112, vorbeste despre adunarea crestinilor pentru cult intr-o anumita zi - stato die - (Duminica) si despre adorarea lui Hristos ca Dumnezeu (carmen Christo quasi Deo dicere). Istoricul Tacit (+120), aminteste suferintele indurate de crestini in timpul persecutiei lui Nero din anul 64 "Annales XV, 44). Istoricul Suetoniu (+141), vorbeste despre expulzarea iudeilor din Roma in anul 49 de catre imparatul Claudiu (4154), care se agitau din cauza lui Hristos - "Judaeos, impulsore Chresto continue tumultantes, Rome expulit" (Vita Claudii 25, 4) Chrestus este, fara indoiala, Hristos. Se aflau atunci in Roma circa 10.000 de iudei, unii care credeau in Hristos, altii nu. Datorita edictului imparatului Claudiu, a trebuit sa plece din Roma familia de iudei Aquila si Priscilla, pe care Apostolul Pavel i-a intalnit la Corint in 52 (Fapte XVIII, 2). În alt loc din istoria Sa, Suetoniu vorbeste despre torturarea crestinilor sub imparatul Nero (Vita Neronis, 16, 2), in anul 64, cand a izbucnit incendiul Romei. Mentiuni despre crestini se mai gasesc la medicul Gallesnus si la retorul Froton. Lucian de Samosata si Cels
37

(secolul II) vorbesc despre crestini mai mult. Cels, intr-o carte speciala indreptata contra crestinilor - logoj alhqhj (Cuvant adevarat), insulta si acuza pe crestini. Tacerea sau rezerva scriitorilor pagani este si ea explicabila. Ei vedeau in crestinism o secta iudaica dispretuita sau o superstitie orientala, iar in Iisus Hristos un amagitor, un instigator demagog, condamnat la moartea pe cruce de autoritatea romana. La Roma, crestinismul era o religie dispretuita, putin insemnata. În multimea de culte, care patrunsera in Pantheonul roman, crestinismul, cel putin la aparitia sa, nu pute atrage atentia romanilor in chip deosebit. BIBLIOGRAFIE EM. VASILESCU, Istoria religiilor, ed. a II-a, Bucuresti, 1983, p. 385-408. IDEM, Viata Domnului nostru Iisus Hristos si viata altor intemeietori de religii, in "M. M. S.", L (1974), nr. 7-8, p. 546560. M. ELIADE, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol II, Bucuresti, 1986, p. 321-350. I. RAMUREANU, Cinstirea Sfintelor icoane in primele trei secole, in "S. T.", XXIII (1971), nr. 9-10, p. 621-671. La p. 657-661: Corespondenta regelui Abgar al Edesei cu Mantuitorul. IDEM (PULPEA), Marturii profane despre Sfantul Apostol Pavel si Mantuitorul Hristos, in "B. O. R.", LIX (1941), nr. 11-12, p. 656-665. P. REZUS, Istoricitatea Mantuitorului, in "S. T.", IX, (1957), nr. 3-4, p. 177-199. M. SESAN, Cronologia vietii
38

Mantuitorului,

in

"Altarul

Banatului", IV (1947), p. 4-15 si Extras. STERIE DIAMANDI, Fiul lui Dumnezeu - Fiul Omului, 3 vol. Bucuresti, 1943. V. GHEORGHIU, Anul si ziua mortii Domnului nostru Iisus Hristos, Cernauti, 1925. I. MIHALCESCU, Istoricul cercetarilor despre "Viata lui Iisus", in "B. O. R.", XLI (1922), nr. 1, p. 49-63. IEM, Cei dintai tagaduitori ai existentei lui Iisus, rev. cit. XXI (1897-1898), nr. 2, p. 194-205; nr. 3, p. 304-313. ERNEST RENAN, Viata lui Iisus, trad. si cuvant inainte de Ion Papuc, Ed. Crater, Bucuresti, 1990. EMANUEL COPACIAN, Iisus din Nazaret, Ed. Dorris, Bucuresti, 1990. PENTRU ÎMPĂRAŢII ROMANI N. A. MASKIN, Principatul lui Augustus, trad. S. SAMARIAN, Bucuresti, 1954. D. TUDOR, Figuri de imparati romani, t. I, Bucuresti, 1974, p. 20-104. PLINIU CEL TA1N{R, Opere complete, trad. Liana Manolache, Bucuresti, 1977. LUCIAN DE SAMOSATA, Scrieri alese, Bucuresti, 1983.

39

3.

ÎNTEMEIEREA

BISERICII.

ACTIVITATEA

SFINŢILOR

APOSTOLI ŞI A UCENICILOR LOR 3.1. ÎNTEMEIEREA BISERICII La inaltarea Mantuitorului, credinciosii Lui formau doua grupuri cunoscute: unul in Galileea (peste 500, I Cor. XV, 6), altul la Ierusalim (ca la 120; Fapte I, 15), traind in rugaciune, in asteptarea Mantuitorului promis (Ioan XV, 26) si a botezului lor cu Duhul Sfant (Fapte, L, 4-5). Apostolii au completat numarul lor, alegand prin sorti, in locul lui Iuda, pe Matia, dintre credinciosii care, ca si ei, urmarisera tot timpul cuvantul si activitatea Mantuitorului. Dupa zece zile de la inaltare, fagaduinta facuta de Iisus s-a implinit, prin pogorarea Sfantului Duh, la 29 martie 783 sau 33 d. Hr., care a intarit pe Apostoli cu puteri si daruri supranaturale pentru misiunea lor in lume (Fapte, II). Acum, la Cicizecime, a fost intemeiata, in chip vazut, Biserica lui Dumnezeu care, prin propovaduirea Apostolilor se va raspandi si organiza in intreaga lume. Prima comunitate formata acum la Ierusalim avea "ca la trei mii de suflete". Crestinii duceau o viata noua "staruind in invatatura Apostolilor, in comuniune, in frangerea painii si in rugaciuni" (F. A. II, 42). Ei proveneau dintre iudei si prozeliti din Palestina si din diaspora. La inceput, crestinii mergeau la templu, pentru rugaciune. Constituiau insa o comunitate proprie, avand un cult special, frangerea painii si un nou mod de viata. Tot in templu predicau si Apostolii care adeseori faceau si minuni. Succesul lor ii nelinistea insa pe conducatorii iudei (F. A., IV, 1-2) care nu acceptau invierea lui Hristos. Cresterea
40

numarului crestinilor ii ingrijora (F. A., IV, 4), fapt pentru care Apostolii vor fi arestati, adusi in fata Sinderiului si cercetati asupra puterii si numelui lui Hristos, pe care Îl propovaduiau. Petru a marturisit cu curaj pe Iisus cel Rastignit de iudei si inviat de Dumnezeu. Sinedristii, incurcati de curajul lui Petru si de prezenta paraliticului vindecat, se multumesc doar sa-i ameninte si sa le interzica sa mai vorbeasca in numele lui Iisus, dupa care Apostolii sunt eliberati. Crestinii traiau in pietate si dragoste frateasca, avand "o inima si un suflet". Credinciosii din Ierusalim au realizat benevol si partial comunitatea bunurilor, aducand fiecare "la picioarele Apostolilor" obolul lor. De aici se dadea ajutor fiecaruia "dupa trebuinta". Asa a facut levitul Iosif din Cipru, numit de Apostoli Barbana, adica fiul mangaierii (F. A., IV, 3637). Tot acum asistam si la prima masura disciplinara in Biserica luata de Dumnezeu Însusi (F. A., V, 1-11). Doi soti, Ananie si Safira, voind sa faca act de caritate, au pastrat pentru ei o parte din venitul unei tarine vandute in folosul comunitatii, spunand Apostolilor ca l-au adus intreg (F. A., V, 111). Au murit pe loc, fiindca "mintisera Duhului Sfant". Ei nu erau obligati sa aduca totul in ajutorul comunitatii si, ca atare, nu trebuiau sa minta. Desi certati, urmariti si inchisi (F. A., VI, 12-24), Apostolii faceau noi prozeliti, crescand astfel numarul credinciosilor. Dar odata cu inmultirea credinciosilor crestea si numarul greutatilor. Asa incat, la propunerea Apostolilor, crestinii au ales sapte Barbati "plini de Duh si intelepciune", asupra carora Apostolii si-au pus mainile cu rugaciune. Erau
41

primii slujitori hirotoniti, diaconi. Acestia era Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae. Datoria lor era aceea de a supraveghea si asigura buna randuiala la mesele comune, dar puteau si predica (F. A., VI, 1-6). Curand se va inregistra si primul conflict doctrinar al crestinismului cu iudaismul, inregistrandu-se si primul martir al Bisericii, Sfantul diacon Stefan (F. A., VII, 1-60). Iar Saul care era acolo, se invoise la uciderea lui Stefan (F. A., VIII, 1). Era anul 36 d. Hr. Desi prigoana crestea, credinciosii vor propovadui in Samaria, unde Petru il cearta pe Simon Magul (F. A., VIII), Fenicia, Cipru, Antiohia, Cezareea Palestinei, unde sutasul Corneliu se boteaza cu toata casa sa (F. A., X), Etiopia s. a. Prin botezarea familiei lui Corneliu se castiga un principiu important: acela al primirii la crestinism si a celorlalte neamuri, nu numai a iudeilor. Acest lucru va fi stipulat in mod expres la Sinodul apostolic tinut la Ierusalim, la anul 50 (F. A., XV, 1-29). Sinodul apostolic a hotarat si regiunile pentru misiune a Apostolilor: Petru la Babilon, Andrei in Schytya Mare, Iacob al lui Alfeu in Egipt, Iuda Tadeu la Armeni, Matei in Arabia si Persia, Filip in Siria si Matia in Etiopia. În activitatea misionara, la Antiohia s-au remarcat curand Barbana si Saul care intre timp devenise crestin. Aici, la Antiohia, "s-au numit mai intai ucenicii crestini" (F. A., XI, 26). O alta comunitate importanta va fi cea de la Damasc, in Siria. La Ierusalim a fost ucis Apostolul Iacob, fratele lui Ioan, primul Apostol martir (anul 44), din porunca lui Irod Agripa (41-44), nepotul lui Irod cel Mare. Petru va parasi si el Ierusalimul, ducandu-se "in alt loc" (F. A., XII, 17). }l regasim la Antiohia, impreuna cu Pavel.
42

În fruntea comunitatii din Ierusalim era Iacob cel Mare, "fratele Domnului", socotit de traditie primul om episcop. Sfantul Apostol Pavel il stima in chip deosebit si-l numea "stalp al Bisericii". El nu pare a fi aceeasi persoana cu Apostolul Iacov al lui Alfeu. Se bucura, insa, de o mare autoritate, fiind ruda cu Mantuitorul (var) si datorita vietii sale ascetice, pline de evlavie. A ramas la Ierusalim, pastorind in liniste pana la moarte (61-62). El a reusit sa aplaneze neintelegerea dintre tendinta iudaizanta, care pretindea si crestinilor proveniti dintre neamuri sa respecte Legea Mozaica, si tendinta opusa ei. 3.2. ACTIVITATEA APOSTOLILOR ÎN LUMEA PĂGÂNĂ La anul 44 Irod Agripa a pornit o persecutie puternica impotriva crestinilor. Acum moare Sfantul Apostol Iacov (cel Batran), fiul lui Zevedei. Ceilalti Apostoli pleaca in diferite parti ale tarii pentru misiune. Din traditie, Eusebiu si Crigen ne spun ca: Toma a propovaduit la parti si probabil, in Persia si India; Andrei in Scythia; Ioan in Asia; Petru in Bitinia, Galatia, Capodocia si Asia Proconsulara; Bartolomeu in India (Arabia Sudica) si in Armenia (dupa o traditie orientala); Matei printre iudei, apoi la alte neamuri (Cf. Eusebiu, Istoria bisericeasca, III, 1, 24; V, 10). Tot traditia ne spune ca Matei ar fi mers in Etiopia unde a murit ca martir, fiind taiat cu fierastraul. În ceea ce priveste activitatea Sfantului Apostol Petru, o traditie consemnata de Eusebiu in Istoria bisericeasca (III, 1) spune ca acesta a predicat si in Macedonia si probabil si in Pont. Din Epistola I Cor., I, 12-13 aflam ca credinciosii din
43

Corint, se numeau unii ai lui Pavel, altii ai lui Apolo, altii ai lui Chifa (Petru), ceea ce inseamna ca Petru a stat un timp si la Corint. O spune si Sfantul Clement al Romei (88-97) in Epistola I catre Corinteni, scrisa in jurul anului 95. Se stie ca in anul 64, anul persecutiei lui Nero, Petru se afla la Roma, unde a fost inchis, dar a scapat. În anul 66 el a fost inchis a doua oara, la picioarele Capitoliului, iar in anul 67 a fost rastignit cu capul in jos intre doua borne din circul lui Nero. A fost apoi ingropat la Roma, in Vatican, langa calea triumfala, bucurandu-se de cinstirea intregii lumi crestine (Fer. Ieronim, De viris illustribus, I). Traditia, relativ tarzie (secolul III-IV), care-l numeste "episcop" intai la Antiohia, apoi la Roma, pe care se bazeaza primatul papal, are un caracter legendar, provenind din scrieri apocrife si este contrara faptelor istorice cunoscute. Se stie ca Apostolii nu au pastorit ca episcopi in nici un oras din timpul lor, deoarece ei asezau in cetati pe episcopi. Deminitatea de Apostol era desigur superioara demnitatii de episcop. Istoricii bisericesti romano-catolici din cei mai de seama recunosc ca aceea ce se stie despre Sfantul Petru este ca el a mers la Roma, a desfasurat aici catva timp o activitate misionara si a murit ca martir. Ioan, fiul lui Zevedeu, a jucat un rol insemnat intre Apostoli. }mpreuna cu Petru si cu Iacov cel Mare "fratele Domnului", sunt numiti de Sfantul Apostol Pavel "stalpii Bisericii" (Galat. II, 9). Se crede ca Ioan a trebuit sa ramana in Ierusalim pana la moartea Sfintei Fecioare Maria, pe care Mantuitorul a lasat-o in grija lui sau poate chiar pana la inceputul razboiului iudaic, in anul 66. Traditia bisericeasca
44

cunoaste ca Sfantul Evanghelist Ioan a predicat in Asia Proconsulara, indeosebi in capitala acesteia, la Efes. În provincia Asia, in afara de Efes, a infiintat in mai multe orase Biserici infloritoare, de care el face mentiune in Apocalipsa, cap. II si III. |tirea ca ar fi murit la Ierusalim, ca si fratele sau Iacob cel Mare (de la Filip Sidetul), sau ca ar fi suferit la Roma in persecutia lui Domitia, in anul 95 sau 96 (Tertulian), nu este intemeiata. Exilul sau pe insula Patmos din Marea Egee, in anul 96 este confirmat de Apocalipsa (I, 9). Moartea lui tarzie, pe la anul 100, a facut ca prin el epoca apostolica sa se poata lega strans de cea postapostolica. Andrei, fratele lui Petru, dupa marturia lui Origen si a istoricului Eusebiu de Cezareea, ar fi predicat in Scythia, prin care poate fi inteleasa regiunea de la Nordul Marii Negre, numita Scythia Major, sau mai sigur in Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea), in cetatile Histria, Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic), din Scythia Minor. Dupa traditia crestina, Andrei a mers la Bizant, unde a pus episcop pe Stachys, iar de aici a plecat in Ahaia sau Grecia, murind in orasul Patras, ca martir, fiind rastignit pe o cruce in forma de X. Despre Apostolul Tadeu (Lebeu), fratele lui Iacob cel Mic, se crede ca a predicat in Palestina si a scris o epistola. Fiii lui au fost adusi la Roma, din porunca lui Domitian (81-96). Erau socotiti suspecti de revolutie politica, fiind "urmasi al lui David", dar, cand imparatul a vazut ca sunt oameni simpli, cu mainile batatorite de munca, i-a lasat liberi (Eusebiu, Istoria bisericeasca, III, 19-20). Apostolul Filip a fost confundat uneori cu diaconul Filip. El
45

