1.

Conceptia despre lume si tipurile sale istorice. Problema fundamentala a filosofiei.

Obiectul de studiu al filosofiei si specificul cunostintelor filosofice in raport cu stiinta,
religia, morala, estetica, dreptul si politica.
Filozofia este una din principalele forme a manifestrii spiritului uman, contiinei umame. Ea este teoria despre lume i om
n unitatea lor dialectic. Denumirea filozofiei provine de la cuvintele din limba greac phileo dragoste i sophos
nelepciune, ce nseamn iubire de nelepciune.
Concepia despre lume este totalitatea de idei despre lume n ntregime, despre om, locul lui n aceast lume, este
totalitatea de cunotine despre natur, societate i om i raportullui fa de aceast lume. Filozofia este nucleul concepiei
despre lume.
a.) Concepia mitologic este cea mai veche, era caracteristic pentru oamenii din comuna primitiv ca unica form a
contiinei sociale. Concepia mitologic includea n sine diferite cunotine primitive, credine i mituri nesistematizate . n
concepia mitologic nu exist difereniere clar dintre om i natur, gndire i realitate, ideal i material, obiectiv i
subiectiv, lipsete cauzalitatea, era totul contopit, nedezmembrat.
b.) Concepia religioas apare pe baza celei mitologice, generalizeaz diferite mituri i credine primitive formulnd o
teorie integral despre toat realitatea. Ea rees din dedublarea lumii n dou pri: natural i supranatural. Specific pentru
aceast concepie este c lumea supranatural este adevrata lume, c ea este primordial i determin lumea natural i
social. Lumea supranatural, ori divin, dirigeaz cu dezvoltarea naturii, vieii umane.
c.) Concepia filozofico-tiinific este generat de mai multe necesiti umane i tipuri de activitate. e caracteristic
demonstrarea logic. Concepia filozofico-stiinific este in acelai timp metodologia transformrii naturii, societii i lumii
spirituale a omului. Concepia filozofic are obiectul su nu att lumea ca atare, ct sensul existenei omului n lume.
Problema fundamental a filosofiei - raportul dintre gndire i existen, contiin i materie. Aceast problem
este fundamental fiindc fr precizarea raportului dintre material i spiritual nu poate exista nici un fel de filosofare, nici o
filosofie adevrat. Toate celelalte probleme (ontologice, gnoseologice, etice .a.) devin filosofice numai dac le privim prin
prisma problemei fundamentale care are dou laturi - ontologic i gnoseologic. n dependen de aceia ce se ia ca factor
primordial- materia sau ideia - toate sistemele filosofice se mpart n materialism i idealism.
Materialismul este un curent filozofic care n explicarea lumii rees din recunoaterea existenei, materiei ca factor prin i
cauz a realitii.
Idealismul afirm primordialitatea spiritualului, raiunii n raport cu materia, c spiritualul exist pn la natur, pn la
lucruri i este cauza lor. Deosebim dou varieti a idealismului obiectiv i subiectiv. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel)
afirm primordialitatea ratiunii universale, ideei care exist obiectiv (exist real i independent de voina omului). Idealismul
subiectiv (Berkeley, Hume, Mach) consider primar contiina, senzaiile subiectului, c nu exist nici o existen, nici
material, nici spiritual n afar i independent de contiina uman, independent de retririle subiectului.
Deasemenea este: monism- un nceput (fie el material ori spiritual),dualism -R.Deacartes dou nceputuri
material i spiritual,pluralism- mai multe nceputuri (Empedocle, Pitagora, Anaxagora).
A doua latur a problemei fundamentale se refer la cognoscibilitatea lumii, este problema identitii gndirii i
existenei. De la rezolvarea crei apar aa curente ca optimism gnoseologic (acei care afirm cognoscibilitatea lumii),
scepticism (care pun la ndoial posibilitatea cunoaterii) i agnosticism (acei care neag cognoscibilitatea lumii).
Obiectul filozofiei. Filozofia este nucleul concepiei despre lume, ea trebuie se deie ntr-o form maximal
generalizat tabloul lumii, omului i interaciunii lor. Obiectul filozofiei este generalul n sistemul lume om. La rndul
su acest sistem este compus din dou subsisteme lume i om. Fiecare din ele are nivelurile sale, iar interaciunea
laturilor patru aspecte: ontologic, gnoseologic, axiologic i spiritual-practic.

2.Problema metodei in filosofie. Dialectica si metafizica. Functiile filosofiei. Filosofia, tehnica

si tehnologiile. Scientismul si antiscientismul
Fiecare tiin are metodele sale. ns filozofia este i ca teorie i ca metod.

Cunotinele filozofice ca orice cunotine ndeplinesc funcia teoretic si funcia metodologic. Metoda trebuie s
corespund urmtoarelor cerine - s fie productiv, economic, demn de ncredere, lipsit de arbitrar i haos, orientat cu
un scop bine determinat.
1) metode particular-tiinifice, care se folosesc ntr-o tiin concret
2) metode general-tiinifice, care se folosesc n mai multe tiine (metoda informaional, cibernetic, sistemic, analogia);
3) metode universale, filosofice, care se folosesc n toate tiinele i se bazeaz pe legitile universale a realitii (dialectica
i metafizica).
Dialectica este teoria despre cele mai generale legiti a dezvoltrii existenei i cunoaterii i totodat ea este
metod universal de asimilare a realitii.
Heraclit sub dialectic nelegea permanenta schimbare i dezvoltare a lumii, sau dialectica obiectiv. Socrate i Platon
vedeau n dialectic miestria discuiei, dialogului. Reprezentantul dialecticii idealiste a fost Hegel care a creat dialectica ca
teorie i metod. Dialectica materialist -K.Marx i F.Engels.
Metafizica are dou sensuri: 1. Metod de gndire contrar dialecticii care privete fenomenele i procesele naturii
ca ceva separate.2. Acea parte a filosofiei n care se studiau problemele speculative, ce depesc cadrul experienei (despre
Dumnezeu). Noiunea de metafizic a fost formulat de urmaii lui Aristotel pentru a evidenia operele filosofice a
profesorului lor. n lucrrile stagiritului filosofia ca principii universale a existenei urma dup fizic, teoria despre natur i
semnifica n sensul strict al cuvntului aceea ce urmeaz dup fizic (meta ta physica). Capt o dezvoltare n operele lui
F.Bacon, I.Loche, R.Descartes, G.Leibnitz, B.Spinoza. neajunsurile: : nenelegerea esenei dezvoltrii; absolutizarea
stabilitii ori repetabilitii, continuitii ori discontinuitii, schimbrilor cantitative ori calitative, unilateralitatea., ignorarea
conexiunii universale; premrirea formei mecanice de micare, reducerea formelor superioare de micare la inferioare
Funciile filozofiei. : ontologic, gnoseologic, metodologic, antropologic, sociologic, etic, estetic, axiologic,
praxiologic .a. Toate aceste funcii pot fi reduse la prei momente:
Sinteza cunotinelor i crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului de dezvoltare a tiinei, culturii i
experienei istorice.
Fundamentarea, justificarea i analiza concepiei despre lume.
Formularea metodologiei generale a cunoaterii i activitii omului n lumea nconjurtoare.
Filozofia este instrumentul principal de perfecionare a omului i vieii sociale. Ea se ocup cu aa probleme care se
refer la lume n ntregime, care ne dau posibilitatea de a nelege ce prezint lumea.
TEHNIC (gr. techne - meteug, miestrie) - sistemul de organe artificiale ale activitii societii. Ea se dezvolt
prin intermediul procesului istoric de obiectivare n materialul natural al funciilor de munc, al deprinderilor, al experienei
i cunotinelor prin modalitatea de cunoatere i utilizare a forelor i legitilor naturii. Istoria T. const din trei etape:
uneltele manuale de munc (instrumente); maini (nivelul mecanizrii); automatele (mainile automatizrii).
TEHNOLOGII INFORMAIONALE totalitatea metodelor utilizate n procesul activitii de elaborare, pstrare,
transmitere i utilizare a socioinformaiei sub aspect de cunotine.
SCIENTISM (lat. scientia - cunoatere, tiin) - poziie conceptual la baza creia st reprezentarea despre cunoaterea
tiinific ca cea mai nalt valoare cultural. Idealul S. l reprezint, n primul rnd, cunoaterea tiinelor naturale. sf. sec.
XIX, apare i poziia conceptual opus - antiscientismul. Ultima subliniaz posibilitile limitate ale tiinei, iar n formele
sale extreme o interpreteaz ca pe o for strin. Tendinele antiscientismului sunt promovate de aa direcii filosofice ca:
existenialism, filosofia fenomenologic etc.

3.Conceptul de stiinta si obiectul sau de studiu. Stiinta - institut social, sistem de cunostinte,
proces de cunoastere
tiina constituie o form a contiinei sociale, un domeniu de activitate al crui scop este de a studia fenomenele i
procesele din natur, societate i gndire, nsuirile, raporturile dintre ele.
Criteriile tiinei :obiectivitate,raionalitate,demonstravitate,legitate
ncepnd din antichitate filozofia se gsete permanent n interaciune cu tiinele concrete. Nu ntmpltor muli savani
vestii au fost i filozofi (Platon, Aristotel, N. Copernic, R.Descartes, .a.). Filozofia permanent primete i prelucreaz
informaia din diferite domenii, integreaz diverse cunotine umane e formeaz un tablou tiinific al lumii unic. n acelai

timp filozofia nu pretinde la rolul tiinei tiinelor, de a include n sine toate cunotinele. tiinele concrete au obiectul su
de studii, metodele i legile sale, nivelul su de generalizare a cunotinelor. Filozofia generalizeaz generalizrile tiinelor
concrete, are de a face cu un nivel mai nalt de generalizare, un nivel mai nalt de teoretizare. Dac primul nivel de
generalizare duce la formularea teoriilor i legilor tiinelor concrete, atunci al doilea nivel la evidenierea celor mai
generale legiti i tendine, aceaste este logica dezvoltrii tiinei nsi, logica dezvoltrii gndirii umane. Cele mai
importante descoperiri n tiinele concrete contribuiau i la dezvoltarea intensiv a tiinei. ns filozofia nu numai este
influenat de tiinele concrete, ci i singur acioneaz asupra dezvoltrii lor. Filozofia nu trebuie s rezolve problemele
tiinelor concrete, ea acioneaz asupra lor prin concepia filozofic, care nflueneaz viziunea savantului, atitudinea lui
ctre lume i cunoatere.

4. Specificul cunostintelor biomedicale. Medicina si Farmaceutica drept ramuri ale stiintei

contempor. . Filosofia si medicina. Filosofia contemporana - filosofie a supravietuirii
Din tiinele concrete medicina este disciplina cu care filozofia interacioneaz permanent. Ca i filozofia medicina are
obiectul su omul. Fr cunoaterea problemelor conceptuale medicina nu poate exista. Iar pentru rezolvarea problemelor
medicale medicii tpebuie s fie competeni n problemele naturalist-tiinifice, social-politice, economice .a.De aceea cei
mai mari medici au fost i filozofi (Empedocle, Hipocrat, Aristotel, Celsius, Galen, Sext Empiric, Avicena, F.Bacon,
Paracelsius, M.Servet, G.Galilei, Harvei, Lametri, K.Linnei, Z. Freud, K.Jaspers, H. Selie .a.). Filozofia ajut pe medici s
ptrund mai profund n specialitatea sa, mai bine i efectiv s foloseasc cunotinele medicale pentru teorie i practic.
Filozofia contemporan trebuie s fie o filozofie a supravieuirii. Omenirea nu poate exista dect n limitele unor parametri
strict determinate a mediului fizic, biologic i social. Omenirea ca parte a noosferei a ntrat n epoca dezvoltrii ireversibile,
care depinde de acutizarea problemelor globale. Problema cheie actualmente este elaborarea Strategiei Omului coordonat
cu Strategia Naturii. Strategia omenirii presupune totalitatea diferitor activiti ce ar asigura coevoluia omului i mediului
ambiant. Strategia omenirii trebuie s accepte i noi modernizri, deaceea ea trebuie s aib o nou filozofie filozofia
supravieuirii. Medicina, care se ocup cu problemele omului i optimizrii condiiilor sociale, poate s contribuie la
elaborarea strategiei omenirii, la rezolvarea problemelor globale, la elaborarea noilor orientri valorice. Pentru formarea
contiinei globale e necesar de a recontientiza toate relaiile sociale: relaiile omului cu natura, relaiile dintre diferite
comuniti, relaiile dintre om i om, atitudinea ctre trecut, istorie, cultur, strmoi .a.

5. Aparitia filosofiei. Istoria filosofiei si problema periodizarii gindirii filosofice.

Paradigmele in filosofie. Filosofia antic: periodizarea, caracteristica, directiile si scolile
filosofice. Medicina in epoca antica.
Apariia concepiilor filozofice. Filozofia apare n antichitate atunci cnd n societate se petrec schimbri radicale, cnd se
schimb relaiile social-economice, cnd se schimb modul de via obinuit, reprezentrile oamenilor. Schimbri radicale n
societate au loc n perioada de destrmare a comunei primitive i
formare a societii cu clase (sec.7 6 .e.n. ).
Concepiile filozofice se formeaz n perioada trecerii de la concepia mitologic i religioas la concepia tiinific.
Diviziunea muncii (agricultura, vitritul, meteugritul)
Aici apare:Creterea productivitii muncii,Apariia comerului.Apariia proprietii private.Apariia claselor (bogai i
sraci).
Problema paradigmelor filozofice. Paradigma este o totalitate de viziuni i idei care servesc drept model de
formulare i rezolvare a unor problene, este un tip (stil) de gndire dominant ntr-o anumit perioad de dezvoltare a
tiinei.
nc din antichitate se evidenieaz dou paradigme principale ontologic i gnoseologic. Paradigma
ontologic reese din admiterea existenei ca realitate i principiu n explicarea lumii. Paradigma gnoseologic este un
rezultat a activitii intelectuale a omului.
Istoria filozofiei i obiectul ei. Istoria filozofiei este o disciplin i filozofic i istoric. Dac filozofia se
ocup cu diferite probleme filozofice, atunci istoria filozofiei se ocup cu legitile apariiei i dezvoltrii ideelor
filozofice.

1.Filozofia antic apare n Egiptul, China, India i Grecia antic n sec.VII VI .e.n. i a existat pn n sec. VI a
e.n. Ea avea un caracter cosmocentric i se baza ca regul pe tiin.Filozofia antic coincide cronologic cu societatea
sclavagist.
2.Filozofia medieval exist n societatea feudal din sec. V VI a e.n. pn n sec. XIV, avea un caracter teocentric
i se baza pe religie.
3.Filozofia Renaterii sec.XV XVI, coincide cu perioada de trecere de trecere de la feudalism la capitalism,
purta un caracter antropocentric i se baza pe art.
4.Filozofia epocii moderne sec. XVII XVIII i prima jumtate a sec. XIX, exist n societatea capitalist, evea
un caracter gnoseocentric i se baza pe tiina n dezvoltare.
5.Filozofia contemporan (filozofia marxist, pozitivizmul) este legat cu progresul tehnico-tiinific i globalizarea
fenomenelor sociale.
Filozfia n India antic.Filozofia n India antic apare n primul mileniu .e.n. Societatea indian foarte timpuriu se
difereniaz n grupuri sociale: brahmani, catrii, vaii i udri.Deosebim. dou grupe de coli: ortodoxale (care
recunosc autoritatea Vedelor) i neortodoxale (ce nu recunosc autoritatea Vedelor). Majoritatea ortodoxale i
religioase (colile vedanta, mimansa, yoga, vaieica, nyaya, samkhya). Mai progresive snt colile neortodoxale
jainism, buddhism, lokayata (carvaka).
Filozofia n China antic.-lumea este venic i prezint un tot unitar compus din cinci elemente primare: focul,
apa, pmntul, lemnul i metalul.In China antic se evideniaz coala lui Confucius,in centrul filosofiei lui
confucius sta probl.educatiei .In China antic au existat aproape o sut de coli printre care se evideniaz coala
naturfilizofilor, moitilor, legitilor, numelor s.a.
Filozofiei din Grecia antic.Filozofia greac antic era naturfilozofie, avea o orientare spre cunoaterea naturii i
legitilor ei, curirea naturii de mituri. Pentru ea este caracteristic deasemenea ontocentrism (concepie despre
existen) i cosmocentrism (nelegerea lumii ca un tot unitar, ca un organism viu, macrocosm i microcosm). Grecii
ncearc s explice lumea nu prin mituri, ci prin cauzalitate, prin cunotine.
Clasica timpurie aici se refer colile de la Milet(I scoala filosofica), Elea(Xenofan), pluralitilor(pitagora),
sofitilor i Socrat(problema omului,vietii si mortii).
Clasica matur La aceast perioad se refer concepiile lui Democrit, Platon i Aristitel.
Clasica trzie
(sau perioada romano-elenist) este perioada de declin i destrmare a societii.
(epicurism,neoplatonism,stoicism)

6.Filosofia evului mediu.Patristica ,Scolastica.Doctrina lui Aureliu Augustin si cea a lui

Thomas d`Aquino.
Filosofia ev.mediu- Filozofia medievala ocupa o mie de ani din sec. V - VI pina in sec. XIV XV,acesta este perioada
caderii imperiului Roman si instaurarea feudalismului. Pentru filozofia medievala este caracteristic: Orientarea generala si
caracterul religios teocentrism. Religia se bazeaza pe monotheism. In perioada medievala se realizeaza trecerea la un zeu
unic si puternic, care se ridica deasupre naturii. Dominatia religiei si bisericii. Pentru filozofia medievala important era ideea
creationismului crearii omului si naturii de catre Dumnezeu. Lumea este compusa din doua parti : lumea lucrurilor, naturii
si lumea supranaturala, divina. Adevarata lume este lumea divina. Din teocentrism si creationism reesa interpretarea
simbolica si alegorica a realitatii, conceptia religioasa obliga de a vedea in toate obiectele si fenomenele lumii intelepciunea
si creatia lui Dumnezeu. Spre exemplu, boala era interpretata nu ca proces patologic, ci ca o incercare ori pedeapsa.
Filozofia medievala purta un caracter retrospectiv, principala autoritate era antichitatea si cu cit mai vechi, cu atat mai
important. De aici continutul ei scolastic. Suprema autoritate se considera cartile sfinte, Biblia si operele parintelor bisericii.
Ultima se intelegea ca activitate inspirata de Dumnezeu, subiectul, individualitatea se ignora. Noi nu cunoastem pe autorii
multor icoane, sculpturi, biserici s.a. Tot ce era subiectiv trebuia dat lui Dumnezeu.Filozofia medievala nu era ceva abstract,
rupt de realitate,
Patristica denumirea generala a literaturii scrisa de parintii bisericii ce au pus temeliile dogmatelor crestine si le aparau de
pagini. La patristica se refera Tertulian, Augustin Fericitul.Toti ei declarau incompatibilitatea credintei religioase cu filozofia
antica. Tertulian este cunoscut prin maxima cred pentru ca este absurd, ca credinta nu poate fi inteleasa, Augustin Fericitul

critica scepticismul si conceptiile eretice, filozofia lui este o imbinare a crestinismului, platonismului si neiplatonismului,
Dumnezeu este esenta suprema si creatorul lumii. Scopul vietii este fericirea care poate fi atinsa in Unicul in Dumnezeu.
Realizarea fericirii umane presupune cunoasterea lui Dumnezeu si incercarea sufletului. Augustin Fericitul declara prioritatea
credintei asupra ratiunii, nu-i cunoastere si adevar fara credinta. Dumnezeul crestin este inaccesibil pentru cunoastere, dar
poate fi cunoscut prin cartile sfinte, Biblie si talmacirea lor.
Scolastica filozofia medievala crestina care domina in scoli si dependea in intregime de teologie. Daca patristica avea
scopul de a sistematiza dogmatica crestina din ceea ce se continea in cartile sfinte si a o introduce in mase, atunci scolastica
trebuia sa faca aceste dogme accesibile pentru oamenii neinstruiti si sa duca lupta cu falsificarea religiei crestine. Scopul
scolasticii consta nu in cercetarea si studierea realitatii, ci in a gasi cai rationale de a demonstra adevarurile declarate de
credinta. Filozofiei i se atribuia rolul de slujanca a religiei. Ea nu trebuia sa caute adevarul, el era dat deacum in revelatia
divina, filozofia trebuia sa expuna si demonstreze acest adevar cu ajutorul ratiunii si limbajul accesibil a ei. Reprezentantii
scolasticii au fost Ioan Scot Eriugena ,Ioan Roscelin, ,Albertus Magnus. Toti ei argumantau unitatea credintei si ratiunii,
filozofiei si teologiei, ca natura este creata de Dumnezeu, ca el este esenta suprema, inceputul si scopul tuturor lucrurilor, ca
Dumnezeu este inceputul, centrul si sfirsitul cosmosului. Sistematizatorul scolasticii si definitivatorul teologiei catolice se
socoate Toma d'Aquino. Bazinduse pe operele lui Aristotel ei sistematizeaza si fundamenteaza dogmatica crestina.
Dumnezeu este cauza primara si inceputul suprem a existentei.

7. Filosofia epocii Renasterii. Trasaturile gindirii filosofice in aceasta epoca. Umanismul i

filosofia naturii. Antropocentrismul si heliocentrismul in conceptiile stiintifico-filosofice ale
renascentismului
Epoca Renaterei n Europa ( sec. XV XVI ) perioada de trecere de la epoca medieval la epoca modern, este perioada
declinului i crizei feudalismului i instaurrii societii burgheze. Renatere nseamn i o nou nflorire a tiinei, filozofiei,
culturii, este restaurarea i adaptarea filozofiei antice la cerinele timpului nou. Renaterei este caracteristic:
Antropocentrism, orientarea spre om. n centrul cercetrilor filozofice se gsete omul. n filozofia Renaterei pe primul
plan se pune omul iar apoi se discuta despre Dumnezeu.
.Umanism este concepia coform crei omul este valoarea suprem i trebuie de creat condiii umane pentru dezvoltarea
multilateral fiecrei personaliti.
panteismul concepie care consider c Dumnezeu i natura sunt identice, c Dumnezeu este peste tot locul. Calitile
care se atribuiau lui Dumnezeu acum se refer la natur (puterea, creaia .a.).
secularizarea eliberarea treptat a vieii spirituale i societii de sub tutela i dominaia religiei i bisericii, trecerea la o
via mai laic.
Filozofia Renaterei se dezvolt mpreun cu arta,. Arta din acea perioad (Botticelli, Leonardo da Vinci, Rafael)
zugrveau chipul i corpul uman, proslveau frumuseea omului.
n centrul filozofiei Renaterei se pun trei probleme:
1. Problema umanist problema omului i locul lui n lume, unitatea lui fizic i spiritual. Cu aceast
problem se ocupau scriitorii, poeii, pictorii, publicitii Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Djovani Boccacio Umanitii
dezvoltau idei despre libertatea i demnitatea omului, despre valoarea vieii pmnteti, criticau viciile i neajunsurile
societii.
2. Problema naturfilozofic elaborarea tabloului naturalist-stiintific al lumii si studierea naturii. Problema
naturfilozofica in epoca Renasterei avea un caravter panteist. Crearea unui nou tablou al lumii si studierea naturii erau in
strinsa legatura cu dezvoltarea modului de productie, navigatiei maritime, noile descoperiri geografice. Un rol important in
dezvoltarea stiintei si filozofiei Renasterei a avut G.Galilei care a pus temeliile mecanicii clasice, are un sir de descoperiri in
astronomie. El considera ca mecanica si matematica stau la baza tuturor stiintelor.
n Dumnezeu coincid finitul i infinitul, centrul i periferia. Dumnezeu este un maximum infinit, iar lumea, natura
maximum limitat. N.Copernic formuleaz concepia heliocentric conform crei pmntul se rotete n jurul axei sale prin
ce se explic schimbul zilei i nopii i micarea boltei cereti. Odat cu aceasta pmntul se rotete i n jurul soarelui .
N.Copernic era convins c lumea este finit i un centru a universului exist .

3. Problema sociologic
se refer la crearea teoriilor despre societate i relaii sociale, politic i relaii politice, stat si
formele de guvernare .a. repreyentant- N.Machiavelli. Neag concepia religioas conform crei statul depinde de biseric ca
puterea suprem pe pmnt.Promisiuni goale, nelciuni, mituire, corupie, crime totul acesta este permis n politic i relaii
politice. Mai trziu aa mijloace antiumane de realizare a scopurilor politice au fost numite machiavellism.

8.Filosofia clasica germana: caracteristici generale.Aparitia filosofiei marxiste.

Filosofia clasica germana ocupa o perioada relativ scurta, care este marginita cu anii 80 a sec XVIII dintr-o parte si anul
1831 (anul mortii lui Hegel ) din alta parte. Insa din punct de vedere teoretic ea este culmea dezvoltarii gindirii filosifice din
acea perioada. La sfirsitul sec. XVIII lichidind raminerea in urma economica si politica, Germania se apropia de revolutia
burgheza, la fel ca si in Franta veacului XVIII, in Germania din veacul XIX revolutia filosofica a precedat revolutiei politice.
Filosofia clasica germana a fost ca o teorie germana a revolutiei franceze. Pentru ea este caracteristic:
-Generalizarea tuturor ideilor filosofice precedente.
-Divizarea existentei in lumea naturii si lumea omului.
-Se studiaza nu numai istoria umana, dar si esenta omului.
-Principala problema este problema omului, trecerea de la cultul omului abstract la oameni reali considerati in actiunea lor
istorica.
-Se subliniaza rolul filosofiei in rezolvarea problemei umanismului.
-Intelegerea filosofiei ca un sistem de discipline, categorii si idei.
-Formularea dialecticii ca conceptie integrala.
Reprezentantii filosofiei clasice germane au fost Kant, Fichte, Schelling, Hegel, L.Feuerbach. pina nu demult in filosofia
sovietica conceptia lui K. Marx si F.Engels era interpretata ca ceva sinestatator, ca o etapa calitativ noua in dezvoltarea
gindirii filosofice. Daca sa fim obiectivi, ideile filosifice a acestor mari ginditori intocmai se inscriu in traditia filosifiei
clasice germane si nu-s altceva decit finalizarea ei. Kant pune problema de a preciza deosebirea dintre elementele subiective
si obiective a cunostintelor in subiect insasi, in diferite nivele si structuri a subiectulu. . Principala problema a invataturii lui
Schelling devine ideea identitatii obiectului cu subiectul, Eului cu Non-Eul,legea identitatii ratiunii unice cu sine insasi
este declarata lege suprema.
MARXISMUL este totalitatea de idei filosofice, economice si social-politice, formulate initial de Marx si Engels si
dezvoltate mai departe de catre V.Lenin. In marxism se abordeaza un sir de probleme extrem de importante referitor la
existenta, constiinta, legitatile dezvoltarii si functionarii societatii. Pentru prima data a fost data interpretarea materialista a
istoriei si societatii, se formuleaza dialectica materialista, ideea practicii. Aparitia marxismului a fost conditionata de
urmatoarele premise:
- Social-economice generalizarea miscarii revolutionare din acea perioada (rascoalele din Silezia, Lion,
miscarea ciartista).
- Naturalist-stiintifice formularea teoriei celulare, legii conservarii si pastrarii energiei si teoria evolutionista a
lui Darvin.
Dezvoltarea societatii conform marxismului are loc ca rezultat al luptei de clasa si contradictiilor modului de productie.
Lupta de clasa duce la lichidarea societatii cu clase antagoniste si respectiv lichidarea exploatarii, la eliberarea
proletariatului. V.Lenin completeaza marxismul cu ideea posibilitatii revolutiilor socialiste in tarile inapoiate, predominant
agrare. Ideile lui Lenin au stimulat revolutiile si schimbarile sociale in tarile subdezvoltate ca Rusia, China, Iugoslavia,
democratiile populare s.a. Marxismul a influentat puternic dezvoltarea gindirii filosofice, economice si social-politice a
sec.XX.
Astazi exista o multitudine de pareri referitor la esenta si rolul marxismului si aceasta este conditionat de aceea, ca
marxismul este un sistem de idei conceptuale si abordari ideologice. Aici se refera marxismul clasic, ideile formulate de
K.Marx si F.Engels. Aici se refera si interpretarea si dezvoltarea marxismului de catre Lenin si aplicarea lui la realitatea rusa.
Tot aici se include si varianta totalitarista a lui Stalin. Mai exista varianta social-democratica a marxismului precum si
neomarxismul. Deci daca criticam marxismul, atunci trebuie sa avem in vedere anumite idei concrete ce s-au invechit si nu
corespund realitatii.

