Sunteți pe pagina 1din 15

Contextul geopolitic, social, cultural şi religios la urcarea pe tron a Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu

(29 octombrie 1688)

Pr. Dr. Ionel Chira

În istoria Europei, perioada care se întinde de la Reformă (1517) şi războaiele religioase până la Revoluţia franceză (1789) este numită în mod curent perioada absolutismului şi a iluminismului. Se înţelege că această caracterizare se aplică în mod diferenţiat la situaţia specifică diferitelor ţări sau zone europene din secolele XVI-XVIII, pentru secolul al XVI-lea vorbindu-se despre absolutismul confesional sub Filip al II-lea al Spaniei (1556-1598), pentru secolul al XVII-lea despre absolutismul de curte sub Ludovic al XIV-lea al Franţei (1643-1715), iar pentru secolul al XVIII-lea despre absolutismul iluminist personificat în politica lui Frederic al II-lea al Prusiei (1740-1786). 1

Această schematizare a istoriei europene, în perioada de trecere de la lumea medievală la cea modernă, are în vedere doar liniile generale, doar politica marilor puteri - în limbaj modern - şi riscă să minimalizeze, dacă nu chiar să anuleze, individualitatea politică a ţărilor mai mici. Pe de altă parte, este iarăşi adevărat că politica aşa-ziselor mari puteri a determinat, în bună măsură, evoluţia situaţiei din zona lor de influenţă. Termenul de absolutism se referă în primul rând la sistemul politic intern aplicat într-un stat sau altul. Acest termen exprimă însă ceva şi din caracterul politicii generale europene din epoca respectivă. Epoca războaielor religioase, încheiată cel puţin formal către mijlocul secolului al XVII-lea, a demonstrat atât lipsa de unitate a Europei, cât şi interdependenţa politică, economică, culturală şi chiar religioasă a statelor europene. Din această perspectivă lupta marilor puteri europene de a-şi păstra poziţia lor, cu un întreg cortegiu de privilegii, primeşte un sens cu totul nou. Este vorba aici nu doar de simpla dorinţă de expansiune, ci de lupta

1 Radu Greceanu, Istoria Domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod ( 1688 – 1714 ), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, p. 22.

1

pentru supravieţuire, prin strădania de a-şi impune suzeranitatea asupra cât mai multor teritorii. 2

În secolul al XVII-lea, chestiunea turcă ia un nou caracter, până în această perioadă opoziţia europeană în faţa expansiunii turceşti luase forma unei opoziţii în bloc între lumea creştină şi cea islamică, solidaritatea europeană îmbrăcând adeseori chiar forma unor adevărate cruciade, concretizate în marile bătălii de la Nicopole (1396) şi Varna (1444); din secolul al XVII-lea, unitatea europeană în faţa expansiunii otomane se destramă, fie în urma formării unor state centralizate europene, ceea ce impunea o atitudine diferenţiată faţă de Imperiul Otoman, fie prin accentuarea luptelor dintre principii creştini, care slăbeau „conştiinţa europeană" a popoarelor creştine. Astfel, unele state europene ca Franţa şi Anglia încep să-şi coordoneze politica lor cu cea a Porţii Otomane 3 .

Dimitrie Cantemir (1673-1723), spirit analist al creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman, observa pentru situaţia polonilor, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, că „discordiile intestine" dintre aceştia au deschis calea victoriilor turceşti. Considerând că, la sfârşitul secolului al XVII-lea, Imperiul Otoman se afla în perioada sa de descreştere, Dimitrie Cantemir era convins că popoarele creştine s-ar putea elibera de sub jugul turcesc, dacă ar fi unite, iar efortul principelui moldav pentru punerea în aplicare a acestor convingeri este bine cunoscut. În realitate, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, Imperiul Otoman era încă destul de puternic. După o perioadă staţionară, 4 în prima jumătate a secolului al XVII-lea, turcii reiau ofensiva, cucerind, la 1660, Oradea şi deschizând astfel drumul expediţiilor de jaf prin Ungaria, până în Moravia şi Silezia, dar în urma campaniilor din 1663 şi 1664, încheiate prin pacea de la Vasvâr, ei rămân stăpânii celor patru paşalâcuri din Ungaria. În anul 1673, turcii termină victorioşi războiul din Creta şi teama de a ţine pe veteranii luptelor de decenii în neactivitate şi în preajma palatului impunea angajarea lor în noi războaie 5 .