este numit si evanghelist, adica misionar, si ar fi murit la Ierapole, in Frigia. Doua din fiicele lui aveau darul profetiei; una din ele a murit la Efes (Eusebiu, Istoria bisericeasca, III, 31). Ştiri legendare spun despre Apostolul Simon Zelotul (Canaanitul) ca a predicat in Persia si Babilonia, iar despre Matia, cel ales Apostol la sorti, in locul lui Iuda Iscarioteanul, spun ca a predicat in Etiopia. Ucenicii si colaboratorii Apostolilor au fost numerosi. Cei 70 (sau 72) de ucenici ai Domnului Hristos mergeau predicand doi cate doi, altii insoteau pe Apostoli sau lucrau cu ei. Barnaba este din cei mai insemnati; varul lui, Ioan Marcu, a mers cu el si cu Sfantul Apostol Pavel in prima calatorie misionara, intre anii 45-48, iar mai tarziu, a insotit pe Sfantul Petru. Dupa predica acestuia a scris Evanghelia care-i poarta numele. Dupa o traditie veche, el a infiintat Biserica din Alexandria Egiptului. Dintre colaboratorii Sfantului Apostol Pavel, mai insemnati sunt: medicul Luca, autorul Evangheliei a treia si al Faptelor Apostolilor, Sila (Silvan), Timotei, Tit, precum si cateva femei devotate, care au adus misiunii crestine pretioase servicii. BIBLIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ PR. PROF. IOAN RAMUREANU, Noi consideratii privind patrunderea crestinismului la traco-geto-daci, in "Ortodoxia", XXVI (1974), nr. 1, p. 164-178. IDEM, Sfinti si martiri la Tomis, I. Misiunea Sfantului Apostol Andrei in Scythia Minor, in "B. O. R.", XCII (1974), nr. 7-8, p. 975-979.
46

DIAC. H. COJOCARU, Este primatul lui Petru un privilegiu de drept divin dupa Noul Testament?, Sibiu, 1940.

47

4. SFÂNTUL APOSTOL PAVEL Persoana si activitatea Sfantului Apostol Pavel sunt mai bine cunoscute decat ale celorlalti Apostoli. Din faptele Apostolilor, scrise de ucenicul lui, Luca, si din episoadele sale, se poate reconstitui in buna parte viata Sfantului Apostol Pavel si se poate cunoaste mai ales sufletul lui (Fapte IX, 22, 23, 24, 26; Galat. I si II). Cronologia vietii lui se poate stabili cu aproximatie, pe baza catorva date cunoscute cu probabilitate, in jurul carora graviteaza viata Apostolului. Înainte de convertire Pavel e cunoscut intai cu numele sau iudaic de Saul (cel dorit). S-a nascut in orasul Tars, capitala provinciei Cilicia, in primii ai erei crestine. Parintii lui erau iudei, cu oarecare bunastare, avand probabil un atelier de tesut stofe din par de capra, din care se faceau mai ales mantale si corturi, indeletnicire raspandita in regiune. Saul insusi a invatat aceasta meserie. A primit in familie si in scoala de sinagoga o buna educatie si instructiune religioasa, dupa traditia riguroasa a iudaismului. Orasul Tars avea si scoli eline vestite, pentru care era comparat cu Alexandria si Atena. Traind in mediu de limba si cultura greaca, Saul le-a cunoscut in chip firesc si le-a insusit intr-o masura in care nu le poseda nici unul din ceilalti Apostoli. Pe langa cultura elenista, el avea din familie dreptul de cetatean roman. Ambele calitati au avut mare importanta in activitatea lui misionara. De foarte tanar, Saul a mers la Ierusalim, la scoala rabinica a invatamantului Gemaliel, vestit atunci in toata
48

lumea iudaica. La Ierusalim, Saul avea o sora casatorita, mama lui Ioan Marcu, varul lui Barnaba. Pregatirea lui, "la picioarele lui Gamaliei", are o deosebita insemnatate pentru viata si misiunea lui. La scoala marelui rabin, Saul a invatat cu zel tot ce putea si trebuia sa stie un iudeu, ca teologie (exegeza, drept, istorie, dogmatica, morala). Despre infatisarea lui fizica, se stie de la el insusi ca nu era impunatoare. Saul suferea de o boala suparatoare, pe care nu o numeste si pe care istoricii o socotesc migrena, guta, oftalmie purulenta, epilepsie sau malarie, mai probabil fiind cea din urma (era obisnuita in regiunea Tarsului). Prin calitatile lui sufletesti, Saul era un geniu religios. Ganditor adanc si vorbitor talentat, un foarte bun psiholog, cu un spirit de observatie ascutit, cu prezenta de spirit, cu un sentiment religios exceptional de cald si de puternic, cu un simt moral foarte fin, energic, insufletit, sever, totodata sensibil, bun, afectuos si delicat, el era o personalitate puternica, bogata si complexa, cum sunt prea putini. Saul nu a cunoscut direct pe Iisus Hristos. Pe vremea activitatii publice a Mantuitorului, el terminase studiile la Gamaliel si traia in orasul sau natal, Tars, unde era probabil rabin. La Ierusalim, l-a readus poate vestea marii miscari produse de predica Apostolilor. În istorie el apare ca persecutor, fiind cunoscut cu numele de Saul; la uciderea lui Stefan el pazea hainele iudeilor care l-au ucis cu pietre. }n prigoana inceputa dupa aceea impotriva crestinismului, Saul a aratat un fanatism si o violenta sangeroasa aparte, fiind sufletul acestei prime persecutii. Saul "sufla cu amenintare si ucidere impotriva ucenicilor Domnului", intrat in casele

49

crestinilor si-i tara la judecata, "pustia Biserica" (F. A., VIII, 1, 3). Dupa imprastierea comunitatii din Ierusalim, el vrea sa desfiinteze pe cea formata la Damasc, la o distanta de 200 km, de aceasta. Avand imputernicirea marelui preot si o garda data de sinedriu, Saul porneste spre Damasc. Convertirea neasteptata a acestuia (F. A. IX) a insemnat dezarmarea celui mai puternic dusman al crestinismului si transformarea lui in cel mai mare Apostol. Ajuns in Damasc a primit botezul de la preotul Anania si incepe "sa propovaduiasca in sinagoga ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu" (F. A., IX, 20). Revoltati, iudeii planuiesc sa-l ucida, insa el reuseste sa se refugieze in Arabia, unde va sta trei ani. Cu toate obiectiile rationlistilor care socoteau convertirea lui Saul ca ceva natural -datorat unei obsesii, halucinatii, presiuni psihologice, insolatii etc. - acesta este un fapt miraculos si real. Dovada sta intreaga activitate a lui Saul. Pavel "Apostol al neamurilor" Mereu banuit, urmarit si amenintat de iudei, Saul a fost nevoit sa propovaduiasca "la neamuri", intrucat, pe langa cunostintele teologice el dispunea de limba greaca si de cetatenia romana. Metodologic, in misiune el se adresa, de regula, comunitatilor iudaice si prozelitilor. Apoi patrundea in lumea greco-romana, de obicei in orasele mari, unde era mai mult interes pentru ideile noi. Aici organiza o comunitate crestina locala, dupa care pleca in alta localitate. Pastra insa legatura cu aceasta prin trimisi si prin epistole. De asemenea, pastra legatura cu Biserica din Ierusalim unde trimitea sau ducea ajutoare adunate de la comunitati infiintate.
50

Între colaboratorii sai, mai importanti sunt Barnaba, Timotei si Tit, ultimii doi fiind pusi episcopi de catre el. Prima calatorie misionara (45-48) Dupa primirea botezului la Damasc si refugiul in Arabia, SAul a mers la Ierusalim unde a fost introdus in cercul Apostolilor de cipriotul Barnaba, crestin-iudeu. Pleaca apoi la Cezareea si apoi la Tars. Barnaba il cheama la Antiohia, pentru misiune. Împreuna duc o colecta la Ierusalim, in timpul foametei de sub imparatul Claudiu. Reintorsi la Antiohia, iau pe Ioan Marcu si pornesc in prima calatorie misionara, intre anii 45-48 (F. A., XIII-XIV). S-au imbarcat la Selucia pentru Cipru, de unde era Barnaba. La Pafos convertesc pe proconsulul Sergius Paulus, guvernatorul insulei. }n amintirea acestui eveniment, Saul isi schimba numele in Paul (Pavel) (F. A., XIII, 9). Cei trei trec apoi in provincia Pamfilia. De la Perga Pamfiliei Ioan Marcu se intoarce la Ierusalim. Pavel si Barnaba continua sa propovaduiasca in Pisidia si Liaonia, in orasele: Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra si Derbe. Se intorc pe acelasi drum la Perga, de unde merg in portul Attalia, unde se imbarca pentru a se inapoia pe mare la Antiohia Siriei. Sinodul de la Ierusalim din anul 50. Întorsi la Antiohia Siriei, Pavel si Barnaba continuara activitatea lor misionara. În sanul comunitatii din Antiohia s-a produs insa tulburare, din cauza unor iudei-crestini, veniti din Iudeea, care invatau ca paganii convertiti la crestinism trebuie sa respecte si Legea mozaica, primind circumciziunea. Astfel s-a nascut disputa despre valabilitatea Legii mozaice sau disputa despre respectarea ceremoniilor iudaice in Biserica. În anul 49 sau 50,
51

Pavel si Barnaba, insotiti de Tit, merg ca delegati ai Bisericii din Antiohia la Ierusalim ca sa spuna chestiunea celorlalti Apostoli. A fost un moment critic si important pentru misiunea crestina. În anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor si credinciosilor din Ierusalim, in frunte cu Petru si Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia si au hotarat, in numele Sfantului Duh, sa nu se impuna crestinilor dintre neamuri "jugul" Legii mozaice, ci ei sa se fereasca "de cele jertfite idolilor, de sange, de animalele sugrumate si de desfranare" (Fapte, XV, 29). Primirea si observarea Legii iudaice nu era deci obligatorie pentru crestinii dintre pagani. Aceasta hotarare inteleapta a produs mare bucurie in Biserica Antiohiei si a usurat mult misiunea crestina printre neamuri. Atitudinea lui Petru, care, la putin timp dupa anul 50, s-a dus la Antiohia si s-a ferit, de teama iudaizantilor, de a mai manca la mesele crestinilor dintre pagani, a provocat mustrarea lui de catre Apostolul Pavel (Gal., II, 11-14). A doua calatorie misionara (51-54), o intreprinde Sfantul Apostol Pavel impreuna cu Sila, in timp ce Barnaba si Marcu merg din nou in insula Cipru (Fapte, XV, 36, XVIII, 22). Pavel predica, mergand de asta data pe uscat, in Siria, Cilicia, Licaonia, unde, in orasul Listra, au convertit pe Timotei, viziteaza parte din comunitatile infiintate in prima calatorie, trec prin Galatia, Frigia, Misia strabatand astfel Asia Mica dinspre sud-est spre nord-est si ajung la orasul Troia (Troa) unde au convertit pe medicul Luca. Din Troia, luand cu ei si pe Luca, trec prin insula Samotrace si ajung in orasul Neapolis, in Macedonia, predica la Filipi cu succes, infiintand aici prima comunitate crestina europeana. În Filipi, Pavel si Sila sunt
52

inchisi si batuti cu biciul. De la Filipi, trec prin orasele Amfipolis, Apolonia si ajung la Tesalonic, unde au convertit un numar mare de prozeliti greci si romani si pe unii dintre iudei. Producandu-se mare tulburare impotriva misionarilor, Pavel a plecat la Bereea si de aici a fost nevoit sa plece la Atena, unde au venit in urma si insotitorii sai. În cetatea culturii elene, Pavel a tinut o interesanta si originala cuvantare inaintea Areopagului. Laudand cucernicia atenienilor fata de zei, Sfantul Pavel le spune: "strabatand cetatea voastra si privind locurile voastre de inchinare, am aflat si un altar pe care s-a scris: Dumnezeului celui necunoscut - agnwstw Qew. Deci Cel pe care voi, necunoscandu-l, îl cinstiti, pe Acela îl vestesc voua" (F. A., XVII, 23). }n urma cuvantarii sale din Areopag, Pavel a convertit la crestinism un numar de greci, intre care se aflau Dionisie Areopagitul, dupa traditie, primul episcop al Atenei, o femeie cu numele Damaris si altii impreuna cu ei (Fapte, XVII, 34). Succesul nu corespundea totusi asteptarilor Apostolului neamurilor. Grecii s-au aratat curiosi, dar au ramas sceptici. Mai indelungata si mai rodnica a fost activitatea Sfantului Apostol Pavel la Corint, unde a lucrat intens cu sotii iudeocrestini Aquila si Priscilla, timp de un an si jumatate, pe care i-a intalnit aici in anul 52. Acestia s-au refugiat la Corint de la Roma in urma edictului publicat in anul 49 de imparatul Claudiu contra iudeilor, care se certau din pricina lui Iisus Hristos. La Corint, a convertit pe Crispus, mai marele sinagogii, si multi altii dintre greci. Iudeii, maniosi din cauza succeselor lui Pavel, il aduc in fata lui Galion, proconsulul Ahaiei, fratele filosofului Seneca. Acesta a refuzat sa se amestece in disputele
53

religioase ale iudeilor si le-a poruncit sa se intoarca linistiti la casele lor. Din Corint, a scris Apostolul Pavel primele sale epistole, pe cele doua catre Tesaloniceni. Din cauza agitatiei iudeilor, Pavel a plecat din Corint, insotit de Aquila si Priscilla, si s-a dus la Efes, unde facea popaganda crestina un iudeu alexandrin invatat, Apollos. Din Efes, Pavel s-a dus pe mare la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim de unde s-a intors in Antiohia. A treia calatorie misionara (54-58) - Sfantul Pavel a intreprins a treia calatorie misionara, intre anii 54-58, plecand cu insotitorii sai, tot din Antiohia, centrul misiunii sale. El a vizitat mai intai comunitatile crestine infiintate in Galia si Frigia, si s-a oprit la Efes pentru doi ani si jumatate. Activitatea lui rodnica a provocat o miscare tumultoasa contra crestinilor, la instigatia unui argintar, Dimitrie, care isi vedea periclitata meseria, prin intinderea crestinismului si inlaturarea cultului zeilor (Fapte, XVIII, 23-40), Pavel a trebuit sa plece din Efes si s-a dus in Macedonia, iar de aici in Iliria, cum spune insusi in Epistola catre Romani XV, 19, iar din Iliria la Corint, de unde a scris Epistola catre Romani. Trecand din nou prin Macedonia, a ajuns la Troia si Assus, apoi, ocolind Efesul unde avusese neplaceri din cauza argintarului Dimitrie, s-a oprit la Milet. Aici a chemat pe presbiterii din Efes, de care s-a despartit in chip duios pe tarmul marii, presimtind ca nu-i va mai vedea (Fapte XX, 15-38). De la Milet a plecat pe mare la Cezareea Palestinei, si de aici a ajuns la Ierusalim in anul 58, aducand cu sine colecta facuta pentru saracii din Ierusalim in Grecia si Macedonia.
54