9. Orientarile principale ale filosofiei contemporane

Exista mai multe pareri despre inceputul filosofiei contemporane. Unii socot, ca fil. contemp este o fil. neclasica si se incepe
dupa fil. Clasic.Germ. Altii admit inceputul fil.contem la sfirsitul sec. trecut, inceputul sec. nostru, dupa I Rzb Mon, altii
chiar si dupa al II Rzb.Mon. Diversitatea asta de pareri este legata, in primul rind, de aceea ca nu se poate aplica o demarcatie
cronologica stricta. In al doilea rind, in filosofia contemporana sunt unele curente filosofice elaborate anterior (tomism,
kantianism, hegelianism), dar care au o infatisare noua. Si in al treilea rind, majoritatea curentelor filosofice ale filosofiei
contemporane (pozitivismul, existentialismul, neospiritualismul, filosofia vietii,au premisele sale filosofice situate in jurul
jumatatii secolului trecut. Probabil corecta este parerea conform careia se poate admite drept intrare in filosofia
contemporana a doua jumatate a secolului trecut.
Fil.Occid.Contemp. este o fil.neclasica, se prezinta ca ceva extrem de eterogen, ea are o dinamica specifica, se
caracterizeaza printr-o problematica noua, prezinta tendinte noi si totodata pune intr-o lumina noua problemele traditionale.
Filosofia contemporana este conceputa ca analiza logica a stiintei, ca reflectie asupra trairilor personale, ca imagine a lumii
obiective, ca antropologie, ca metafizica. Cu alte cuvinte fil.contem.prezinta o multitudine de orientari, curente, sisteme ce
interactioneaza si inregistreaza impreuna o dinamica. Filosofia nu se dezvolta liniar. In Fil.Cont sunt puse un sir de probleme,
care eu un caracter general-uman: lumea si locul omului in ea, esenta omului si menirea lui in lumea contemporana, individul
si omenirea, soarta civilizatiei umane, unitatea si multitudinea culturii, probl.globale si supravietuirea omenirii s.a. dar
trebuie sa facem o deosebire intr-o oarecare problema si interpretarea ei intr-un sistem filosofic, deoarece asta nu-i unul si
acelati lucru. Fil.Occid.Contem are urmatoarele trasaturi:

A inregistrat o cotitura lingvistica in urma careia domeniul comunicarii, al limbii este abordat ca un mediu
fundamental al existentei, cunoasterei si actiunii.

Abordeaza finitudinea existentei umane ca un reper fundamental al existentei si cauta sa reconstruiasca intregul tablou
al lumii pornind de la acest reper.

Abordeaza sensul cunostintelor si actiunilor ca o problema cheie a cunoasterei si activitatii.

Abordeaza tehnica ca un domeniu important al vietii (cultul ratiunii tehnico-stiintifice).

Logica si teoria stiintei se afla in centrul meditatiei filosofice.Pe baza reflexivitatii tinde sa devina metafilosofie si sa se
concentreze devalorizarea asupra conditiilor formale ale rationalitatii cunostintelor si actiunilor.

Tendinta catre misticism si irationalism. Criza spiritualitatii si normelor si principiilor morale, care periodic au loc in
societate, duc la raspindirea curentelor mistice si irationaliste.
Existentialism orientare in filosofia contemporana care se ocupa de problema existentei conceputa ca fondul launtric
ascuns, autentic fiintarii umane. Principipala problematica a existentialismului este ontologia, teoria despre existenta
Structuralism o serie de orientari in filosofia contemporana care absolutizeaza metoda structurala. Notiunea de structura
se foloseste in matematica, psihologie. Structuralismul considera obiectele ca sisteme, ansambluri organizate de elemente. O
structura se prezinta ca un tip sau un model ideal (o totalitate de raporturi si relatii care unesc componentele obiectului)
independent de natura lor substantiala.
Hermeneutica curent in filosofia contemporana care are ca obiect teoria si
practica interpretarii textelor, lumii psihologice, istorice si sociale, intelegerii lor. Metode hermeneutica presupune
rezolvarea urmatoarelor antrebari:

Ce a spus autorul in textul respectiv?

Ce a gandit autorul cu acel text?

10. Etapele evolurii medicinei: caracteristic general.

11. Notiunea existenta. Ontologia, formele existentei, specificul existentei umane.

Existenta categorie fil. care desemneaza lumea obiectiva, materia, natura ce exista independent de constiinta, de asemenea
procesul vietii materiale a oamenilor. Exist-este notiunea cea mai generala care cuprinde tot ce fiinteaza independent de

vointa omului, tot ce exista: realitatea material-obiectiva, valorile spirituale si existenta omului. . Prima concepie filosofic
despre existen au formulat-o reprezentanii colii de la Milet, pentru care existena coincidea cu cosmosul material.
Parmenid nelege existena ca ceva ideal, unic, neschimbtor i venic. Heraclit dimpotriv considera existena ca o venic
schimbare i dezvoltare. Filozofia medieval contrapunea existena divin (adevrat) cu existena creat (neadevrat). n
filozofia epocii moderne se formuleaz nelegerea naturalist a existenei ca realitate fizic ce exclude din ea contiina
Aceasta notiune des se confunda cu asa expresii ca lumea, realitatea, universul.ea este o caracteristica integrala a lumii,
reflecta totalitatea lumii prin fiintarea, existenta ei. In sensul larg al cuvintului a exista inseamna a fiinta. A exista este
echivalent cu a fi. Exist. este unitatea realitatii obiective si subiective. In filozofia dialectico-materialista existenta se
intelege ca unitatea realitatii obiective si subiective, ea are mai multe niveluri natura organica si neorganica, biosfera,
existenta sociala, existenta personalitatii, valorilor culturale, principiilor si categoriilor cunoasterii stiintifice. Deosebim
urmatoarele tipuri de existenta:
Existenta naturii si lucrurilor in natura. Natura ca totalitate este vesnica si netrecatoare, ea este infinita in timp si spatiu,
iar componentele naturii finite, schimbatoare si trecatoare. Existenta naturii este independenta de vointa oamenilor, ea
exista ca atare, nemijlocit si este egala cu sine insasi ce se exprima prin notiunea existenta in sine.
Existenta omului. El este ca organism viu, ca reprezentant a speciei Homo sapiens, ca fiinta cugetatoare, ca fiinta socialistorica.
Existena spiritualului cuprinde diferite procese psihice i contiente a activitii umane, cunotinele materializate n limb
i sistemele simbolice
Existenta sociala este procesul real al activitatii vitale a oamenilor, procesul de reproducere a vietii materiale a oamenilor.
Problema existentei presupune citeva momente. Ce exista? Lumea. Unde exista? Aici si peste totul. Cit de mult exista? Acum
si totdeauna. Lumea a fost, este si va fi, ea este netrecatoare. Lucrurile concrete sunt finite, trecatoare. Problema existentei
consta in unitatea contradictorie a existentei naturii ca netrecatoare si existenta trecatoare a lucrurilor. Lumea este unitatea a
tot ce exista.

12. Problema substantei. Dualismul si monismul. Conceptia privitor la substanta ca

promaterie.
Formele existenei ne arat diferite moduri de fiinare a lumii. ns apare problema esenei lumii, temeliei interne a existenei.
Ea i gsete oglindire n categoria de substan. Substana (din lat. Substania esen, ceea ce st la temelie) n sensul
larg al cuvntului este sinonimul materiei, corporalitii. n filozofie substana este temelia a tuturor ce exist, ceva stabil,
neschimbtor n comparaie cu strile i nsuirile schimbtoare. Substana exist prin sine nsi, este cauza primar a
existenei i tuturor schimbrilor. Substana caracterizeaz realitatea din punctul de vedere a unitii ei interne, a interaciunii
tuturor formelor de micare i contradiciilor ei. Ca esen ea se formuleaz deja la Aristotel, este cercetat de stoici,
R.Descartes i B.Spinoza. n istoria filosofiei existau diferite reprezentri despre substan. Filosofii din Grecia antic
nelegeau substana n mod naturalist, ca material din care const lumea. Ei reduceau substana la ceva corporal, la obiect ori
nsuiri a obiectului inpenetrabilitatea, spaialitatea, ineria .a. R.Descartes, B.Spinoza nelegeau substana ca ultima
instan a existenei. n marxism substana este echivalentul corporal al materiei. Pe baza nelegerii substaniele a materiei
materialismul dialectic privete toat varietatea existenei sub aspectul unitii materiale. Existena, lumea, universul n
aceast concepie este o multitudine infinit a unitii materiale a lumii. Unitatea material a lumii se demonstreaz prin
totalitatea realizrilor tiinei i practicii umane (legea conservrii i transformrii energiei, unitatea lumii vegetale i animale
.a.).
Dup interpretarea temeliei lumii se poate evidenia:

Monism concepie care recunoate ca temelie a existentului o substan unic fie ea material ori spiritual. n
istorie a existat monism materialist i idealist.
Dualism - concepie ce afirm dou substane egale (care nu se reduc una la alta), dou nceputuri n explicarea
lumii material i spiritual. Reprezentanii dualismului au fost Platon, R.Descartes.
Pluralism - teorie ce admite o multitudine de nceputuri ori tipuri de existen. Drept exemplu pot servi concepiile
lui Democrit, Empedocle, Anaxagora .a.

13.Definitia categoriala si gnoseologica a materiei. Principalele niveluri de organizare a

materiei.
MATERIA - categorie filosofic pentru desemnarea realitii obiective, care i este dat omului n sensaiile lui, care
este copiat, fotografiat, reflectat de sensaiile noastre, existnd independent de ele (V.I.Lenin). Materia este multitudinea
infinit de obiecte i sisteme care exist n lume, exist real, independent de contiina omului.
Prima etap era reprezentarea concret-senzorial a materiei. n Grecia Antic ea era ca temelia, substratul, nceputul
tuturor lucrurilor i se nelegea ca ceva omogen, nechimbtor, necreabil i indiscutabil.. A doua etap nelegerea materiei
ca substrat (substan). Aristotel nelegea materia ca substrat, ca ceva pasiv, amorf, acalitativ, ca material pentru obiecte i
fenomene.n concepiile materialismului mecanicist, metafizic din acea perioad materia se nelegea ca o totalitate de
nsuiri a corpurilor (ntindere, form, greutate, micare) care acioneaz asupra organelor de sim. n aceast noiune rolul
principal i revine corporalitii ce se baza pe categoriile tiinei din acel timp - atom, substan, mas. A treia etap
reprezentarea filosofico-gnoseologic a materiei. Materialitii francezi Diderot, Holbach, Helveius .a. neag concepia
despre materie ca o substan omogen i inert. Dup prerea lor materia n general este tot aceia ce corespunde realitii
obiective i afecteaz simurile noastre ntr-un mod oarecare. Aceast idee o dezvolt mai departe F.Engels, care arat c
materia ca atare este o pur creaie a gndirii i o abstracie, noi nu inem seama de deosebirile calitative ale lucrurilor, atunci
cnd le unim n noiunea de materie.
Noiunea tiinific de materie a fost dat de ctre V.Lenin (categorie filosofic pentru desemnarea realitii obiective, care i
este dat omului n sensaiile lui, care este copiat, fotografiat, reflectat de sensaiile noastre, existnd independent de ele).
Ea a fost elaborat avnd n vedere critica materialismului mecanicist i metafizic i noile tendine n dezvoltarea tiinei. La
sfritul sec.XIX n fizic au loc un ir de descoperiri(electronul, radioactivitatea, razele Rontghen) care au revoluionizat
tiina, au dus la schimbarea radical a concepiilor despre lume. Noiunea filosofic - materia este categorie pentru
desemnarea realitii obiective, a tot ce exist independent de contiina omului, independent de aceea cunoatem noi aceast
realitate ori nu. Noiunea naturalist-tiinific reflect cumeste nsi aceast realitate obiectiv.
Materia este obiectiv, universal, necreabil i indiscutabil, se gsete n micare, timp i spaiu. Ea exist ca
substan i cmp. Materia ca substan este realitatea obiectiv corporal, tot ce are mas de repaos. Cmpul este o varietate a
materiei, care n-are mas de repaos i depinde de diferite interaciuni i relaii a corpurilor materiale. Materia ca substan
exist ca diferite tipuri de sisteme materiale cu anumite niveluri structurale: particulele elementare, atomii, moleculele,
corpurile macroscopice, organismele vii, biocenozele, societatea uman, sistemele geologice, Pmntul i alte planete, atrii,
galaxia, sistemul de galaxii, metagalaxia .a. Materia ca realitate obiectiv este caracterizat prin diferite forme de existen,
nsuiri i legturi universale: timp, spaiu, micare, cauzalitate, legitate, structuralitate

14.Atributele materiei: miscarea, spatiul si timpul. Miscarea si dezvoltarea.

MICAREA - mod de existen, atribuit inerent al materiei, este orice schimbare n genere, ori totalitatea schimbrilor ce au loc
n univers(natur, societate). Exist dou concepii despre micare i dezvoltare dialectic i metafizic.Concepia metafizic

recunoate micarea, ns o inperpreteaz n mod limitat, unilateral. Izvorul dezvoltrii ea o vede n afara obiectelor i
proceselor, iar ca consecin - recunoaterea primului imbold. Metafizicienii privesc micarea nu ca o nsuire intern a materiei,
ci ca o form care se ntroduce n materie din exterior. nsuirea permanent a materiei ei socoteau repaosul, iar micare ca ceva
care distruge repaosul. Metafizicienii nu admiteau multitudinea calitativ a formelor de micare, orice micare ei o reduceau la
deplasarea corpirilor n spaiu, ca rezultat - absolutizarea formei mecanice de micare a materiei.
Concepia dialectic socoate c n realitate exist o multitudine calitativ de forme de micare a materiei. Sub forma de
micare se nelege un anumit tip de interaciune ntre obiecte i fenomene i un purttor material specific al acestei micri. F.
Engels evideniaz cinci forme de micare a materiei: mecanic, fizic, chimic, biologic i social.
Micarea, spaiul i timpul sunt categorii filosofice, atribute ale materiei care exprim modul ei de existen: variabilitatea
(micarea), diversitatea (spaiul) i dezvoltarea succesiv legic (timpul). Spaiul este modul de existen a materiei ce exprim
proprietatea obiectelor i fenomenelor de a avea ntindere, dimensiuni, structuralitate i interaciune. Timpul este modul de
existen a materiei care reflect durata, coexistena, succesiunea schimbrii i dezvoltrii sistemelor materiale. n istoria
filosofiei au fost diferite reprezentri, c spaiul i timpul exist ca atare, exist independent de materie (I.Newton), ori c
timpul si spaiul nu exist obiectiv, ci este numai retriri subiective (I.Kant). Spaiul i timpul sunt proprieti, nsuiri a
obiectelor materiale i ele nu pot exista n afara materiei i obiectelor materiale. Spaiul i timpul fr materie nu prezint nimic,
sunt nite reprezentri goale, abstracii ce exist doar n imaginaia noastr. Spaiul i timpul au un ir de proprieti generale i
specifice. La nsuirile generale se refer caracterul lor obiectiv i absolut, interaciunea lor unul cu altul i cu micarea,
dependena lor de relaiile structurale, infinitatea lor cantitativ i calitativ. Ele au un caracter contradictoriu, sunt continuie i
discontinuie, absolute i relative, unitare i diverse, finite i infinite. Spaiul i timpul depind de proprietile existenei. Din
acest punct de vedere putem evidenia spaiul i timpul astronomic, fizic, biologic, psihologic i social. La proprietile specifice
se refer caracterul tridimensional al spaiului i unidimensional al timpului. Timpul este ireversibil i asimetric.Spaiul i
timpul fizic sunt caracteristici ale materiei fizice, ele depind de particularitile realitii noastre fizice, au dimensiuni
constante. Timpul pe planeta noastr peste tot locul curge uniform, pe alte planete depinde de viteza rotirii acestor planete

15.Aportul medicinei privitor la dezvoltarea conceptiilor filosofice despre formele

miscarii, spatiului si timpului.
Spaiul i timpul biologic caracterizeaz lumea vie. Spaiul biologic este totalitatea biocenozelor i biogeocenozelor,
reflect o anumit structuralitate i densitate a relaiilor organismelor vii. Timpul biologic este intensivitatea proceselor i
ritmurilor biologice, durata schimbrilor biologice a organismelor vii. Orice organism viu are ceasul su, ritmurile sale care
depind de intensivitatea proceselor fizico-chimice i biologice. Spaiul uman (social i individual) este spaiul real cu care
interacionaez oamenii i societatea, este asimilarea spaiului nconjurtor i includerea lui n sfera activitii umane. El
presupune raportul dintre natural i artificial i influena lor asupra spaiului biologic. Timpul uman deasemenea poate fi divizat
n timpul social i individual, psihologic. Timpul social caracterizeaz durata, succesiunea, devenirea activitii umane i
relaiilor sociale n dezvoltarea proceselor sociale. Timpul social este diferit de la o epoc la alta, el are diferit intensivitate.
Timpul psihologic este intensivitatea, durata i ritmicitatea proceselor psihofiziologice ale omului. Exist nu numai percepia
subiectiv a timpului, dar i existena timpului individual. Fiecare individ are ritmurile sale temporale, care se schimb cu vrsta.
n organismul uman exist aproape la 300 de ritmuri de diferit amplitudine i intensivitate (ritmuri de o zi, o sptmn, o lun,
3 luni, 6 luni, un an, 6, 12, 60, 100 i 1000 de ani). Ritmurile biologice i dau posibilitate organismului de a se acomoda optimal
la ritmurile fizice, ritmurile naturii, de a coordona optimal procesele fiziologice pentru activitatea vital normal. La copii
timpul curge mai rapid (fiindc sunt mai intensive procesele fizico chimice), iar la btrni timpul se desfoar mai incet. ns
psihologic aceste procese se retriesc invers: la copii timpul curge ncet, iar la oamenii n vrst timpul zboar. O or
trit la vrsta de 5 ani este echivalent cu 5 ore trite la 50 de ani. Prinii i copiii se gsesc n diferite dimensiuni temporale.
tiina contemporan afirm, c materia, micarea, spaiul i timpul se gsesc n interaciune i interconexiune, formeaz o
unitate. Despre aceaste ne vorbete teoria relativitii i alte concepii tiinifice.

16.Problema constiintei in istoria filosofiei. Notiunile reflectare si informatie.

Contiina i gndirea noastr, orict ar prea s fie de asupra simurilor, sunt produsul unui organ material, corporal,
produsul creerului. Din punct de vedere genetic contiina s-a format ca rezultat al dezvoltrii unei nsuiri generale a
materiei ca reflectarea.
Reflectarea este o nsuire universal a materiei, ce rezid n capacitatea obiectelor de a reproduce adecvat diferite
trsturi, caracteristici structurale i relaii ale altor obiecte. Reflectarea este proprietatea unor obiecte, sisteme materiale de a
nregistra, pstra i reproduce urmele interaciunii altor obiecte ori sisteme materiale.n dependen de nivelul de organizare a
materiei se deosebesc mai multe forme de reflectare. n natura anorganic se ntlnete reflectarea mecanic, fizic, chimic. n
natura organic apare reflectarea biologic excitabilitatea. Aceasta este capacitatea fiinelor vii de a reaciona selectiv la
excitanii din exterior ce duc la o adaptare optimal la mediul nconjurtor. Cu formarea omului i societii apare forma
superioar de reflectare contiina. Pe baza reflectrii apare informaia. Aceasta este o reflectare cifrat, codificat, transmis.
Pe baza informaiei apar cunotina. Iar pe baza cunotinelor se formeaz contiina.
Contiina - nsuire a materiei superior organizat, funcia superioar a creierului, specific numai oamenilor i legat cu
vorbirea; Contiina este capacitatea omului de a se evidenia pe sine nsi din lumea nconjurtoare, de ai da seama despre
lumea sa intern i atitudinii sale ctre ali oameni i societate, ea este o reflectare conceput, neleas. Ea prezint coninutul
lumii spirituale a omului, cunotinele, convingerile, dorinele lui, voina, demnitatea, sperana, credina, dragostea. Contiina
este esena personalitii, este o realitate specific - realitate ideal, subiectiv. Contiina de sine - capacitatea individului de a
se nelege i aprecia pe sine nsi ca subiect cunosctor, simitor i activ. n dezvoltarea individului ea se ncepe a forma de la
vrsta de 3 ani i presupune anumite etape de cunoatere pe sine nsi. Deosebirea sa de alii se ncepe de la nsuirea numelui
su, corporalitii sale, dispoziiei i strilor sufleteti, aciunilor sale i calitilor personale. Urmtoarea etap este evidenierea
sa din lumea nconjurtoare, orientarea i nelegerea locului su n aceast lume, nelegerea sa ca reprezentant a anumitui grup
social, colectiviti. Etapa superioar este legat de apariia eului ca personalitate i se manifest nu numai prin distincia sa de
alii i mediul nconjurtor, dar i aprecierea sa ce se manifest prin aa noiuni ca ruinea, cinstea, demnitatea, datoria .a. Spre
exemplu, la bolnavi cu patologie psihic n primul rnd se deregleaz aa caliti ca cinstea, demnitatea, ruinea, pe urm se
tulbur orientarea n timp, spaiu i lumea nconjurtoare, iar n ultimul rnd se deregleaz percepia la nivelul corporalitii.

17. Aspectul ontologic, gnoseologic, de substrat si socioistoric al constiintei. Structura

constiintei: intelectul si gindirea, memoria, emotiile, sentimentele, vointa. Inconstientul,
aprecierea pozitiei lui S.Freud si a neofreudismului privitor la acest subiect.
1.Aspectul ontologic, care presupune s rspund la ntrebarea ce prezint contiina ? Din acest punct de vedere
contiina este privit ca o realitate specific - realitate subiectiv, ideal. Ea este produsul dezvoltrii materiale i n acest
sens este un fenomen secundar.
2.Aspectul gnoseologic privete contiina din punct de vedere a coninutului ei - ca reflectare a realitii obiective ntr-o
multitudine infinit de cunotine, legturi i relaii, ca fenomen ideal. Coninutul contiinei sunt cunotinele. Contiina
ca i cunotinele au un caracter ideal.. Idealul nu-i altceva dect materialul transpus i prelucrat n creerul uman, el are
sens numai n aspectul gnoseologic i poate exista printr-un purttor material.
3.Aspectul de substrat analizeaz contiina din punct de vedere a mecanismelor realizrii procesului de reflectare.
Substratul psihicii umane este creerul - un sistem cibernetic foarte complicat. Creerul are cteve nivele structurale:
trunchiul, centrele nervoase, subcortexul i cortexul. El funcioneaz pe baza reflexelor,
acestea sunt fenomenele
neurofiziologice a creierului. Fenomenele psihice apar pe baza fenomenelor fiziologice, dar ele nu se gsesc n legtur
cauzal. Exist o deosebire calitativ ntre procesele psihologice i fiziologice ce se petrec n creer. Procesele fiziologice
sunt obiective, materiale, procesele psihologice subiective, ideale.
4.Aspectul social-istoric ori genetic n care se concretizeaz apariia i esena contiinei ca produs legic a devenirii i
funcionrii formei sociale de micare a materiei. Contiina este un fenomen social i apare numai n societate, numai n
activitatea n comun. Ea este social dup izvorul, geneza, coninutul i funciile sale. Purttorul contiinei este omul ca
fiin social, el devine contient incadrndu-se n sistemul relaiilor sociale, asimilnd cultura uman.

Structura contiinei reprezint o totalitate de procese psihice cognitive, afective, volutive. Nucleul contiinei este
gndirea, intelectul. Contiina este imposibil fr cunotine. Coninutul contiinei sunt cunotinele, deci fr gndire
este imposibil formarea contiinei. Gndirea este capacitatea de analiz i sintez, de a cpta cunotine noi i de a le
folosi n diferite condiii. Intelectul este capacitatea individului de a nelege i folosi raional cunotinele Memoria este
capacitatea individului de a nregistra, pstra i reproduce cunotinele, informaia. Fr memorie nu pot exista
cunotinele.Emoiile i sentimentele sunt reflectri apreciative a realitii, ele unesc situaia exterioar cu necesitie
omului.. Voina este un autocontrol a personalitii.. Voina este fora motric a personalitii.
n structura contiinei evidenien dou niveluri: contient i incontient. Nivelul contient include acele procese psihice de
care noi ne dm seama, le nelegem, se gsesc n centrul ateniei noastre. Incontient - domeniu al psihicului ce const
dintr-o totalitate de procese, operaii i stri ce nu sunt reprezentate n contiina subiectului.
I.Kant cuta s lege incontientul de problema intuiiei i a cunoaterii senzoriale. O concepie specific despre incontient
a fost dezvoltat de S Freud), n care absolutiza incontientul i instinctele. Dup prerea lui psihicul omului este format
din trei niveluri: Nivelul inferior Eul-ambigen este subsolul,aici este ntuneric, domin misterul, pasiunile, aceasta
este lumea unde dicteaz instinctele. Al doilea nivel este Eul sfera fenomenelor contiente, autocontiina individului.
Al treilea nivel Super-Eul cenzura, lumea normelor sociale i interdiciilor (tabu), morala.
Freudism teoria lui S.Freud, care formeaz baza teoretic a psihoanalizei i metodei psihoterapeutice. Freudismul este
absolutizarea rolului proceselor incontiente. Neofreudism concepie ce ncearc de a revedea ideile lui S.Freud n
direcia socializrii lor. Ei mai puin atenie atrag factorului incontient n comportamentul individului, dar mai mult se
ocup de rolul incontientului n elucidarea fenomenelor sociale.