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea au izbucnit războaiele nordice ale Imperiului Otoman pentru stăpânirea Poloniei şi Ucrainei, în urma cărora turcii îşi asigură aici poziţia prin pacea cu polonii la 1676 şi cu ruşii la 1682. Expansiunea turcească culminează cu asediul Vienei, din iulie 1683. Armata turcească condusă de însuşi marele vizir Kara-Mustafa

2 Mustafa Ali Mehmed, Un episod din istoria turcilor, în Revista istorică, XXXII, nr. 1-3, 1978, p. 224.

3 Ibidem, p. 227; vezi şi Demetriu Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, creşterea şi descreşterea lui, tradusă de Dr. Ion Hodosiu, Bucureşti, 1876, p. 416.

4 Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman, Editura ALL, Bucureşti, 2005, p. 228.

5 Ibidem, p. 135

2

Paşa (5 nov. 1676 - 15 dec. 1683) era formată din (opt pasale cu câte trei tunuri, 10.000 de sangeacbei, oastea tătarilor în frunte cu hanul, precum şi contingente importante din cele trei ţări româneşti, încât numărul total se ridica la) peste 500.000 de oameni. Această mare mulţime de oameni, mulţi dintre ei aduşi să lupte împotriva creştinilor, contrar propriei lor voinţe, nu era bine organizată şi se risipise de-a lungul drumurilor care duceau la Viena. La 27 august 1683, marele vizir iniţiază un puternic asalt asupra Vienei, fără rezultat. În sprijinul asediaţilor vine regele Poloniei, Jan Sobieski (1674-1696), şi turcii sunt înfrânţi la 12 septembrie, în bătălia de la Kahlenberg. În faţa dezastrului, oştile otomane se retrag în cea mai mare dezordine, regruparea lor fiind posibilă abia la Buda.

Înfrângerea turcilor la 1683 a avut o semnificaţie deosebită în epocă. În anul următor a luat fiinţă Liga Sfântă sub egida papei, din care făceau parte Austria, Polonia şi Veneţia, şi din 1686, Rusia, cu scopul de a stăvili expansiunea otomană şi de a recuceri teritoriile creştine ocupate de către turci. După ce pierd mai multe teritorii central europene în urma unor bătălii, turcii sunt dispuşi să încheie pacea. Potrivit acestor tratate de pace, turcii pierdeau Ungaria centrală şi Transilvania, care treceau în suzeranitatea austriecilor; Slovenia, Croaţia, Moreea, o parte din Dalmaţia, o parte din Ucraina apuseană şi Podolia, însă păstrau suzeranitatea asupra Ţării Româneşti şi a Moldovei. 6 Înfrângerile suferite de turci la sfârşitul secolului al XVII-lea au avut ca rezultat nu numai pierderea unor teritorii creştine, pe care Poarta le ocupase anterior, ci şi apariţia unor adevărate crize în viaţa politică şi economică a Imperiului Otoman.

Criza politică prin care trecea Imperiul Otoman la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, se manifestă mai concret prin desele schimbări de mari viziri. Între 2 februarie 1688 şi 5 august 1716, s-au perindat 21 de mari viziri. Aceste tulburări politice din Imperiul Otoman, pe parcursul perioadei care ne interesează, au fost generate în bună măsură de o mare criză economică. Pe lângă eforturile economice pentru întreţinerea campaniilor militare, la sfârşitul secolului al XVII-lea, cronicarii turci semnalează o gravă criză economică generală. Silahdar arată că din pricina expediţiilor din anul 1683 încoace, nesemănându-se grâu şi nerăsărind nici cele semănate, în

toate ţinuturile islamice s-a ivit o mare criză

întrucât în unele locuri din Anatolia,

,

10 Ioan Moga, Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a Ţărilor Române la sfârşitul secolului al XV-lea, Editura Eikon, Cluj - