3.

O ARIE A TENSIUNII: RELATIILE DINTRE INDIVID-ORGANIZATIE-MEDIU

3.1 Introducere
Cele patru abordari clasice se concentreaza pe tensiunea dintre individ si
organizatie. Cel mai adesea, doar un aspect al acestei arii a tensiunii este evidentiat si
apoi, sunt propuse solutii, bazate pe teorii si presupuneri implicite. Ideea ca un numar de
cerinte contradictorii ar trebui satisfacute simultan atunci cand cautam solutii, este
prezenta undeva pe fundal, dar rareori primeste atentia meritata. In cele ce urmeaza, sunt
tratate alte abordari in care aceste contradictii reprezinta o tema proeminenta. De
asemenea, am realizat o incercare modesta de a lega curentele contradictorii cu teoriile
considerate.
3.2 Abordarea structural-functionalista
Abordarea structural-functionalista a fost construita atat pe abordarea birocratica,
cat si pe administrarea stiintifica. Functionalistii pornesc de la ideea ca organizatiile au un
anumit rol in mediul lor: de exemplu, o companie de electricitate care distribue
electricitate pentru locuinte si pentru industrie. Atata timp cat acest rol este realizat
eficient organizatia isi mentine dreptul de a exista. Astfel ca obtine suportul si
contributiile necesare. Unul dintre criteriile functionarii eficiente este cel al costului
acceptabil. O buna structura poate ajuta la controlarea acestor costuri. Astfel ca o forma
de organizare care actioneaza rapid, fara controale inutile, poate ajuta la scaderea
pretului.
Scopul unei organizatii este realizarea functiei sale, iar "importanta orientarii
spre un scop specific este folosita ca trasatura definitorie a unei organizatii care o
distinge de alte tipuri de sisteme sociale" (Parsons, 1969, p. 33). In conceptia lui
Parsons, coeziunea unei organizatii este data de sistemul de valori propriu, care este
parte integranta a sistemului de valori mai cuprinzator al mediului in care oganizatia
functioneaza. Pentru a functiona o organizatie este necesar ca indivizii si grupurile sa
impartaseasca sistemul de valori al acesteia; acest lucru este posibil datorita faptului ca ei
fac parte din societatea extinsa. Prin realizarea functiilor sale in interiorul cadrului de
norme si de valori existente, organizatia isi legitimizeaza existenta atat fata de societate,
luata ca intreg, cat si fata de individ ca parte a acestei societati. Potrivit lui Parsons,

existenta si mentinerea normelor si valorilor impartasite este o conditie necesara pentru

abilitatea sistemului social de a mentine o existenta ordonata si coeziva.
Punctul central al perspectivei functionaliste asupra organizatiilor este ideea ca ele
pot fi privite ca sisteme naturale, care cauta sa supravietuiasca prin adaptare. Aceasta
inseamna ca schimbarile pot fi explicate numai in termenii adaptarii organizatiei la
disrptions interne sau externe.
Este stiut faptul ca teoria poate oferi un bilant plauzibil cu privire la organizatiile
care se adapteaza cu succes si la cele care nu fac acest lucru, dar nu poate face nicio
predictie asupra succesului sau esecului. Mai mult, o astfel de teorie nu poate explica de
ce unele organizatii reusesc sa se adapteze si altele nu. Pentru a da o astfel de explicatie
teoria trebuie sa fie capabila sa incorporeze ideea ca o organizatie isi construieste si
influenteaza in mod activ propria structura si mediul.
O alta critica ar fi aceea ca aceasta teorie acorda putina atentie intereselor opuse
care pot exista intre organizatie, pe de o parte, si membrii sai, pe de alta parte, si intre
organizatie si societatea in care aceasta functioneaza. Structural-functionalistii pornesc
de la ideea ca "o mana nevazuta a naturii" se asigura daca puterea este distribuita in
corespondenta cu importanta functiei realizate de indivizi in interiorul organizatiei, si de
organizatie in societate (vezi Silverman,1970, pp. 59ff).
Mana este oarba la fel cat este de nevazuta, si de aceea este dreapta. Invingatorul
s-a adaptat, invinsul nu. Disfunctiile, prin definitie sunt temporare. O astfel de abordare
nu reuseste sa ia in calcul membrii organizatiilor, care spre deosebire de organismele
naturale nu sunt special programati sa functioneze in interiorul organizatiilor, si de aceea,
probabil, nu se supun sortii fara a lupta.