18. Geneza constiintei; rolul muncii, comunicarii si limbii in aparitiei acesteia. Limba si
gindirea. Constiinta si creierul. Rolul cuvintului in terapie.
Munca este prima condiie fundamental a existenei vieii umane i n aa msur, c putem afirma c munca l-a
creat pe om. Munca este o activitate sistematic de interaciune a omului cu mediul nconjurtor prin intermediul uneltelor
de munc, este un proces de folosire permanent a uneltelor de munc. Uneltele de munc sunt obiecte care nu satisfac
nemijlocit necesitile omului, dar servesc pentru producerea altor obiecte. n uneltele de munc se acumuleaz, pstreaz i
transmite experiena, cunotinele umane. n procesul muncii, folosind uneltele de munc, are loc obiectivizarea i
dezobiectivizarea cunotinelor. Pentru activitate individul are nevoie de cunotine, informaie. La animale informaia
necesar se transmite prin codul genetic n structura corpului, n instincte (ultimile sunt nite programe care se declaneaz i
funcioneaz automat). Prin instincte se transmite numai experiena speciei i nu experiena acumulat de indivizi. La om
apare un nou canal de transmitere a informaiei care este mai puternic dect codul genetic. Informaia se transmite prin
uneltele de munc, n procesul
Limba este un sistem semiotic format din totalitatea semnelor i regulilor gramaticale de formare a
propoziiilor i frazelor cu sens. Limba este o totalitate de semne care servesc ca mijloc pentru comunicarea interuman,
pentru nregistrarea, prelucrarea, pstrarea i transmiterea informaiei. Limba este forma material de existen i exprimare a
gndirii umane. Gndirea abstract, contiina sunt fenomene ideale care pot s existe i s se manifeste numai prin limb ca
totalitate de simboluri i semne. n limbajul obinuit, natural aceste semne sunt cuvintele. Cu ajutorul cuvintelor reproducem
realitatea, ne formm o reprezentare despre lume. Prin intermediul limbii se realizeaz cunoaterea lumii, n limb se
obiectiveaz contiina personalitii. Ea este un mijloc specific social de pstrare i transmitere a informaiei, de
reglementare a comportamentului uman. Limba este un fenomen social, apare n procesul muncii din necesitatea activitii
n comun i schimbului de informaii. Ea ndeplinete funcia de cunoatere, comunicare i expresiv-afectiv. Ultima se
folosete n procesul sugestiei i hipnozei, n medicin, art.Cuvntul n medicin are un efect psihoterapeutic fiindc
acioneaz asupra contiinei pacientului, se asociiaz cu aciunile medicului i activitatea medicamentelor. Aceasta trebuie
de avut n vedere deoarece cuvntul poate avea nu numai efect curativ, ci i invers provoac iatrogenii. Limbajul este o
capacitate comun tuturor oamenilor, iar limbile concrete sunt moduri particulare de realizare a limbajului.

Activitatea n comun este imposibil fr comunicare. Comunicarea este o trstur important a existenei umane.
Fr ea nu se pot forma i asimila valorile spirituale, contiina, formarea i dezvoltarea personalitii. Comunicarea este acel
canal prin care se transmite experiena, deprinderile i cunotinele, mbogirea reciproc a oamenilor.

19. Constiinta sociala, esenta si formele sale.

Contiina social este categoria filosofic pentru desemnarea laturii spirituale a vieii societii, totalitatea de idei, concepii,
viziuni, reprezentri ce reflect existena social. Existena social este latura material a vieii sociale, este primar n raport cu
contiina social, determin coninutul i structura ei. Contiina social este secundar, dependent de existena .
Contiin social se gsete in strns legtur cu contiina individual, se manifest prin ea, dar i se deosebete
radical de ea. Contiina individual este totalitatea proceselor psihice a individului, care i permit de a se nelege pe sine
nsi, lumea nconjurtoare i locul su n aceast realitate.. Contiina social exist prin contiina indivizilor, iar
contiina individual se constituie prin asimilarea de ctre individ a ideilor i concepiilor contiinei sociale Contiina
individual exist ca realitate subiectiv, ideal. Contiina social are tendina de a exista relativ sinestttor.
n structura contiinei sociale deosebim: contiina obinuit i teoretic, psihologia social i ideologia, diferite forme
(politica, dreptul, morala, religia, arta, tiina i filosofia). Contiina obinuit este nivelul cel mai simplu, apare pe baza
activitii practice cotidiene i conine diferite cunotine, viziuni, reprezentri empirice despre lumea nconjurtoare. Contiina
teoretic prezint nivelul superior de reflectare a realitii n diferite concepii i teorii, este rezultatul unor generalizri i
elaborri a specialitilor.
Formele contiinei sociale includ componenete: relaii (politice, juridice, morale .a.), activitate (politic, juridic, religioas
.a.) i idei i teorii (politice, juridice, morale .a ). Primele (relaiile i activitatea) sunt latura obiectiv, iar ideile i teoriile
latura subiectiv a contiinei. La formele contiinei sociale se refer politica, dreptul, morala, religia, arta, tiina i filosofia.
Politica este sfera activitii claselor i grupurilor sociale referitor la cucerirea, meninerea i folosirea puterii de stat. Contiina
politic este totalitatea de concepii i teorii privind organizarea i conducerea societii. economice la urma urmei se manifest
ca cauza social a activitii politice.
Dreptul este totalitatea de norme i legi juridice ce reglementeaz relaiile dintre indivizi, relaiile dintre individ i colectivitate,
dintre diferite instituii sociale.
Morala este totalitatea de reguli i norme ce reglementeaz comportamentul oamenilor n viaa lor personal i social, ea
reflect realitatea prin noiunile de bine i ru. Contiina moral- latura subiectiv a moralei care prezint totalitatea de idei,
noiuni i principii morale ce formeaz idealul moral Religia - form specific a contiinei sociale, care se caracterizeaz prin
credina n fiine sau forme spirituale, prin oficierea unui cult i prin existena unor instituii i organizaii corespunztoare; Arta
- una din formele contiinei sociale; o reflectare a realitii prin imagini concret-senzoriale; form specific de activitate, n
procesul creia se creaz imagini artistice i se personific atitudinea estetic a omului fa de lume
tiina - sfer a activitii umane, scopul creia este studierea obiectelor i proceselor naturii i societii, una dintre formele
contiinei sociale.
Filozofia (gr. phileo - iubesc i sophia - nelepciune) - form a contiinei sociale; domeniu al culturii spirituale; nvtur
despre principiile fundamentale ale existenei i cunoaterii, despre lumea i omul n ansamblu, despre raportul omului fa de
lume; tiin despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii, temelia concepiei despre lume.

20. Caile dialecticii: Hegel i Marx. Dialectica ca teorie si metoda. Dialectica obiectiva i
subiectiva. Unitatea dialecticii, logicii si teoriei cunoasterii. Dezvoltarea si progresul.
Dezvoltarea si securitatea.
Dialectica- notiune filosofica, care la origine in antichitate inseamna arta dialogului, maiestria de a ajunge la adevar prin
discutie, prin descoperirea contrazicerilor in rationamentul oponentului. Cel mai mare dialectician al Greciei antice Heraclit

afirma ca totul exista si concomutent nu exista, deoarece totul curge si se transforma necontenit, apare si dispare. Dialectica lui
Hegel prezinta intreaga lume istorica si spirituala sub forma unui proces unic in continua miscare, schimbare, transformare,
dezvoltare de la treptele inferioare la cele superioare. Ca izvor si forte motrice ale automiscarii si autodezvoltarii erau
considerate contradictiile interne. Meritul lui Hegel :El a formulat principiile si legile fundamentale ale acestei dezvoltari
(legea unitatii si luptei contrariilor, legea trecerii schimbarilor cantitative in schimbari calitative si invers, legea negarii
negatiei), a elaborat un sistem de categorii ale dialecticii (esenta si fenomen, continut si forma, cauza si efect, necesitate si
intimplare s. a.) prin care a exercitat o mare influenta asupra gindirii filosofice ulterioare. Dupa Hegel, miscarea, dezvoltarea
exista datorita unei idei absolute, unui spirit universal, care gindeste, formuleaza notiuni, prin miscarea carora ideea absoluta
se autocunoaste si in procesul acestei miscari creaza natura si societatea.. Dialectica lui Hegel era indreptata spre trecut si
imbracata intr-o forma mistica si scolastica, care denatura realitatea, intorcind totul cu capul in jos.. Marx si Engels au
formulat dialectica ca invatatira despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii, societatii si gindirii umane si ca metoda
universala de cunoastere si transformare a realitatii. Dialectica este teorie filosofica, metoda si metodologie a cunoasterii
stiintifice si a creatiei in genere. Principiile teoretice ale dialecticii constituie un continut esential al conceptiei despre lume.
Astfel dialectica indeplineste functia conceptuala si metodologica. Esenta dialecticii o alcatuiesc principiile ei fundamentale
(principiul conexiunii universale si principiul dezvoltarii), care sunt intelese cu ajutorul sistemului de legi si categorii.
Astfel dialectica ndeplinete funcia conceptual i metodologic. Esena dialecticii o alctuiesc principiile ei Principiul
dezvoltrii - concepie conform creia toate obiectele i fenomenele realitii se gsesc n permanent schimbare, dezvoltare.
Exist dou concepii despre dezvoltare - dialectic i metafizic, care n diferit mod neleg izvorul, mecanismul i direcia
dezvoltrii. Dialectica nelege izvorul dezvoltrii ca lupta contradiciilor interne, ca autodezvoltare, pe cnd metafizica vede
izvorul dezvoltrii ntr-un imbold din exterior, ntr-o for supranatural. Mecanismul dezvoltrii conform dialecticii este
trecerea schimbrilor cantitative n calitative, iar conform metafizicii este numai schimbri cantitative, ori numai calitative.
Deosebim trei tipuri de dezvoltare - progresiv, regresiv i uniplanic. Progresul este dezvoltare de la simplu la compus, de la
inferior la superior i care duce la acumularea structurii i funciei, mrete independena relativ a sistemelor, posibilitile
dezvoltrii n viitor. Regresul este dezvoltarea de la superior la inferior, de la compus la mai simplu, cu limitarea posibilitilor
sistemelor. Dezvoltarea uniplanic este trecerea de la o calitate la alta n limitele unui i acelai grad de complexitate.

21. Categoriile dialecticii: general, particular si singular; esenta si fenomen; forma si continut;
parte si intreg; element si structura. Notiune de sistem. Manifestarea respectivelor categorii in
medicina.
Categoriile sunt noiunile cele mai generale i universale, care exprim condiiile generale ale existenei, micrii i dezvoltrii
fenomenelor n natur, societate i gndire. Categoriile reflect n gndire atributele realitii - caracteristicile universale i
inalienabile a obiectelor materiale.
.Deosebim categorii particular-tiinifice, general-tiinifice i filosofice. Categoriile particular-tiinifice apar pe baza
limbajului obinuit i sunt noiunile generale care se folosesc ntr-o tiin, reflect trsturile, particularitile i legitile acestei
tiine (exemplu, element chimic, for, energie, boal, sntate .a.). Categoriile general-tiinifice prezint noiuni generale ce
se ntlnesc i sunt obiectul mai multor tiine (informaie, algoritm, structur .a.). Pe baza noiunilor tiinifice apar categoriile
filosofice, care se folosesc n toate tiinele i se gsesc ntr-o anumit corelaie cu categoriile particular-tiinifice i generaltiinifice.
Singular, particular i general - categorii filosofice, care reflect diverse conexiuni obiective ale universului. Singularul este
categoria ce reflect nsuirile i trsturile irepetabile a obiectelor i fenomenelor, aceea ce este caracteristic numai pentru
lucrul dat, pentru un obiect ca atare.Particularul - categorie filosofic ce exprim trsturile specifice a unei clase de obiecte,
ceea ce le deosebete de alte clase ori grupuri de obiecte. Generalul categoria care reflect nsuirile asemntoare, comune,
comparabile a obiectelor materiale.
Generalul n medicin se manifest ca forma nozologic a bolii, ca expresia trsturilor i semnelor interne, repetabile, stabile,
caracteristice unei boli. Particularul este manifestarea specific a unor boli la individul concret.. Diagnosticarea este stabilirea
bolii la individul concret (singular) prin compararea cu formele nozologice cunoscute (general) i evidenierea specificului lor
(particularul).

Esen i fenomen - categorii filosofice care reflect diferite laturi necesare ale tuturor obiectelor i proceselor realitii. Esena
e coninutul intern, totalitatea de conexiuni, relaii, legi care determin nsuirile principale ale obiectului i tendinele
dezvoltrii lui. Fenomenul e manifestarea exterioar a esenei, forma ei exterioar de existen. Esena exprim principalul,
baza obiectelor, cea ce se produce n interiorul lor, iar fenomenul este expresia exterioara a esenei, form n care obiectele se
manifest la suprafa. n medicin esena coincide cu patogeneza, iar fenomenul cu manifestrile bolii, simptomele ei.
Coninut i form categorii filosofice care exprim legturile structurale ale obiectelor i fenomenelor. Coninutul este
totalitatea elementelor, laturilor, trsturilor, relaiilor, tendinelor i contradiciilor obiectelor. Forma este modul de organizare,
exprimare i manifestare a coninutului. Coninutul i forma n biologie se manifest ca funcie i structur. Funcia este modul
specific de manifestare a nsuirilor obiectului n interaciunea lui cu obiectele nconjurtoare. Structura este totalitatea
legturilor stabile a obiectului care asigur integritatea i identitatea lui cu sine nsi. Funcia determin structura.
Parte i ntreg - categorii filosofice care reflect legturi structurale, raportul dintre diferite obiecte i legtura dintre ele. Sub
noiunea de ntreg trebuie de neles aa obiect, sau unitate de obiecte, care include n sine legtura prilor, elementelor i care
posed aa nsuiri ce nu se gsesc n prile componente. Partea exprim nu un obiect absolut singular, deosebit de lumea
material, ci aa obiect luat n raport cu alt obiect, referitor la care el se manifest ca parte la ntreg. Partea are semnificaie
numai ca component a ntregului, luat n afar de ntreg ea nu mai este parte, ci formaie material sinestttoare.

22. Necesitate si intimplare. Posibilitate si realitate. Cauza i efect. Manifestarea acestor

categorii in biomedicina. Monocauzalismul si conditionalismul
Cauz i efect - categorii filosofice care exprim caracterul determinativ a conexiunii universale a fenomenelor i obiectelor.
Cauza este un fenomen care preced i provoac alt fenomen - efectul. Cauzalitatea este aa interaciune a unui obiect asupra
altuia, cnd schimbrile primului obiect (cauza) preced i duc inevitabil la schimbrile altuia (efect). Una i aceiai cauz n
unele i acelai condiii ntotdeauna produce unul i acelai efect.
Condiia este categorie filosofic ce reflect o form a conexiunii universale dintre obiecte i fenomene fr care ele nu pot
exista. Condiia este mediul ambiant n care realitatea exist i se dezvolt. Condiia numai contribuie la desfurarea legturii
cauzale, accelereaz ori frneaz manifestarea cauzei, modific cauza i respectiv apariia efectului. Deosebim condiii necesare
i suficiente Condiiile necesare snt fenomene, care au loc fiecare dat, cnd apare aciunea respectiv. Condiiile suficiente sunt
acele fenomene, care neaprat provoac aciunea dat.
Condiionalismul ignoreaz rolul cauzei i absolutizeaz condiiile, nu face deosebirea dintre cauz i condiie, le confund,
socoate c efectul depinde numai de condiie. Trebuie de avut n vedere c condiia este aa fenomen care singur niciodat nu
genereaz efectul, ea numai contribuie la desfurarea cauzalitii, modific apariia efectului.
Monocauzalismul absolutizeaz rolul cauzei i neag specificul condiiilor, socoate c cauza pe deplin determin efectul, cum i
cauza - aa este i efectul. Acest curent a aprut atunci cnd au fost descoperii microbii ca cauze a proceselor patologice.
Cauzalitatea se confunda cu microbul, se socotea c este destul de a gsi microbul ca s-l socotim cauz a bolii. ntr-adevr
microbul poate fi socotit ca cauz a bolii, ns coninutul procesului patologic depinde nu numai de microb, ci i de condiiile
interne i externe a organismului.
Necesitate i ntmplare - categorii filosofice ce reflect legturi determinative din conexiunea universal.Necesitatea este aa fel
de realizare a posibilitii, cnd obiectul are n anumite condiii o singur posibilitate, care devreme ori mai trziu se transform
n realitate.ntmplarea este aa mod de realizare a posibilitii, cnd obiectul are n anumite condiii mai multe posibiliti, din
care se realizeaz una din ele. Boala este fenomen i necesar i ntmpltor. Molipsirea de o boal infecioas ntotdeauna este
ntmplare. Dar dac microbul a ptruns n organism, atunci el cu necesitate provoac procesul patologic.
Posibilitate i realitate - categorii filosofice ce exprim tendina obiectiv de dezvoltare, legtura dintre nou i vechi n
procesul dezvoltrii. Posibilitatea este totalitatea premizelor necesare i suficiente, care determin n mod legic apariia unuia
sau altui fenomen. Realitatea este rezultatul realizrii posibilitii. n sens larg, realitatea este totalitatea posibilitilor realizate,
este lumea nconjurtoare.. Medicul trebuie s formeze aa condiii ca unele posibiliti s se realizeze, iar altele s se exclud.

23. Dialectica schimbarilor cantitative si calitative. Calitate si proprietate. Calitate i

cantitate. Masura. Salturile in dezvoltare. Legea schimbarilor reciproce cantitative si
calitative in filosofie si stiinta, importanta sa pentru biomedicina
Legile dialecticii sunt cele mai generale legi ale dezvoltrii naturii, societii i gndirii umane. Legea este reflectarea
legturilor i relailor dintre obiecte i fenomene care au un caracter intern, stabil, repetabil, esenial.Dac categoriile fiecrei
tiine formeaz un sistem de noiuni care exprim coninutul ei, atunci legile tiinei exprim esen ei. tiina devine
adevrat tiin atunci cnd se formuleaz legile ei. n acela timp legile au i un coninut obiectiv, reflect realitatea
obiectiv. n dialectic deosebim urmtoarele legi universale: legea trecerii schimbrilor cantitative i calitative, legea
unitii i luptei contrarilor i legea negrii negaiei.
Legea trecerii schimbrilor cantitative n calitative - una dintre legile fundamentale ale dialecticii, conform creea
schimbarea calitii obiectului are loc atunci, cnd acumulrile schimbrilor cantitative ating o anumit limit. Schimbrile
cantitative se acumuleaz treptat i dac depesc limita msurii, duc cu necesitate la schimbarea calitii, iar calitatea nou
aprut iari duce la schimbri cantitative.Aceast lege descrie mecanismul cel mai general al dezvoltrii. Ea a fost
formulat de Hegel. Legea trecerii schimbrilor cantitative n calitative poart un caracter obiectiv i universal. Coninutul ei
se deescoper cu ajutorul tuturor categoriilor dialecticii i n primul rnd al categoriilor calitii, cantitii, msurii i saltului
dialectic. Orice schimbare cantitativ se manifest ca schimbare a elementelor sistemului. Gradul de diferen dintre calitatea
veche i cea nou depinde de schimbrile cantitative n obiectul vizat. Procesul schimbrii radicale a calitii date, ruptura
vechiului i geneza noului se numete salt. El prezint n sine o trecere de la calitatea veche la cea nou de la o msur la
alta. Transformarea unui fenomen n altul este o interaciune a schimbrilor cantitative i calitative, care trec prin cteva faze
intermediare.
Pentru medicin aceast lege are importan n nelegerea proceselor patologice, diferenierea lor i determinarea
tacticii tratamentului. Boala i sntatea, norma i patologia n esen sunt diferite caliti. Schimbrile cantitative i
calitative sunt rezultatul interaciunii obiectelor i fenomenelor. ns schimbrile cantitative preced schimbrile calitative.
Trecerea de la o calitate la alta are loc ca diferite schimbri cantitative pe care medicul trebuie s le ia n consideraie (pentru
a prentmpina dezvoltarea consecinelor nedorite). Aciunea medicamentelor deasemenea depinde de doz i combinaia
preparatelor medicamentoase.

24. Legea unitatii si luptei contrariilor, manifestarea sa in biologie si medicina.

Legea unitii i luptei contrariilor - una din legile fundamentale ale dialecticii, care dezvluie sursa automicrii i dezvoltrii
obiectelor i fenomenelor. Ea exprim esena, nucleul dialecticii, deci reflect procesele din profunzime, de la nivelul esenei.
Izvorul dezvoltrii este contradicia dialectic. Orice obiect i fenomen prezint unitatea i lupta prilor contrare. Contrariile
sunt acele laturi i tendine ale obiectelor i fenomenelor ce se exclud i se condiioneaz reciproc. Ele au caracter obiectiv i
universal i interaciunea lor formeaz contradicia dialectic. Contradicia dialectic exist n toate obiectele i fenomenele, se
schimb numai strile lor, parametrii cantitativi, caracterul contradiciilor i semnificaia lor pentru sistem. Laturile ei sunt
unitatea i identitatea (armonia), deosebirea i contrariul (disarmonia), contradicia (conflictul, lupta). Contradicia dialectic
acutizndu-se duce la conflict, iar ultimul cu necesitate trebuie s fie rezolvat. n procesul rezolvrii contradiciilor se lichideaz
numai acele momente care s-au nvechit i frneaz dezvoltarea. Cu rezolvarea unor contradicii apar altele i asta are loc
permanent.
Boala apare ca rezultat a interaciunii prilor contrare factorul nociv i forelor de rezisten a organismului. ns pentru medic
este important nu numai de a cunoate care-s prile contrare, dar i caracteristica lor concret (patogenitatea microorganismului,
starea forelor de rezisten a bolnavului .a.).

25. Negarea si sinteza dialectica. Negarea negatiei. Semnificatia filosofico-metodologica a legii

negarii negatiei pentru biomedicina.
Legea negrii negaiei - proces a dezvoltrii, conform cruia vechiul este negat de ctre nou, iar noul la rndul su este negat de
ceva i mai nou. Negarea dialectic este categoria filosofic care exprim momentul de legtur, succesiune a diferitor etape,
stadii n procesul de dezvoltare a realitii. Dezvoltarea este un proces de trecere de la o calitate la alta, de la vechi la nou, de la
interior la superior. Aceast trecere are loc prin depirea vechiului, cnd calitatea veche nu se distruge complet i definitiv, ci se
distruge numai aceia ce s-a nvechit, ce n-are viitor, ce frneaz dezvoltarea, iar tot ce-i pozitiv, nou, valoroc, are perspectiv se
pstreaz, se transmite mai departe. Negarea dialectic este un moment necesar n procesul dezvoltrii i este o form de
rezolvare a contradiciilor (prin depire). Negarea dialectic are un caracter obiectiv, universal, exist n toate obiectele i
fenomenele realitii. Deosebim cteva tipuri de negare: negarea distructiv, depirea i transformarea. Negarea distructiv duce
la discompunerea obiectului, sistemei, momentul de conservare, srabilizare practic lipsete. Depirea este aa negare unde are
loc sinteza contrariilor. Transformarea este modificarea depirii, este trecerea de la o calitate la lata.
Negarea dialectic este o autonegare, fiecare obiect i fenomen a realitii conine n sine propria sa negare. Procesul acesta este
legic, permanent, infinit. Legea negrii negaiei a fost formulat de ctre Hegel, care evidenia n ea trei etape. Dezvoltarea se
ncepe de la prima etap - teza, ce n procesul de negare se transform n partea sa contrar - antiteza, iar negarea antitezei (ori
negarea negaiei) duce la sintez. Sinteza este unitatea dialectic a contrariilor (tezei i antitezei) i nu-i altceva dect
rentoarcerea la etapa iniial la un nivel mai nalt. Esena legii negrii negaiei const n rezolvarea contradiciilor prin negarea
dialectic, ce se caracterizeaz prin continuitate, succesiune, repetabilitate i caracterul de spiral a dezvoltrii. n procesul
dezvoltrii permanent apare ceva nou, care n-a existat n trecut i este negarea dialectic a vechiului. n procesul negrii
dialectice se neag nu toate nsuirile i laturile obiectului, ci numai acele care sau nvechit, n-au perspectiv, care frneaz
dezvoltarea. Noul, pozitivul ntr-un mod restructurat se transmite n alt calitate, iar acumularea lor se manifest ca continuitate,
succesiune, caracter ascendent al dezvoltrii. Repetabilitatea proceselor i fenomenelor are loc la o treapt mai nalt i deatta
nu este o micare n cerc ori rectilinie. Legea ne arat direcia dezvoltrii, ce se manifest n form de spiral. n secolul trecut a
fost formulat de ctre E.Haechel i F.Muller legea biogenetic, conform creia orice organism viu poart n sine nu numai
trsturile individuale personale, dar i trsturile strmoilor si, c ontogeneza repet filogeneza.

26. Continutul si esenta informaticii in raport cu cibernetica. Informatica medicala: aspecte

filosofice si sociometodologice
Cibernetica apare n prima jumtate a secolului nostru i este produsul nemijlocit al progresului tehnico-tiinific, una din
cele mai mari realizri ale tiinei contemporane. ntemeietorul ei se consider N.Wiener, care definea aceast disciplin
drept o tiin despre dirijare i conexiuni n organismele vii i maini. Savanii sovietici B.Biriucov, N.Moiseev, A.
Colmogorov dezvolt mai departe aceast tiin, subliniind diferite aspecte cibernetica este tiina general despre
dirijarea n diverse domenii ale activitii omeneti, ale lumii vii i ale tehnicii; cibernetica este tiina despre legile generale
ale transformrii informaiei n sistemele complexe de dirijare. Cu alte cuvinte cibernetica este o teorie a sistemelor
complexe, autoorganizatorice.
Cibernetica a aprut ca un produs i un mod de soluionare a anumitor contradicii n dezvoltarea societii. Din mulimea de
premise putem evidenia premisele tiinifice (necesitatea n integrarea cunotinelor), tehnice (necesitatea n mecanizarea
proceselor informaionale), de producere (modificrile n modul de producere tehnologic) i logico-matematice (formarea
noilor discipline matematice teoria jocurilor i operaiilor, teoria informaiei, programarea linear .a.).
Cibernetica poate fi reprezentat ca o orientare tiinific integral, care poart un caracter general-tiinific regional. Ea se
bazeaz pe interaciunea a trei grupe de tiinesociale, naturaliste i tehnice. n afar de aceasta cibernetica folosete aa
noiuni general-tiinifice ca sistem, structur, informaie, funcie, model, algoritm, probabilitate .a.
Ca orice tiinn cibernetica are principiile sale. Unul din cele mai de vaz principii este principiul conexiunii informaionale.
Conexiunea informaional este foarte important pentru pstrarea integritii sistemelor cibernetice i poate fi considerat
hotrtoare pentru ele. Alt principiu de existen i funcionare a sistemelor de autodirijare este principiul de reflectare activ
strns legat de principiul legturii inverse. Principiile menionate mai sus sunt indisolubile de principiul certitudinii.

Funcionarea sistemelor cibernetice nu-i altceva dect procesul de asigurare a integritii i certitudinii lor. Strile interioare
ale sistemelor examinate sunt funcional invariante n sensul orientrii lor spre atingerea unui anumit scop necesar pentru
supravieuirea sistemelor. O astfel de invariant funcional este rezultatul procesului consideranei i realizrii scopului.
Printre celelalte principii ale ciberneticii e logic s fie evideniat principiul ierarhic (subordonrii), diversitii necesare,
completrii exterioare i adaptrii. n acelai timp accentum c nici unul din principiile enumerate nu poate fi realizat izolat
de altele. Ele formeaz un sistem unic, deschis pentru alte legiti necunoscute nc nou.

27. Problema trombozei informationale. Informatizarea ca proces si legitate. Activitatea

medicala; etapele si directiile informatizarii medicinei
Intelectualizarea este creterea ponderii muncii intelectuale n toate sferele produciei sociale, n activitatea spiritual
a personalitii, majorarea capacitilor creatoare i legturilor informaionale n societate. Intelectualizarea depinde de
crearea unui mecanism de utilizare raional a informaiei i perfecionare a legturilor informaionale. Intelectualizarea nu-i
altceva dect unirea capacitilor intelectuale a individului cu posibilitile tehnicii informational-electronice.
nc F.Engels afirma, c dezvoltarea tiinei se intensific proporional patratului distanei (n timp) de la punctul ei iniial.
n timpul nostru are loc creterea exponenial a informaiei Fluxul informaiei tehnico-tiinifice se mrete permanent.
Dac 15 20 ani n urm volumul informaiei tiinifice se dubla la fiecare 5 7 ani, n ultimul timp dublarea are loc anual.
Explozia informaional, acompaniat de lipsa informaional se numete criz informaional, iar mai exact
tromboz informaional. Tromboz informaional se manifest cel puin n trei momente de baz. n primul rnd, n
contradicia dintre posibilitile limitate ale omului de a prelucra i percepe informaia. n al doilea rnd, n producerea unei
cantiti considerabile a informaiei suplimentare, care ngreuneaz i mpiedic calea spre utilizarea socioinformaiei
folositoare. n al treilea rnd, n nclcarea integritii sistemelor comunicaiilor sociale, care se exprim n hipertrofierea
intereselor departamentale n detrimentul celor tiinifice generale.
Obiectul medicinei (omul, sntatea i boala) este foarte complicat. n activitatea vital normal i patologic a omului se
manifest i subordoneaz toate formele de micare a materiei, unitatea aspectului biologic i social, de aceea rezolvarea
problemelor medico-biologice, sanitaro-igienice i clinice este imposibil fr o metodologie filosofic.
Activitatea medical are un caracter contradictoriu, complex, n care se intercaleaz factorul obiectiv i subiectiv,
contient i spontan, necesar i ntmpltor. Bolnavul este i obiect i subiect al medicinei. n activitatea medical predomin
factorul subiectiv. n procesul activitii sale medicul percepe n mod subiectiv starea obiectiv a bolnavului, iar n senzaiile
subiective ale pacientului se reflect schimbrile obiective ale organismului, care n unele momente nu pot fi descoperite cu
ajutorul aparatelor, dar care trebuie s fie evideniate de ctre medic. i n acelai timp, metodele de examinare a
organismului uman sunt ntr-o msur oarecare subiective, deoarece rezultatul acestor metode depind de experiena i
calificarea medicului, de atitudinea lui fa de profesia sa.
Specificul activitii medicale const n aceea c medicul are de a face cu informaia despre pacient care este
codificat n diferite simptome i sindrome i trebuie descifrat i interpretat.Aceast activitate este orientat mai nti de
toate spre culegerea i prelucrarea informaiei, ea se deosebete printr-o tehnologie original. Culegerea informaiei se
complic n permanen, n ea se includ diverse mijloace tehnice, fizice, chimice, biologice i alte metode de diagnosticare.

28. Informatica sociala. Revolutia informational. Societatea informationala. Fenomenele

rudimentare si subtil-vibratile in societate
Informatica social este disciplina care studiaz legitile i tendinele de interaciune a societii i informaticii, adic a
proceselor de informatizare a societii i socializare a informaticii. n faa informaticii sociale stau trei sarcini strns legate
ntre ele:
cercetarea consecinelor sociale ale informatizrii, studierea condiiilor i premizelor sociale ale informatizrii,
evidenierea i cerecetarea proceselor i tendinelor sistemelor socioinformaionale om-computer.

Informatica i sistemul socioinformaiei dialectic interacioneaz, funcioneaz mpreun i n-are sens de a absolutiza att
informatica, ct i sistemul socioinformaiei. Informatica social se ocup cu problemele teoriei i practicii informaiei
sociale.
Memoria social poate fi caracterizat drept o informaie acumulat pe parcursul dezvoltrii social-istorice, stabilit n
rezultatul activitii practice i de cunoatere, transmis din generaie n generaie cu ajutorul mijloacelor social-culturale.
Intelectul social este o form stabil a activitii gnditoare n comun a oamenilor. Intelectul social nu reprezint suma
intelectelor individuale, ci sistemul al crui nivel de restituire se determin nu att de capacitile oamenilor ce ntr n el, ct
de relaiile de comunicare dintre ei
Societatea informaional este un stadiu netradiional al progresului social aprut n mod obiectiv n mersul
progresului istoric. n comparaie cu societatea industrial ea presupune un nivel nalt cu mult mai calitativ de dezvoltare a
forelor de producie pe contul aplicrii formelor i metodelor intensive de lucru, tehnologiilor neordinare. Baza dinamicii
sociale a societii informaionale o alctuiesc posibilitile informaionale: cunotinele, tiina, factorii organizatorici a
capacitilor oamenilor, iniiativa lor de creaie, tradiiile. Societatea informaional este societatea n care:
informaia i resursele informaionale prezint cel mai mare capital, -se garanteaz accesul liber la informaie a fiecruia,- se
garanteaz securitatea informaional,- baza dezvoltrii economice i sociale sunt tehnologiile informaionale (scientofage),se asigur securitatea ecologic, - se rezolv problema trombozei informaionale,- se realizeaz unitatea global a ntregii
civilizaii pe baza informaional,- maximal se realizeaz principiile i idealurile umanistice.
Pe baza societii informaionale apare societatea ecologic. Pentru societatea ecologic, ca i pentru societatea
informaional este caracteristic utilizarea larg a computerilor, inclusiv i personale, n toate sferele sociale, mijloacelor
contemporane de telecomunicaii, crearea produselor i serviciilor informaionale, bncilor de informaii i accesul liber la
ele.
Evoluia civilizaiei a determinat apariia, apoi i dezvoltarea ulterioar a unui nou fenomen - a fenomenului lumii
subtil-vibratile sociale. n studierea lor e logic a evidenia trei tipuri de structuri i corespunztor trei tipuri de mecanisme:
iniiale (structurile strvechi de la care pornete evoluia sistemelor), obinute (aprute pe parcursul evoluiei sistemelor).
Aceste dou genuri de structuri i mecanisme se pot numi de baz. De asupra acestor fenomene se plaseaz structurile i
mecanismele subtil-vibratile, adic structurile cele mai superioare care sunt foarte sensibile fa de progres i pe care
revoluia informaional-tehnologic contemporan le-a lansat pe primul plan, le ofer rolul cheie n evoluia ulterioar a
sistemelor sociale.
Lumea subtil-vibratil social include n sine mecanismele i structurile politice, economice, juridice, intelectuale,
psihologice, de moralitate, spirituale care asigur protecia social i inviolabilitatea persoanei, condiiile pentru
autodeterminarea ei i aciunea efectiv asupra progresului social.
Revoluia informaional-tehnologic schimb radical factorii, condiiile i scopurile progresului social. Resursa de baz a
omenirii o constituie acum informaia, iar mijlocul decisiv n procesul de coexisten i dezvoltare i aparine intelectului
social. Nucleul tehnologiei de rennoire devine ingineria cunotinelor.
Structurile i mecanismele sibtile sunt legate de obiectele nemateriale (intelectuale, spirituale, morale) i prin aceasta se
manifest fineea lor principal. Fenomenele nominalizate n organismul social constituie structurile vibratile. Instituiile
opiniei publice (presa, radioul, televiziunea), religiile, curentele politice i diverse asociaii, astfel de pturi specifice ale
populaiei cum ar fi studenimea, savanii, scriitorii, pictorii, compozitorii primii se includ n micare, ncep tot mai puternic
a vibra n prezena fenomenelor antisociale.

29. Sistemele informationale in activitatea medicala si caile computerizarii sferii biomedicale.

Problemele si perspectivele informatizarii medicinii si ocrotirii sanatatii in Republica Moldova
Dezvoltarea medicinei duce inevitabil la specializarea ngust, medicii ocupndu-se numai de anumite funcii, organe ori
procese patologice. Asta-i clar deoarece fluxul informaional permanent crete, iar specialistul nu-i n stare s cuprind toat
aceast informaie. Soluionarea acestor probleme este posibil prin informatizarea sferei medicale, ntroducerea i folosirea tot
mai larg a sistemelor informaionale. Clasificarea acestor sisteme poate fi:
1. n dependen de metoda de prelucrare a informaiei

 Sisteme informaionale de cutare bazate pe tehnica de calcul de perforare.

Sisteme informaionale de cutare de gen manual.
Sistemele automatizate de prelucrare a informaiei medicale.
Sistemele expert.
2. n dependen de destinaie
Sisteme informaionale de cutare.
Sisteme informaionale de prelucrare.
Sisteme de dirijare.
Sisteme automatizate de conducere ( SAC ).
3. Dup sarcina lor
Sisteme de cercetare.
Sisteme de diagnosticare.
Sisteme de pronosticare.
Sisteme de supraveghere i comand.
Sisteme de tratament.
Implementarea pe larg n practica curativ a sistemelor informaionale constituie una din cele mai avantajoase orientri n
domeniul utilizrii MEC n medicin. Medicul de cele mai multe ori greete la stabilirea diagnosticului ori tratament din cauza
c a uitat un oarecare simptom. Computerul posed o calitate minunat nu numai n capacitatea de a culege i acumula
experiena medicilor, dar i de a o transmite lucrtorilor practici ai sferei medicale.
n multe instituii curative metodele avansate, progresive i croiesc drum n via, favoriznd sporirea eficacitii practicii
curative, sistemului de ocrotire a sntii n ntregime.Practic informaia n ntregime despre bolnavi, munca medicilor,
personalul administrativ-economic, farmacie se ntroduce n computer. Aceaste i multe alte msuri ofer posibilitatea de a-i
elibera pe medici de o munc necreatoare secundar,
Noi tehnologii informaionale sunt implementate i n Centrul Republican de Diagnosticare medical i alte instituii medicale
n computer a fost ntrodus informaia despre mecanismul aciunii, indicaiilor i contraindicaiilor preparatelor curative,
existena lor n depozite i farmacii. Aceasta permite medicului a gsi o cale cu mult mai concret de tratare a bolnavilor.O bun
parte din medici nu au o prgtire special pentru acest lucru sau nici nu doresc s-o aib.
Pregtirea cadrelor medicale pentru munca n medicina informatizat nu corespunde cerinelor timpului. Programele sunt puin
adaptate la practica medical, sistemul de ocrotire a sntii n ntregime. Pe lng toate acestea nvmntul se desfoar, de
regul, n afara instituiilor medicale.
Alt problem este legat de acea situaie, n care aplicarea MEC n ocrotirea sntii nu este legitimat. Chiar i acolo unde
funcioneaz n mod normal computerele, nu s-a contramandat foile de observaii i fiele de ambulator, medicii ca i 200 ani n
urm mai mult de jumtate din ziua de lucru scriu i completeaz diferite hrtii. Programitii sunt angajai n orice funcii
numai nu ca programiti.
Pentru medicin o problem din cele mai serioase este unificarea noiunilor medicale. n sfera medical exist foarte multe
categorii, care cu greu se supun sistematizrii i formalizrii. Nu toate simptomele i termenii medicali pot fi exprimai
cantitativ. Un ir de afeciuni se caracterizeaz printr-o mare diversitate a simptomelor, iar fiecare medic fixeaz doar acele
simptome, crora el le d preferin sau pe care el le consider mai necesare.

30. Cunoasterea ca obiect al analizei filosofice. Scepticismul si agnosticismul. Cunoasterea ca

reflectare. Obiectul si subiectul cunoasterii
Cunoasterea este proces de reflectare a realitatii obiective in constiinta oamenilor, proces de activitate creatoare de
capatare, reproducere si functionare a cunostintelor. Cunoasterea este latura ideala a activitatii umane. Activitatea de
cunoastere este studiata de mai multe stiinte: psihologie, fiziologie, cibernetica, semiotica, lingvistica, logica formala s.a. In
psihologie pe primul plan sta studierea formelor si proceselor de cunoastere: senzatii, perceptii, imaginare, gandire, memorie
si acele stari psihice ce au o atitudine nemijlocita la cunoastere. Cunoasterea este un fenomen socio-uman foarte complicat,
un domeniu al raporturilor dintre om si realitate. In cadrul acestor raporturi omul creaza un sistem specific de produse prin
care el insuseste realitatea, o apropie si o acomodeaza la necesitatile sale. Rezultatul cunoasterii sint cunostintele in care se

fixeaza experienta umana, se constituie planul ideal al activitatii. Cunoasterea este un proces de activitate spirituala a
oamenilor.
Teoria cunoasterii cerceteaza trei feluri de relatii: 1) dintre subiect si obiect (problema aparitiei cunostintelor); 2) dintre
subiect si cunostinte (problema asimilarii, transmiterii cunostintelor); 3) dintre cunostinte si obiect (problema adevarului);
Filosofia indeplineste si functia metodologica formulind calea si principiile gnoseologice a cunoasterii. Scepticism conceptie si orientare filosofica ce exprima indoiala in ceea ce priveste posibilitatea atingerii adevarului. Scepticii pun la
indoiala posibilitatea unei cunoasteri sigure si nu admit adevarul de valoare generala. Esenta scepticismului consta in
subiectivism si relativism, care practic neaga deosebirea si contradictia dintre adevar si eroare si prin aceasta exclud
posibilitatea judecatilor adevarate. Agnosticism - ceea ce nu este accesibil cunoasterii) - doctrina si curent filosofic care
neaga complet sau partial posibilitatea cunoasterii lumii.
Conceptia ca cunoasterea este reflectarea lumii obiective se intilneste inca la filosofii din Grecia antica. Dar aceasta
reflectare se intelegea ca o reproducere pasiv. Reflectarea constituie baza fundamentala a teoriei dialectico-materialiste a
cunoasterii, care exprima relatia obiectului ca primara, iar imaginea (chipul) lui ca secundara. Toate varietatile si nivelurile
constiintei si a cunoasterii stiintifice prezinta in sine forme si niveluri ale reflectarii. Filosofia dialectico-materialista percepe
reflectarea in mod dialectic ca un proces complex si contradictoriu, proces de interactiune dintre cunoasterea senzoriala si
rationala, dintre activitatea intelectuala si cea practica, ca proces in care omul nu se adapteaza in mod pasiv la lumea
exterioara, ci actioneaza asupra ei transformind-o si ajustind-o scopurilor sale.
Cunoasterea este un fenomen socio-uman foarte complex, un domeniu vast al raporturilor dintre om si realitate. De aceea
pentru gnoseologie important este formularea notiunilor subiect si obiect. Acestea sunt categorii filosofice ce reflecta
procesul cunoasterii. Subiectul este omul activ care cunoaste si transforma realitatea obiectiva in procesul activitatii sale
practice. Omul este subiect in legatura cu capacitatea lui de purtator al subiectivitatii constiente. Ca fiinta constienta omul
este nu numai subiect gnoseologic, ci si subiect praxiologic si axiologic. Subiectul ca purtator al activitatii se manifesta nu ca
un individ izolat, ci ca persoana, fiinta sociala, produs al anumitor relatii, conditii social-istorice. Sub notiunea de subiect a
activitatii de cunoastere se intelege mai intii de toate omenirea in dezvoltarea ei istorica, cu toate ca cunoasterea se realizeaza
prin activitatea unor indivizi, grupuri de oameni, comunitati istorice, clase, generatii si a. Obiectul este existenta in afara si
independent de constiinta noastra, este lumea exterioara, realitatea inclusa in activitatea practica a subiectului. Obiectul
nemijlocit al cunoasterii este acea parte a realitatii, care este evidentiata din ea si spre care este orientata activitatea
subiectului. Interactiunea dintre subiect si obiect in procesul cunoasterii trebuie privita dialectic. Obiectul exista independent
de subiect, ca primar in raport cu subiectul, iar subiectul cunoscator ca secundar referitor la realitatea obiectiva, iar daca
privim interactiunea dintre subiect si obiect ca relatie a doua forme de realitate obiectiva, atunci si subiectul si obiectul sint
primare, materiale, iar rezultatul activitatii de cunoastere ca secundar si ideal. In procesul cunoasterii subiectul si obiectul se
gasesc in permanenta interactiune si schimbare. Insa subiectul se manifesta ca agent activ nu numai ca realizator a
cunoasterii, ci si prin aceea ca el reproduce ideal, in mod creator realitatea, obiectul cunoasteriii prin diferite operatii,
formule, legi si categorii.

31. Dialectica procesului cunoasterii. Unitatea cunoasterii senzoriale si rationale. Diagnoza

drept fenomen al cunoasterii.
n istoria filosofiei s-au format dou paradigme: empirism i raionalism, care se deosebesc n privina izvorului cunotinelor i
aprecierea efectivitii formelor de cunoatere respective.Empirism (gr.empeiria - experien) - doctrin n filosofie cu referire
la domeniul cunoaterii ce afirm c experiena senzorial este unica sau principala surs a cunoaterii. Toate cunotinele se
bazeaz pe experien sau se dobndesc prin intermediul experienei. Coninutul cunotinelor se reduce direct la experien ori
este o descriere a acestei experiene. Empirismul a fost reprezentat de F.Bacon, Th.Hobbes, I.Locke, materialismul francez din
sec.18, G.Berkeley, D.Hume . a. Empirismul este aproape de sensualism i opus raionalismului. Empirismul subevalua rolul
abstraciilor tiinifice, negnd independena relativ a gndirii.
Raionalism) - curent filosofic cu referin la problema cunoaterii care recunoate contiina drept baz a cunoaterii i
comportrii umane, adevrul, deci, se afl numai prin raiune. Este contrar empirismului i sensualismului.Ei consider, c n
raiunea noastr sunt aa cunotine care nu pot fi deduse din experien.Numai raiunea poate da cunotine veridice.
Reflectarea constituie baza fundamental a teoriei dialectico-materialiste a cunoaterii, care exprim relaia obiectului ca

primar, iar imaginea (chipul) lui ca secundar. Toate varietile i nivelurile contiinei i a cunoaterii tiinifice prezint n
sine forme i niveluri ale reflectrii. Filosofia dialectico-materialist percepe reflectarea n mod dialectic ca un proces complex
i contradictoriu, proces de interaciune dintre cunoaterea senzorial i raional, dintre activitatea intelectual i cea practic,
ca proces n care omul nu se adapteaz n mod pasiv la lumea exterioar, ci acioneaz asupra ei transformnd-o i ajustnd-o
scopurilor sale.
n procesul cunoaterii are loc interaciunea dialectic a dou trepte - treapta sensorial (cu formele sale - senzaia, percepia i
reprezentarea) i raional (noiunea, judecata i raionamentul). Treapta senzorial este o cunoatere nemij-locit, concretimaginativ, superficial, ne d informaia primar despre fenomen. Ea este momentul iniial al cunoaterei i se efectuiaz n
procesul interaciunii nemijlocite a subiectului cu realitatea obiectiv. Gndirea este imposibil fr interaciunea cu organele de
sim.
Senzaia este reflectarea unor laturi i nsuiri a obiectelor lumii materiale, este efectul aciunii obiectelor asupra organelor de
sim.Senzaia este imaginea subiectiv a lumii obiective, rezultatul interaciunii subiectului i obiectului i deci conine ceva de
la subiect (forma reproducerii lumii obiective) i ceva de la obiect (coninutul senzaiei).
Percepia este o reflectare senzorial (o form a ei), care const n reproducerea obiectului n ntregime, este o imagine integral
a obiectului. Dac senzaia este reflectarea unei laturi, nsuiri a obiectului, percepia este reflectarea obiectului n ntregime. n
activitatea sa omul are de a face mai des cu percepii, dect cu senzaii, noi reflectm obiectele ca integrale i numai cnd fixm
atenia evidenien unele sau altele nsuiri i trsturi. Reprezentarea este a treia form a reflectrii senzoriale i const n
reproducerea imaginilor care au avut loc n trecut, reproducerea obiectelor i fenomenelor care au acionat asupra noastr
cndva, iar n momentul dat nu acioneaz asupra organelor de sim. Reprezentarea are un caracter concret-imaginativ.
Treapta raional este o form calitativ specific de reflectare a realitii i mai puternic dect treapta senzorial, este o
cunoatere mijlocit (pe baza unor cunotine putem cpta cunotine noi), ne d cunotine generalizate i abstracte, n form
de noiuni i legiti, ne red esena obiectelor i fenomenenlor. Ea are un caracter conceptual, neimaginativ. Cunoaterea
raional este legat cu gndirea abstract i limbajul (sisteme de semne i construcii logice care permit existena gndirii
abstracte). Cunoaterea raional este aa activitate cognitiv care poate funciona i atunci, cnd obiectul cunoaterei nu este
nemijlocit ntrodus n relaiile subiect-obiect. Formele cunoaterei raionale sunt noiunea, judecata i raionamentul.
Noiunea este expresia lucrurilor n gndire, reflectarea lor n mod generalizat i abstract, cnd ne abatem de la trsturile lor
neeseniale i secundare. Judecata este un gnd exprimat n form de propoziie, n care se afirm ori se neag ceva despre
obiecte Raionamentul este o form a gndirii n procesul creia din una sau cteva judeci numite premize se deduce o
judecat nou, care rezult n mod logic din premize
Cunoaterea senzorial i raional este important n activitatea medicului att la nivelul examinrii pacientului (este foarte
necesar de a vedea i recunoate simptomele), ct i n procesul formulrii diagnozei. Ultima prezint un ir de judeci i
raionamente i medicul trebuie s respecte anumite reguli pentru a evita greelile posibile.

32. Problema adevarului si al practicii in filosofie si medicina. Cunoasterea medicala in

conditiile informatizarii sociumului
ns cea mai important problem a teoriei cunoaterei este problema adevrului. Toate problemele gnoseologiei se refer la
aceea ce este adevrul, cum poate fi el atins, cum exist el i ce caracter are. Adevrul se refer la problemele conceptuale i se
gsete ntr-un rnd cu aa noiuni, ca sensul vieii, echitate, dreptate, bine. n dependen de aceea cum se nelege adevrul i
posibilitatea atingerii lui va fi poziia civic a omului i activitatea lui.
Adevr este categoria filosofic care vizeaz corespunderea adecvat a imaginei cu obiectul, a cunotinelor cu realitatea
obiectiv. Adevr sunt cunotine care reproduc obiectul aa cum exist el n afar i independent de contiin. Fiind rezultatul
activitii subiective a omului, adevrul reproduce obiectiv existena lumii reale. n acest sens adevrul este obiectiv. Adevrul
obiectiv - categorie filosofic, care vizeaz cunotinele coninutul crora e determinat de obiectul cunoaterii i este
independent de subiect. Adevrul se refer la concluziile noastre despre lume i nu la nsui lume. Lumea ca atare nu-i nici
adevrat, nici fals. Cunotinele sunt subiective dup form i obiective dup coninut. Adevrul se refer numai la coninutul
cunotinelor. Principiul fundamental n aprecierea vericiditii cunotinelor este principiul gnoseologic al corespondenei

imaginii cu obiectul. Adevrul nu depinde om, omenire, epoc, de numrul de voturi. De exemplu, din faptul, c ideea
indivizibilitii atomului pn la finele secolului XIX era susunit de majoritatea oamenilor nu reies, c ea era adevrat.
Adevrul este un fenomen istoric determinat i este posibil numai ca proces. Teoriile sau ideile nu sunt adevruri imuabile,
trebuie s fii totdeauna gata de a renuna la ele, a le modifica sau a le schimba cnd ele nu mai corespund realitii. Teoria
trebuie modificat pentru a o adapta la netur i nu natura pentru a o adapta teoriei 1. Cunotinele oamenilor nu-s ceva
ncremenit, static, ele sunt flexibile i schimbtoare ca i realitatea nsi.
Adevr absolut - categorie filosofic ce vizeaz coincidena complet, definitiv a imaginii cu obiectul reflectat. Ca
exemple de adevruri absolute servesc constatarea evenimentelor, faptelor (Chiinul este capitala Moldovei, Eminescu s-a
nscut la 15 ianuarie 1850 i a.) i tezele fundamentale ale tiinei (substana este alctuit din atomi, contiina e funcia
creerului, materia este realitatea obiectiv i a.). Adevrurile absolute se refer la unele laturi, aspecte, nsuiri, manifestri
particulare ale lumii. Paradigma dialectic afirm, c cunoaterea este un proces infinit, de aceea omenirea niciodat nu va
cunoate lumea definitiv i n ultim instan
Adevr relativ - categorie filosofic care reflect coincidena incomplet a imaginii cu obiectul. Adevrul relativ sunt
cunotine care corect reflect realitatea, dar nu cuprinde toate laturile, aspectele obiectului reflectat, ceva rmne neconoscut.
n procesul cunoaterii are loc trecerea treptat de la adevrul relativ la cel absolut. Adevrul absolut poate fi neles ca o
sum a adevrurilor relative.
n activitatea medical principala form de cunoatere este diagnosticarea. Stabilirea diagnozei este un proces de cunoatere
complicat, esena crui este reflectarea legitilor obiectiv-existente n contiina medicului. Veridicitatea diagnozei depinde
de coincidena concluziilor medicului cu procesul patologic nsi, dac ele nu coincid aceasta-i greal medical. s
recunoatem, c n concluziile medicului exist i adevr absolut (constatarea anumitor fapte, datele de la autopsie i din
laborator) i adevr relativ (forma bolii, srecificul procesului patologic .a.).

33. Logica formala ca stiinta, obiectul sau de studiu, etapele istorice ale dezvoltarii si
semnificatia sa in teoria si practica medicala. Structura logicii formale.
Logica ca stiinta filosofica se dezvolta odata cu filozofia si depindea de specificul epocii respective.Initial logica se
dezvolta in legatura cu maiestria oratorica. Pentru prima data cuvintul logic a fost folosit de Democrit ca sinonim a
adevarului si reguli a cunoasterii. La Aristotel ideile logice se dezvolta in legatura cu maiestria oratorica (retorica), mai
departe logica se transforma in instrument pentru a gasi adevarul, instrument al cunoasterii (organon). Pentru Aristotel logica
nu era o stiinta speciala, ci numai instrument al fiecarei stiinte. In epoca medievala logica este predominata de scolastica, are
loc interpretarea idealista a legilor si regulilor logicii. Din instrument al adevarului ea se transforma in instrument al
respingerii conceptiilor eretice ori demonstrarii dogmelor religioase Pe la jumatatea secolului XIX G.Boole si A.de Morgan
au incercat de a aplica in logica formala calculul matematic, care a revolutionizat aceasta stiinta. Limbajul formulelor si
calculul devine eficient si in logica. Alaturi de teoremele propriu zise logice se folosesc teoreme si reguli referitoare la
sistemul logic (metapropozitii). Evidentiind diferite tipuri de logica trebuie de avut in vedere, ca in realitate exista o singura
logica care are trei aspecte: logica formala, logica simbolica cu multiplele ei variante si logica dialectica.Logica formala are
drept obiect de studiu formele si legitatile generale ale gindirii corecte cind noi ne abatem de la continutul lor concret, atunci
logica dialectica are obiectul sau formele si legitatile dezvoltarii cunostintelor cind noi nu puten sa ne abatem de continutul
lor. Logica formala foloseste acele notiuni care pot fi formalizate. Principile de baza a logicii formale sunt: principiul
identitatii, noncontradictiei, tertului exclus si ratiunii suficiente. Aceste principii exprima cele mai generale cerinte care
trebuie sa satisfaca gindirea noastra si operatiile logice.Importanta stiintei logicii consta in urmatoarele momente:
Ea ne ajuta sa ne exercitam in mod constient gindirea inconstient logica si prin aceasta s-o facem mult mai exacta, s-o
stapinim si s-o folosim mai bine.

Cuvintele si expresiile limbii naturale treptat si pe neobservat isi schimba semnificatia. In limba naturala unul si acelasi
cuvint poate sa aiba diferite semnificatii si invers diferite cuvinte au una si aceiasi semnificatie.
1


Stiinta logicii ne ajuta sa rezolvam o serie de probleme pe care nu le putem rezolva cu ajutorul gindirii spontane. Logica
ne ajuta la dezvoltarea capacitatii noastre de abstractizare. Ea ne ofera posibilitatea de a rezolva unele probleme din domeniul
anumitor stiinte particulare. Logica are importanta in activitatea stiintifica cind trebuie de generalizat, clasificat datele
empirice, cind trebuie de determinat sensul strict al lor. Logica este de neinlocuit in discutiile stiintifice, deoarece gindirea
oricarui specialist trebuie sa fie determinata, precisa si clara, lipsita de contradictii, demonstrativa, rational suficienta.

Logica ne ajuta sa evitam greselile. Calea spre adevar trece intotdeauna prin logica.

Logica ne serveste si la informatizarea si computerizarea medicinei. Ea contribuie la inbunatatirea calitatii diagnosticarii

si activitatii curativo-profilactice a medicului.

34. Notiunea drept forma fundamentala a gindirii. Continutul si volumul notiunii, definitia si
clasificarea notiunilor.
Noiunile medicinei
Notiunea este expresia lucrurilor in gindire, reflectarea lor in mod generalizat si abstract, cind ne abatem de la trasaturile lor
neesentiale si secundare. Notiunea leaga cuvintele cu anumite obiecte, ceea ce face posibila stabilirea unei semnificatii
precise a cuvintelor si opereaza cu ele in procesul gindirii. Fiecare stiinta are notiunile sale in care se concentreaza
cunostintele acumulate.Notiunea este una din principalele forme de cunoastere stiintifica a realitatii. Notiunea este o forma a
gindirii care reflecta insusirile comune si esentiale ale obiectelor. Notiunea reflecta nu numai obiecte, ci si insusiti, stari,
actiuni si rezultatul actiunilor. Notiunile se impart in diferite clase: notiuni gen si specie, singulare si generale, concrete si
abstracte, compatibile si incompatibile, subordonatoare si subordonate, contrare si contradictorii.Invelisul lingvistic al
notiunii este cuvintul. Notiunile cele mai generale formeaza categoriile stiintifice. Srpe exemplu, element chimic, masa,
forta, boala, sanatate, norma si patologie. Notiunea are continut si volum. Continutul este totalitatea de insusiri esentiale ale
unei clase de obiecte ce caracterizeaza aceasta clasa. Volumul este totalitatea de obiecte ce intra in aceasta notiune si caror le
este propriu insusirile reflectate in continut. Spre exemplu, in notiunea de boala avem ca continut asa insutiri ca tulburarea
activitatii vitale a organismului, scaderea adaptabilitatii organismului, capacitatii de munca si a activitatii vitale. Volumul
acestei notiuni este omul.In logica exista legea raportului invers intre continut si volum - daca se mareste continutul notiunii,
atunci se mucsoreaza volumul ei si invers. Daca in notiunea de boala noi am micsora continutul ei boala ca tulburare a
activitatii vitale normale a organismului si am exclude din ea asa insusiri ca scaderea adaptabilitatii, capacitatii de munca si
bunastarii atunci volumul ei se mareste, aceasta notiune se refera nu numai la om, dar si la animale si plante. Alt exemplu,
notiunea de materie are un volum foarte mare, cuprinde toate obiectele si fenomenele realitatii obiective, deaceea continutul
ei este extrem de ingust, cuprinde numai o insusire de a fi realitate obiectiva. Un mod specific de divizare a notiunilor este
clasificarea - orinduirea obiectelor pe clase, grupe, categorii pe baza asemanarii ori deosebirii lor fata de obiectele din alta
clasa.Atit diviziunea notiunilor cit si clasificarea lor au o mare importanta pentru activitatea teoretica si practica. Ele ne
usureaza procesul studierii obiectelor si fenomenelor lumii obiective, ne dau posibilitatea de a stabili anumite legitati, care
determina dezvoltarea acestor obiecte si fenomene. Clasificarea elementelor chimice in sistemul periodic a lui D.I.Mendeleev
a dat posibilitatea de a prezice existenta unor elemente, care mai tirziu au si fost descoperite.
Pentru a defini corect noiunea trebuie s respectm anumite reguli logice:
Definiia nu trebuie s formeze un cerc, adic noiunea definit nu trebuie definit prin aa noiune care este clar
numai dup definiia primei. De pild, idealistul este reprezentantul concepiilor idealiste.
Definiia nu trebuie s fie negativ. Definiia este o operaie logic care afirm, indic notele eseniale ale
obiectului. Definiia negativ nu arat aa note, ea exprim acele trsturi care lipsesc la obiectul dat
Definiia nu trebuie s fie contradictorie.
Definiia trebuie s fie clar, precis, s nu cuprind expresii echivoce sau figurate.

35. Judecata ca forma de definire a gindirii, structura si varietatile sale. Rationamentul si

silogismul. Rolul judecatii si rationamentului in procesul stabilirii diagnozei.

Judecata este un gind exprimat in forma de propozitie, in care se afirma ori se neaga ceva despre obiecte. Ea poate fi
simpla si compusa. Functia gnoseologica a judecatii consta in determinarea raportului dintre subiectul cunoscator si obiect.
Prin intermediul judecatii se formeaza o relatie de apreciere a realitatii, o apreciere prin compararea notiunilor. Prin judecata
se unesc cunostintele cu aprecierea lor, apar noi cunostinte pe baza altor cunostinte. Judecata este o gindire, care afirma ori
neaga ceva despre obiecte si insusirile lor, ea exprima raporturile dintre obiecte si insusirile lor. Orice judecata se exprima
printr-o propozitie, insa nu fiecare propozitie este judecata. Judecata este o unitate semantica minimala. Judecata se refera la
domeniul gindirii, iar propozitia la sfera limbajului si vorbirii. Judecata se deosebeste de propozitie prin aceea, ca ea este o
unitate a gindirii, reflecta ideal sensul realitatii. Judecata poate fi exprimata in diferite forme gramaticale, cu diferite
propozitii, iar sensul ramine unul si acelasi. Judecata este compusa intotdeauna din trei componente: subiect, predicat si
cuvintul de legatura. Propozitia nu este limitata in componentele sale, sau sunt propozitii dintr-un cuvint. In propozitiile
interogative, de indeminare si imperative nimic nu se afirma ori neaga, deaceea nu au valoare de adevar, nu-s judecati.
Intrucat judecata afirma ori neaga ceva despre realitate, ea (judecata ) are proprietate de a fi adevarata ori falsa. Daca noi in
gindire legam aceea ce este legat in lumea materiala, atunci judecata noastra este adevarata. Dar daca noi in gindire unim
ceea ce nu este unit in realitate ori despartim ceea ce este legat, judecata noastra este falsa, neadevarata, fiindca nu
corespunde realitatii. Fiecare judecata are trei componente: subiect, predicat si cuvint de legatura. Acea patre a judecatii care
exprima obiectul gindirii se numeste subiect ( S ), iar acea parte a judecatii in care se afirma (ori se neaga) despre obiectul
gindirii, se numeste predicat ( P ). Subiectul si predicatul sunt legate prin anumite cuvinte de legatura (conective
propozitionale, uneori se foloseste termenul de operatori) care sunt: si, sau, daca - atunci s.a. Deosebim urmatoarele tipuri de
judecati: simple si compuse. Din punct de vedere a cantitatii judecata poate fi singulara, particulara sau universala.
Judecata singulata este acea judecata in care se afirma (sau se neaga) legatura notei cu un singur obiect. Judecata particulara
afirma (ori neaga legatura notei cu o parte a unei clase oarecare de obiecte: Unii S sunt (nu sunt) P. Judecata universala
afirma ori neaga ceva cu privire la fiecare obiect dintr-o clasa oarecare de obiecte: Toti S sunt P. Nici un S nu este P.
Rationamentul este o forma a gindirii in procesul careia din una sau citeva judecati numite premize se deduce o judecata
noua, care rezulta in mod logic din premize. Rationamentul este forma gindirii in care se realizeaza cunoasterea lumii
obiective la nivelul treptei abstracte. In logica in loc de termenul propozitie se foloseste mai des termenul
judecata.Rationamentul este operatia logica cu ajutorul careia din doua sau mai multe judecati (numite premise), obtinem o
judecata noua. Rationamentul ca si alte forme de gindire este o reflectare a realitatii materiale in constiinta noastra.
Rationamentele pot fi deductive (cind gindim de la general la particular) si inductive (cind gindim de la particular la general).
Pot exista rationamente de la particular la particular (traductive). Rationamentele deductive iau forma silogismului.
Silogismul sau rationamentul deductiv este acel rationament, care din doua judecati date (dintre care una trebuie sa fie
neaparat universala), formuleaza o a treia judecata. Silogismul se foloseste mai ales atunci cand trebuie sa subsumam un fapt
individual sau particular unei teze generale, unei legi pentru a trage cu privire la acest fapt o consecinta necesara. Daca
silogismul este format din judecati categorice, atunci el se numeste silogism categoric. In componenta silogismului intra
doua premise si o concluzie. Premisele si concluzia contin termeni. Termeni se numesc notiunile care intra in componenta
premiselor si a concluziei. Medicul practic nu descopera legitati noi, nu descrie boli noi, nu creeaza teorii noi. El diagnostica,
recunoaste la pacientul dat boli care sunt demult cunoscute, studiate, descrise. Diagnoza este o concluzie care se formuleaza
dupa regulile rationamentului. In procesul diagnosticarii se folosesc mai multe rationamente. Insa pentru verificarea,
demonstrarea diagnozei se folosesc rationamentele deductive, silogismele.Concluzia diagnostica trebuie sa fie neaparat
afirmativa si totodata o judecata particulara, Des se folosesc in diagnosticare silogismul ipotetico-categoric, rationamentul
analogic. Pentru diagnosticarea diferentiala se utilizeaza silogismul disjunctivo-categoric.

36. Legile fundamentale ale logicii formale si importana acestora pentru semiologie
n logica formal sunt patru legi fundamentale.
Legea identitii ntr-un raionament, ntr-o discuie dat, fiecare noiune trebuie s fie ntrebuinat n unul i acelai sens.
nc Aristotel n antichitate recomanda ca nainte de a discuta careva probleme trebuie de precizat noiunile utilizate, ca
ambii interlocutori s le foloseasc n unul i acelai sens. Dac oamenii n cauz nu se neleg n privina noiunilor, atunci
discuia este inutil. n activitatea de diagnosticare respectarea acestei legi cere ca noiunile s fie folosite n mod concret i
determinat. Asta nu nseamn, c noiunile nu pot s se shimbe. ns ele trebuie s se foloseasc n unul i acelai sens i n
aceleai condiii. Legea identitii interzice de a schimba arbitrar, nemotivat i nentemeiat coninutul i volumul noiunei.

Greala logic este substituirea noiunei. nclcarea acestei legi n diagnosticare des depinde de neidentitatea expresiilor
verbale a multor noiuni medicale, de caracterul lor ambiguu. Nu numai un cuvnt exprim diferite boli, dar i una i aceeai
boal poate fi numit prin diferite cuvinte. Folosirea n medicina clinic a noiunilor n diferit sens face diagnosticarea
neconcret, confuz, neclar. Nu trebuie s fie diferite numiri a bolii la medicul de la sector, salvare, la policlinic i din
staionar. Deasemenea nu trebue s fie divergen n numirea bolii de ctre unii medici i clasificarea de stat i internaional
a bolilor.
Legea contradiciei dou exprimri contrare nu pot fi amndou adevrate n acelai timp i sub acelai raport. Dac s-a
stabilit c o anumit judecat este adevrat, rezult n mod necesar c judecata contradictorie este fals; i invers: dac s-a
stabilit c o anumit judecat este fals, atunci rezul tot n mod necesar c judecata contradictorie este adevrat. Legea
contradiciei cere consecutivitate n raionare i lichidarea noiunelor contradictorii, care se exclud reciproc. nclcarea legii
are loc atunci, cnd nu se iau n consideraie condiiile concrete, locul i timpul obiectului i fenomenului dat i reflectarea lor
n gndire. Spre exemplu, hipo- i hipertireoz, hipo- i hipertonia nu pot exista concomitent la una i aceeai persoan, dar n
diferit timp aceste stri pot exista.
Legea terului exclus din dou judeci contradictorii una este totdeauna adevrat, cealalt este fals, iar o a treia nu
poate s existe. Aristotel formuleaz aceast lege ca tertium non datur: A v ne-A, ce nseamn c este adevrat A ori neA, a treia posibilitate se exclude. Legea terului exclus se refer numai la judecile contradictorii. Dac judecile nu
exprim o alternativ, atunci ele nu-s contradictorii, ci contrare.. Legea terului exclus ca i alte legi a logicii formale nu-i n
stare s rezolve singur problema veridicitii ori falsitii judecilor contradictorii. Pentru asta e necesar de a cunoate
fenomenele, legile dezvoltrii lor. Dar dac s-a stabilit, c aceste judeci sunt contradictorii, atunci legea nominalizat are o
mare importan. Ea afirm numai una: din dou judeci contradictorii una este adevrat i mai mult nimic. Medicii uneori
nu respect cerina acestei legi. Din dou judeci contradictorii - La pacientul A. este diabet zaharat i La pacientul A. nu
este diabet zaharat medicul trebuia s accepte una ca adevrat, iar cealalt fals. n loc de aceasta el formuleaz o
concluzie dubioas: Sindrom diencefal cu dereglarea metabolismului glucid dup modelul diabetic.
Legea raiunii suficiente orice gndire adevrat trebuie s fie ntemeiat. Gndurile noastre n orice raionare trebuie s
fie legate ntre ele, s decurg logic unele din altele, s ntemeieze unele pe altele. Legea este ndreptat contra gndirii
alogice care accept concluziile numai la credin, fr ntemeierea suficient. Nu-i de ajuns de a afirma adevrul unei
judeci, dar trebuie de adus argumente ce ar indica temelia veridicitii. Nu orice argunent poate fi raiune suficient. Ca
raiune suficient pot servi axiome, teze i legiti care nu necesit demonstraie nemijlocit, ntruct ele au fost verificate de
oameni n practica social. Judecile aduse pentru ntemeierea adevrului altor judeci se numesc raiune logic. Raiunea
logic trebuie deosebit de temeiul real. n medicin veridicitatea diagnozei este ntemeiat pe totalitatea de simptome i
sindrome specifice pentru unitatea nozologic dat (care la rndul lor tot sunt ntemeiate). Spre exemplu, coma diabetic
apare cnd glicemia atinge nivelul 16,5 19 mmol/l i mai mult.

37. Ipoteza, intuitia, argumentarea si dezmintirea in stiinta si practica medicala

Ipoteza este o forma specifica a gindirii care consta in formularea presupunerii despre cauza, continutul, specificul unui
fenomen si verificarea acestei presupuneri. De presupuneri noi ne folosim la fiecare pas. O mare importanta ele au in
cercetarea stiintifica. Insa nu fiecare presupunere este ipoteza. Ipoteza este o presupunere in domeniul stiintei, este o
presupunere care nu contrazice datelor stiintei. Ipoteza este un instrument de investigatie in cunoasterea adevarului.Ipoteza se
foloseste in urmatoarele cazuri: cind procesul, cauza fenomenelor, faptele sunt inaccesibile cercetarii in momentul dat; cind
faptele cunoscute sunt insuficiente pentru explicarea fenomenelor; cind fenomenele sunt complicate iar ipoteza este o
modalitate de a le explica. Ipoteza este o forma de dezvoltare a cunostintelor de la cunoscut spre necunoscut, de la observatii
sumare si insufuciente la o conceptie stiintifica argumentata. Practic ipoteza apare spontan, dar ea se bazeaza pe un material
bogat, pe generalizarea unor fenomene si evenimente deja cunoscute. Fara cunostinte bogate este imposibil de a formula
ipoteze serioase. Ipoteza apare in cazuri neobisnuite, cind se creiaza o problema ce nu poate fi rezolvata cu ajutorul
metodelor stiintifice existente. Deosebim citeva feluri de ipoteze generala, particulara, de lucru si versiune.Ipoteza trebuie
sa corespunda urmatoarelor cerinte:

Ea trebuie sa fie necontradictorie, sa nu contrazica nici cu un fapt empiric.

Ea trebuie sa se formeze pe baza faptelor adevarate si verificate.


Ea trebuie sa fie principial verificabila, in caz contrar ea devine o problema vesnica si nu poate fi transformata in
cunastinte adevarate.

Ea trebuie sa aiba un continut informativ si functie euristica in care se exprima posibilitatea ei de a prezice si explica
realitatea.
Medicii considera, ca la etapa examinarii pacientului ne folosim de diferite ipoteze, chiar si diagnoza preventiva este o
ipoteza. Altii socot ca si diagnoza definitiva este tot o ipoteza, numai ca mai argumentata si fundamentata. Ca medicii in
activitatea sa se folosesc de diferite ipoteze asta-i corect, dar nu trebuie de redus ipoteza la orice presupunere. Ipoteza este
o presupunere stiintifica, o presupunere care se foloseste in activitatea stiintifica. Intuitia este un termen folosit pentru a
desemna diferite forme ale cunoasterei nemijlocite, care se deosebeste de cunoasterea logica mijlocita, discursiva. Intuitia
este o forma de cunoastere imediata, este capacitatea creerului uman de a face un salt in calea cunoasterei adevarului pe baza
cunostintelor si experientei acumulate. Intelepciunea umana a dovedit, ca demonstrativitatea este o trasatura importanta a
gindirii corecte. Ea este o reflectare in constiinta noastra a conexiunii universale din realitatate, dintre obiecte si fenomene.
Demonstrativitatea este o trasatura a gindirii stiintifice, noile idei in stiinta nu se accepta la credinta, cit de mare n-ar fi
autoritatea savantului. Deosebim urmatoarele feluri de demonstratie: directa si indirecta, deductiva si inductiva, matemetica
si empirica, apararea si combaterea. Regulile demonstratiei se refera la teza, argumente si procedeul de demonstratie.
Demonstrarea este o legatura logica intre argumente si teza. Ea se desfasoara in forma de rationament ori sir de rationamente
si trebuie sa corespunda regulilor rationamentului. A demonstra inseamna a arata, ca teza decurge in mod logic dupa
anumite reguli din argumentele aduse.
Combaterea se numeste procedeul logic, prin care demonstram falsitatea sau lipsa de temei a unei teze. Cel mai efectiv
mod de combatere este prin fapte. Teza poate fi combatuta prin demonstrarea antitezei sau prin stabilirea falsitatii
consecintelor ce rezulta din teza. Sunt supuse criticii argumentele pe care le aduce partea adversa pentru intemeierea tezei
sale. Se demonstreaza in mod independent o teza noua, care este contradictorie cu teza ce trebuie sa fie combatuta. Se
demonstreaza falsitatea insasi a tezei combatute. Combaterea argumentelor consta in stabilirea falsitatii judecatilor, prin care
se dovedeste teza supusa combaterii. Combaterea procedeului de demonstrare consta in determinarea regulilor incalcate la
stabilirea argumentelor cu teza. Demonstrarea se foloseste la stabilirea diagnozei. Veridicitatea diagnozei depinde de
argumente (simptome si sindrome specifice) si regulile rationarii. Combaterea se utilizeaza in diagnosticarea diferentiata.

38. Devenirea, obiectul de studiu si locul sinergeticii in sistemul cunostintelor stiintifice

contemporane. Sinergetica drept stiint postneoclasica, o noua viziune a lumii. Sinergetica
teorie a autoorganizarii. Stilul de gindire si tabloul sinergetic al lumii. Paradigma aliniaritatii.
In ultimii ani deosebit de intens se desfasoara cercetari stiintifice in domeniul proceselor de autoorganizare la diferite nivele
structurale ale materiei, adica e vorba de lumea sistemelor neliniare deschise (sisteme fizice, chimice, biologice si sociale).
Stiinta constituita pe baza acestor investigatii a fost botezata sinergetica (cuvintul synergeia in limba greaca inseamna
actiune comuna).Sinergetica ca teorie a autoorganizarii constituie domeniul stiintei despre interactiunea partilor componente
ale sistemului care tinde spre autoorganizare. Ea solutioneaza problema referitoare la principiile universale de evolutie ale
sistemelor dezechilibrate si aparitia in rindul acestora a structurilor noi. Altfel spus e vorba de o noua conceptie despre lume conceptia sinergetica, pe care trebuie s-o posedam toti, mai ales savantii. Si aceasta din mai multe considerente (criza
ecologica, demografica si sociala. Sinergetica provoaca, o noua imagine a lumii si un mod nou de concepere a proceselor de
dezvoltare. Aici intimplarea era exclusa, fiind interpretata ca ceva superficial si neesential. Procesele din univers erau
prezentate drept reversibile in timp si pronosticabile pe un viitor destul de indepartat. Evolutia era analizata ca un proces
lipsit de abateri (devieri), fara reveniri si linii secundare. Cu totul altceva ne afirma sinergetica, care este bazata pe
urmatoarele idei:
I) de sistema (sistemica) sau pe ideea integritatii lumii si cunostintelor despre ea, asemanarii legitatilor dezvoltarii
obiectelor tuturor nivelurilor de structura materiala si spirituala;
2) pe ideea aliniaritatii, adica se bazeaza pe ideile polivariantitatii si ireversibilitatii. Aliniaritatea constituie una din
notiunile centrale ale sinergeticii. In matematica ecuatiile aliniare au citeva solutii. De aici si sensul fizic calitativ al
aliniaritatii: multimii de solutii a ecuatiei neliniare ii corespunde o multime de cai de evolutie a sistemului, descris de aceasta

ecuatie. Aliniaritatea in cazul cel mai general, adica in plan conceptional poate fi analizata cu ajutorul ideii polivariantitatii
sau al-ternativitatii cailor de evolutie, ideii alegerei din alternative.
3) sinergetica se bazeaza deasemenea pe ideea interconexiunii profunde a haosului si ordinii (intimplarii si necesitatii).
Sinergetica contureaza un nou tablou al lumii, al lumii dezechilibrate. Aceasta lume este deschisa, ea permanent se schimba,
este in continua devenire si evolutioneaza conform legilor neliniare, ceea ce inseamna ca lumea e plina de cotituri
neasteptate, legate de alegerea cailor dezvoltarii ulterioare. Asadar, sinergetica se prezinta drept un nou mod de viziune a
lumii, integreaza principial diferite stiluri de gindire - oriental si occidental. Sinergetica devine o conceptie noua a lumii, ea
orienteaza eforturile savantilor spre noi investigatii realizate prin prisma notiunilor de haos, entropie, aliniaritate,
complexitate, ordine, diversitate, incertitudine, integritate si alt. Haosul nu mai este haos in conceperea noastra cotidiana.
Schimbarile revolutionare in plan ontologic si logico-gnoseologic in stiinta in jumatatea sec. al XX-lea au provocat aparitia
si devenirea unui nou stil de gindire - stilul de gindire neliniar, iar in continuare si un nou tablou al lumii - tabloul stiintific
neliniar bazat pe paradigma aliniaritatii. Continutul categoriilor structurii nominalizate extinde si inbogateste conceperea
fenomenelor complicate, neliniare ce au loc permanent in fizica, chimie, biologie, societate, in toate domeniile de activitate
umana, care contribuie nemijlocit la supravietuirea omenirii.
Paradigma liniaritatii este imanenta stiintei clasice, deasemenea unor teorii fizice neclasice ca, de exemplu, teoriei speciale a
relativitatii. Aceasta paradigma se asociaza cu reductionismul, aici (in limitele paradigmei liniare) predomina determinismul
laplasian, care exclude orisice intimplare, orisice imprevizibilitate in comportarea sistemului autoidentic
dinamic.Aliniaritatea este o notiune neclasica si continutul ei nu se reduce (limiteaza) la o negare abstracta a liniaritatii. Ea
preconizeaza dezechilibrul sistemului, ceea ce discrimineaza notiunea de traiectorie in sensul clasic si duce la o revizuire
cardinala a modurilor anterioare de abordare a problemei ireversibilitatii.

39. Categoriile si principiile fundamentale ale sinergeticii. Manifestarea autoorganizarii,

bifurcatiei, atractorului, disiparii, ordinei si haosului, fluctuatiei, indurabilitatii, posibilitatii,
intimplarii, realitaii etc. in sistemele vii si cele sociale.
Sinergetica are limbajul sau stiintific extrem de specific. Aici, cum deja am mentionat, intilnim asa notiuni ca atractor si
bifurcatie, fractal (dimensiune fractala) si haosul determinat, disipare si aliniaritate. Notiunea de atractor este
foarte aproape conform semnificatiei de categoria scop. In sinergetica atractorul se identifica cu o stare relativ durabila a
sistemului, care ca si cum ar trage (lat. attrahere - atrage) spre sine toata diversitatea traiectoriilor sistemului, determinate
de diverse conditii initiale. Daca sistemul cade in conul atractorului, el numaidecit evolutioneaza spre o situatie relativ
durabila. De exemplu, independent de pozitia initiala a mingei ea se rostogoleste la fundul groapei. Starea de repaus a mingei
la fundul groapei constituie atractorul miscarii mingei. Atractorul reprezinta nu altceva decit o miscare conforma legilor
dinamice, iar ultimile, posedind un caracter ireversibil, permite existenta diversilor atractori.Se disting citeva tipuri de
atractori: . a) Atractorul punctiform se manifesta de exemplu, prin experienta urnirii greutatatii pendulului din starea de
echilibru. El revine de sine statator la pozitia initiala.
b) Atractorul periodic il gasim in exemplu cu ceasurile chimice - proces chimic in rezultatul caruia solutia periodic isi
schimba culoarea de la albastru la rosu. Moleculele ce se situiaza in diverse regiuni ale solutiei pot intr-un fel sau altul sa
comunice intre ele. In echilibru molecula vede doar vecinii sai nemijlociti si dialogheaza numai cu ei
Bifurcatia in sens matematic inseamna ramificarea solutiilor ecuatiei diferentiale neliniare. Sensul fizic al acestei notiuni
este urmatorul: fenomenul de bifurcatie il constituie punctul de ramificare al cailor de evolutie a sistemului. Reiesind din cele
expuse putem da o noua definitie a sistemului neliniar: sistemul neliniar este un asa sistem care ascunde, tainuieste in sine
bifurcatia.
. Fractaliile -constituie inca un fenomen curios care se studiaza in teoria autoorganizarii. Fractalii se numesc asa obiecte care
poseda insusire de autoasemanare, sau altfel spus le este caracteristica o invarianta mare de proportie. Aceasta inseamna ca
un fragment mic al structurii unui obiect este asemanator cu alt fragment mai voluminos al ei, ori chiar seamana cu structura
in intregime. E stabilit faptul ca in natura foarte des se intilnesc forme fractale, ca de exemplu, nourii sau linia de mal al
marii, schita carora e asemanatoare, se repeta in diverse proportii.
Disiparea constituie procese de difuziune (dispersie, imprastiere) a energiei, de transformare a acesteia in forme mai putin
organizate si anume, in energie de caldura, care-i sunt prezente viscozitatea, frecarea etc. In fond, disiparea constituie

haosul la micronivel. Disiparea stinge, distruge, arde toate fluxurile de virtej de prisos in mediu si le conserveaza doar pe
acelea care formeaza structura. Haosul, cum n-ar suna de straniu, devine constructiv prin caracterul sau distructiv, prin
distructivitatea lui. El construieste nimicind ceea ce este de prisos, suplimentar. Procesele disipative, disiparea ca atare
constituie nu ruinatorul, nu factorul distrugator, dar o proprietate semnificativa a proceselor de autoorganizare, necesara de a
purcede la atractor, de a crea o structura disipativa complicata intr-un sistem neliniar deschis.
Insa pentru ca intimplarea sa-si poata croi calea spre macronivel este necesara o stare deosebita a sistemului neliniar.
Aceasta situatie specialistii o numesc indurabilitate.Indurabilitatea mediului neliniar exprima sensibilitatea acestuia fata de
fluctuatiile mici. In indurabilitate sunt fixate conexiunile dintre micro - si macro-proportii. Exemple de miscare indurabila:
starea mingei pe virful dealului (orisice deviere mica poate provoca caderea ei de pe deal), pozitia creionului pus cu
ascutisul pe masa s.a. Indurabilitatea nu este o neplacere regretabila, din contra ea contine un moment constructiv, purcede la
restructurari cardinale ale sistemului neliniar deschis. La drept vorbind, daca este absenta indurabilitatea apoi nu exista nici
dezvoltare. Indurabilitatea constituie dezvoltare. Sau altfel spus, dezvoltarea are loc prin intermediul indurabilitatii, prin
intermediul bifurcatiei, prin intermediul intimplarii.

40. Sinergetica si teoria evolutionista. Sinergetica si biosfera. Sinergetica si organismul

uman. Sanatatea drept balanta subtila dintre haos si ordine. Notiunea maladie dinamica.
Cantitatea haosului si norma sanatatii.
Teoria evolutionista contemporana creata in anii 30 ai sec. al XX-lea a fost un rezultat al sintezei darwinismului cu genetica
populationala. Actualmente in stiinta apar noi obiective. E vorba de integrarea ulterioara a teoriei evolutioniste cu biologia
moleculara, a sinergeticii si teoriei informatiei, unde savantii au dobindit deja rezultate imbucuratoare..Metodele sinergetice
tot mai mult isi fac cale si in medicina, mai ales cind e vorba de analiza diverselor aspecte ale functionarii organismului
uman. Pentru functionarea normala a tuturor sistemelor de activitate vitala a omului este necesar un oarecare regim
intermediar dintre haos si ordine, de regimul haosului determinat. Respiratia omului, bataia inimii lui, ritmurile somnului si
inviorarii, ritmurile hormonale, echilibru psihic - pentru toate acestea si alte procese similare este proprie o anumita masura
de haos, necesara pentru sustinerea sanatatii omului.De exemplu, aritmia inimii este periculoasa, insa nu mai putin riscante
(amenintatoare) sunt bataile inimii peste masura reglementate, care deasemenea ne vorbesc despre prezenta patologiei. O
inima cu batai prea reglementate nu e capabila de a reactiona flexibil la schimbarile conditiilor externe, capacitatile ei
adaptive se micsoreaza (scad semnificativ). Savantii din diferite domenii ale stiintelor medico-biologice actualmente au ajuns
la concluzia ca sanatatea constituie o balanta subtila dintre haos si ordine. In aceasta ordine de idei multi cercetatori folosind
teoria sistemelor dinamice, intensiv dezvolta notiunea de maladie dinamica. Organismul uman este un sistem de
autoreproducere, de autoactiune. Teoria haosului in dinamica neliniara joaca astazi un rol practic in diagnosticarea si tratarea
maladiilor, in particular, in prevenirea acceselor acute ale bolilor. Problema aici este urmatoarea: cit haos este necesar omului
ca el sa devina sanatos, cit haos poate rezista organismul uman ca el sa nu se imbolnaveasca; cind occilatiile haotice sunt
normale si cind ele sunt periculoase pentru sanatate? Raspuns la aceste intrebari putem gasi prin metodele sinergeticii, prin
modurile de abordare neliniare.
Dupa cum vedem, sinergetica actualmente radical influenteaza metodele si mijloacele de investigare in stiintele medicobiologice. E necesar deci, ca toti ce-i ce sunt antrenati in cercetarile acestor domenii stiintifice sa se familiarizeze profesional
cu metodologia sinergetica, care va avansa spre noi performante in dezvoltarea teoriei si practicii medicale.
Aparitia evolutionista a biosferei din haos ne vorbeste despre imprezicerea mersului evolutiei. E logic a afirma ca daca
evolutia s-ar fi inceput din nou, ea ar duce spre absolut alte rezultate. Debutul unei astfel de partide de sah este intimplator.
Situatia e similara cu meteorologia, care nu poseda posibilitati de a prognoza vremea pe un timp mai indelungat. E cunoscut
faptul ca particularitatea fundamentala a sistemului viu o constituie istorismul acestuia. Orisice organism se dezvolta in timp
si pastreaza in memoriasa momente din evolutia anterioara. Sinergetica ne-a argumentat ca o astfel de facultate, adica
prezenta schimbarilor istorice, este proprie si naturii anorganice. Ele (schimbarile) sunt formulate, de exemplu, in legea a
doua a termodinamicii, fapt despre care am mentionat deja. Acum ne axam atentia spre interactiunea sinergeticii cu biologia
si medicina. Modurile de abordare sinergetice fata de procesele biologice se realizeaza cu o eficacitate tot mai avansata.
Originea (provenienta) vietii si asimetriei moleculare, evolutia prebiologica, procesele biologice periodice, morfogeneza si
aparitia imunitatii - in toate aceste domenii sinergetica si-a manifestat puterea de explicare a esentei fenomenelor. Ulterior ne

v-om canaliza atentia asupra problemelor ce tin de teoria evolutionista.Fara indoiala ca organismul, specia, populatia,
biosfera reprezinta in sine niste structuri disipative, adica sisteme haotice, deschise, dezechilibrate. Modelele unor astfel de
sisteme sunt descrise prin intermediul ecuatiilor diferentiale neliniare. Analiza lor ne vorbeste ca pentru anumite valori ale
parametrilor sistemului in ultimul apar indurabilitati si, deci, bifurcatii ce brusc schimba starea lui. Aceste bifurcatii sunt
similare tranzitiilor de faza. E vorba ca procesele de baza in lumea vie sunt niste fenomene de crestere (de inmultire) si de
formare a speciilor. Anume aici sunt foarte raspindite procesele de inmultire autocatalitice, dirigate de conexiunea inversa
pozitiva neliniara. In dinamica populatiei exista faze de inmultire (de crestere) furtunoase, rapide care se inlocuesc (se
schimba) prin procesul stocastic de dezvoltare.

41. Problema omului in filosofie si stiinta. Omul ca integritate, coraportul biologicului i

socialului. Sanatatea omului - bogatie si valoare sociala
Omul este treapta superioara in dezvoltarea organismelor vii pe pamint, notiune generala pentru semnificatia unui
reprezentant a speciei H-Sap. El este o fiinta biosociala, esenta carui este modul de existenta constient si colectiv. El sa
evidentiat din lumea naturii prin capacitatea sa de a pregati unelte de munca si cu ajutorul lor de a transforma realitatea
obiectiva. Omul este subiectul activitatii social-istorice si culturale. Omul este studiat de mai multe stiinte (biologia,
psihologia, fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia si filosofia). Stiintile concrete studiaza o latura, un aspect a omului,
filosofia formeaza o conceptie integrala, generalizatoare despre om, ea formeaza acel model teoretic ce are o importanta
metodologica in studierea omului. Omul intotdeauna a fost problema cardinala in filosofie. In antichitate el era conceput ca o
parte a cosmosului, se considera ca compus din acelasi elemente a realitatii si functiona dupa legile universului. Omul se
interpreta ca un microcosm in comparatie cu macrocosmusul universal. In epoca medievala omul se explica de pe pozitiile
religiei ca creatie divina, ca realizare a chipului si asemansrii lui Dumnezeu. Epoca moderna si mai ales R.Descartes
interpreteaza omul de pe pozitiile dualismului, ca unitatea substantei materiale si spirituale.Omul este obiectul cercetarilor
filosofice deoarece el intotdeuna era o enigma, taina, contine ceva specific. El permanent tinde spre automanifestare,
autoperfectionare. In acelasi timp omul nu-i ceva incremenit, gata, ceva ce ar atinge culmea dezvoltarii. El se naste numai ca
fiinta natural-biologica, mai departe el trebuie sa se formeze personal si permanent. Omul este nu numai produsul mediului
(natural si social), dar si creatorul acestui mediu. Omul, natura lui, locul lui in lume, sensul existentei lui permanent formau
probleme fundamentale filosofice, fara care este imposibil de a studia omul din alte puncte de vedere sociologic, economic,
politic, etic, medical, antropologic s.a. Conceptia filosofica despre om va contribui la clarificarea problemelor general-umane
(problema vietii, mortii), la formularea corecta a notiunilor medico-stiintifice (sanatate, boala), la ameliorarea procesului
instructiv-educativ.
Factorul biologic joaca un rol important in activitatea omului, ce se exprima prin faptul adaptarii organismului la
schimbarea mediului ambiant, in transmiterea prin ereditare a mecanismelor naturale de protectie a organismului
uman.Factorii principali, care determina activitatea biologica a organismului uman, sunt necesitatile naturale ale omului. Asa
necesitati ca foamea, setea, continuarea neamului sunt expresii ale functionarii biologice si au o natura biologica. In acelasi
rind necesitatile naturale ale omului se modifica in procesul istoric, se socializeaza, fiindca necesitatile naturale ale omului
sunt satisfacute in mod social. In procesul antropogenezei ereditatea omului se socializeaza, individul uman, cind se naste,
are numai organismul specific uman, care ii da posibilitatea in procesul dezvoltarii sa se incadreze in sistemul social. Copilul
mosteneste asa organism, care a pierdut capacitatea de a se adapta biologic si daca el este lipsit de societate nu se dezvolta.
Organismul uman de la nastere are asa organizare corporala care ii permite de a functiona universal prin activitatea
sociala.Biologicul reflecta calitatea specifica a organismului viu, diferite laturi, structuri si functii a organismului.Factorul
social reflecta calitatea specifica a omului, a societatii umane de a interactiona cu natura activitatea de munca. Socialul in
om este o calitate specifica, este omul ca integritate, ca fiinta dotata cu ratiune si capabila de munca, ca purtatorul material al
formei sociale de miscare a materiei. Socialul se realizeaza prin biologic, iar biologicul poarta amprenta socialului. Ca
exemplu putem privi munca ca proces social ea exista prin activitatea musculara si psihica a organismului, iar sexualitatea
ca necesitate biologica are o amprenta sociala ca proces de reproducere a populatiei. Hiperemia obrajilor este un fenomen
fiziologic, iar rusinea dupa natura sa este un sentiment social. Risul si lacrimile dupa mecanismul lor sunt fiziologice

(biologice), dar ele-s determinate de cauze sociale. Socialul ca forma superioara de miscare a materiei apare pe baza
biologicului. Datorita socialului (activitatii de munca) omul se evidentiaza din natura. Si din parte a naturii devine stapin al
ei. Omul transforma natura in lumea omului si ea ramine corpul neorganic al societatii. Teoreticienii medicinei ajung la
concluzia ca medicina trebuie sa fie reorientata de la studierea bolilor, omului bolnav la studierea sanatatii, omului sanatos.
Noi mai mult vorbim despre cauza bolilor, dar ar trebui sa discutam despre cauza sanatatii si sa evidentiem mecanismele si
legitatile ei. Dar aceasta e posibil numai avind in vedere factorii sociali. Sanatatea reflecta nu numai starea adaptarii
biologice, ci si adaptarii sociale, conditiile si activitatea omului (inclusiv si avtivitatea sociala). Sanatatea este capacitatea
individului de a asigura indeplinirea deplina a functiilor lui sociale. Ea depinde de modul de trai si conditiile sociale.
.Ultimile joaca rolul determinant in definitia sanatatii.

42. Marxismul si freudismul privind interpretarea esentei omului. Interpretarile

biologizatorice si socializatorice ale omului. Sociobiologia si etologia
Este important de a evidentia asa notiuni ca esena si existenta omului. Existenta omului este specifica si se manifesta ca o
structura integrala biosociala. Pe cind esenta este ceva specific, o calitate determinanta, aceea ce deosebeste omul de alte
fiinte vii. E clar ca biologicul nu poate sa fie esenta omului, macar deatita ca biologicul nu-i propriu numai omului. Esenta
omului trebuie sa fie acel factor determinant in existenta lui, care l-a ficut pe el om. Esenta omului se manifesta in asa
activitate specific umana ca munca. . Esenta omului nu este o abstractie proprie individului izolat. In realitatea sa ea este
totalitatea relatiilor sociale. Asta inseamna, ca toate problemele societatii, necesitatile ei obiective, posibilitatile dezvoltarii,
perspectivele si scopurile ei intr-un fel sau altul se interiorizeaza in om, personalitate, individualitate. Fiecare personalitate
poarta in sime programul activitatii sociale, transformindul in programul sau individual de activitate vitala.
Interpretarea metafizica a corelatiei factorului biologic si social in teoria filosofica despre om duc la doua extremitati
conceptii biologizatorice, ori naturaliste, in care se supraapreciaza rolul factorului biologic si conceptiile sociologizatorice, in
care se absolutizeaza factorul social. La conceptiile biologizatorice se refera idei rasiste, social-darwiniste, malthuzianiste,
etologia, eugenica, sociobiologia. Rasism convingere ca exista rase umane superioare si inferioare, ca ele sunt inegale si ca
rasele superioare au dreptul de a dirija si comanda rasele inferioare. Rasismul se dezvolta in societatile autoritare, totalitare,
in care la indivizi apare un sentiment de agresivitate contra minoritatile etnice. Malthuzianism - conceptie sociologica. El
stabileste o legitate, conform careia sporirea populatiei are loc in progresie geometrica, pe cind majorarea mijloacelor de
existenta - in progresie aritmetica. Consecintele actiunei acestei legitati sunt agravarea contradictiilor sociale, raspindirea
saraciei si foametei, acutizarea problemelor ecologice etc. Darwinismul social - teorie care incearca sa lamureasca
fenomenele sociale si dezvoltarea societatii prin extinderea mecanica a legilor biologice descoperite de Darwin in lumea
plantelor si animalelor (lupta pentru existenta, selectia naturala s.a.) asupra sociumului. Darwinismul social reiesa din aceea
ca oamenii din societate sunt inegali, iar aptitudinile lor - ereditare. In legatura cu aceasta lupta pentru existenta in societate
este vesnica ca si in natura. Sociobiologia - teorie despre studierea bazelor biologice ale comportamentului social a
animalelor si omului. Sociobiologia practic ignoreaza factorii sociali in functionarea si dezvoltarea societatii, neaga rolul
relatiilor sociale in activitatea si conduita oamenilor. Fortele motrice ale activitatii umane se considera necesitatile si
instinctele biologice. Ea incearca sa explice diverse fenomene ale comportamentului colectiv al animalelor ce nu se putea
lamuria de pe pozitiile darwinismului classic. Eugenie ce se ocupa cu studierea posibilitatilor care ar contribui la
imbunatatirea caracteristicilor morfofiziologice a speciilor de animale. Imbunatatirea generatiilor viitoare pote fi prin
prevenirea raspindirii genelor care produc fenotipuri anormale, ori inmultirea celor care determina fenotipuri normale. Idei
eugenice se foloseau inca din antichitate ciar referitor la societate (obiceiul spartan de a elimina copii malformati). Nazistii si
rasistii reesind din interpretarea antistiintifica a acestor idei au folosit eugenica in scopuri antiumane si de genocid.Etologie
(stiinta moravurilor) disciplina biologica care studiaza comportamentul animalelor in conditii naturale. Insa ea s-a extins la
comportamentul omului, care are scopul sa dezvaluie radacinile biologice ale unor comportamente sociale considerate ca
determinate sociocultural. La conceptiile sociologizatorice se refera diferite antiutopii, contrapunerea trupului si sufletului in
religie, reprezentarea omului cs surubas al mecanismului social in tarile totalitariste.

43.Continutul notiunilor individ, individualitate si personalitate in filosofie.Personalitatea si

rolul sau in societate. Omul in lumea informationala.
Pentru a intelege teoria filosofica despre om este necesar de a clarifica notiunile initiale: om, individ, individualitate,
personalitate. Notiunea de om este o notiune abstracta care exprima trasaturile generale, proprii speciei umane. In lumea
umana individ e numit de obicei un om aparte, un reprezentant al speciei umane. Fiecare individ, fiind reprezentant al
colectivitatii umane, prezinta in acelasi timp o individualitate irepetabila. Individualitatea este expresia aptitudinilor naturale
si proprietatilor psihice ale omului memoria, imaginatia, temperamentul, caracterul in intreaga diversitate a chipului
omenesc si a activitatii lui. Individualitatea este mai mult o notiune psihologica. Personalitatea este omul, privit nu numai din
punct de vedere al insusirilor si trasaturilor lui generale, ci si al specificului calitatilor lui sociale. Personalitatea este o
totalitate relativ stabila, dinamica,social-determinata de calitati spirituale, social-politice si moral-volutive a omului,
constiinta si comportamentul caruia se caracterizeaza prin un anumit grad de maturizare sociala si tendinta de a se manifesta
ca individualitate. Cu alte cuvinte personalitatea este o insusire a omului, iar omul este purtatorul acestei insusiri,
personalitatea este realitatea individului ca fenomen social.
Notiunea de personalitate are doua semnificatii: a)individul uman ca subiect al relatiilor sociale si activitatii constiente; b) o
sistema stabila de trasaturi social importante, care caracterizeaza individul ca membru al unei sau altei comunitati.
Personalitatea presupune omul socializat, care se atirna constient catre drepturile si obligatiile cetateanului, poseda
sentimentul demnitatii personale, intelege masura responsabilitatii sale fata de activitatea sa, soarta familiei sale, prietenilor
si poporului sau.
Personalitatea este expresia esentei omului. Notiunile de om si personalitate coincid in sensul ca toate personalitatile sunt
oameni. Dar dupa continut aceste notiuni se deosebesc: a) omul este o integritate, iar personalitatea este o parte, un atribul al
omului; b)omul este o fiinta biosociala, personalitatea este latura sociala a omului; c)omul este purtatorul material al
personalitatii, iar personalitatea exprima insusirea sociala a omului. Cu alte cuvinte omul este unitatea dialectica a
generalului (trasaturile general-umane), particularului (insusirile formationale, clasiale) si singularului (modul de existenta
individual). Aceasta unitate a generalului, particularului si singularului formeaza o problema metodologica foarte importanta
care se manifesta concret ca raportul dintre general-uman si concret-istoric, dintre esenta si existenta, determinism si
libertate, finalitate si infinitate a omului s.a

44. Problema vietii si a mortii in experienta spirituala a omenirii. Aprecierea si

autoaprecierea vietii umane. Sensul vietii. Viata drept valoare eterna. Moartea si nemurirea.
Problema vietii si mortii este vesnica, ea se discuta incepind din antichitate si pina in zilele noastre. Filozofia marxista
considera, ca pentru noi este tot clar in aceasta problema, ca noi construim viitorul luminos, ne conducem de idealuri marete si
nu pot sa fie discutii in privinta sensului vietii si mortii. Aceasta problema era abordata mai mult in conceptiile religioase. Viata
si moartea sunt notiuni ce stau in centrul oricarei religii. Viata de pe pamint a fost considerata intotdeaune un mister, o taina, iar
moartea fizica ca trecerea intr-o viata mai perfecta, superioara. Insa vrem noi ori nu problema sensului vietii, valorii ei ii
intereseza pe toti oamenii deoarece de ea depinde activitatea omului, relatiile dintre om si om, om si societate, comportamentul
luiViata omului este la urma urmei satisfacerea necesitatilor lui, pe baza caror se desfasoara diferite acte de activitate vitala si
sociala, acte de comunicare si munca. Orice activitate, reesind din anumite necesitati si bazindu-se pe ele, depinde de unele sau
altele sisteme de valori, pe care omul le produce ori se foloseste de ele.Sensul vietii nu exista de la sine insasi ca un atribut al
realitatii in genere, el este o manifestare a personalitatii umane, consta in constientizarea de catre individ a propriei sale
existente. Filozofia apeleaza la ratiunea omului si socoate ca el singur trebuie sa caute raspuns la aceste probleme, folosind
pentru asta fortele spirituale proprii. Acumulind experienta umana filozofia poate sa-i ajute omului in cautarea sensului vietii. In
rezolvarea acestei probleme filozofia materialista reesa din aceea, ca fiecare viata omeneasca este o autovaloare si scop in sine si
este data individului nu intimplator (cum li s-ar parea unora) si nu fara sens, deoarece omul, individul, personalitatea sunt parti
componente a societatii umane. Cu alte cuvinte, in determinarea sensului vietii trebuie sa reesim dintr-un sistem de valori.
Sensul vietii omului are doua aspecte individual si social, viata pentru sine si viata pentru altii. Viata fiecarui individ
este, dintr-o parte, autorealizarea omului, manifestarea capacitatilor, necesitatilor, posibilitatilor creatoare a lui si, din alta parte,
aceasta realizare are loc in lumea extracorporala, obiectiva, mai intii de toate intr-un anumit mediu social, care formeaza
anumite cerinte catre individ. Sensul vietii este un scop strategic constient al vietii omului, o problema pe o perioada destul de

indelungata ori pe toata viata. Sensul mortii si depasirea ei depinde de aceea cum noi intelegem sensul vietii. Cercetarile
cazurilor de suicid arata, ca viata devine insuportabila numai pentru acei oameni care nu vad nici un scop in viata, nici asa ceva
datorita caruia are sens sa traiesti, nu vad nici un sens a vietii. Daca sensul vietii este conceput in aspectul ei social, atunci si
moartea poate fi depasita. Poetul tatar Musa Djalil spunea, ca trebuie de trait asa, ca si dupa moarte sa nu mori. cuvinte
nemurirea trebuie conceputa nu in sens individual, biologic, ci intr-un sens social, insa toate aceste intentii a imortalitatii inca o
data dau dovada, ca problema mortii nu-i altceva decit problema constituirii adevarator valori si fundamentarea sensului vietii.
Numai gasindu-ne fata-n fata cu moartea noi putem concepe si aprecia adevaratele valori si sensul viesii. In structura vitala a
omului putem deosebi patru grupuri de necesitati care formeaza strategia activitatii si respectiv intentia imortalitatii: omului ii
este propriu intentia imortalitatii individuale, care se exprima in tendinta de autopastrare, de a ocoli moartea;intentia imortalitatii
omului ca reprezentant al speciei Homo sapiens si se exprima in tendinta de a se continua pe sine in viata urmasilor
proprii;intentia imortalitatii ca tendinta de a se pastra pe sine in creatiile sale materiale si spirituale;intentia imortalitatii in
aspectul social tendinta de a sluji poporului sau, altor oameni.Nemurirea trebuie conceputa nu in sens individual, biologic, ci
intr-un sens social, insa toate aceste intentii a imortalitatii inca o data dau dovada, ca problema mortii nu-i altceva decit
problema constituirii adevarator valori si fundamentarea sensului vietii. Numai gasindu-ne fata-n fata cu moartea noi putem
concepe si aprecia adevaratele valori si sensul vietii.

45. Revolutia tehnico-stiintifica contemporana: esenta, continutul si consecintele. Notiune de

progres social. Progresul si securitatea sociumului. Informatizarea si noosferizarea in cadrul
progresului social
Secolul XX se caracterizeaza printr-o dezvoltare puternica a stiintei si tehnicii. Dezvoltarea cantitativa si calitativa a fortelor de
productie formeaza progresul tehnico-stiintific, care include dezvoltarea si perfectionarea mijloacelor de productie, stiintelor
naturaliste si tehnice si a insasi omului ca forta productiva principala a societatii. Dezvoltarea cantitativa a fortelor de productie
este multiplicarea si perfectionarea uneltelor de munca existente. Dezvoltarea calitativa - crearea uneltelor de munca principial
noi, transformarea radicala a tehnicii. Revolutia tehnico-stiintifica (RTS) este schimbarea calitativa radicala a uneltelor de
munca, tehnicii pa baza unirii descoperirilor stiintifice cu uneltele de munca, tehnica prin intermediul cunostintelor tehnice
aplicative. RTS este asa situatie cind marele descoperiri in stiinta, revolutiile stiintifice coincid cu revolutiile in tehnica, cind
practic dispare intervalul dintre descoperirile stiintifice si realizarea lor in practica . Dar cel mai principal este ca RTS a dus la
revolutia tehnologica schimbarea vechilor tehnologii si aparitia noilor tehnologii bazate pe cele mai noi descoperiri stiintifice
si aplicarea lor nu numai in industrie, ci si in alte sfere sociale (tehnologii informationale, biotehnologii, clonarea s.a.).
Revolutia tehnologica a dus deasemenea si la schimbarea locului si rolului omului in activitatea sociala. Daca in trecut omul era
principala forta de munca, iar producerea materiala consta din trei verigi (omul uneltele de munca, tehnica obiectul muncii),
astazi situatia se schimba radical. Revolutia tehnologica a dus la aparitia verigii a patra de dirijare si controlare. Automatele si
tehnica inlocuiau numai forta musculara a omului, dar dirijarea procesului de munca raminea pe responsabilitatea omului. Astazi
omul este inlocuit si in domeniul dirijarii si controlarii. El nu-i legat de producere, dar ii ramine functia creatoare de creare si
programare a masinelor.Consecintele progresului tehnico-stiintific se observa in toate sferele societatii contemporane. Acestea
sunt automatizarea complexa, electronizarea si coputerizarea, dezvoltarea cosmonauticii si biotehnologiilor. RTS are
urmatoarele consecinte:se accelereaza toate procesele si ritmurile sociale;se schimba modul de interactiune a omului cu tehnica
in procesul muncii ;se scimba caracterul si continutul muncii in directia cresterii cotei lucratorilor si specialistilor de o calificare
inalta;creste cota muncii intelectuale in toate sferele sociale;se micsoreaza cantitatea celor ocupati in sfera productiei materiale
si se mareste cantitatea lucratorilor din sfera neproductiva si deservire. Ritmurile biologice nu dovedesc sa se acomodeze la
ritmurile sporite sociale;ca rezultat se schimba si structura patologiei umane. Asa numite boli a civilizatiei sunt cauzate de
consecintele negative a dezvoltarii sociale accelerate. In comparatie cu secolul trecut azi in societate domina bolile cronice si
neinfectioase. 80% din toata mortalitatea este din cauza bolilor cardiovasculare (52,5%), oncologice (16 20%), neuropsihice si
traumatism. Deasemenea raspindite sunt bolile ereditare, medicamentoase si iatrogeniile.
RTS radical schimba lumea omului si caracterul existentei lui. Azi omul traieste in lumea informationala) ce modifica
mentalitatea, atitudinile si valorile lui. Tehnica daca iese de sub controlul omului devine o forta groaznica. Notiunea de progres
si dezvoltare exista in istorie inca din antichitate. Progresul social este o legitate obiectiva ce caracterizeaza dezvoltarea
ascendenta a tuturor sferelor sociale. Continutul progresului social este dezvoltarea multilaterala, cantitativa si calitativa a

elementelor constitutive a societatii - fortelor de productie, tehnicii, cunostintelor tehnice si naturaliste, culturii materiale si
spirituale, moralei, artei, structurilor sociale si politice s.a. Izvorul progresului social sunt contradictiile modului de productie,
rezolvarea carora duce la perfectionarea, dezvoltarea ascendenta a societatii. Fiindca contradictiile modului de productie se
rezolva prin activitatea oamenilor, fortele motrice si subiectul progresului social sunt masele populare, grupurile sociale, clasele
si activitatea lor materiala si social-politica. Dezvoltarea progresiva a societatii este de neconceput fara lupta cu fenomenele
regresive (conservatism, reactia, restauratia, contrrevolutia). Exista doua dimensiuni a progresului: pe orizontala gradul de
dezvoltare economica, tehnologica si verticala dezvoltarea spirituala, morala. Deci criteriu obiectiv al progresului social este
nivelul de dezvoltare a fortelor de productie, caracterul orinduirii social-economice si institutiilor suprastucturii, nivelul
dezvoltarii stiintei si culturii.

46. Definirea si clasificarea problemelor globale. Problema supravietuirii omenirii si

devenirea noosferologiei
Problemele globale - totalitatea de probleme vital-importante a omenirii care ameninta existenta omenirii, de la rezolvarea
caror depinde supravietuirea si dezvoltarea progresiva a societatii. Daca ele nu se rezolva, atunci asta poate duce la disparisia
omenirii. Civilizatia contemporana, ce se caracterizeaza prin dezvoltarea puternica a industriei, revolutiei tehnico-stiintifice,
duce respectiv si la activizarea problemelor globale. Ele reiesa din contradictiile interne a societatii. Criteriile problemelor
globale sunt caracterul lor general-uman, manifestarea lor ca fenomen planetar (ating interesele nu numai a unei tari ori
continent, ci a planetei in intregime), se deosebesc prin caracterul lor complex, interdisciplinar si ating interesele nu numai a
generatiei de astazi, ci si a generatiilor din viitor. Deosebim urmatoarele probleme globale :
1) intersociale, care se refera la interactiunea diferitor sisteme sociale.
2) socionaturale, ce apar din interactiunea societatii si
3) antroposociale, care depind de relatiile dintre om si societate
Preintimpinarea razboiului termonuclear. Este clar, ca folosirea armei nucleare va distruge tot ce-i viu si va face imposibila
viata pe pamint (existenta oamenilor fanatici si teroristilor nu se exclude). Cu destramarea URSS pericolul unui razboi
termonuclear s-a micsorat, dar nu se exclude. Realitatea de astazi este asa, ca in locul conflictului mondial au aparut o
multime de conflicte locale. In aceste conflicte se implica tot mai multe si mai multe tari. Razboiul mondial poate sa apara
neintentionat ca largirea conflictelor locale si pierderea controlului asupra armelor nucleare.
Mai actuala este lichidarea goanei inarmarii care se trege inca de pe timpul confruntarilor marilor forte politice. Goana
inarmarii duce la producerea armamentului, experimentarea noilor tipuri de armament, respectiv la poluarea mediului
ambiant. Complexul industrial-militar si stiinta militara efectuiaza cercetari referitor la folosirea razboiului geofizic,
schimbari in mediul natural ce pot fi folosite in scopuri militare (stimularea cutremurilor de pamint si eruptia vulcanilor,
declansarea ploilor torentiale, distrugerea stratului de ozon, perturbari atmosferice cu scopul de deregla sistemele de
comunicare si dirijare a rachetelor s.a.).
Problema ecologica este rezultatul ineficacitatii productiei sociale contemporane si atitudinea nerationala, exploatarea
pradatoare a naturii, poluarea mediului ambiant. Activitatea antropogena cuprinde toate sferele naturii, nu numai biosfera, ci
si cosmosfera. Ea poate sa influenteze multe procese a echilibrului natural in dimensiuni planetare. Problema ecologica se
gaseste in centrul atentiei si medicilor si este in strinsa legatura cu problema ocrotirii sanatatii. Poluarea mediului nociv
actioneaza asupra sanatatii omului. Medicii compara problema ecologica cu un aisberg. La suprafata se vede (ceea ce noi
stim despre actiunea nociva) numai o treime, iar doua treimi (ceea ce noi nu stim si consecintele imprevizibile) se gasesc sub
linia de plutire. Rezolvarea problemelor globale trebuie sa fie pe baza PTS, prin formarea unei constiinte globale noi unde
prioritate au valorile general-umane. Deasemenea este necesar de a schimba paradigma morala - de la neincredere, dusmanie,
violenta la dialog, intelegerea reciproca si colaborare. Noosfera (sfera ratiunii) presupune prioritatea si dominatia
intelectului nu a unei persoane aparte, nu a intelectului individual, dar a intelectului social, a intelectului omenirii.
Constituirea unei astfel de teorii e posibila datorita elaborarii unor moduri de abordare netraditionale ce accentuiaza
importanta aspectelor umanitare, informationale, cosmice, bioetice ale crearii noosferii

47. Notiune de noosfera. Esenta noosferogenezei. Etapele evoluarii noosferei. Noosferizarea

stiintei,
tehnicii si invatamintului - premisa fundamentala a dezvoltarii durabile
(socionaturale).
Noosfera( noos - raiune i sphaira - sfer) - nveliul pmntesc ce cuprinde sfera interaciunii naturii i societii pe baza
activitii raionale a oamenilor. Ca sinonime a noosferei se mai folosesc noiunile antroposfer, tehnosfer, sociosfer..
Exista opinii conform carora supravietuirea omenirii ar putea fi asigurata in cazurile cind dezvoltarea societatii ar fi orientata pe
traiectoria noosferica, cind schimbarea lumii v-a fi rational dirijata, adica cind noile civilizatii v-or aparea drept rezultat al
activitatii umane finalmente determinate - constituirea noosferei. Paradigma noosferica, fara indoiala, este mai preferabila decit
alte doctrine cu caracter de pronostic in strategia de supravietuire a omenirii. In situatia acuitatii unei crize ecologice globale
apare necesitatea de a elabora o teorie desfasurata privind viitorul vietii pe Terra, care ar include in sine inevitabil modelul
dezvoltarii durabile. O astfel de teorie a supravietuirii civilizatiei, a existentei umanitatii poate deveni sub aspect teoretic si
aplicativ teoria universala a dezvoltarii noosferii, conceputa actualmente drept nucleu al unui nou domeniu al stiintei
contemporane. Noosfera (sfera ratiunii) presupune prioritatea si dominatia intelectului nu a unei persoane aparte, nu a
intelectului individual, dar a intelectului social, a intelectului omenirii. Constituirea unei astfel de teorii e posibila datorita
elaborarii unor moduri de abordare netraditionale ce accentuiaza importanta aspectelor umanitare, informationale, cosmice,
bioetice ale crearii noosferii. Revolutia antroponoosferica, adica transformarea omului contemporan in omul noosferic, poate fi
realizata nu doar prin intermediul ratiunei umane, dar si prin intermediul (cu sprijinul) bioeticii. Cunostintele bioetice sunt strins
legate de conceptia dezvoltarii durabile, de doctrina dezvoltarii noosferice. Dezvoltarea noosferica reprezinta o schimbare
sistemica si complexa. E nevoie deci de a evidentia o totalitate de obiective spre care ar trebui sa fie orientata noosferogeneza.
Printre acestea pot fi enumerate:
- sporirea substantiala, iar mai apoi si predominarea activitatii intelectuale asupra celei materiale;
- prerogativa stiintifica si socio-practica a principiului biosferocentrist in detrimentul celui antropocentrist;
- reducerea planificata a sporirei populatiei in conformitate cu legitatile noosferizarii proceselor demografice1 si
ecologice;
- constituirea unei noi culturi general-umane cu conservarea partiala a diversitatii habituale existente;
- constituirea sistemelor de monitoring global si regional ale resurselor socionaturale si utilizarea unora din ele conform
cerintelor dezvoltarii durabile si ale bioeticii;
- incasarea impozitelor ecologice;
- elaborarea unui sistem international de acte juridice ce ar sta la baza dezvoltarii noosferice (si durabile);
- noua orinduire (ordine) mondiala nu poate fi impusa cu forta unui sau altui stat, ea trebuie aprobata de comunitatea
mondiala in baza consensului;
- acceptarea unui nou umanism, unde echitatea sociala ar fi prioritara fata de libertate, unde principiile si normele
bioeticii ar domina in sistemul om-biosfera.Pentru strategia de existenta umana.
1) recunoasterea faptului ca in centrul activitatii civilizatiei se situiaza oamenii, care trebuie sa aiba drept la o viata
sanatoasa si rodnica in armonie cu natura;
2) protejarea mediului ambiant trebuie sa devina o activitate constituanta inalienabila a procesului de dezvoltare;
3) satisfacerea dreptului la dezvoltare trebuie realizata in asa mod ca sa fie asigurata pastrarea in proportii egale a
mediului ambiant atit pentru generatia de azi, cit si pentru generatiile ulterioare;
4) micsorarea (reducerea) disproportiei dintre nivelurile diferite de viata ale popoarelor lumii, lichidarea (stirpirea)
saraciei si mizeriei, tinind cont de faptul ca actualmente pentru 3/4 din populatia Terrei sunt rezervate doar 1/7 din venitul
mondial.

48. Ocrotirea sanatatii in sistemul problemelor globale antroposociale. Valorile generalumane in viziunea noii mentalitati a supravietuirii: medicina, noosferologia si dezvoltarea
inofensiva
Problema ecologic se gsete n centrul ateniei i medicilor i este n strns legtur cu problema ocrotirii
sntii. Poluarea mediului nociv acioneaz asupra sntii omului. Medicii compar problema ecologic cu un aisberg.
La suprafa se vede (ceea ce noi tim despre aciunea nociv) numai o treime, iar dou treimi (ceea ce noi nu tim i
consecinele imprevizibile) se gsesc sub linia de plutire. Ceea ce medicina cunoate despre consecinele negative a polurii
mediului este morbiditatea i mortalitatea sporit a populaiei, unele devieri fiziologice, biochimice, funcionale de la starea
normal i unele stri premorbide. Dar exist un ir de devieri fiziologice, biochimice, funcionale de la starea normal de o
etiologie necunoscut. Are loc acumularea impuritilor n organe i esuturi ce pot duce la consecine imprevizibile. Apar
grupuri de populaie cu factori de risc social, igienic, genetic sporit.
Orice specie biologic este capabil s supravieuiasc ntr-o ni ecologic foarte limitat, ntr-o totalitate de condiii i
factori a mediului strict determinate. n condiiile civilizaiei tehnogene posibilitile adaptrii organismului uman la
condiiile de via a mediului nconjurtor sunt aproape de epuizare.Omul trebuie s triasc n armonie cu sine nsi i cu
mediul ambiant. Tot mai des actualmente se vorbete despre ecologia sufletului, ecologia social. Din aceste considerente
abordarea ecologic trebuie s se foloseasc i n medicin. Criza ecologic duce la schimbri inprevizibile, la apariia bolilor
noi ori la manifestera atipic a bolilor existente. Biotehnologia, bazat pe ingineria genetic, deasemenea poate provoca
consecine neprevzute, la apariia noilor microorganisme ori la schimbarea calitilor microbilor existeni. Medicina trebuie
s optimizeze i relaiile omului cu mediul natural i cel artificial. Ultimul tot mai mult domin n viaa omului i nu
ntotdeauna este compatibil cu biologia omului.
A treia grup de probleme globale antroposociale sunt nemijlocit legate de om i existena lui individual. Unii
savani consider c exista numai o problem global problema omului, celelalte depind de ea ori sunt modificri a acestei
probleme. Ea se refer la problema calitilor umane dezvoltarea calitilor morale, intelectuale, asigurarea modului de trai
sntos, dezvoltrii psihice normale .a.
Rezolvarea problemelor globale trebuie s fie pe baza PT, prin formarea unei contiine globale noi unde prioritate
au valorile general-umane. Deasemenea este necesar de a schimba paradigma moral - de la nencredere, dumnie, violen
la dialog, nelegerea reciproc i colaborare.

49. Statutul, problematica si importanta general-culturala a istoriei stiintei si medicinei.

Germenii cunoasterii stiintifice in diverse epoci istorice. Stiinta aristoteliana.
Istoricienii stiintei, reiesind din faptul ca stiinta se afla intr-o permanenta schimbare a continutului si formelor sale, propun
diverse raspunsuri la intrebarea vis-a-vis de data si locul aparitiei stiintei. In dependenta de faptul ce model teoretic al stiintei
ei promoveaza, adica caru-i curent in limitele filosofiei stiintei ei apartin, se pot evidentia citeva opinii care in principiu
exclud una pe alta.
1.Una din opiniile savantilor reiesa din aceea ca stiinta se identifica cu experienta activitatii practice si de cunoastere in
genere.2. Multi istoricieni numesc alta data: stiinta ea nastere aproximativ douazeci si cinci de secole in urma in Grecia
Antica. Intr-adevar, aici de prima oara apare filosofia si stiinta reflexiva, omul se separeaza de natura, se initiaza
descompunerea gindirii mitologice, se ivesc primele programe de cercetare a naturii(fizica si fizicienii), se constientizeaza
unele principii fundamentale de cunoastere ale naturii.3. Al treilea punct de vedere atribuie data nasterii stiintei catre
perioada infloririi culturii medievale in Europa Occidentala.Stiinta, in viziunea acestor savanti, apare o data cu
reconstientizarea rolului cunostintelor experimentale. Procedeul de baza a cunosterii stiintifice il constituie limbajul stiintei.
Alt mijloc de cunoastere este matematica. Insa Galilei afirma ca cartea Naturii e scrisa in limba matematicii. Recent se
poate vorbi despre o matematizare completa, continua a tuturor compartimentelor stiintei. In biologie, de exemplu, genetica

evolutionista in aceasta directie putin se deosebeste de fizica teoretica. A devinit cotidiana expresia lingvistica matematica.
Matematica se incadreaza chiar si in istorie.
O semnificatie importanta poseda in stiinta utilajul de experienta(luneta lui Galilei si microscopul electronic
contemporan, radiotelescopul, sinhofazatronul, vapoare cosmice, compiuterile etc).
Diverse domenii ale stiintei poseda metode si mijloace specifice de investigare. Cum purcede matematizarea stiintelor ne vorbeste frumos despre acest fapt.
Deci stiinta ne ofera cunostinte despre tot: ea studiaza natura, societatea, omul, cultura, natura secunda, pe sine insusi.
Pentru a efectua acest lucru stiinta s-a transformat intr-un institut social, care se straduie sa constituie un sistem de
cunostinte. Aristotel fara dor si poate este primul filosof al stiintei. El a creat logica formala ca instrument (organon) de
judecata stiintifica rationala. A clasificat diverse tipuri de cunostinte, divizind (separind) filosofia (metafizica), matematica,
stiinta despre natura si cunistintele teoretice despre om, deosebea cunostinta practica (mestesugaritul, cunostinte tehnice,
bunul simt practic).
La Aristotel gasim ideea despre aceea cum trebuie de organizat investigatia stiintifica. In acest capitol el evidentiaza in
activitatea savantului patru etape principale, pe care le folosim cu succes pina astazi in realizarea tezelor de doctor in stiinta.
Care-s acestee etape?
a) Expunerea istoriei problemei examinate insotita de critica a opiniilor anterioare vis-a-vis de chestiunea analizata;
b) In baza faptelor dobindite se formuleaza problema in cauza si care necesita o solutionare adecvata;
c) Promovarea solutaionarii proprie, adica promovarea ipotezei;
d) Motivarea acestei solutii prin intermediul argumentelor logice si utilizarii datelor de observatie si experimentale.
In fine, Aristotel a elaborat doctrina vis-a-vis de faptul cum trebuie sa se manifeste explicarea stiintifica deplina si justificata
a fenomenului sau evenimentului. Conform filosofiei lui Aristotel orisice fenomen este conditionat de patru tipuri de cauze:
formala (tine de esenta fenomenului, de structura sau conceptul lui); materiala (tine de substanta, de substrat in care se
concretizeaza aceasta forma sau structura); motrica (cauza concreta motrica); cu destinatie speciala (tine de faptul din ce
cauza, pentru ce se desfasoara fenomenul). Daca se reuseste a stabili si a explica toate cauzele nominalizate, atunci
obiectivul (sarcina) stiintei devine pedeplin realizat, iar fenomenul se considera lamurit si apoi cunoscut.

50. Particularitatile cunostintelor stiintifice, inclusiv cele medicale in evul mediu. Revolutia
spiritual- stiintifica in epoca Renasterii
Un rol important in dezvoltarea stiintei si filozofiei Renasterei a avut G.Galilei care a pus temeliile mecanicii clasice,
are un sir de descoperiri in astronomie, era adeptul studierei experimentale a naturii. El considera ca mecanica si matematica
stau la baza tuturor stiintelor. Cartea naturii, afirma G.Galilei, este scrisa in limba matematicii si pentru a o putea citi trebuie
de folosit metodele matematice. Pina la el metodele cantitative, matematice in stiinta practic nu se foloseau. G.Galilei era
convins ca stiinta va face un salt calitativ in dezvoltarea sa daca ea a reusi cu ajutorul matematicii sa construiasca obiecte
ideale (ca modele pentru cunoastere). El a propus ideea experimentului si metoda analizei cantitative in studierea naturii.
Catre perioada infloririi culturii medievale in Europa Occidentala(sec.XII-XIV). Stiinta, in viziunea acestor savanti,
apare o data cu reconstientizarea rolului cunostintelor experimentale. Acest fapt e legat de activitatea episcopului englez
Robert Grosseta, de activitatea filosofului si naturalistului englez calugarului franciscan Rodjer Bacon.Acesti si alti
matematicieni si naturalisti din Acsford cheama cercetatorii sa se bazeze pe experienta, observare si experiment, dar nu pe
autoritatea legendei sau pe traditiile filosofice. Matematica, in viziunea lui R.Bacon, reprezinta portile se cheile spre alte
stiinte. Atunci, in acea perioada, incepe critica aristotelismului, dogmelor lui Aristotel, care secole la rind dominau in stiinta
despre natura.

51. Stiina si medicina epocii Moderne. Stiinta galiliano-newtoniana. Stiinta mare (sec.
XIX-XX-XXI) in raport cu stiinta mica.

A doua etapa din istoria stiintei incepe la sfirsitul sec. al XV-lea si se incheie cu sfirsitul sec. al XIX-lea. Avem de aface cu asa
numita Stiinta Mica s-au stiinta prematura. Ea dobindeste independenta, se scutura de dogmele religioase, de dogmele
scolastice si cele ale lui Aristotel.
Aceasta etapa se caracterizeaza deasemenea prin aparitia ramurii moderne experimentale a stiintelor naturii si
concomitent prin cresterea vertiginoasa a stiintelor umanitare. In aceasta perioada paralel cu progresul furtunos al stiintei creste
rolul ei in viata societatii.. Relatiile marfa - bani au contribuit substantial si la dezvoltarea stiintei din secolil al XIX-lea. In
aceasta perioada in stiinta prelungesc s` predomine fenomenele de diferentiere.
A treia etapa in dezvoltarea stiintei o constituie stiinta Mare. Incepea in secolul al XX-lea. In aceasta perioada se
schimba esential rolul social al stiintei. Se modifica substantial corelatia dintre stiinta si practica. Dezvoltarea stiintei devine
punctul initial pentru crearea unor noi ramuri ale productiei. In stiinta au loc atit procesele de integrare, cit si cele de
diferentiere.Care-s indicii principali ai acestei stiinti?
a) Substantial a majorat numarul savantilor. Daca la frontierile secolelor XVIII-XIX activau circa o mie de savanti, la
mijlocul secolului trecut - 10 mii,
b) Majorarea brusca a volumului informatiei stiintifice.
c)Schimbarea arhitecturii interne a stiintei. Stiinta actualmente inglobeaza un domeniu enorm de cunostinte. Ea cuprinde
aproape 15 mii de discipline, care tot mai intens interactioneaza intre ele.
d) Transformarea activitatii stiintifice intr-o profesie specifica. Pina nu demult, aproximativ pina la sfirsitul sec. al XIXlea stiinta nu prezenta o profesie. Astazi savantul este o profesie specifica, care permanent solicita atentia societatii.
Cu epoca Renasterii au luat nastere unele incercari de a elabora un tablou nou al lumii si un nou organon a cunoasterii
stiintifice.Lovitura de baz` pe aristotelism a fost executata de G.Galilei, care nu numai multelateral a argumentat doctrina lui
Kopernic, dar si a creat o noua interpretare a esentei stiintei, a elaborat si a folosit metoda de cercetare experimentala exacta, pe
care n-o posedau nici savantii antici, nici cei din Evul mediu. Spre deosebire de Aristotel Galilei era convins ca limba autentica,
veritabila cu ajutorul careia pot fi descrise legile naturii este limba matematicii.
Aici apar noi dificultati: cum de descris lumea atit de diversa si schimbatoare in limba abstracta a matematicii? De a realiza
acest fapt Galilei cerea ca obiectul de studiu al stiintei naturale s` fie limitat doar cu calitatile obiective, printre care este forma,
marimea si masa lor, pozitia in spatiu si caracteristicele miscarii acestora.Calitatile secunde- culoarea, gustul, mirosul, simtul nu reprezinta proprietati obiective ale obiectelor. Ele constituie rezultatul actiunei obiectelor si proceselor reale asupra organelor
se simt si deci, ele exista doar in constiinta subiectului care le percepe. Gratie unui astfel de pas metodologic Galilei a izbutit sa
realizeze matematizarea naturii. Lamuririi fenomenelor ce reiese din calitatile obiectelor i-a fost contrapusa teza ca toatele
schimbarile calitative reiesa din deosebirile cantitative ale formei, miscarii si masei particulelor substantei. Anume aceste
caracteristice cantitative si pot fi exprimate in legitati matematice exacte. In limitele acestei metode lui Galilei deasemenea nu i
se cerea sa lamureasca fenomenele prin intermediul cauzelor cu distinatie speciala-aristoteliene. Acestu-i fapt el a contrapus
ideea legii naturale, adic` lantului infinit de cauze, care strabate toata lumea.
In pofida schimbarilor care au avut loc in stiinta din vremurile lui Galilei si Newton pina azi, ea a pastrat si a amplificat nucleul
sau metodologic. In acest sens stiinta contemporana ramine sa fie o stiinta de tip european Modern, de tip galileian.