La Ierusalim, Pavel povesteste lui Iacob cel Mic rezultatele misiunii sale. Cunoscand ura iudeilor contra lui, Iacob il sfatuieste sa indeplineasca un act prevazut de Legea mozaica. Apostolul suporta pretul pentru curatirea nazirei, dar in templu e recunoscut, prins si atacat de iudei. La interventia ofiterului roman, Lysias, comandantul garzii, PAvel e scos din mainile lor si inchis in turnul Antonia. Sub paza ostasilor romani, i s-a ingaduit sa se apere in fata multimii si a sinedrului, dar agitatia contra lui creste amenintator. O conspiratie pusa la cale de iudeii fanatici, contra vietii lui este aflata de nepotul sau de sora si comunicata ofiterului. Acesta trimite noaptea pe Pavel, sub escorta puternica, la Cezareea, unde e tinut in inchisoare doi ani, intre 58 si 60, de procuratorul Felix. Iudeii de la Ierusalim, il urmaresc insa si acolo. Pavel se apara inaintea noului procurator Festus si a regelui Irod Agripa II si in cele din urma face apel la judecata imparatului de la Roma, in calitatea sa de cetatean roman (Fapte XXI, 17, 22, 26). Drumul pe apa spre Roma a fost facut sub paza, pe timp nepotrivit, de toamna si de iarna, intampinand amenintarea furtunilor si a valurilor marii. Trecand prin Sidon, insula Cipru, Mira, insula Malta, unde corabia a suferit un naufragiu, Pavel a ajuns la Puteoli, in primavara anului 61, de unde a facut drumul pe jos, pana la Roma, fiind intampinat de crestini, la locul numit Trei Taverne, a caror prezenta l-a incurajat mult. Prezenta crestinilor la Roma este o proba evidenta ca crestinismul patrunsese in capitala Imperiului inainte ca Apostolii Petru si Pavel sa fi patruns la Roma. Bucurandu-se de o inchisoare usara intr-o casa, sub paza unui soldat roman, Pavel avea libertatea de a primi la sine pe
55

oricine si astfel a putut propovadui si intari crestinismul timp de doi ani (61-63), in capitala Imperiului. Faptele Apostolilor se opresc aici. Din Epistolele scrise de la Roma, precum si din alte stiri, rezulta ca Apostolul neamurilor a fost lasat liber, dupa anul 63, si a intreprins noi calatorii misionare in rasarit, in Creta, Milet, Grecia, Epir, unde a consolidat comunitatile infiintate. El a mers poate si in Spania, cum dorea (Rom XV, 24) pana la marginea Apusului -, cum afirma Sfantul Clement Romanul in prima sa Epistola catre corinteni, scrisa catre anul 96. Împrejurarile sfarsitului insa sunt neclare si necunoscute. Se crede ca Apostolul s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua inchisoare, din care nu a mai scapat. E sigur ca a murit la Roma, ca martir, sub Nero, probabil in anul 67, dupa traditia crestina in aceeasi zi cu Sfantul Apostol Petru, 29 iunie, care a ramas pana astazi ziua sarbatoririi lor in fiecare an. Sfantul Pavel a fost ingropat pe calea Ostia la Roma, unde secole de-a randul pelerinii crestini din toata lumea vin sa se inchine la mormantul sau (Fer. Ieronim, De viris illustribus, 5). Alti istorici socotesc ca intre moartea martirica a Sfantilor Petru si Pavel trebuie socotita o distanta de timp de cel putin un an. Meritele Sfantului Apostol Pavel sunt considerabile pentru raspandirea crestinismului. Activitatea lui misionara a fost mai insemnata ca a celorlalti Apostoli, prin calitatile lui personale, ca si prin intinderea si rezultatele ei. Prin misiunea lui printre neamuri, el a inradacinat mai ales crestinismul in lumea grecoromana, si l-a intarit la Roma, in centrul Imperiului. El a eliberat mai ales crestinismul de servitutea Legii iudaice si a
56

asigurat universalismul lui. El este cel mai insemnat ca scriitor si ganditor intre Apostoli, urmat de Sfantul Ioan. Prin epistolele sale, Sfantul Apostol Pavel a facut inceputul teologiei crestine, a scos, din viata si invatatura Mantuitorului invataturii de o neasumuita frumusete, a lasat Bisericii universale o nepretuita experienta in misiune, organizare si viata crestina. În timpurile mai noi, unii autori rationalisti au apreciat cu vadita exagerare rolul si meritele Sfantului Pavel, altii le-au constestat cu patima. Dupa unii, el ar fi adevaratul intemeietor al crestinismului, transformand in doctrina si institutie ceea ce la Iisus Hristos era doar o idee, o aspiratie; dupa altii, el a denaturat crestinismul, transformand invatatura Mantuitorului intr-un sistem teologic ingust. Ambele pareri pacatuiesc grav, ignorand, cu sau fara stiinta, faptul ca Sfantul Apostol Pavel a fost cel mai credincios si mai mare interpret si instrument al Evangheliei lui Hristos. Deoarece cronologia vietii Sfantului Apostol Pavel variaza la unii autori, indicam mai jos cateva date istorice din viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel. 1-5 d. Hr.: nasterea lui Saul 30-33: anul mortii Mantuitorului 36: uciderea arhidiaconului Stefan; convertirea lui Saul 36-39: sederea lui in Arabia 39: prima calatorie la Ierusalim, dupa convertire 40-42: sederea la Tars 42: sosirea la Antiohia 44: foamete, calatoria la Ierusalim 45-48: prima calatorie misionara 50: Sinodul apostolic, discutia cu Petru la Antiohia
57

51-54: a doua calatorie misionara 52-53: la Atena si Corint; in 52, cele doua Epistole catre Tesaloniceni, scrise din Corint 54-58: a treia calatorie misionara 56: fuga din Efes; misiune in Macedonia si Iliria; Epistola a doua catre Corinteni 57-58: iarna la Corint; Epistola catre Romani 58: ultima calatorie la Ierusalim 58-60: in inchisoare la Cezareea Palestinei 60-61: calatoria spre Roma 61-63: captivitate usoara la Roma; Epistolele scrise din Roma 63-67: activitatea misionara in Creta, Efes, Epir, sau poate in Spania 67: a doua captivitate la Roma si moartea lui martirica BIBLIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ Viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel, in "S. T.", III (1951), nr. 7-8, numar special. PR. OLIMP N. CACIULA, Contributia literaturii teologice romane la intelegerea personalitatii Sfantului Apostol Pavel, rev. vit. p. 462-480 IDEM, A cunoscut Iosif Flaviu pe Sfantul Apostol Pavel?, in "G. B.", XX (1961), nr. 1-2, p. 77-111 PR. PROF. I. RAMUREANU, Sfintii Apostoli Petru si Pavel, luceferi ai crestinismului, in "M. O.", XIX (1967), nr. 5-6, p. 359-368 PROF. IUSTIN MOISESCU, Activitatea Sfantului Apostol Pavel la Atena, Iasi, 1946 PR. PROF. SOFRON VLAD, Un pastor model, Sfantul Apostol Pavel, Timisoara, 1946
58

DIAC. PROF. N. I. NICOLAESCU, Cronologia paulina, Bucuresti, 1942, Extras din "B. O. R." LX (1942), nr. 5-6, p. 177-203 PR. PROF. L. G. MUNTEANU, Viata Sfqntului Apostol Pavel, Cluj, 1942 PR. PROF. GR. T. MARCU, Saul din Tars, Sibiu, 1939 PR. RPFO. V. GHEORGHIU, Sfantul Apostol Pavel. Viata si activitatea sa. Partea I-a, 1909 ION BRIA, Iisus Hristos, Colectia "Orizonturi spirituale", Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1992 EARLE E. CAIRNS, Crestinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii crestine, Chisinau, 1992

59

5. ORGANIZAREA BISERICII PRIMARE. RAPORTURILE EI CU IUDAISMUL. CĂDEREA IERUSALIMULUI (70) 5.1. ORGANIZAREA BISERICII PRIMARE Prin venirea Sa in lume, Mantuitorul a schimbat preotia veche cu cea noua, asa cum aflam din Epistola catre Evrei, VII, 12-16, unde se spune: "Iar daca preotia s-a schimbat urmeaza numaidecat si schimbarea Legii...". El a intemeiat Biserica, chemand la Sine pe cei 12 Apostoli (Mt. 10, 1-14) si apoi pe cei 70 (72) de ucenici (Lc. X, 1-17). Şi, tot El, a facut impartirea intreita a clerului, in:apostoli, prooroci si invatatori (I Cor. III, 28). Apostolii, urmand invataturii Mantuitorului, prin "succesiunea apostolica", au organizat Biserica, cu cele trei trepte ierarhice: diacon si preot (sau presbiter) pentru pastorirea comunitatii locale si episcop pentru conducerea mai multor comunitati crestine (eparhii). Înca de la inceput, comunitatea crestina, infiintata de Apostoli s-a numit "Biserica", Ecclhsia (F. A. II, 47; V, 11; VIII, 3). Sfantul PAvel o mai numeste si "adevaratul Israel" (Gal. VI, 16). Termenul de "ecclesia" insemna: asociatie, fratie, societate crestina si avea un sens dublu, cel de comunitate locala si acela de totalul comunitatilor. Expresia de "Biserica universala" a fost folosita prima data de Sfantul Ignatie al Antiohiei (Teoforul +107) in "Epistola catre Smirneni", VII, unde spune ca Biserica se afla acolo unde este Hristos. }n Martiriul Sfantului Policarp (+156, vezi cap. VIII si XVI), acesta din urma era numit "episcopul Bisericii universale din Smirna" (episcopoj thj en Smvenh caqolichj ecclhsiaj).
60

Desi se aseamana in exterior cu celelalte comunitati religioase, Biserica crestina este, in esenta si spiritul ei, un organism si un fenomen cu totul nou. Rationalistii protestanti si materialistii comunisti considerau ca Biserica este o simpla creatie a Apostolilor, necorespunzatoare vointei si gandului lui Iisus Hristos. Dupa ei, Biserica crestina este o imitatie a institutiilor religioase iudaice si pagane. Mantuitorul - sustin ei nu a intemeiat un asezamant bisericesc permanent, cu forme, organe si functii pamantesti, ci ar fi predicat imparatia lui Dumnezeu ca o noua stare apropiata a lumii. Netemeinicia acestor supozitii este limpede, daca ne gandim ca Sfintii Apostoli nu au facut altceva decat sa infaptuiasca ideea si porunca Mantuitorului. Este de neconceput ca ei sa organizeze Biserica intemeiata de El, fara sa cunoasca voia Sa, mai ales ca El i-a trimis pentru aceasta (Cf. Mt. XXVIII, 19). Organizarea Bisericii primare o aflam din Faptele Apostolilor si Epistolelor Sfantului Apostol PAvel. Colaboratorii Apostolilor erau diaconii si alti misionari, numiti si ei apostoli sau evanghelisti. Fiecare crestin devenea, la randul sau un alt misionar. Prin predica acestora s-au organizat comunitatile din Antiohia, Damasc, Roma si altele. Formata inainte de a fi mers vreun Apostol acolo, comunitatea de la Roma era deja importanta cand Sfnatul Pavel scris Epistola catre Romani. Ierusalimul avea o comunitate crestina formata in jurul Apostolilor si era condusa de ei. Membrii acesteia traiau in invatatura Apostolilor, in comuniune frateasca, frangand painea si facand rugaciuni (F. A. II, 42). Conducatorul ei era
61

Iacob "fratele Domnului", caci ceilalti Apostoli plecasera la propovaduire. Iacob se bucura de autoritate chiar in fata Apostolilor. Faptele Apostolilor vorbesc si de "presbiterii" care au primit ajutorul adus de Barnaba si de Saul de la Antiohia (F. A. II, 30; XV, 2, 4, 6, 22, 23; XVI, 4). Acestia participasera si la sinodul apostolic. Presbiterii din mediul iudaic, prin analogie cu "batranii" poporului iudeu, constituiau o categorie de crestini respectati pentru varsta, intelepciunea si credinta lor. Diaconii ajutau la savarsirea cultului, la mese si la propovaduiri. Acestea erau organele de conducere in comunitatea din Ierusalim. La fel erau organizate si celelalte comunitati crestine si anume: Apostolii care erau fondatorii comunitatilor. Ei nu se stabileau definitiv intr-o comunitate, ci le vizitau, le scriau si le supravegheau prin ucenici destoinici si devotati. Presbiterii episcopii si diaconii constituiau conducerea locala. Ei erau pusi de catre Apostoli. Diaconii, cunoscuti inca din Faptele Apostolilor (VI, 1-6) aveau si sarcini misionare, predicand si botezand. Slujirea lor are caracter sacerdotal, fapt aratat de textul din F. A. VI, 6: Apostolii "rugandu-se si-au pus mainile peste ei". Tot acum existau si diaconite, ca diaconita Fibi a Bisericii din Chenhreia (Rom. XVI, 1-2). Presbiterii: este primul nume intrebuintat pentru ceilalti slujitori ai comunitatilor. Termenul desemna pe preot si episcop. Acestia erau instituiti prin hirotonie, cu post si rugaciune (F. A. XIV, 23). Dupa Apostoli, cei ce-i hirotoneau pe preoti erau episcopii. Despre acestia vorbeste Sfantul Iacob
62

cand spune credinciosilor: "Sa cheme pe preotii Bisericii si sa se roage" pentru ei (Cf. Iacob V, 14). Nu e vorba de batrani laici, ci de preoti si la: I Petru, V, 1-3, si la I Tim. V, 17, 19 si la Tit. I, 5. Presbiterii erau, asadar, slujitori bisericesti, hirotoniti de Apostoli sau de episcopi si aveau rol si cinste de pastori si de invatatori. Episcopul era presbiterul cel mai de seama din fruntea comunitatii crestine. La inceput, termenul era folosit si cu intelesul de "preot". Totusi, deosebirea exista. Uneori Sfantul Apostol Pavel vorbeste numai de episcopi si de diaconi (Filipeni, I, 1), ceea ce ar putea insemna ca presbiterii sunt intelesi ca episcopi. Tot Pavel, pe presbiterii de la Efes, chemati la Milet, ii numeste si episcopi (F. A. XX, 17, 28). În "epistolele pastorale", Sfantul Pavel precizeaza si mai mult termenii, aratand ca episcopatul, numit anume asa, este o demnitate mai mare decat cea preoteasca. În acest sens sunt episcopi Timotei si Tit, carora el le porunceste sa puna presbiteri - preoti in orase. Înseamna ca inca inainte de sfarsitul epocii apostolice, numele de preot si de episcop aveau sensul cunoscut mai tarziu, fiind demnitati deosebite ca functie si ca cinste. Dovezi in acest sens avem si din perioada imediat urmatoare. De pilda, Ignatie al Antiohiei (+107), ucenic apostolic spune in Epistola catre Magnezieni, VI, ca, episcopul tine locul lui Dumnezeu; preotii tin locul adunarii Apostolilor, iar diaconii se ocupau cu "servirea (diaconia) lui Hristos". }n Epistola catre Tralieni, II si in Epistola catre Smirneni, VIII, tot Sfantul Ignatie indeamna pe crestini: "Supuneti-va cu
63