Intreband pentru cine disfunctiile sunt

disfunctionale, este clar ce fel de probleme determina aceasta teorie. Cel mai puternic are
intotdeauna dreptate- in retrospectiva. Este imposibil sa prezici cine va invinge, si cum
un conflict va fi rezolvat. Nu este surprinzator ca teoria cuprinde mai ales studii de caz
(Clark, 1969; Messinger, 1955; Selznik, 1949).
Totusi, structural-functionalistii au meritul de a fi introdus conceptul de
equilibrium in teoria organizatiei. Ei au incercat sa explice de ce ordinea si continuitatea
sociala exista in organizatii in ciuda fluctuatiilor circumstantelor si actorilor. Tulburarile
care pot sa afecteze acest equilibrium pot fi rezultatul, in egala masura, a tensiunilor din
interiorul organizatiei si tensiunile dintre organizatie si mediu. Tensiunile din interiorul
organizatiei se datoreaza si importantei accentuari eficientei si/sau stabilitatii rezultate din
supra-coordonare si mentinerea status quo-ului pentru un timp prea indelungat. Acest
lucru duce inevitabil la perturbarea echilibrului intern al schimbarii, deoarece, de

exemplu, angajatii pierd din motivarea de a lupta pentru o performanta buna. Tensiunile
vor aparea, de asemenea, si cand relatiile externe de schimb sunt afectate, de exemplu,
produsele devin prea scumpe sau de o calitate proasta si in consecinta clientii vor renunta
la ele. In aceste cazuri, structural-functionalistii ne-au atras atentia asupra unui
fenomenului general, cand oraganizatiile incearca sa restabileasca echilibrul (Parsons,
1967). Cum, si la ce nivel, ramane inca neexplicat, asa cum deja am amintit. Ce mai
ramane neclar este la ce nivel o organizatie poate sa existe cu probleme si conflicte
nerezolvate din cauza unui echilibru mai putin decat perfect, intern sau extern.
Structural-functionalismul nu este o doctrina coerenta avand in vedere studiile
asupra organizatiei. Am gasit elemente ale structural-functionalismului intr-o serie
intreaga de alte abordari. Accentul pus pe adaptare, de exemplu, este prezent si in teoria
sistemelor "naturale" dar si in conceptele de "sisteme deschise", precum acesta. De altfel,
ideea ca este imposibil sa vorbim despre scopurile unei organizatii sau despre nevoile ei
ca si cum acestea ar aparea independent de mediu este acum integrata in majoritatea
teoriilor si conceptelor organizatiei (Luhmann, 1964; Naschold, 1969). Centrarea pe
"balanta" sau "echilibru", care reiese din surse diferite, este un aspect important al acestei
idei. Organizatiile relizeaza mai mult decat o simpla adaptare la cerintele si conditiile
mediului. Intr-adevar, structural-functionalismul a fost insotit inca de la inceput de o
parte a teoriei institutionale in care este subliniata influenta reciproca a mediilor asupra
sistemelor si vice versa. Aceasta ia forma unei critici in conceptia careia organizatia este
privita doar din aspectele formale. Critica avea la baza faptul ca organizatiile nu sunt atat
de mult "rationale" precum sistemele "naturale" (Scott, 1981). In sinea ei, aceasta nu a
fost decat una din lectiile structural-functionalismului. Dar in criticismul institutional
"lectia" ia o forma distincta care, in contrast cu cea structural-functionalista, a
supravietuit pana astazi.
Institutionalistii s-au concentrat pe functiile "latente" si nu pe cele "manifeste" ale
organizatiei. Din aceasta perspectiva, "manifest" inseamna ca trebuie sa evaluam
organizatia prin functiile sale explicite: de exemplu, furnizarea de bunuri si de servicii, iar
"latenta" inseamna ca o organizatie are mai multe si mai complexe legaturi cu mediul
decat simpla furnizare de bunuri si servicii.
Cu toate ca, abordarea structural-functionalista in forma ei moderna a creat, pe
de o parte, o imagine mult mai completa a functiilor si proceselor interne ale unei
organizatii, si pe de alta parte, o imagine detaliata a complexitatii mediului extern, nu
reuseste sa surprinda modul cum interactioneaza aceste doua seturi complexe

de

interdependente. Un alt cadru teoretic este necesar pentru a surprinde aceste aspecte.