52. Legea exponentiala a acumularii informatiei stiintifice. Stiinta clasica, neclasica,

postneclasica si noosferica. Necesitatea aparitiei stiintei si invatamintului noosferic
Una din cele mai importante legi de dezvoltare istorica a stiintei este cresterea rolului ei in productie si in dirijarea societatii.
Aceasta lege a fost demonstrata in procesul descrierii celor trei etape de evolutie a stiintei .O alta legitate este dezvoltarea
accelerata a stiintei si acumularea exponentiala a cunostintelor. Conform datelor UNESCO in ultimii 50 de ani(pina in anii 70 ai
sec. al XX-lea) sporirea anuala a numarului cadrelor stiintifice constituie 7%, pe cind populatia crestea doar cu 1,7% anual.
Informatia stiintifica se dubleaza recent anual. 90% din toata informatia acumulata de civilizatie este produsa in ultimii 70 de
ani ai sec. al XX-lea. In conditiile cind recenta societate constituie o civilizatie noosferica stiinta la rindul sau este supusa unui
nou proces - procesului de noosferizare, adica ea trebuie sa contribuie nemijlocit la formarea noilor civilizatii - informationale,
ecologice, cosmice, adica sa contribuie la elaborarea noilor paradigme de supravietuire a omenirii.

53. Stiinta ca obiect al analizei filosofice. Corelatia dintre filosofia, teoria si logica stiintei.

TIIN - sfer a activitii umane, scopul creia este studierea obiectelor, proceselor i legitilor naturii, societii,
omului, ntregii existene. . este una dintre formele contiinei sociale i culturii. Noiunea de . include n sine att
activitatea de obinere a cunotinelor noi, ct i rezultatul acestei activiti - suma cunotinelor tiinifice obinute la
momentul dat, care formeaz tabloul tiinific al lumii n totalitatea lui. Termenul de . se utilizeaz i pentru marcarea unor
brane separate ale cunoaterii tiinifice. . ca producere de cunotine prezint n sine o form specific de activitate. Un
caracter complex conine interconexiunea dintre . i filosofie ca forme specifice ale culturii i contiinei sociale. Filosofia
din totdeauna ndeplinete n raport cu . funcii de metodologie a cunoaterii i interpretarea conceptual a rezultatelor ei.
Pe filosofie i tiin le unete tendina de construire a cunotinelor ntr-o form teoretic, de dovad logic a concluziilor
lor. Autenticitatea cunotinelor tiinifice se determin nu numai prin lipsa contradiciilor logice, ci, n primul rnd, prin
verificarea obligatoare n practic - n cadrul observrii i experimentului tiinific. Dezvoltnd legile obiective ale
fenomenelor . le exprim n noiuni i scheme, care trebuie s corespund realitii. Prin aceasta se deosebete . de art,
care explic realitatea n chipuri artistice concrete, ce admit posibilitatea fanteziei, imaginaiei etc.
Filosofia stiintei e strins legata de logica acesteia. Logica stiintei este disciplina care aplica notiunile si aparatul tehnic al
logicii formale la analiza cunostintelor stiintifice. Sfera problematicii logicii stiintei poate fi redusa in linii generale la
urmatoarele: studierea structurii logice a teoriilor stiintifice; examinarea constructiei limbajului artificiat al stiintei; cercetarea
diverselor tipuri de concluzii inductive si deductive; analiza structurilor formale ale notiunilor stiintifice; interpretarea
structurilor logice ale procedeilor de cercetare stiintifica; fundamentarea empirica si verificarea teoriilor si ipotezelor
stiintifice. Logica stiintei este preocupata cu precadere de analiza logica a cunostintelor deja existente.

54.Problema originii filosofiei stiintei si a filosofiei medicinei.Premisele aparitiei filosofiei

cercetarii stiintifice si a filosofiei cunoasterii stiintifico-medicale.Scolile filosofiei stiintei.
Elemente de filosofie a stiintei putem gasi in naturfilosofia lui R.Descartes si P.Gassendi si in Organonul nou al lui
F.Bacon.Cunostinta stiintifica din aceasta perioada se fundamenta pe formele ei traditionale ca notiunea, judecata si
rationamentul. Dezvoltarea stiintei de atunci n-a creat conditii satisfacatoare, care ar fi contribuit la aparitia filosofiei ei. A fost
nevoie inca de doua secole si ceva ca stiinta sa solicite o disciplina ce ar cerceta structura cunostintelor stiintifice, mijloacele si
metodele cunoasterii stiintifice, modurile de argumentare si de dezvoltare ale stiintei. U domeniu de cercetari de sine statator
filosofia stiintei devine la mijlocul sec. al XIX-lea prin intermediul lucrarlor lui J.St.Mille, B.Bolzano.Prima premisa tine de
dezvoltarea unei noi unitati a cunostintelor stiintifice - teoria stiintifica ca forma cea mai superioara de organizare a cunostintei.
Alte forme ale ei ca legile stiintei, clasificarile, tipologiile, schemele initiale de explicare genetic pot doar a premerge teoriei,
constituind fundamentul acesteia. Tot in aceasta perioada, adica in a doua jumatate a sec. al XIX-lea apare problematica
cunostintelor empirice drept rezultat al experimentului stiintific si a observarii. O alta cauza ce a condus spre originea filosofiei
stiintei este aceea ca stiinta institutionalizata in sec. al XVII-lea in forma de comunitati stiintifice, universitati si academii incepe
cu a doua jumatate a secolului trecut sa se manifeste prin asa structuri ca laboratoare si institute stiintifice.
Inca un moment ce substantial a contribuit la aparitia analizei filosofice a cunostintelor tine de faptul tragic pentru civilizatia
europeana - de sciendarea (divizarea) culturii in doua parti stiintifico-tehnica si umanitaro-artistica. Filosofia stiintei devine
chintesenta primei culturi, iar filosofia vietii (F.Nietzsche, O.Spengler) imagina (reflecta) coliziunele celei de a doua cultura.
In limitele filosofiei stiintei e posibil a evidentia un sir de scoli, directii. Scoala din Marburg, scolii din Baden- isi concentreaza
fortele intelectuale la elaborarea metodologiei cunoasterii stiintifice, la analiza interactiunei filosofiei si stiintei.

55. Notiune de metodologie in raport cu filosofia, teoria si logica stiintei. Nivelurile

metodologiei. Metodologie si metode.
Metodologia (din gr. methodos - cale, mijloc si logos - stiinta) categorie filozofica care are doua sensuri:
1. Totalitatea principiilor si metodelor de cercetare ce se folosesc intr-o stiinta. 2. Teoria filosofica despre principiile si metodele
cunoasterii si transformarii realitatii, stiinta despre metode.
Metodologia se ocupa cu un sir de problemee care pot fi reduse la trei principale: 1) ce prezinta metoda; 2. cum trebuie sa fie
metoda; 3) cum trebuie folosit metoda.
In dependenta de gradul de generalizare deosebim urmatoarele niveluri a metodologiei:


concret-stiintifica - fiecare stiinta are metodele sale de cercetare si formuleaza anumite reguli si normative pentru
folosirea lor;

general=stiintifica - metode si principii ce se folosesc intr-un sir de stiinte, sau o stiinta cu metodele si principiile sale
care poate servi metodologie pentru alte stiine (spre exemplu, biologia pentru fiziologie si medicina, fiziopatologia pentru
disciplinele medicale s.a.);

universala, filosofica - principiile si legile dialecticii servesc ca metodologie pentru toate stiintele. La metodele
universale se refera si alte metode filozofice (fenomenologic, cultural-istoric, sistemic, structural-functional, hermeneutic s.a.).
Toate aceste metode formeaza un tot intreg, un sistem, se gasesc in legaturi dialectice. In acest sens filozofia este ca o
metodologie generala.
Metodologia se refera nu numai la activitatea de cunoastere ci si la activitatea practica. Ea este necesara pentru dezvoltarea
capacitatilor creatoare a specialistului, posibilitatilor de a formula probleme stiintifice si determina strategia cercetarilor
stiintifice.
Noi recent atentionam faptul despre metodologia cunostintelor, a stiintei, adica despre metodologia in sens ingust: acesteia ii
corespund un domeniu intern de cunostinte diferenciat si specializat.Metodologia pune accentul pe metodele si caile de
dobindire a cunostintelor adecvate si efective in practica.
Exista citeva clasificari a metodologiei cunostintelor (cunostintelor metodologice). Una din cele mai raspindite
clasificari este aceea ce tine de divizarea metodologiei in cea semantica (de continut) si cea formala. Prima inglobeaza in sine
urmatoarele probleme: legile aparitiei, functionarii si schimbarii teoriilor stiintifice; carcasa (scheletul) de notiuni ale stiintei si
ale disciplinilor ei aparte; caracterizarea schemelor de explicatie prezente in stiinta; structura si componenta operationala a
metodelor stiintei; conditiile si criteriile caracterului stiintific s.a. Metodologia formala tine de analiza limbajului stiintei, de
analiza structurei formale a explicatiei stiintifice, de descrierea si analiza metodelor de cercetare formale si formalizate, de
studierea tipologiei sistemelor de cunostinte etc
Metodologia prin modul de abordare de activitate poate fi definita ca teoria despre metodele si mijloacele activitatii
umane, orientate spre atingerea scopurilor inaintate.
Concluzionam filosofia stiintei analizeaza problemele conceptuale cele mai generale ale stiintei, logica stiintei urmeaza
sa se ocupe de analiza constructiei si structurii cunostintelor stiintifice deja existente prin prizma principiilor logicii formale,
metodologia stiintei studiaza mijloacele, metodele si procedeele de cercetare cu ajutorul carora se obtin noi cunostinte. Deci
filosofia stiintei inglobeaza in sine atit logica cit si metodologia stiintei.
Metoda trebuie sa corespunda urmatoarelor cerinte - sa fie productiva, economica, demna de incredere, lipsita de arbitrar si
haos, orientata cu un scop bine determinat, clara.)

56. Clasificarea metodelor de cercetare stiintifica. Functia metodologica a teoriei si filosofiei.

Norma si patologia in medicina practica. Sanatatea in raport cu maladia
Metoda tiinific este modul de cercetare i transformare a realitii obiective, este totalitatea de mijloace i procedee de
asimilare teorieric i practic a realitii. Metoda este o anumit ordine de formulare a cunotinelor i folosirea lor pentru a
transforma realitatea, pentru a cpta noi cunotine. Ea nu este ceva arbitrar, se formuleaz pe baza legitilor obiectului
cercetat i deatta metoda se nelege ca teorie n aciune. Metoda joac un rol foarte important n tiin, ea disciplineaz i
orienteaz cercetarea tiinific, este uneori mai principal dect rezultatul cunoaterii. Metoda trebuie s corespund
urmtoarelor cerine - s fie productiv, economic, demn de ncredere, lipsit de arbitrar i haos, orientat cu un scop
determinat, clar.
Dup sfera de utilizare metodele pot fi clasificate: 1) metode concret-tiinifice, care se folosesc ntr-o tiin concret, ntr-o
ramur a tiinei; 2) metode general-tiinifice, care se folosesc n mai multe tiine, dar nu n toate; 3) metode universale,
filosofice, care se folosesc n toate tiinele i se bazeaz pe legitile universale a realitii. Fiecare stiinta are metodele sale.
Insa filozofia este si ca teorie si ca metoda. Teoria este totalitatea cunostintelor ce descriu ori explica un domeniu al realitatii.
Metoda - modul de cercetare si transformare a realitatii obiective, este totalitatea de mijloace si procedee de asimilare teorierica
si practica a realitatii. Metoda este o anumita ordine de formulare a cunostintelor si folosirea lor pentru a transforma realitatea,
pentru a capata noi cunostinte. Ca si metodele stiintelor concrete metoda filozofica isi trage inceputul sau din activitatea practica

a oamenilor si este reflectarea logicii si legitatilor realitatii obiective. Deaceea cunostintele filozofice ca orice cunostinte
indeplinesc functia teoretica, iar ca metoda de rezolvare a anumitor probleme indeplineste functia metodologica. Teoria este
temelia metodei, iar metoda este teoria in actiune. Ea nu este ceva arbitrar, se formuleaza pe baza legitatilor obiectului cercetat
si deatita metoda se intelege ca teorie in actiune. Metoda joaca un rol foarte important in stiinta, ea disciplineaza si orienteaza
cercetarea stiintifica, este uneori mai principala decit rezultatul cunoasterii. Filozofia ca teorie trebuie sa descrie un sistem de
relatii subiect-obiect si subiect-subiect pentru a fundamenta un anumit raspuns la problema locului omului in lume. In calitate de
metoda filozofia este o strategie generala a activitatii umane. Teoria filozofica raspunde la intrebarea ce este existenta si
constiinta si cum ele coreleaza. Metoda filozofica ne arata cum trebuie de folosit aceste cunostinte penctru intelegerea si
transformarea existentei si omului.

57. Notiunea temelie a stiintei si problema clasificarii sale. Factorii interni (internalismul) si
externi (externalismul) in dezvoltarea stiintei.
E cunoscut faptul ca dezvoltarea stiintei este conditionata si influientata de mai multi factori, atit externi cit si de cei
interni. In filosofia si istoriografia acesteia pentru constientizarea (explicarea) factorilor si legitatilor evolutiei cunostintei
stiintifice sau reliefat doua paradigme - internalista si externalista, - ce concureaza intre ele permanent.
Internalistii (A. Koyre, K. Popper, T. Kuhn, I. Lakatas s. a.) declara si afirma posibilitatea si necesitatea crearii
modelului teoretic de dezvoltare a cunostintei stiintfice doar in baza factorilor intrastiintifici (observarea, experimentul,
metodele de acumulare a cunostintelor empirice si teoretice, argumentarea lor).
Externalistii (J. Bernal, M. Malkey s.a.) considera ca crearea unui astfel de model devine imposibila in afara includerii
in el, in caliate de componenta esentiala a cunostintei stiintifice, diversi factori socioculturali (tehnica, arta, filosofia, structuri
sociale s.a.). Nu e cazul de a absolutiza importanta unei din cele doua paradigme. Ambele au dreptul la viata, una o completeaza
pe alta si impreuna lamuresc mai adecvat unele aspecte ale functionarii si dezvoltarii stiintei.
. Interactiunea cunostintelor ce se includ in fiecare din aceste niveluri, asociatia lor in seturi relativ
independente, prezenta conexiunilor directe si inverse dintre ele necesita analiza lor drept un sistem integru, drept un sistem de
autoorganizare. In limitele fiecarei disciplini stiintifice diversitatea cunostintelor se organizeaza intr-o unitate sistemica gratie
temeliilor pe care ele se sprigina (bazeaza). Temeliile se manifesta ca un nucleu creativ, care determina strategia cercetarii
stiinifice, sistematizarea cunostintelor acumulate si asigura implantarea acestora in cultura epocii istorice respective.
Deci, in structura cunostintelor stiintifice e logic a evidentia temelii fundamentale relativ durabile in baza carora se
formeaza teoriile si faptele empirice. Temeliile determina startegia cercetarilor stiintifice si intermediaza implantarea rezultatelor
acestora in cultura epocii istorice respective. Restructurarea radicala a temeliilor activitatii stiintifice reprezinta nu altceva decit
revolutia in stiinta. Anume in procesul de formare, de schimbare si de functionare a temeliilor cercetarii stiintifice se manifesta
in cel mai evident mod conditionarea socioculturala a cunostintei stiintifice. Temeliile stiintei, posedind o structura complicata,
pot fi clasificate, diferenciate. E logic a evidentia cel putin trei parti componente principale ale temeliilor activitatii stiintifice:
idealurile si normele cercetarilor stiintifice (stilurile de gindire stiintifice), tabloul stiintific al lumii si bazele filosofice ale
stiintei. Fiecare din aceste temelii poseda structura sa.

58. Idealurile si normele in cercetarea stiintifica (stilul de gindire stiintific). Gindirea si

medicina clinica, specificul acestora.
Termenul stil de gindire stiintifica a fost folosit pentru prima oara de Max Born pentru a evidentia in dezvoltarea cunoasterii
perioadele calitativ principale si analiza lor conceptuala. Stilul de gindire influienteaza considerabil elaborarea problemelor
stiintifice si modul lor de rezolvare, metodele, formele si mijloacele de cunoastere stiintifica. Pe parcursul unei anumite perioade
stilul de gindire dominant satisface necesitatile logico-metodologice corespunzatoare si contribuie la sporirea eficientii
investigatiilor stiintifice.
Asadar, prima componenta a temeliilor stiintei o constituie idealurile si normele de cercetare (stilul de gindire stiintific). Ele
formeaza un sistem integru destul de complicat, -retea de metode

Stilul de gindire se reduce la reprezentari despre normele de descriere, demonstrare si organizare a cunostintelor
stiintifice. El cuprinde de asemenea si totalitatea formelor de cunoastere, metodele, principiile si schemele de explicare etc.
Printre idealurile si normele stiintei pot fi stabilite: a) norme pur obiective de cunoastere care reglamenteaza
procesul de reproducere a obiectului in diverse forme ale cunostintelor; b) normative, idealuri sociale care fixeaza rolul stiintei
si valoarea ei pentru viata obsteasca la o perioada concreta a dezvoltarii istorice.
Idealurile si normele stiintei au o organizare destul de complicata. In ele e logic a evidentia urmatoarele forme: 1)
idealurile si normele de explicare si de descriere; 2) idealurile si normele de demonstrare si de fundamentare a cunostintelor; 3)
idealurile si normele de construire si organizare a cunostintelor. In totalitate ele constituie o schema de metoda specifica a
activitatii de cercetare, ce asigura cunoasterea obiectului.
Transformarea idealurilor si normelor disciplinelor stiintifice este determinata de doua cauze: a) de specificul obiectelor
cercetate; b) de cultura epocii, de dominarea in ea a dispozitiilor si valorilor conceptuale.
Activtatea medicala se caracterizeaza printr-un sir de particularitati, dintre care cea mai esentiala este specificul obiectului de
munca al ei. Obiectul medicinei (omul, sanatatea si boala) este foarte complicat. In activitatea vitala normala si patologica a
omului se manifesta si subordoneaza toate formele de miscare a materiei, unitatea aspectului biologic si social, de aceea
rezolvarea problemelor medico-biologice, sanitaro-igienice si clinice este imposibila fara o metodologie filosofica.
Specificul activitatii medicale consta in aceea ca medicul are de a face cu informatia despre pacient care este codificata in
diferite simptome si sindrome si trebuie descifrata si interpretata.Aceasta activitate este orientata mai intii de toate spre
culegerea si prelucrarea informatiei, ea se deosebeste printr-o tehnologie originala. Culegerea informatiei se complica in
permanenta, in ea se includ diverse mijloace tehnice, fizice, chimice, biologice si alte metode de diagnosticare. Gindirea
clinica a medicului are un caracter ambiguu: capacitatea de a fixa cunoscutul si capacitatea de a medita asupra
specificului. Pe de o parte, medicul opereaza cu cunostinte pregatite (gata), pe de alta parte capata informatia pe baza studierii
manifestarii specifice a binecunoscutei unitati nozologice la bolnavul dat.

59. Tabloul stiintific al lumii (TSL) al doilea set al temeliilor stiintei, clasificarea TSL.
Tabloul medical al lumii.
O componenta de baza a temeliilor stiintei este tabloul stiintific al lumii. Termenul de tablou al lumii a fost folosit
pentru prima oara de fizicianul german Herz. El definea tabloul fizic al lumii drept ansamblu de imagini ale obiectelor din
care se pot obtine pe cale logica informatii despre activitatea acestora
Prin tablou stiintific al lumiise subintelege un sistem de reprezentari despre insusirile si legitatile realitatii naturale si
sociale care apare ca rezultat al generalizarii si sintezei notiunilor si principiilor de baza ale stiintelor filosofice, reale si
socioumaniste. Tabloul stiintific al lumii care contine reprezentarile despre structura si dezvoltarea naturii se numeste tablou
stiintifico-natural al lumii, iar cel ce cuprinnde reprezentarilor despre structura si dezvoltarea societatii se numeste tablou
stiintifico-socioumanistic. E logic a evidentia in aceasta ordine de idei si tabloul stiintifico-tehnic al lumii.
Se disting si alte tipuri de tablouri stiintifice ale lumii:
a) Tabloulparticular-stiintific al lumii format pe baza cunostintelor unui singur domeniu al stiintei, de exemplu, fizica,
biologia, medicina, chimia etc. In aceasta ordine de idei putem vorbi despre tabloul fizic al lumii, biologic al lumii etc.
Primele tablouri ale lumii au fost conturate in cadrul filosofiei antice si aveau ele un caracter filosofico-natural. Tabloul
stiintific al lumii sa definitivat abia in epoca dezvoltarii furtunoase a stiintelor naturale, in secolele XVI-XVII (epoca lui
Copernic, Galilei si Newton)
b) Tabloul general-stiintiific al lumii tine de aparitia domeniilor integrativ-stiintifice (general-stiintifice) ca cibernetica,
informatica, sinergetica, sistemotehnica etc. Azi putem vorbi, deci, de tabloul cibernetic al lumii, de cel informational,
sistemic, functional etc.
c)Tabloul filosofic al lumii tine de explicarea realitatii obiective prin intermediul categoriilor, legilor si principiilor
filosofiei, cit si prin cele mai generale si universale unitati (mijloace) de cunoastere.
Se mai poate vorbi de tabloul stiintific general al lumii, elementul determinant al caruia este tabloul acelei stiinte care
ocupa rolul de lider, despre care s-a vorbit in lectiile precedente.
Actualmente se poate vorbi si despre tabloul noosferic al lumii bazat pe paradigma de dezvoltare durabila.

Asadar, schimbarea radicala a tabloului stiintific al lumii provoaca schimbari ale strategiei de cercetare si intotdeauna
reprezinta prin sine o revolutie stiintifica.

60. Bazele filosofice ale stiintei- Al treilea set al temeliilor stiintei

Al treilea set al temeliilor stiintei il constituie bazele filosofice ale acesteia. Cunostinta stiintifica se realizeaza prin
intermediul ideilor si principiilor filosofice, care fundamenteaza postulatele ontologice ale stiintei, deasemenea idealurile si
normele ei. Un exemplu caracteristic in aceasta ordine de idei poate deveni argumentarea de catre Faradei a statutului
material al cimpurilor electrice si magnetice prin intermediul principiului unitatii materiei si fortei.
De regula, in domeniile fundamentale de cercetare stiinta dezvoltata are de a face cu obiecte inca neinsusite atit in
producere, cit si in experienta cotidiana. Pentru bunul simt cotidian aceste obiecte pot fi neconcepute si chiar neobisnuite.
Cunostintele nominalizate si metodele de acumulare ale acestora pot substantial sa nu coincida cu normativele si
reprezentarile despre lume in viziunea cunoasterii cotidiene a epocii istorice corespunzatoare. Deaceea tablourile stiintifice
ale lumii (schema obiectelor), deasemenea idealurile si normativele structurii stiintei (schema metodei) nu doar in perioada
formarii lor, dar si in cele ulterioare de restructurare necesita o imbinare cu conceptia dominanta despre lume a unei sau altei
epoci istorice, cu categoriile culturii acesteia. O astfel de imbinare este o asigurata de bazele filosofice ale stiintei. In
componenta lor se intrunesc postulatele de argumentare, ideile si principiile care asigura euristica investigatiei. Aceste
principii de regula indrumeaza cu un scop bine determinat restructurarea structurilor normative ale stiintei si ale tablourilor
realitatii, iar mai apoi sunt folosite
pentru argumentarea rezultatelor primite - ontologii noi si noi reprezentari despre metode.
Se poate intimpla ca in procesul de formare a noilor reprezentari cercetatorul sa utilizeze unele idei si principii
filosofice, iar mai apoi reprezentariledezvoltate de el,sa obtina (capete) o alta interpretare filosofica si doar astfel ele sa
dobindeasca recunoastere si includere in Cultura. Asadar, bazele filosofice ale stiintei sunt eterogenetice(compuse din
diferite elemente deosebite). Ele permit variatii ale ideilor filosofice si ale sensurilor categoriilor, ce se utilizeaza in
activitatea de cercetare. Bazele filosofice ale stiintei nu pot fi identificate cu masivul general al cunostintelor filosofice.
Aceasta-i o axioma.
Eterogenitatea bazelor filosofice nu exclude organizarea lor sistemica. Aici se pot evidentia doua subsisteme: in primul
rind, cel ontologic reprezentat prin totalitatea de categorii ce servesc drept matrita de cunoastere a obiectelor cercetate
(categoriile lucru, proprietate, relatie, proces, stare, cauzalitate, necesitate, intimplare, timpul,
spatiul,etc.), in al doilea rind, cel epistemologic, exprimat prin scheme categoriale, ce caracterizeaza procedeile de
cunoastere si rezultatele lor (conceperea adevarului, a metodei, a cunostintelor, a lamuririi, a dovezii, a teoriei, a faptului,
etc.). Ambele subsisteme se dezvolta istoric in dependenta de tipul obiectelor ce sunt examinate de stiinta.
Deci bazele filosofice ale stiintei constituie in sine un sistem destul de complicat si in curs de dezvoltare. In acest sistem
se pot evidentia cinci tipuri de baze filosofice: ontologice, gnoseologice, metodologice, logice si axiologice. O importanta
deosebita o au aici bazele axiologice ale stiintei. Ele includ in sine totalitatea reprezentarilor despre predestinatia stiintei si
despre valorile ei pentru om si socium intr-o perioada concreta istorica, despre interconexiunea stiintei cu diferiti factori
socioculturali (economia, arta, religia, morala, politica), despre formele si nivelurile influentei acestor factori privind
dezvoltarea cunostintelor stiintifice etc.
In structura bazelor axiologice e logic a evidentia bazele axiologice interne si externe. Bazele axiologice externe
constituie legatura stiintei cu sociumul, cu diferite elemente socioculturale. Bazele axiologice interne constituie obiectivele
investigatiilor despre idealurile si normele cercetarilor stiintifice, despre limitele rationalitatii stiintifice, despre admisibilul si
neadmisibilul in stiinta etc.
Deci stiinta se dezvolta prin intermediul mecanismelor internaliste si externaliste. Ambele mecanisme sunt importante si
n-avem dreptul a ignora rolul unora sau altora, a absolutiza semnificatia uneia din ei in detrimentul altuia. Acesta-i adevarul
in solutionarea problemei in cauza, iar noi cei ce activam in domeniul medicinii suntem obligati, indiferent de locul de
munca sa depistam permanent atit mecanismele socioculturale, cit si cele internaliste in dezvoltarea cunoasterii medicale.