totii episcopului, precum Iisus S-a supus Tatalui Sau, si preotilor ca Apostolilot. Cinstiti pe diaconi ca pe porunca lui Dumnezeu". Despre cele trei trepte ierarhice vorbeste si Sfantul Clement Romanul (88-100), in intaia sa Scrisoare catre Corinteni, scrisa catre 96-98. "Preotia universala", despre care vorbesc protestantii este rastalmacirea unui cuvant din Epistola I Petru, II, 9. Despre cele trei trepte ierarhice vorbeste si Învatatura celor 12 Apostoli (Didahia). Harismaticii sau pneumaticii erau unii crestini inzestrati de Dumnezeu cu daruri si puteri speciale, numite harisme. Nu erau alesi de comunitate. Despre ei vorbeste Sfantul Pavel la I Cor. XII, 28-30, cand aminteste de diferite daruri ca: darul tamaduirilor, al minunilor, al ajutoarelor, al vorbirii in limbi (vezi si: Romani XII, 6-8; Efeseni, IV, 6-11). Mai erau apoi didascalii sau invatatorii, evanghelistii sau profetii care "vorbeau in Duh". Harisma proorociei o aveau si fiicele "evanghelistului" Filip (diaconul). Harismele erau daruri supranaturale speciale, date Bisericii primare pentru a creste si consolida. Aveau actiune temporara, stingandu-se treptat dupa epoca apostolica. Didascalii vor fi profesorii crestini care, mai tarziu, ii invatau pe altii in particular sau in scoli. Istoricii au constatat ca pana spre anul 100 existau deja 45 de eparhii organizate ierarhic in cele trei trepte: diacon, preot si episcop. Întretinerea clerului era de la altar, adica din contributia credinciosilor. Între comunitatile crestine primare s-au impus, in primul rand, cele infiintate de Apostoli, si anume: 1. Biserica din Ierusalim, leaganul crestinismului. Aici a
64

fost rastignit Mantuitorul si a inviat. Între martiri se numara: Sfantul Stefan (36), Apostolul Iacob cel Batran (44) si Iacob "fratele Domnului" (72). La anul 70 Ierusalimul a fost cucerit, iar iudeii imprastiati. Dupa rascoala lui Bar Kochba (131) Templul lui Irod a fost distrus. 2. Biserica din Antiohia Siriei. Înfiintata in urma misiunii crestinilor, s-a bucurat de prezenta apostolilor Pavel si Petru. Acolo credinciosii s-au numit intai crestini. În anul 107 Sfantul Ignatie al Antiohiei a fost martirizat de Traian. 3. Biserica din Tesalonic. A fost infiintata de Sfantul Apostol Pavel in anii 52-53 dupa ce venise din Atena unde e cunoscut ca prim episcop Dionisie Areopagitul. Apoi, Biserica din Corint. 4. Biserica din Efes, intemeiata tot de Sfantul PAvel la anul 55. Primul episcop este Timotei. În apropiere exista Biserica din Smirna. 5. Biserica din Alexandria Egiptului organizata, dupa Traditie, de evanghelistul Marcu, intre anii 51-61. Aici se afla marea Biblioteca a lui Ptolemeu si se va infiinta prima scoala catehetica. 6. Biserica din Roma s-a constituit dupa anul 30, din iudei bogati, veniti de la Ierusalim. Sfantul Pavel propovaduieste la Roma in anii 61-63, iar la 67 va fi martirizat impreuna cu Sfantul Petru. Primul episcop este Linus, ucenicul Sfantului Pavel. Acesta pastoreste intre anii 67-78. 7. Biserica din Bizant, pe Bosfor, a fost intemeiata de Sfantul Apostol Andrei (fratele Sfantului Petru) inainte de anul 70.

65

BIBLIOGRAFIE EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericeasca PROF. JUSTIN MOISESCU, Ierarhia apostolica, Bucuresti, 1955 L. DE LACGER, Le christianisme aux origines et a l'age apostolique, Rabat, 1936 J. LEBRETON, La vie chretienne au I-er siecle de l'Eglise, Paris, 1932 J. LEBRETON, et J. ZEILLER, L'Eglise primitive, Paris, 1934 G. BARDY, L'Eglise a la fin du premier siecle, Paris, 1932 T. M. POPESCU, Primii didascali crestini, in "Studii Teologice", II, (1932), nr. 2, p. 140-211 EDUARD LOHSE, Die Entstehung des Neueu Testaments, 5. Auflage, Verlag W. Kohlhammen, Stuttgart, Berlin, Koln, 1991 MATTHEW HENRY'S, Commentary on the whole Bible in one volume, Broad Oak Edition f. a. H. VON CAMPENHAUSEN, La formation de la Bible chretienne. Version francaise par Denise Appia et Max Dominice. Delachaux Miestle, Neuchatel (Switzerland), 1971 A. M. RITTER, Kirchen-und Theologiegeschlichte in Quellen, Bd. I, Alte Kirche. 4. Auflage, Neukirchener Verlag, 1987. 5.2. RAPORTURILE BISERICII PRIMARE CU bisericeasca in epoca

IUDAISMUL ŞI CĂDEREA IERUSALIMULUI (ANUL 70) Înca de la nasterea ei Biserica crestina a avut de intampinat, in primul rand, greutati din partea iudeilor. Nascut in Iudeea si predicat in primul rand iudeilor, crestinismul de la Ierusalim era legat cu mozaismul. Crestinii mergeau la templu si respectau prescriptiile Vechiului Testament. Unii dintre
66

crestini numiti si iudaizanti, pretindeau chiar ca Legea mozaica sa fie respectata de toti cei ce se botezau. Întrucat faptul acesta ingreuna convertirea paganilor la crestinism, sinodul de la Ierusalim, din anul 50, unde Sfantul Pavel a avut un rol foarte important, va da indrumarile cele mai potrivite (F. A. XV, 1-29), aratand ca Legea veche nu este obligatorie pentru paganii care se crestineaza. Cu toate acestea, pericolul iudaizarii crestinismului a continuat sa existe chiar si dupa epoca apostolica, acolo unde elementul iudaic era numeros. Treptat, insa, crestinii se separau tot mai mult de iudei, mai ales in urma razboiului de sub Nero (54-68), cand crestinii din Ierusalim s-au desolidarizat de compatriotii lor, parasind cetatea lui David. 5.3. CĂDEREA IERUSALIMULUI la anul 70, cand

templul a fost distrus in urma razboiului iudaic (66-70), incheie epoca apostolica. Razboiul a izbucnit sub Nero la anul 65-66, datorita asupririi romane, dar si datorita dorintei de libertate a iudeilor. Generalul roman Vespasianus a cucerit pe rand, cetatile iudaice, incepand cu Galileea. La anul 68 a murit Nero, iar la 69 generalul Vitellius. Vespasian (69-79), proclamat imparat, a lasat conducerea razboiului pe seama fiului sai Titus. Timp de 5 luni acesta a asediat orasul, dupa care, datorita foamei si bolilor, iudeii nu au mai rezistat. Odata cucerit, orasul a fost distrus, iar templul ars (august 70). Cateva luni, evreii (sicarii) au rezistat la Irodion, Macheront si Masada (la vest de Marea Moarta). Pentru a nu cadea vii in mainile romanilor, ei s-au sinucis. Rezultatul: dupa Iosif Flaviu aproape un milion de evrei morti si vreo suta de mii luati
67

prizonieri. Acestia au fost vanduti ca sclavi sau au fost trimisi la mine ori in luptele de gladiatori. Tezaurul templului, cu tot ceea ce continea, a fost dus la Roma ca prada de razboi. În amintirea victoriei, romanii au inaltat un arc de triumf, cinstind astfel pe Titus (la anul 71, vara). În decembrie 69 un incendiu distrusese la Roma Capitoliul, cu templele lui Jupiter si Iunona. Prin aceasta, dispareau in acelasi timp cele doua sanctuare: cel pagan si cel iudaic. Prin distrugerea templului iudaic se implinea profetia Mantuitorului ca la Ierusalim "nu va ramanea piatra pe piatra" (Mt. XXIV, 2; Luca XXI, 6). Faptul acesta intarea pe crestini in credinta lor. Odata cu daramarea templului inceta si cultul iudaic central iar crestinismul se separa definitiv de iudaism. Întrucat razboiul iudeilor avea caracter mesianic, crestinii nu au participat la el, ci s-au retras peste Iordan, formand comunitatile crestine de la Pella si Kokaba. Iudeii nu-i vor ierta pentru acest gest si introduc blesteme impotriva crestinilor, in rugaciunea Smone esre. Cu timpul, iudeo-crestinii se vor asimila cu ceilalti crestini, iar altii vor forma secte iudaizante (nazareii, ebionitii). Cucerirea Ierusalimului si daramarea templului iudaic a facut imposibil cultul mozaic central, cu sacrificii sangeroase si a dus la desfiintarea sinedriului si a functiei de mare preot (arhiereu). De acum inainte, darea sau birul catre templul din Ierusalim (didrahma) se va percepe de catre romani (fiscus iudaicus), iar conducerea spirituala a iudaismului va fi preluata de scolile rabinice din Babilon si Tiberia.
68

Noile revolte iudaice vor fi inabusite de Traian (la 116) si Adrian (intre 132-135). }n urma razboiului lui Bar Cochba (Fiul Stelei), care a persecutat pe crestini, romanii vor reconstitui Ierusalimul numindu-l Aelia Capitolina. Iudeea va fi in parte colonizata ca domeniu imperial si numita Syria Palestina (Siria Filistenilor). Iudeilor li se interzice sub pedeapsa de moarte stabilirea in Ierusalim, unde se ridica temple pagane. Aici se intemeiaza si o noua comunitate crestina din paganii convertiti, insa preponderenta o va avea Cezareea, care va deveni pentru cateva secole metropola crestina a Palestinei. BIBLIOGRAFIE ROMA1NEASC{ PROF. IUSTIN MOISESCU, Ierarhia apostolica, Bucuresti, 1955 T. M. POPESCU, Primii didascali crestini, in "S. T.", II, Bucuresti, 1932, nr. 2, p. 140-211 D. TUDOR, Figuri de imparati romani, Bucuresti, 1974 CASSIUS DIO, Istoria romana, Cartea a LXVI-a, 1-8, trad. Dr. A. Piatkowski, vol. III, Cluj, 1985, p. 263.267 bisericeasca in epoca

69

6. CULTUL ŞI VIAŢA CREŞTINĂ ÎN EPOCA APOSTOLICĂ Primii crestini duceau o viata conforma cu porunca iubirii, propovaduita de Mantuitorul. Era o viata frateasca, "comunitara", de dragoste reciproca si de folosire in comun a bunurilor (F. A. II, 42). La inceput unii crestini mergeau la templu insa, din anul 36 ei s-au separat de mozaici si de templu, avand case proprii de rugaciune, prin locuri ferite, prin paduri, cimitire sau catacombe. Crestinii proveneau dintre iudei sau dintre elini (in Apus) sau pagani (pagan = satean). 6.1. CULTUL CRE|TIN a) La Ierusalim. Dupa F. A. II, 42, cultul consta in "frangerea painii", adica Sfanta Euharistie, savarsita intai de Sfintii Apostoli in case particulare, in fata adunarii crestinilor. Mai era numita: "Cina dumnezeasca" (cvriacon deipnon, I Cor. XI, 20) deosebita de mesele obisnuite sau de ospetele pagane. Ea avea caracter sacru, fiind o "imparasanie" cu sangele si trupul lui Hristos (I Cor. X, 16). Didahia sau Învatatura celor doisprezece Apostoli confirma caracterul de taina al Euharistiei, cerand crestinilor sa-si marturiseasca pacatele inainte de a o primi. Frangerea painii era insotita de rugaciuni si de cuvantul de invatatura al Apostolilor si urmata de o masa comuna, numita "agapa". Adunarea credinciosilor o facea in casa (cat oicon, F. A. XII, 12) seara, cand crestinii erau mai liberi si mai feriti de prigonitori. b) În afara de Ierusalim crestinii erau dezlegati de practicile iudaice. Cultul lor era organizat prin analogie cu cel al sinagogii. Spre deosebire de Ierusalim, in diaspora crestinii
70

erau alungati din sinagogi, formand comunitati independente de acestea. Cultul crestin se concentra in serviciul liturgic, care consta in lecturi din Vechiul si Noul Testament, dintr-o omilie, sau explicarea unui loc din Sfanta Scriptura, din rugaciunea comuna din Sfanta Euharistie, cu rostirea cuvintelor de instituire, cu chemarea Sfantului Duh, pentru prefacerea darurilor, din sarutul pacii, din cantari de multumire (Vezi F. A. XX, 7-12). Adunarea si cultul se savarseau "in ziua intaia a saptamanii" (en th mia twn sabbatwn, adica duminica (v. 7), desi Apostolul Pavel a stat la Troia o saptamana. Numele ei era de "ziua domneasca" (cveiach hmera). Asa o numeste Apocalipsa (I, 10), Didahia, (XIV, 1) si Pliniu cel Tanar, proconsului Bitiniei, in Scrisoarea catre imparatul Traian din anul 111-112. Rezulta ca, inca din epoca apostolica crestinii au respectat ziua invierii Domnului ca zi de sarbatoare saptamanala, prin cult euheristic si cu masa obsteasca Iudeocrestinii din Ierusalim sarbatoreau si sabatul si ziua intaia a saptamanii. Rugaciunile crestinilor erau, in general, improvizate. Unele erau rugaciuni euharistice, care s-au fixat, probabil, de timpuriu, ca cele aflate in Învatatura celor doisprezece Apostoli (IX, 2-4, X). Altele erau rugaciuni de cerere sau de multumire lui Dumnezeu (F. A. IV, 23-31); altele au caracter de marturisire in genul: "Domn este Iisus" (I Cor. XII, 3) sau "Cu adevarat, mare este taina credintei, Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, A fost vazut de ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, A fost crezut in lume, S-a inaltat intru slava" (I Tim. III, 16). Rugaciunea comuna si obisnuita era
71