Teoria sistemelor deschise, cu accent pe procesele de schimb reciproc, incearca sa

dezvolte un astfel de cadru.

3.3 Teoria sistemelor deschise

Un sistem poate fi definit ca o colectie de elemente, diferite in interiorul realitatii
luata ca intreg. Elementele in interiorul sistemului sunt relationate. Aceste relatii nu
exclud legaturile cu elementele din afara sistemului, relatiile cu mediul sistemului (in t
Veld, 1975, p. 10). Prima parte a definitiei ne da o imagine statica a organizatiei, care
cuprinde oameni, functii, sarcini impreuna cu interrelatiile dintre acestea, asa cum sunt
prezentate in schemele organizatiilor. Fara alte precizari, acesta este un sistem inchis, un
sistem de operare independent. Cu precizarea ca sistemul poate avea relatii cu elementele
din exterior este un sistem deschis, care interactioneaza cu mediul sau (aspect care este
de asemenea inclus in definitie). Ca rezultat, sistemul capata un caracter dinamic.
Organizatiile sunt sisteme deschise care la suprafata apar ca fiind stabile. Aceasta
sabilitate nu este data de faptul ca elementele si relatiile dintre ele raman neschimbate, ci
pentru ca schimbarile la nivelul unui element sau a unei relatii intre elemente sunt
compensate de schimbarile petrecute in alta parte a organizatiei.
Un sistem deschis mentine un echilibru dinamic. Daca doi conducatori de
departamente au o disputa si

daca este in interesul organizatiei ca cele doua

departamente sa lucreze in armonie, atunci ori indivizii din cele doua departamente vor
gasi o cale prin care sa ajunga la un anumit grad de coordonare, ori cooperarea va fi
impusa de superiorii din ierarhia organizatiei.
Teoria sistemelor deschise isi are originile in incercarea de a dezvolta o stiinta
care va fi capabila sa explice principiile sistemelor in general. Aceasta teorie este o
generalizare a principiilor sistemelor inchise (cinetice, termodinamice) dezvoltate in
fizica, si este cunoscuta ca "teoria generala a sistemelor" (TGS) (vezi von Bertalanffy,
1950; Berrien, 1968, cap. 1).
Teoria sistemelor deschise incearca sa dezvolte principii pentru a descrie sisteme
care sunt valide pentru fiecare nivel de analiza (vezi Berrien, p.11; Miller 1978). Aceasta
inseamna ca limita sistemului poate fi stabilita arbitrar, depinzand de perspectiva aleasa.
O schimbare a perspectivei nu inseamna ca alte insight-uri sunt necesare pentru a explica

relatiile. Daca o organizatie este definita ca un sistem ( indivizii reprezentand subsisteme,