Tatal nostru, care, dupa Didahie, trebuia rostita de trei ori pe zi (VIII, 3). Existau si rugaciuni liturgice, ca cea data de Clement Romanul in Epistola catre Corinteni (59, 4-61, 3). Cultul crestin era insotit, de in epoca apostolica, de manifestari harismatice (Cf. I Cor. XII, 4-12). Sfintele Taine, erau, asemenea, administrate. Intrarea in Biserica se facea prin Taina Sfantului Botez, inaintea careia se cerea o anumita pregatire. Botezul crestin se deosebeste, esential de botezul iudaic, care era doar un rit de curatire, dar si de botezul practicat de ucenicii lui Ioan ca botez al pocaintei. Botezul crestin este mai mult decat un rit sau un simbol; el are caracter de Taina, prin care se iarta in mod real pacatele si se impartaseste harul divin. Sfantul Apostol Pavel il numeste "baia nasterii din nou prin innoirea Duhului Sfant" (Tit. III, 5). El este "nasterea din apa si Duh", fiind o conditie pentru a intra in Biserica (Ioan, III, 3-7). Botezul putea fi savarsit si de diaconi. Nu avem o formula de marturisire de credinta baptismala din vremea Apostolilor. Simbolul apostolic, cunoscut din secolul II, poate avea insa la baza o marturisire de credinta din epoca apostolica. El cuprindea foarte succint adevarurile de credinta fundamentale pricind persoana dumnezeiasca si opera mantuitoare a lui Iisus Hristos. Despre o pregatire necesara inainte de botez vorbeste Învatatura celor doisprezece Apostoli (Cap. I-VI). Novicele primea un invatamant simplu, postea o zi sau doua inainte de Botez, atat el, cat "si altii daca pot". De regula, botezul se savarsea in apa curgatoare sau, daca, nu exista apa, pentru cufundare, Botezul se facea prin varsare de apa pe capul celui
72

ce se boteza. Botezul se facea in numele Sfintei Treimi: (Cf. Mt. XXVIII, 19). Botezul era completat prin punerea mainilor impreuna cu rugaciuni facute de Apostoli pentru primirea Sfantului Duh de catre cei botezati (F. A. VIII, 8-19). Uneori botezul era urmat de harisme. Hirotonia slujitorilor Bisericii se facea prin rugaciuni si punerea mainilor de catre Sfintii Apostoli (F. A. VI, 5-6; XIV, 23) precedata de postire. Era act sfant prin care se comunica harul divin (I. Tim. IV, 14; II Tim. I, 6). Dupa Sfintii Apostoli hirotoneau episcopii pusi de acestia, asigurandu-se astfel succesiunea apostolica pana astazi. Postul se practica din timpul apostolilor. Se postea cu prilejul diferitelor acte de cult, apoi miercuri si vineri, numite "dies stationum". Erau diferite de postul iudeilor (luni si joi) (Cf. invatatura celor doisprezece Apostoli, VIII, 1). Sarbatorile crestine erau: "Ziua Domnului" (F. A. XX, 7; I Cor. XVI, 2; Apoc. I, 10; Didahia XIV, 1), adica Duminica Sfantului Ignatie al Antiohiei (+107) spune in Epistola catre Magnezieni (IX, I) ca crestinii "nu sabatizeaza, ci traiesc dupa ziua Domnului". Pastile si Cincizecimea serbate de iudeo-crestini au primit pentru crestini noi semnificatii: de }nvierea Domnului si Pogorarea Sfantului Duh (I Cor. XVI, 8; F. A. XX, 16). Epifania (Epifaneia), numita si Theofania (Teofaneia) se serba in Orient, din secolul III, la 6 ianuarie. Semnifica intruparea Domnului si aratarea Lui, apoi era pusa in legatura cu botezul din Iordan (Mt. III, 16-17). A fost preluata si in Biserica Romei. Cu timpul Nasterea Domnului se va sarbatori la 25
73

decembrie. }n Biserica din Antiohia acest lucru s-a petrecut in jurul anului 377, iar la Constantinopol in anul 379. Atunci, Sfantul Grigorie de Nazianz a tinut predica: "Hristos se naste, slaviti-L! Hristos din ceruri, intampinati-L" (P. G. 36, 311-334). În cuvantarea din 25 decembrie 386 sau 388, la sarbatoarea Nasterii Domnului, in catedrala din Antiohia, Sfantul Ioan Gura de Aur zicea ca aceasta sarbatoare s-a introdus in Rasarit de aproape zece ani (P. G. 49, 351-362). Nasterea Domnului - Natalis Domini - sau Craciunul inlocuia sarbatoarea pagana a solstitiului de iarna (natalis solis) care, din secolul III s-a combinat cu sarbatoarea lui Mithra (Deus solis augustus), reprezentantul soarelui pe pamant. 6.2. VIAŢA CREŞTINĂ sta in stransa legatura cu credinta si cu cultul. Crestinii traiau o viata noua, curata, superioara moral atat iudaismului, cat si paganismului. Caractersiticile acestei vieti sunt urmatoarele: 1. Nu exista deosebire sau discriminare, toti fiind frati intreolalata (Gal. III, 28). 2. Femeile si copiii crestini sunt scosi de sub puterea absoluta a tatalui, care avea chiar dreptul de viata si de moarte. 3. În fata lui Hristos sclavii sunt egali cu oamenii liberi (Filimon). De aceea, mai tarziu, Biserica ca starui ca sclavii sa fie eliberati si rascumparati. 4. Crestinii, ca marturisitori ai lui Hristos fata de neamuri si oameni, duceau o viata evlavioasa si curata (Ef. V; Col. III). 5. Crestinii se distingeau prin iubire si rabdare (Mt. X, 22), pentru ca cele spuse de Mantuitorul se vor realiza intocmai
74

(Mt. XXIV, 35). 6. Crestinii erau intr-o continua veghere, caci nu stiau nici ora, nici ziua venirii Mantuitorului la judecata de apoi sau la Parusie (Mt. XXIV, 36). 7. Crestinii se incredeau in Biserica, stiind de la Mantuitorul ca "nici portile iadului nu o vor birui" (Mt. XVI, 18). Fara indoiala, ca unele umbre existau si in aceasta societate noua. Însa Biserica intervenea pentru cercetarea si indreptarea pacatosilor si excludea din sanul ei pe cei vinovati de pacate grele. Înca de la inceput s-a impus o disciplina bisericeasca ce a servit la mentinerea nivelului moral al comunitatilor. Dar, spre deosebire de sinagoga, Biserica nu aplica pedepse corporale, ci spirituale, cu caracter moral. Marturisirea pacatelor era un mijloc de control si indreptare a vietii morale in Biserica. Aceasta marturisire se facea atat la intrarea in Biserica, cat si in alte imprejurari si, de timpuriu, regulat, inainte de impartasanie, unita cu rugaciuni (Învatatura celor doisprezece Apostoli, IV, 14; XIV, 1). Prin pocainta si indreptare, pacatosii se reabilitau si puteau ramane in sanul Bisericii. BIBLIOGRAFIE P. S. EPISCOP, ANTONIE PLAMADEALA, Biserica slujitoare in Sfanta Scriptura, in Sfanta Traditie si in Teologie contemporana, in "S. T." XXIV (1972), nr. 5-8, p. 325-623. PROF. I. RAMUREANU, Cinstirea Sfintelor icoane in primele trei secole in "S. T.", XXIII (1971), nr. 9-10, p. 655-657 P. REZUS, Aghiologie ortodoxa, Caransebes, 1940 N. NICULESCU-LEORDENI, Craciunul, in "G. B.", XXV (1966), nr.
75

11-12, p. 1024-1051 DIDAHIA U. PRESCURE, Doctrina morala a Parintilor apostolici, in "S. T.", XV (1963), nr. 9-10, p. 541 u. DRD. N. VORNICESCU, Principii pedagogice in pedagogia lui Clement Alexandrinul, in "S. T.", IX (1975), nr. 9-10, p. 726 u. PR. PROF. LIVIU STAN, Institutiile de asistenta sociala in Biserica veche, in "Ortodoxia", IX (1957), nr. 2, p. 259-279. DRD. STEFAN ALEXE, Viata crestina dupa barbatii apostolici, in "S. T.", VII (1955), nr. 3-4, p. 223 u. PR. GH. I. SOARE, Biserica si asistenta sociala. Doctrina si organizarea in primele sase secole, Bucuresti, 1948.

76

7. PERSECUŢIILE 7.1. CAUZELE PERSECUŢIILOR a) Cauze religioase }nca de la inceput misiunea crestina a avut de infruntat o serie de piedici, atat din partea iudeilor, cat si a celorlalti pagani. Cei dintai, iudeii, erau socati cand constatau in crestinism multe noutati fata de revelatia Vechiului Testament. Fata de Dumnezeu intr-o singura persoana in Vechiul Testament, in Noul Testament Dumnezeu este unul in fiinta, dar intreit in persoane. Apoi, intruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria era greu de acceptat. Sfanta Euharistie era considerata canibalism sau antropofagie. Egalitatea intre neamuri, intre barbat si femeie, zgandarea orgoliul iudeilor ca "neam ales" si dreptul absolut al barbatului in familie. Judecata de apoi era neplacuta pentru constiinta iudeilor, mai ales ca majoritatea fariseilor, saducheilor si esenienilor asceti considerau ca stiau totul. De aceea, unii au incercat sa iudaizeze crestinismul, pornind persecutarea lor. Sacerdotii religiilor antice sau ai mitologiilor, obijnuiti cu viata umana a zeitatilor, erau socati de faptul ca Dumnezeul crestinilor este Atotputernic si Atotstiutor, ca este insasi dreptatea si moralitatea. Se stie ca, pe cand zeii puteau trai si in imoralitati, de la credinciosi se cerea o viata morala: "Quod licet Jovi, non licet Bovis". Mai ales sacerdotiiridica obiectii inpotriva crestinismului crestin, si cultului "o crestin. Ei combat noua si monahismul socotindu-l superstitie

raufacatoare" (Suetoniu). Socotita o apostazie de la religia stramosesca, ateism si nelegiure, crestinismului i se
77

imputau

toate

nelegiuirile

posibile. Cutremure, inundatii, seceta, invazii, toate erau puse pe seama crestinilor, asa incat se ajunge sa se ceara moartea acestora (Christianos ad bonem, Tertulian, Apologeticum, XL, 2-3). b) Cauze politice: În Imperiul roman obligatiile religioase erau adevarate indatoriri civice, mai ales pentru functionari si militari: participarea la acte de cult, serbari si manifestari religioase. Romanii considerau ca statul era ajutat de zei si ca lor li se datoreste puterea si gloria Imperiului lor. Crestinii, care nu participau la sarbatorile pagane au fost considerati dusmani ai statului, pericol public. Atat poporul, cat si conducatorii, preotii si filosofii ca Celsus (sec. II) si Porfiriu (sec. III) vedeau in crestinism o religie funesta pentru stat, pentru societate si cultura. De aceea il vor critica aspru cerind chiar distrugerea lui. c) Cultul imparatului a fost si el una din cauzele persecutiilor caci imparatul era si pontifex maximus. El era o adevarata religie de stat, devenind o obligatie cetateneasca. Refuzand sa participe la cultul imparatului, crestinii ofensau majestatea imperiala si astfel, puteau fi acuzati de "crimen lesae majestatis". d) Cauze moral-sociale }n ura lor, paganii puneau pe seama crestinilor tot felul de zvonuri si calomnii absurde, pentru a-i compromite in fata lumii. De pilda, crestinii erau acuzati ca ucid copiii la cultul lor si se hranesc cu sangele si carnea lor (ospete thyestice). Acuza aceasta provenea din necunoasterea Tainei Sfintei }mpartasanii. Crestinii mai erau socotiti imorali, fiind acuzati de incesturi (impreunari oedipodeice - dupa mitul lui Oedip), de onolatrie (adorarea
78

unui asin). Erau acuze foarte grave carora le-au raspuns Tertulian (Apologeticum), Eusebiu (Istoria bisericeasca), Iustin Martirul si Filosoful (Apologia I); Dialogul cu iudeul Trifon, Atenagora (Rugaminte pentru crestini), Teofil al Antiohiei (Catre Autolic) sau Minucius Felix (Octavius). Paganii invatati, ca Celsus, considerau crestinismul ca o religie de sclavi, de ignoranti si de oameni inferiori si inutili societatii. De aceea, crestinii erau socotiti de pagani ca fiind periculosi, mizantropi, conspiratori, tradatori. Crestinismul era deci socotita o religie odioasa (TACIT), o superstitie rea (Pliniu) iar crestinii superstitiosi si raufacatori (Suetoniu), ba chiar dusmani publici. De aici pana la dorinta de a-i extermina nu era decat un pas (Christianos ad leonem). Legislatia si procedura de judecata Pana la Constantin cel Mare, crestinismul era considerat ca nepermis si, deci, tinut in afara legii. Prin urmare, el putea fi urmarit pe baza unor decrete si legi existente, cu aplicarea generala sau speciala la religii: - Legea celor 12 table interzicea cultelor straine si pedepsea magia; - Legea contra asociatiilor nelegale (o lege a lui Traian) si decretul De Bacchanalibus (189 d.Hr.) - interziceau adunarile nocturne; - Lex Julia de majestate pedepsea manifestarile care se dovedeau a fi dusmane poporului roman. Toate aceste legi si decrete puteau fi oricand folosite pentru a acuza pe crestini. Ei puteau fi urmariti fie din oficiu, fie la instigatia unor dismani ai noii religii. Procedura folosita pentru judecarea crestinilor putea fi:
79

procedura regulata (judicatio) sau procedura reprimarii delictelor (coercitio). Prima se folosea in cazul procesului de crima, cu pedepse capitale: pierderea libertatii, a dreptului de cetatenie, a vietii, pentru care existau legi prevazute pentru cetatenii romani. Cea de a doua se baza pe dreptul politienesc si judecatoresc al functionarilor ramani superiori, de a pasi din oficiu contra necetatenilor suspecti sau vinovati de tulburarea ordinei publice (JUs coercendi, coercitio). Crestinii erau acuzati mai ales in baza lui jus coercendi, pentru simplul motiv ca purtau numele lui Chrestus-Hristos. Se folosea, de asemenea, si judicatio, atunci cand crestinii erau acuzati de magie, sacrilegiu, crimen laesae majestatis etc., dar si prin legi speciale, cum ar fi decretul lui Nero din 64, care stipula: Non licet esse vos, numit si Institutum Neronianum (tertulian, Apologeticum IV, 4) sau decretul senatului din timpul lui Comodus (181 - 192), care spunea : "Non licet esse christianos". De la Nero (64) pana la Constantin cel Mare (313) crestinii erau socotiti in afara legii. Autoritatea care ii judeca pe crestini era: la Roma prefectul orasului praefectus urbi, iar in provincii guvernatorul. Acestia detineau atat puteri politienesti, cat si puteri judecatoresti. Pedepsele la care erau supusi crestinii erau: pentru nobili - deportarea, iar pentru cei de jos - decapitarea cu confiscarea averilor tuturor: honestiores deportantur, humiliores capite puniuntur. Pedepsele capitale erau: pierderea libertatii, a drepturilor civile, moartea. Unii erau decapitati ("bona mors"), aruncati la fiare, folositi in luptele cu gladiatori, in circuri, la Roma sau alte orase. Altii erau
80

deportati, condamnati la munci in mine si cariere etc. Cele mai aspre pedepse au fost folosite in timpul lui Decius care urmarea apostasia din partea crestinilor. Actele martirice, Tertulian, Lactantiu si alti multi scriitori povestesc in amanunt caznele inimaginabile la care erau supusi crestinii pentru a fi obligati sa apostasieze, dar si neclintirea in credinta a acestora, multi dintre ei incununandu-se cu coroana martirica. 7.2. PERSECUŢIILE PÂNĂ LA ÎMPARATUL COMODUS (anii 64-192) 1. Prima masura luata de catre un imparat, care - desi indirect - a atins pe crestini a fost aceea a imparatului Claudiu (41-54). |i anume, in anul 49 acesta a alungat pe iudei din Roma, datorita tulburarilor produse intre ei din cauza lui Chrestus (Cf. Suetoniu, Vita Claudi, 25,4). Cel dintai imparat persecutor a fost Nero (54-68), imparat foarte tanar, vicios, vanitos. Era "Un cantaret pe tron". (D.Tudor) La 19 iulie 64 = incendiul la Roma. Arunca acuza asupra crestinilor. Erau condamnati ca dusmani publici, oameni periculosi prin "superstitia lor" (august 64). Tacitus spune ca unii crestini au fost imbracati in piei de animale salbatice si sfasiati de caini, altii rastigniti, altii unsi cu rasina si arsi pe rug de vii, luminand noaptea gradinile lui Nero, care da spectacole de curse. Traditia sub Nero, la 67 au murit la Roma Sf. Petru si Pavel. Tacitus spune ca au fost omorati o multime uriasa (ingens muttitudo). |i Clement Romanul zice la fel.
81

Se pare ca Nero a dat un decret prin care se interzicea crestinismul sub formula "non licet esse vos" numit "Institutum Neronianum (Cf. Tertulian, Apologeticum, II, 4; Sulpiciu Sever Historia sacra, II, 29; Paul Orosiu, Historiae adversus paganos, VII, 5. Persecutia s-a limitat la crestini de la Roma. Dar inceputul era facut. 2. Donotian (81-96) "}mparat perfid, invidios si suspicios". Era fiul lui Vespasian. Era ambitios, egoist, gelos, razbunator si rautacios. E primul imparat roman autodivinizat "Dominus ac Deus". Banuitor si despotic, el a prigonit pe iudei, crestini, filosofi si matematicieni (astrologi). Cauzele persecitiei: refuzul de a plati "Fiscus iudaicus" (impozit) de dupa anul 70; acuzati de "ateism" (cf. Dion Cassios, Moravuri iudaice; inertie; "urzirea de lucruri noi" (molitores rerum novarum). Nobili persecutati: Flavius Clemens (varul imparatului), Flavia Domitilla (sotia lui Flavius Clemens), Acilius Glabrio - fost consul s.a. Eusebiu (dupa Hegesip) povesteste despre cercetarea urmasilor lui David - gasiti oameni simpli care nu prezentau pericol. 96 = Sf. Ioan Evanghelistul este exilat la Patmos. Persecutia a fost la sfarsitul domniei (95-96) = a fost ucis intr-un complot. Nerva (96-98) a gratiat pe cei condamnati de Domitian, "cel mai bun imparat". 3. Traian (98-117) era un bun soldat si administrator - a dat cel dintai rescript care se pastreaza, privind procedura
82

fata de crestini: Guvernatorul Bitiniei, Pliniu cel Tanar, intre 111-116, a trimis un raport aratand ca crestinii s-au inmultit chiar si la sate. Templele se goleau, nu se mai vindeau animale pentru sacrificii, sarbatorile erau neglijate. Paganii cereau guvernatorului sa ia masuri. Pliniu a arestat, anchetat, pedepsit sau eliberat pe unii crestini. Dar acuzele se dovedeau false, iar denunturile erau anonime. Traian a raspuns printr-o scrisoare cu caracter de rescript, considerata prima reglementare cunoscuta a judecarii crestinilor. Stabileste: crestinii sa nu fie cautati din oficiu, ceea ce arata ca nu-i socotea periculosi si vinovati de crime; dar cand sunt denuntati si dovediti a fi crestini, sa fie pedepsiti daca nu apostasiaza, sau lasati liberi daca se leapada de credinta (conquirendi non sunt: defeferantur et arguantur puniendi sunt). -Denunturile anonime sa nu fie luate in considerare, caci "nu este demn de epoca noastra" (nec nostri saeculi est). Prin urmare: a) Crestinii nu trebuie cautati din oficiu, b) Pedeapsa celor ce refuza sa sacrifice zeilor, c) Iertare pentru cei ce apostaziaza de la Hristos, d) Respinge denunturile anonime. Prin aceasta se stabilea legal penalitatea crestinilor, nu pentru crime de drept comun, ci pentru nume. Situatia crestinilor era echivoca, desi nu trebuiau urmariti din oficiu, puteau fi pedepsiti daca erau denuntati si dovediti = 1/2 masura. Persecutati: 107-108 - Ignatiu al Antiohiei - la Roma dat
83

la fiare (105-106 = jocurile dacice); - Simeon al Ierusalimului, ruda a Domnului (avea 120 de ani). 4. Împaratul Adrian (117-138) "imparatul calator" a mentinut situatia creata de Traian. Desi era sceptic, Adrian avea un spirit destul de larg, fiind iubitor de cultura si de ordine. |i el a primit o scrisoare de la guvernatorul Serenius Granianus, privitoare la crestini. Adrian a raspuns printr-un rescript urmasului acestuia, Minucius Fundanus, in termeni apropiati de ai lui Traian, si anume el dorea ca: 1. oamenii sa nu fie tulburati de rautatea calomniatorilor, 2. daca insa denuntatorii crestinilor pot dovedi acuzatiile lor inaintea tribunalului, sunt liberi sa o faca. Prin urmare, se oprea pornirea puternica impotriva crestinilor. Totusi, au existat martiri si in timpul sau. Lui Adrian i-au fost adresate primele Apologii crestine, de: Codratos = Quo dratus si de Aristide in Atena. Rescriptul lui Adrian se afla la Iustin Martirul (Apologia I, 68 si la Eusebiu, Istoria bis., IV, 9). Tot in timpul lui Adrian, intre 132-135 iudeii, condusi de Bar-Cochba (Fiul Stelei) s-au rasculat. Acesta Bar-Cochba incepuse sa-i persecute pe crestinii din Ierusalim si Palestina. Ierusalimul a fost nimicit de romani, iar pe ruinele lui au ridicat Aelia Capitolina, oras nou, pagan, in care a luat fiinta cu timpul, o mica Biserica crestina. 5. Antonin Piosul (Antoninus Pius "Laudabil si comparabil cu Numa Pompilius", urmasul lui Adrian, intre 138161, era pasnic, intelept onest si ponderat. Sub el crestinii au suferit persecutii datorita poporului si unor guvernatori de provincie care nu respectau rescriptul lui Adrian. De pilda, la
84

Smirna au murit 11 crestini si a fost eliberat un apostat. La 155 a fost martirizat Sf. Policarp al Smirnei, ars si strapuns pe rug cu un pumnal, in circul din Smirna. Eusebiu (Ist. bis. IV, 26,10) ne spune chiar ca Antonin Piul a scris "tuturor grecilor" (provincia Ahaia), interzicand persecutarea crestinilor. Lui Antonin i-a adresat Iustin Martirul prima sa Apologie, unde - la sfarsit - a reprodus si rescriptul lui Adrian catre Minucius Fundanus. 6. Marcus Aurelius (161-180) "imparat filosof". Se numea Marcus Annius Verus, iar dupa adoptarea sa de catre Antonin Piosul, Marcus Aelius Aurelius Verus. Era un imparat foarte cult, filosof stoic, un om bun, meditativ, cu predilectie pentru justitie si invatamant. A scris lucrarea Eij eavton = "Catre sine insusi". Influentat de stoicism, Marcus Aureliu nu iubea crestinismul. De aceea a pornit persecutia sub aceeasi lozinca a lui Nero: "non licet esse vos". Existenta inundatiilor, foametei, a unor razboaie, orecum si instigatia unor retori si scriitori pagani au dus la izbucnirea persecutiei (Fronton, Celsus). La Roma au fost martirizati: - Cecilia, o fecioara care nu sacrificase zeilor Apologetul si filosoful crestin Iustin Martirul (la instigatia lui Crescens), - sclavul Evelpistus + alti 5 crestini Au fost martiri si in Asia Proconsulara. În Galia au murit martiri la Lugdunum (Lyon) si Vienne in anii 177-178. Martirii erau de diferite clase sociale, cei mai multi de origine rasariteana. De pilda, o sclava Blandina si fratele ei,
85

Ponticus erau foarte tineri. Eusebiu aminteste si alti martiri, ca: diaconul Sanctus, medicul Alexandru, Vettius Epagathus, Maturus, Attalus, Vivliada. Tot atunci a fost martirizar, torturat, batranul episcop POTIN de Lugdunum ce avea 90 de ani. Cadavrele crestinilor au fost lasate expuse cateva zile, apoi, arse, iar cenusa lor a fost aruncata in fluviul Ron (Rodanus). Întrebat de guvernatorul Galilei, Marcu Aureliu a dat un rescript prin care ordona eliberarea apostatilor si condamnarea celorlalti. El a inasprit legislatii impotriva crestinilor, lasand frau liber denuntatorilor din averea crestinilor condamnati. Cu totul impotriva legilor romane, sub Marcu Aureliu s-au primit marturiile sclavilor contra stapanilor lor. Totusi, lui Marcu Aureliu i se atribuie un edict de toleranta in urma invingerii marcomanilor (174), datorita rugaciunii soldatilor crestini (legio fulminatrix). |tirea e legendara (Tertulian, Apologeticum, V, 5-10). Alti martiri cunoscuti sunt: episcopii Publius (Atena), Sagaris (Laodiceea), Carpus, diaconul Papylus si crestina Agathoniki (Pergaman). 7. Comodus (180-192) "nascut mai degraba pentru ticalosii, decat pentru locul la care era adus de soarta". Era fiul lui Marcu Aureliu, dar cu totul opus acestuia. Cu toate ca a fost educat cu atentie, Comodus era vulgar, despotic, crud, orgolios si vicios. Ducea o viata scandaloasa, amintind de Nero. Nu s-a ocupat cu conducerea Imperiului, lasand-o pe mana unor favoriti abuzivi si corupti. Comodus a continuat persecutia crestinilor, inceputa de tatal sau. Între martiri amintim: La Scili, in Africa, in iunie 180 au
86

suferit "grupul martirilor scilitani" (12). Altii au murit martiri in Asia Proconsulara, Frigia, Siria Apollonius - un roman cult a fost denuntat de un sclav al sau, judecat de prefectul Pretoriului, Perenius (a fost decapitat la Roma in anul 184). Dupa cativa ani de persecutie, Comodus a lasat pe crestini in pace si mai apoi a permis eliberarea crestinilor condamnati. Lista acestora o ceruse, probabil, Marcia, sotia sa, probabil de la episcopul Romei printr-un preot crestin cunoscut de ea. La nul 192 Comodus a murit asasinat. Cu aceasta se incheie prima parte a persecutiilor. 7.3. PERSECUŢIILE DE LA SEPTIMIU SEVER PÂNĂ LA AURELIAN (193-275) 1. Situatia generala Dupa moartea lui Comodus Imperiul Roman cunoaste o criza grea, in care luptele pentru tron, luptele cu barbarii de la granite, cheltuielile cerute de razboaie au sleit tezaurul statului. Criza era generala: financiara, economica, sociala, culturala, religioasa. Creste si se intareste tot mai mult curentul sincretist si influenta cultelor orientale (mitraismul - cultul soarelui). Atitudinea fata de crestinism este si mai grava decat pana acum. Aversiunea multimii fata de el ramane, dar incepe sa scada. }mparatii sau guvernatorii provinciilor sunt cei ce incep acum persecutia. Ei cauta sa loveasca nu numai pe crestini ca indivizi, ci institutia organizata care este Biserica. 2. Dinastia Severilor (193-235 - imparatii sirieni). a) Septimiu Sever (193-211)," ... ager la minte si nezabavnic la infatuirea celor hotarate", urmasul lui Comodus, a ajuns la tron prin inlaturarea rivalilor sai. African romanizat,
87

S. S. era un militar capabil, energic, aspru, bun administrator. S-a declarat fiu adoptiv al lui Marcu Aureliu si a acordat onoruri divine lui Comodus, asa incat s-a legat de dinastia Antoninilor. S-a casatorit cu Iulia Domna, fiica unui bogat preot pagan de la Emesa (Siria), infiintand o dinastie noua, in care femeile si cultele orintale au jucat un mare rol. b) I-au urmat fiii sai, Caracalla si Geta care se urau de moarte. La 23 februarie 212, Caracalla (211-217) " o fiara pe tronul cezarilor" si-a ucis fratele pentru a domni singur. Tot in 212, el a acordat dreptul de cetatenie romana tuturor cetatenilor liberi ai Imperiului, desfiintand astfel deosebirea dintre romani si provinciali si contribuind astfel la egalizarea populatiei. Puterea Senatului scadea si ea, pe masura ce Italia isi pierdea din privilegii. c) Macrin (217-218), nepotul Iuliei Doamna, un african, l-a asasinat pe Caracalla si va fi primul imparat care nu este de rang Senatorial. |i el a fost inlaturat tot prin asasinat. d) Heliogabal sau Elagabal (El gabal - 218-222), "perversitate mistica", numele adevarat Avitus Bassianus, a fost pus de femei. Avea doar 14 ani. El a introdus la Roma cultul zeului sirian, ridicandu-i temple si voind sa-l faca general si oficial. Cultul zeului Mithra, reprezentantul soarelui pe pamant va deveni in primul rand zeul soldatilor. e) Alexandru Sever (222-235), "baiatul supus al mamei", varul lui Elagabal avea doar 13 ani la urcarea pe tron. Era insa instruit si bine crescut, generos si moral. A domnit ajutat de Julia Mammaea, mama sa si de un consiliu de juristi intre care s-a remarcat Domitiu Ulpian. f) Maximin Tracul (235-238), "Un cioban barbar imbraca
88

purpura imperiala", va agrava criza militara in urma asasinarii lui Alexandru Sever si a mamei sale. g) Politica religioasa a Severilor Ocupat, la inceput, cu razboiul, Septimiu Sever nu era ostil cestinilor. Ba, chiar el tinea la palat pe un crestin, Proculus Toparcian care-l vindecase de o boala. Caracalla avea o doica crestina. În Senatul roman se gaseau si crestini iar episcopii puteau tine sinoade - de pilda referitoare la data Pastilor. Dar la 197 a izbucnit persecutia in Africa, din cauza populatiei pagane si a guvernatorului. Septimiu Sever insusi devine persecutor. La anul 200 sau 201 da un edict sau rescript prin care a oprit prozelitismul iudaic. Apoi a fost interzis si prozelitismul crestin in 201 sau 202. Prin urmare, el urmarea combaterea crestinismului prin interzicerea propagandei. E prima masura de acest fel. Unii istorici o socotesc drept inceputul unei noi perioade in istoria persecutiilor. Prin aceasta masura nu mai era vorba de persoane individuale, ci era oprita Biserica in cresterea ei. Edictul avea in vedere mai eles pe cateheti, catehumeni si pe cei care erau de curand botezati, dar au suferit totusi martiriu si alti crestini. Persecutia a facut victime la Alexandria, Egipt si in Africa. La Alexandria au murit ca martiri: Leonida, tatal lui Origen. |coala alexandrina a fost inchisa. Clement a fugit in Egipt. |coala va fi redeschisa de Origen. Alti martiri: o tanara, Potamiana cu mama ei, soldatul Basilide, o tanara Herais. La Cartagina au fost martirizati un grup de crestini, in frunte cu Perpetua si Felicitas, in martie 202 sau 203. Victime
89

au mai fost in Capadocia si Frigia. Martiriul Sfantului Irineu (+ 202) al Lugdumului, din 177 sau 178, dupa Potin, nu este sigur. Sub Caracalla (211-217) persecutia a reizbucnit in Africa si in provinciile apusene: Numidia si Mauritania. Tertulian (Ad Scapulam) povesteste despre violenta ei. Daca Macrin (217218) a domnit putin, fara pericol pentru crestini, Heliogabal (218-222) voia sa supuna si pe crestini zeului sau solar. El a vrut sa ridice pe Palatin un "Heliogobalum" unde sa reuneasca toate simbolurile religioase, chiar si pe cele crestine - devotio christiana. Se prevesteau vremuri grele penru crestini, insa n-a avut timp sa-si implineasca gandul. Domnitiu Ulpian intocmise sub Caracalla si Heliogabal chiar o colectie de legi imperiale impotriva crestinilor. Cu toate acestea, Severina sotia lui Heliogabalus era prietena crestinilor si sta in corespondenta epistolara cu Ipolit. Alexandru Sever (222-235), un sincretist a pus sa fie cinstiti impreuna, intr-o sala de rugaciuni inchinata zeilor lariLavarium - pe Orfeu, Apoloniu de Tyana, Avraam si Hristos, alaturi de Alexandru cel Mare si de unii imparati divinizati. Era un fel de cult al eroilor. Aici se ruga imparatul in fiecare dimineata. Pe peretii incaperii capelei numita lavorium era scris si un precept evanghelic, era numita "regula de aur" (Luca VI, 31; Matei, VII, 12). Se spune ca Alexandru Sever ar fi vrut sa ridice un templu lui Hristos si sa-L admita oficial intre zeitatile Imperiului. Ca simpatiza cu crestinii reiasa dintr-un proces cu carciumariipopinari pentru un teren, in care el a dat castig de cauza crestinilor care voiau sa-si cladeasca o biserica. El a spus:
90

"Vreau mai bine ca Dumnezeu sa fie adrat intr-un chip oarecare pe acest loc, decat sa-l dau carciumarilor". Unii istorici considera chiar ca Alexandru Sever era interesat de crestinism. Iulia Mammaea, mama sa, a aratat un interes deosebit fata de crestini. Ea a avut convorbiri la Roma cu Ipolit si cu Origen la Antiohia unde l-a chemat special pentru aceasta. Totusi, spiritul roman era inca dusman crestinismului, spre deosebire de cel oriental, sincretist si tolerant. 4. Maximin Tracul (235-238) a fost ridicat de trupe impotriva dinastiei Severilor si, ca atare, a dus o politica religioasa opusa acestora. Eusebiu ne spune ca inca de la inceputul domniei, Maximin a dat un edict in care poruncea uciderea "conducatorilor Bisericii, vinovati de invatatura cea dupa Evanghelie" (Ist. bis. VI, 28). Cei vizati erau mai ales preotii si diaconii. Acum au suferit Pontian (230-235) si Ipolit (+ 235), si, poate, si Anteros (235-236) care au fost exilati in Sardinia, unde au murit. În Orient au avut de suferit inchisoare: preotul Protoctist si diaconul Ambrozie, prieteni ai lui Origen. Origen insusi a fost urmarit, dar a scapat. Au mai suferit crestinii din Capadocia.Între 238-249 a urmat o perioada de liniste. 5. Filip Arabul (244-249) fiul unui seic arab serbeaza un mileniu de la "fondarea Romei", a fost tolerant si binevoitor cu crestinii, ca si Alexandru Sever. Atat el, cat si sotia sa, imparateasa Otacilia, erau in corespondenta cu Origen. Ieronim spune chiar ca Filip Arabul ar fi fost primul imparat crestin. La fel si Eusebiu, care ne spune ca, voind sa asiste la cult, in noaptea de Pasti, in Biserica din Antiohia, Filip a fost
91

respins de episcopul Vavila, punandu-l sa faca, mai intai, penitenta pentru uciderea inaintasului sau, Gordian al III-lea. Faptul nu se poate confirma. În timpul sau, la instigatia unui mag si poet batran, a izbucnit o prigoana violenta impotriva crestinilor din Egipt. De asemenea, la 248 cand s-a serbat mileniul Romei, fanatismul pagan a reizbucnit. 6. Deciu (249-251) "primul imparat roman cazut pe campul de batalie". Numit si Traianus Decius, acesta era un ilirian brav, activ, energic, iubit de trupe. Imperiul era pe atunci pus in pericol de barbari. El a intreprins o reforma interna prin care urmarea inlaturarea abuzurilor si intarirea si consolidarea Imperiului. De aici a iesit ideea lui Deciu de a distruge crestinismul pe care il considera un element dizolvant pentru unitatea Imperiului. Ca atare a pornit o prigoana drastica impotriva crestinilor. Cu el incepe a treia perioada a persecutiilor care, de data aceasta se faceau prin edicte aplicate de imparati pe tot cuprinsul Imperiului roman. În toamna lui 249 Deciu a dat un edict de persecutie. Desi textul nu i se cunoaste, se cunoaste aplicarea lui si anume: toti crestinii, de orice stare si varsta si chiar cei doar banuiti a fi crestini, erau obligati sa se prezinte inaintea unei comisii de stat si sa faca acte de adeziune la paganism: sacrificii, libaTiuni, participare la ospete sacre. Crestinii erau chemati nominal, dupa liste intocmite de autoritati si invitati sa sacrifice zeilor, intr-un anumit termen. Aceia care faceau acest lucru, primeau certificate (libelli). Fugarilor li se confisca averea, iar la intoarcere erau ucisi. Cei ce nu veneau de bunavoie erau adusi cu forta, iar functionarii indulgenti erau
92

amenintati cu pedepse aspre. Erau urmariti mai ales clericii si crestinii mai de seama. Cei ce marturiseau credinta crestina erau aruncati in inchisori si torturati iar unii dintre ei erau chiar ucisi pentru a intimida pe ceilalti crestini. Autoritatile romane urmareau nu numai pedepsirea crestinilor, ci mai ales apostasierea lor de la credinta crestina, negarea lui Hristos. Edictul lui Deciu a provocat numeroase apostasii, multi crestini dovedindu-se slabi. Unii se ofereau singuri sa sacrifice zeilor, iar pe altii ii biruiau torturile. De pilda, un episcop, Evdemon al Smirnei, a apostaziat cu un numar insemnat de crestini. Lepadarea unora era doar de forma, ei crezand si dorind sa ramana crestini, cu pretul unei formalitati impuse. Gestul era insa dureros pentru Biserica, nascandu-se astfel o problema grea: aceea a apostatilor (lapsi, peptwkotej = cazuti). Acestia se impart in 4 categorii: 1. sacrificati = cei ce au sacrificat zeilor 2. thurificati = cei ce au adus sacrificiu numai arderea de tamaie 3. libellatici = cei ce au obtinut un certificat-libellus din partea autoritatilor ca au sacrificat, fara sa fi adus jertfe idolesti, libellus obtinut pe bani 4. Acta facientes = cei ce au declarat la interogatoriu ca nu sant crestini. Toti acestia au fost pusi de Biserica la penitenta, pe masura gravitatii vinei lor. Între numerosi martiri si marturisitori amintim pe: episcopii: Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila
93

al Antiohiei, Saturnin al Tolosei; preotul Pionius la Smirna, altii in Egipt, Grecia s.a. Origen a suferit inchisoare si torturi. Îndemnati de credinciosi, unii episcopi si crestini au reusit sa se refugieze, ca: Ciprian al Cartaginei, Dionisie al Alexandriei, Grigorie al Neocezareei s.a. În noiembrie 251 Deciu a murit la Abrittus, in Dobrogea, in lupta contra gotiilor. Este primul imparat roman care a cazut pe campul de lupta pentru apararea Imperiului. Persecutia sa, in loc sa demoralizeze pe crestini, i-a intarit si mai mult in credinta lor. Urmasul lui Deciu, Trebonius Gallus (251-253) reia persecutia. Acum pare sa fi suferit mai mult Biserica Romei, al carei episcop, Corneliu, a fost arestat si deportat, murind dupa cateva luni. 7. Valerian (253-260) "... un barbat care a fost doborat de o necesitate fatala2, era un om bun si onest, dar slab, influentabil si nestatornic. El a fost colaboratorul lui Decius, in calitate de cenzor al moravurilor. A ajuns la tron in timpul unei mari crize economice. Daca la inceputul domniei i-a tolerat pe crestini, unii dintre ei fiind chiar in serviciul palatului, mai tarziu, poate si la instigatia trezorierului imperial Marcus Fulvius Macrianus, Valerian a dezlantuit o persecutie aspra. Se credea ca Biserica dispunea de mari averi, iar statul era sarac si in mare criza financiara. În august 257, Valerian a dat un edict prin care se poruncea episcopilor si preotilor sa aduca sacrificii pagane, erau interzise adunarile sub pedeapsa de moarte, iar bunurile Bisericii confiscate. Multi clerici si credinciosi au fost inchisi, condamnati la mine sau exilati.
94

Dar fiindca rezultatele edictului nu au fost cele scontate, in anul urmator (258), imparatul si senatul dau un nou edict si mai aspru. Se prevedeau pedepse cu exilarea, degradarea, confiscarea averii si moartea. Erau atinsi in special crestinii de rang, cu avere, care sprijineau Biserica. Dar nici de data aceasta asteptarile persecutorilor nu au fost implinite, caci Biserica avea putine averi mobiliare, iar cu cele imobiliare statul nu putea face prea mult, fiindca se vindeau greu. În aceasta persecutie au murit martiri episcopii: Sixt II al Romei, Ciprian al Cartaginei, Fructuosus, cu doi diaconi, la Taragona, in Spania, diaconul Laurentiu la Roma s. a. De asemenea, a patimit mult episcopul Dionisie al Alexandriei. Multi crestini au fost aruncati in circ animalelor salbatice. }n localitatea Utica din Africa au fost aruncati intr-o groapa cu var nestins 153 de crestini, cunoscuti ca martiri sub denumirea de "massa candida". Valerian va fi luat prizonier in anul 260 de catre regele Sapor al perslor. Acestia, dupa o captivitate grea, l-au jupuit de viu si i-au pus corpul umplut cu paie intr-un templu, spre umilirea romanilor (Lactantius, De mortibus persecutorum, 5). 8. Gallienus (260-268) fiul si urmasul lui Valerian, vazand zadarnicia persecutiilor si impresionat de soarta tatalui sau, a acordat pace crestinilor. Ba, mai mult, influentat poate si de sotia sa, Salomina, Gallienus a dat un rescript de toleranta, conumicat episcopilor prin scrisori. Este cel dintai imparat care a dat un astfel de rescript. Desi nu cunoastem textul original, sensul lui era urmatorul: crestinii erau liberi sa se adune pentru cult iar Biserica primea inapoi bunurile confiscate. Crestinii vor cunoaste acum o lunga perioada de
95

pace. 9. Aurelian (270-275) este cel care va mai tulbura aceasta pace pana la Diocletian. Era un ilirian destoinic, un soldat auster, un imparat capabil, fiu al unei profetese pagane din Sirmium. Voind sa reformeze imperiul, a luat si masuri cu caracter religios. El a adoptat cultul soarelui, facand din el religia imparatilor pana la victoria crestinismului. Este monoteismul solar, pe care a incercat sa-l reinvie Iulian Apostatul (361-363). Mithra era reprezentantul lui Sol invictus pe pamant. A devenit zeul principal al Imperiului, la Roma ridicandu-i-se un templu, Mithriacumpe care s-a pus inscriptia: "Soli invicto". Daca, o perioada, Aurelian a fost tolerant, spre sfarsitul domniei, in 274, a dat un edict de persecutie impotriva crestinilor. Edictul nu a ajuns insa sa fie aplicat in toate provinciile. În timpul sau, in 274 a avut loc si "retragerea aureliana" adica mutarea administratiei si a trupelor romane din nordul, in sudul Dunarii, unde a creat "Dacia Aureliana". Aceasta era impartita in doua: Dacia Ripensis, de-a lungul Dunarii, cu resedinta la Ratiari si Dacia Mediterranea (Interioara), in muntii Haemus (Balcani), cu resedinta la Sardica (Sofia). La 292 Diocletian va consacra aceasta impartire. La anul 275, Aurelian a fost asasinat la Caenophrurium (Castrul nou), in apropierea Bizantului, de catre un grup de ofiteri. Sub urmasii lui Aurelian, numiti "cei treizeci de tirani", Imperiul a fost grav zdruncinat de razboaie interne si de navaliri barbare, pana la Diocletian (283-305).

96

BIBLIOGRAFIE: D. TUDOR, Figuri de imparati romani, vol. I, II, Bucuresti, 1974 V. N. POPESCU, Cauzele conflictului politic intre Biserica crestina si statul roman sub imparatii Severi, Bucuresti, 1929. 7.3. PERSECUŢIILE LUI DIOCLEŢIAN ŞI URMAŞII SĂI 1. Diocletian (284-/85-305) Este cel mai insemnat dintre imparatii ilirieni. De neam modest, s-a ridicat in armata. Temperament militar, energic, rece, capabil, cu vederi largi, el a fost un adevarat reoganizator al Imperiului roman, zguduit de un secol de crize. De fapt, el a inceput o reforma, care va fi incheiata de Constantin cel Mare, care a dat Imperiului roman un caracter de stat monarhic absolut. Diocletian a instaurat sistemul politic al dominatului care inlocuia principatul inaugurat de Octavian August. Diocletian a devenit dominus, adica imparatul singur detinea puterea suprema in stat, anihiland autoritatea senatului si a institutiilor romane traditionale. Era un model oriental, imparatului trebuind sa i se prosterne toti, indiferent de rangul si de clasa sociala careia ii apartineau. Diocletian a impartit apoi puterea cu Maximian, vechi camarad de arme al sau, pe care la 1 martie 286 il numeste "cezar", apoi "august", la 19 septembrie 286. Diocletian a ramas "protaugust", preluand conducerea Orientului, in timp ce Maximian Herculius a primit Occidentul. Imperiul era insa socotit unitar, legile fiind date in numele ambilor augusti. În anul 292 ambii imparati si-au luat ca ajutor cate un
97

cezar: Diocletian a luat la 21 mai 293 pe ginerele sau Galeriu (numit si Maximian Galeriu), iar Maximian Herculins a luat, la 1 martie 293 pe Constantius Chlorus. |i aceasta era inrudita prin casatorie, cu augustul sau, asa incat a trebuit sa se desparta de Elena, sotia sa, cu care avea un fiu - viitorul Constantin cel Mare. Cei doi cezari au primit spre conducere cate o parte din Imperiu. S-a convenit ca, la moartea sau retragerea augustilor, cezarii sa devina augusti, iar in locul lor sa se numeasca alti cezari. Puterea imperiala a dobandit, incet, incet, un caracter monarhic diadema, absolut. vesminte Diocletian luxoase, va adopta fastul oriental: viata ceremonial complicar,

retrasa in palat. Cei ce se apropiau de el se prosternau inaintea lui, trebuind sa-i sarute marginea mantiei, sa-l adore ca pe un adevarat zeu. La 21 iulie 287 el si-a luat titlul de Jovius, iar Maximian de Herculius, conferind astfel puterii imperiale caracter divin. Adminstratia Imperiului era si ea centralizata si strict ierarhizata: in frunte se afla un consiliu imperial, numit "Consistoriul sacru". }n anul 292 Imperiul a primit o noua impartire in 4 prefecturi: a Orientului, a Iliricului, a Italiei si a Galiilor, apoi 12 dieceze, 96 provincii (apoi peste 100 de provincii). Erau urmatoarele capitale: Nicomidia (pentru Orient), Sirmium (pentru Iliric), Mediolanum (Milan) si Roma, apoi Ravenna (pentru Italia) si Treveri (Trier) (pentru Galia). Desi Diocletian era pagan infocat, era, totusi, tolerant cu crestinii care impanzisera administratia, armata si chiar serviciul palatului. Galeriu insa, ginerele sau, era un fanatic si
98

intolerant, incult, brutal si superstitios, desi era un ofiter valoros. Romula, mama sa era originara din cetatea Romula (Resca), capitala Daciei Malvensis (Oltenia). Ea se refugiase din cauza navalirii carpilor la 248, la sudul Dunarii, in Dacia Ripensis unde, in cinstea ei s-a infiintat orasul Romulianum. Ea a influentat pe fiul ei Galeriu sa persecute pe crestini (Lactantius, De mortibus persecutorum IX). La 297 Galeriu a castigat o victorie impotriva persilor. Un an mai tarziu, 298 a facut o "curatire" a armatei, persecutand sau inlaturand pe crestinii den armata. Atunci au fost martirizati la Durostorum (Silistra) veteranul Iuliu si soldatii Hesichius, Nicandru, Marcian, Pasicrate si Valentinian. Între 290-300 au fost martirizati la Halmyris (pe bratul Sf. Gheorghe) in Dobrogea, preotul Epictet si tanarul Astion, refugiati aici din Asia Mica. Tot acum e amintit si Evanghelicus, primul episcop de Tomis (Constanta). Maximin Herculius, in Apus, persecuta pe crestini, asa cum ii persecuta Galerius in Rasarit. Apoi, in discutiile cu Diocletian, Galerius il indemna pe acesta sa dezlantuie persecutia impotriva crestinilor. La inceput Diocletian a refuzat dar, apoi, influentat si de neoplatonicul Porfiriu, Diocletian a emis o serie de decrete sub lozinca: "nomen christianorum deleto = numele crestinilor sa fie nimicit!" Primul edict s-a dat la 24 februarie 303. Biserica episcopala din Nicomidia - aflata in apropierea palatului imperial - a fost pradata si apoi distrusa. Edictul prevedea daramarea lacasurilor de cult, interzicerea adunarilor, arderea
99

cartilor sfinte, fara sa se faca victime. Crestinii care refuzau sa apostazieze erau pedepsiti, cei mai de vaza pierdeau drepturile si privilegiile si erau torturati iar cei de jos facuti sclavi. Sclavii erau exclusi de la eliberare. Pretextul imediat folosit de Galeriu pentru dezlantuirea prigoanei l-au constituit incediul izbucnit la palatul din Nicomidia, pus la cale de el insusi si imprudenta unui crestin care a distrus un exemplar al edictului afisat. De asemenea, crestinii erau socotiti vinovati de miscarile populatiilor din Siria si Armenia romana. Ca urmare, personalul curtii imperiale a fost obligat sa sacrifice zeilor; de asemenea, imparatesele Prisca, sotia lui Diocletian (cunoscuta si sub numele de Alexandra) si fiica ei, Valeria, sotia lui Galeriu, care simpatizau cu crestinii. Galeriu a executat riguros edictul in Rasarit. Maximian Herculius in Apus l-a aplicat si el. Constantin Chlor a stricat doar unele biserici. Au fost distruse arhive bisericesti de mare valoare. La Roma, crestinii insisi si-au astupat cu nisip multe catacombe. Al doilea edict a fost dat in aprilie 303 si era mult mai aspru. El ordona sa fie aruncati in temnita episcopii, preotii, diaconii, lectorii si exorcistii care nu apostaziaza de la credinta crestina. Aceia care refuzau sa aduca sacrificii zeilor erau ucisi. Cu ocazia sarbatoririi a 20 de ani de domnie (vicennalia) in toamna anului 303, Diocletian a acordat o amnistie care, insa nu s-a intins si asupra crestinilor. Dimpotriva, dupa 27 septembrie 303 a fost publicat al treilea edict de persecutie. Acesta poruncea ca episcopii, preotii, diaconii si membrii clerului inferior inchisi, sa fie pusi in libertate daca sacrifica
100

zeilor, iar daca nu sa fie ucisi. Al patrulea edict si cel mai grav, s-a publicat in primavara anului 304. Au avut loc executii, iar in Numidia se fixasera lege. Unii crestini au apostaziat, altii au predat cartile cerute (traditores), iar altii, in locul Sfintei Scripturi si a cartilor de cult au predat carti eretice, salvandu-le, astfel, pe cele bune. Între numerosii martiri cazuti acum amintim sau au avut de patimit, amintim pe: Antim, episcopul Nicomidiei, decapitat la 303. La Eliopolis in Egipt a suferit Sfanta Varvara. În Cilicia au suferit Cosma si Damian, doi medici care practicau medicina din caritate crestina; la Antiohia Pisidiei a suferit Margareta: Hiona. În anul 304 Galeriu a persecutat in special pe crestinii din provinciile sud-dunarene ale Iliricului. La Sirmium resedinta lui Galeriu, a suferit martiriul la 6 aprilie 304, Sfantul Irineu, episcopul de Sirmium; la 9 aprilie 304, diaconul sau Sfantul Dimitrie, de la numele caruia Sirmium se va numi Mitrovita, impreuna cu sapte fecioare, "quarum nomina Deus scit"; la 15 sau 20 iulie 304 a suferit crestinul Secundus; la 20 august 304, fecioara Basilla; la 25 octombrie 304, Sfanta Anastasia si altii. La 26 martie 304 a murit la Singidunum (Belgrad), preotul Montanus; la 2 noiembrie 304 a suferit episcopul Victorin de Poetavio (Pettau, in Austria). La 23 februarie 305, se pare ca a patimit, la Sirmium, Sineros sau Sinerotas. in 305 sau 306 au
101

chiar

zile

de

sacrificiu

de

tamaiere

(dies

thurificationis). Au fost aplicate chiar pedepse neprevazute de

in

Capadocia

Sfantul

Gheorghe

si

Sfanta

Dorotheea, iar la Tesalonic au suferit Sfintele Agapi, Irina si

fost martirizati aproape de Sirmium (la Fruska Gora) Sfintii numiti "Quattuor coronati" = "Cei patru incoronati". Erau in realitate cinci sculptori. La inceputul sec. IV sunt mentionati trei martiri la Axiopolis (Cernavoda): Chiril, Chindeas si Tasios (Dasius), ca si Dasius de Durostorum (+ 20 noiembrie 303) ale carui moaste au fost duse in sec. VI la Ancona, in Italia. Sub Diocletian intre 304-305 sau sub Liciniu, intre 320324 au fost martirizati Zaticos, Attalos, Camasis si Filip, descoperiti la Niculitel-Tulcea (azi manastirea Cocos-Tulcea). La 1 mai 305 s-au implinit 20 de ani de domnie a celor doi augusti: Diocletian si Maximian care s-au retras Galeriu si Constantius Chlor au devenit augusti pentru Orient si, respectiv, pentru Occident. Ei si-au ales ca cezari pe Maximian Daia si pe Flaviu Sever. Galeriu si Maximian Daia, in Orient, continua persecutia prin edictul din 305. În anul 307 a suferit martiriul, la Alexandria, Sf. Ecaterina. La 306 Constantius Chlor s-a imbolnavit si l-a chemat din Orient pe Constantin, fiul sau, pe care armata il proclama imparat. Vor avea insa loc o serie de lupte interne. Galeriu nu il recunoaste decat cezar si il numeste august pe Flaviu Sever. Nefiind acceptat la Roma, s-a proclamat august MaxenTiu, fiul lui Maximian Herculius, asa incat, in anul 306 existau 6 imparati (augusti si cezari). La 307 Flaviu Sever, invins de Maxentiu s-a sinucis. În locul lui, Galeriu a numit pe Valerius Licinius (308-324). Protestand, Maximian Daia acesta este numit august impreuna cu Constantin (308) Galeriu si Maximian Daia au continuat, in Orient, sa persecute pe crestini, constrangandu-i nominal sa sacrifice. Marturisitorii
102

credintei (confessores) umpleau minele si carierele Tebaidei, Palestinei, Ciliciei, Ciprului s.a. În primavara anului 311 Galeriu era grav bolnav la Sardica. Nu i-au ajutat nimic nici medicii, nici sacrificiile aduse zeilor. Deznadajduit, la 30 aprilie 311 a dat, de la Sardica, un edict de toleranta pentru crestini, de acord cu Constantin si cu Liciniu. Documentul preciza ca "ut denuo sint christiani et conventicula sua componant" = "sa existe din nou crestini si sa se poata tine adunarile lor" (Lactantiu, De mortibus persecutorum, 34 ). Galeriu le imputa mai intai crestinilor ca in "nebunia" lor, nu s-au intors la religia stramosilor, constata apoi zadarnicia persecutiilor contra lor, dupa care le acorda libertatea de cult, cu conditia sa se roage lui Dumnezeu pentru el si pentru stat si sa nu tulbure ordinea publica. Galeriu a murit la 5 mai 311. Totusi, Maximin Daia, care incerca sa reorganizeze paganismul in Orient, a reinceput persecutia. Acum au fost martirizati 5 episcopi egipteni, intre care Petru al Alexandriei si Phileas de Thmuis. Altii, preoti, au suferit in provincii, ca Pamfil, la Cezareea Palestinei si Lucian la Nicomidia (+312); altii au suferit in Palestina. La 311 Maximin Daia a pornit char razboi contra regelui Tiridate al Armeniei, devenit crestin. Rezultatul a fost dezastruos pentru romani. Curand insa, Maximin Daia a ajuns in conflict cu Liciniu care il cheama in ajutor pe Constantin. Maximin se aliaza cu Maxentiu, ceea ce a dus la declansarea unui razboi intre Constantin si Maxentiu. Din Galia, Constantin vine in Italia si il infrange pe Mexentiu la Turin si Verona, dupa care s-a indreptat spre Roma. Lupta hotaratoare s-a dat la podul
103

Milvius, langa Tibru (13 km. mai sus de capitala). Desi armata lui Maxentiu era mai numeroasa si mai bine echipata, Cnstantin a invins. Retragandu-se Maxentiu s-a inecat in Tibru, iar Constantin a intrat triumfator in Roma la 28 octombrie 312. Referitor la victoria lui Constantin, istoricii Eusebiu si Lactantiu povestesc ca imparatul atribuia victoria sa ajutorului lui Dumnezeu. |i anume, el a vazut pe cer o cruce luminoasa, inconjurata de cuvintele: "Întru acest semn, vei invinge" - in hoc signo vincesc - - Ev tovtw nika. De asemenea, a vazut un vis, in care Hristos l-a indemnat sa puna semnul crucii pe steaguri, ceea ce Constantin a si facut. Asa s-a nascut monogramul crestin, rezultat din initialele numelui lui Hristos (XP) suprapuse ... . Din acest moment Constantin s-a alaturat crestinilor. La inceputul anului 313 Constantin, impreuna cu Liciniu au dat edictul de la Mediolanum (Milan), act aflat la Lactantiu. De mortibus persecutorum, 48. Prin acest act se dadea crestinilor libertatea credintei si cultului, se anulau toate hotararile anterioare impotriva crestinismului si se declara libera trecerea la crestinism. Se poruncea apoi ca bunurile luate bisericilor sa fie restituite imediat. Biserica era recunoacuta oficial ca institutie religioasa organizata. Prin urmare, crestinismul devenea religio licita, adica religie permisa in Imperiul roman. Desi i-a fost trimis actul edictului, Maximin Daia nu l-a respectat, fapt pentru care s-a razboit cu Liciniu. }nfrant la Adrianopol, va consimti sa accepte si el edictul, dar va muri in Cilicia, in 313 sau 314. În urma conflictului dintre Constantin si Liciniu, cel de al
104

doilea va fi infrqnt in 314, dar va continua sa persecute pe crestini intre 320 si 324. Acum au suferit cei 40 de mucenici care au inghetat noaptea, in lacul Sevastia, si altii. La 18 septembrie 324, Liciniu a fost din nou infrant de Constantin, apoi condamnat la moarte si executat la Tesalonic, in anul 324. Din 324 Constantin ramane singurul imparat al intregului Imperiu roman, pana in 377, anul mortii sale. Crestinismul se va bucura de o perioada de pace in tot Imperiu. Se pare ca a mai fost dat un edict de toleranta. Daca la 313 crestinismul devenea religio licita, mai apoi devenea religie favorizata. Iulian Apostatul (361-363) va mai incerca o restaurare a paganismului, fara insa sa reuseasca. Convertirea lui Constantin la crestinism a avut o importanta epocala. Ea a dat un curs nou istoriei universale, incercand sa armonizeze interesele superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii crestine. BIBLIOGRAFIE ROMA1NEASCĂ: PR. PROF. I. R{MUREANU, Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348 si 358, in "S. T.", XV (1963), nr. 5-6, p. 266-316 R. VULPE, ION BARNEA, Romanii la Dunarea de Jos, Bucuresti, 1968, p. 378-381 I. BARNEA, Crestinismul in Scythia Minor dupa inscriptii, in "S. T." VI (1954), nr. 1-2, p. 65-112 IDEM, Martyriorul de la Niculitel, "B. O. R.", XCI (1973), nr. 1-2 p. 218-228 PR. PROF. I. R{MUREANU, Martirii crestini de la Niculitel, descoperiti in 1971, in "B. O. R.", XCI (1973), nr. 3-5, p. 464105

471 IDEM, Sfinti si martiri la Tomis-Constanta, "B. O. R.", XCII (1974), nr. 7-8, p. 975-1011 PR. PROF. N. |ERB{NESCU, 1600 de ani de la prima marturie documentara despre existenta episcopiei Tomisului, "B. O. R.", LXXXVII (1969), nr. 9-10, p. 966-1026 P. I. DAVID, Primii martiri crestini cunoscuti pe teritoriul patriei noastre, "M. O.", XXIV (1972), nr. 3-4, p. 277-281 D. TUDOR, Figuri de imparati romani, vol. I, II, Bucuresti, 1974

106

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->