iar mediul suprasistemul) acelasi insight ar fi necesar ca si atunci cand grupul este definit
ca si sistem (indivizii formand subsistemele, iar organizatia suprasistemul). Caracteristica
teoriei sistemelor deschise este incercarea de a se ocupa de armonizarea relatiilor dintre
individ-organizatie-mediu intr-o simpla abordare coerenta ( vezi in special Katz si Kahn,
1978). In aceasta abordare, sunt importante urmatoarele asumptii cu privire la
organizatia luata ca sistem (Silverman, 1970, p. 27):
1. subunitatile unei organizatii sunt dependente una de cealalta si contribue fiecare la formarea
intregului, in schimb primind contributia organizatiei. Modelul sistemului este un model al
schimbului. Una dintre cele mai importante intrebari care se ridica ar fi cea cu privire la
modalitatea in care subunitatile sunt relationate intre ele.
2. Organizatiile sunt ghidate de nevoile lor. Daca aceste nevoi nu sunt satisfacute, organizatia
inceteaza sa mai existe. Scopurile se articuleaza pe baza acestor nevoi. Daca nu sunt atinse
scopurile, sau exista o discrepanta prea mare intre nevoi si scopuri scade viabilitatea organizatiei.
3. Organizatiile functioneaza ca un tot unitar, coerent. Este adevarat ca acest lucru este modelat de
elementul uman al organizatiei (subsistemele). Pana acum singura cale de a intelege procesele
implicate este de a privi indivizii prin prisma relatiilor dintre ei (structurile existente). O simpla
trecere in revista a comportamentelor elementelor componente produce un insuficient insight la
nivelul intregului.
4. Organizatia ca sistem este la randul ei parte a unui suprasistem. Relatiile de schimb cu acest
suprasistem trebuie sa satisfaca atat nevoile organizatiei cat si cele ale suprasistemului.

Aceasta abordare ridica cateva intrebari:

ce tipuri de relatii exista intre elemente,subsisteme si sisteme?
Ce contributie au diferitele structuri (pattern-uri diferite de relationare) pentru a satisface nevoile
sistemului? Doua criterii sunt

implicate in aceasta conexiune (Etzioni, 1960): criteriul

supravietuirii si cel al eficacitatii ( atingerea scopului este o extensie a acestui criteriu).

Cum au loc schimbarile? Un raspuns la aceasta intrebare porneste de la supozitia ca sistemul va
creste gradual fata de o situatie in care gradul consistentei interne este atat de mare incat este
optim pentru satisfacerea nevoilor existente in interiorul si exteriorul organizatiei. Pe masura ce
aceste nevoi se schimba, sistemul se adapteaza in mod automat. Am vazut deja, la structuralfunctionalisti ca aceasta face dificila predictia diferentelor dintre organizatii. .Astfel sistemul are un
caracter descriptiv.

Pentru teoriile organizatiei, evolutia sistemelor de gandire de dupa razboi, are o

importanta majora. Mai intai, este stabilit in mod cert ca sistemele si organizatiile nu sunt
identice. O organizatie poate fi considerata o gazda pentru o serie intreaga de sisteme: cu
caracter mecanic, biologic, psihologic si social. Mai mult, aceste tipuri de sisteme sunt de
obicei ierarhice sau complexe. Pot fi descompuse in unitati simple, asa cum o fabrica
poate fi impartita pe mai multe departamente, departamentele intr-o serie de birouri,

birourile intr-o serie de job-uri, job-urile intr-o serie de sarcini, fiecare unitate fiind un
subsistem al unui sistem mai mare, la randul lui acesta fiind mediul unui sistem mai mic.
Sistemele mai mici pot fi unite mai mult sau mai putin strans cu alte sisteme (cel putin
pana cand se ajunge la unitatile elementare); toate sistemele mentin relatii intre elemente
care la randul lor pot fi mai mult sau mai putin stranse.
Organizatiile insemna lucruri diferite pentru oameni diferiti, ele sunt sisteme ale
multor altor sisteme. Conceptul de sisteme are o generalitate imensa si poate fi aplicat
practic la orice , de la organismele simple la masini, la psihic, la organizatii si de aici la
intreaga societate. Fiecare entitate poate fi si sistem si mediu. Aceasta este regula de aur
a jocului, nu este posibil sa vorbim despre un sistem si mediile lui atata timp cat nu poti
sa specifici limitele dintre sistem si mediu. Numarul de membrii intr-o organizatie poate fi
considerata o lastfel de limita. Cu greu se poate vorbi despre o organizatie daca nu se
cunoaste cine face parte din aceasta organizatie si cine nu. O persoana va fi putin
interesata in a discuta avantajele unei angajari daca nu va fi capabila sa distinga
persoanele angajate de cele neangajate.
Deci, toate sistemele sunt sisteme in cadrul unui anumit mediu. Sistemele reale
exista intotdeauna in cadrul unor medii si nu pot fi explicate sau descrise separat de
acestea. De exemplu, putem decide sa nu ne concentram asupra mediului cand analizam
sursele de variatie, pentru ca este de asteptat ca cea mai mare sursa de variatie sa fie
gasita in interiorul sistemului si nu in mediul sau.
Taylor este cel care a propus teoria sistemelor inchise, luand in calcul doar
interiorul sistemelor si omitand mediul acestora. Acest lucru este gresit, din doua motive:
primul ar fi ca Taylor a acordat timp si atentie variatiei inputurilor si posibilitatilor de
control a acestora. Calea cea mai buna a managementului stiintific nu s-a dorit a fi atat de
indiferenta fata de conditiile inputurilor. Astfel ca relativa neglijare a output-urilor
mediului este mai mult decat compensata de sublinierea inputurilor ca si un mediu crucial
si variabil. Al doilea motiv este si mai pertinent in contextul prezent. Daca teoriile
moderne ale sistemelor se bazeaza pe distinctia dintre sisteme si medii, in teoriile
sistemelor inchise nu exista asa ceva. Toate sistemele sunt deschise, ele interactioneaza
in interiorul mediului, dar si cu exteriorul, adica cu mediul. Distinctia dintre sistemele
deschise si cele inchise nu se refera la proprietatile sistemului, ci indica unde trebuie
cautata sursa originala a variatiilor relatiilor dintre sistem si mediu. Cea mai usoara cale
de a intelege acest lucru este de a raspunde la intrebarea daca mediul este tratat ca o
variabila independenta (si organizatia ca una dependenta), sau vice versa, sau ceva intre
cele doua. Acest lucru conduce la ideea unui continuum, cu mediul ca variabila

independenta, la o extrema, si organizatia ca variabila independenta, la cealalta extrema.

Desigur, cele mai mule pozitii sunt intre cele doua extreme. Acesta este un continuum al
sistemelor deschise.
Este mai usor sa distingem meritele abordarii sistemelor in tratarea celor mai
tenace probleme cu care se lupta teoriile organizatiilor. O astfel de problema ar fi
interactiuinea dintre individ, organizatie si mediu. Din perspectiva teoriei sistemelor, este
clar faptul ca schimbul relatiilor dintre indivizi si organizatie, dintre organizatie si mediul
sau, se dezvolta simultan, astfel ca criteriul eficacitatii trebuie intalnit simultan atat in
mediu cat si la indivizii din acea organizatie. Mediul va permite producerea unor noi
inputuri la nivel de organizatie atata timp cat organizatia ofera bunuri si servicii la un cost
acceptabil social. Individul isi va face doar munca atata timp cat balanta dintre costuri si
beneficii continua sa se incline in partea lui (Katz si Kahn, 1978, p.38).
Cea mai importanta caracteristica a teoriei sistemelor deschise, contrar abordarii
structural functionaliste, este faptul ca nu asuma ca o organizatie se adapteaza singura la
mediu. Continuum-ul si procesele active de adaptare reciproca dintre persoana,
organizatie si mediul organizational sunt concepte centrale ale acestei abordari.
Abandonand ideea adaptarii automat si pasive, teoria sistemelor deschise poate furniza
predictii asupra organizatiilor care supravietuiesc si a celor care nu supravietuiesc. Astfel,
aceasta

abordare ofera un potential descriptiv-analitic. Pentru a putea prezice care

organizatii vor supravietuii si care nu, este necesar de a cunoaste procesele si factorii cu
rol important in supravietuire. Deci, este necesara elaborarea in continuare a unui cadru
descriptiv, in asa fel incat indica care structuri contribuie si in ce conditii la eficacitatea
organizatiei si a capacitatii sale de adaptare. Teoria ar trebui, de asemenea, elaborata
pentru a creste intelegerea rolului jucat de elementele active ce interactioneaza,
subsiteme si sisteme, fiecare avand propriile interese. Imaginea unei organizatii ca o
entitate pasiva este inlocuita de perspectiva interactiunii in care intelesurile date acesor
procese de actorii umani joaca un rol central. Acest ultim punct aduce cu el probleme
speciale, cum ar fi: centrarea pe conceptia de integrare a motivatiei.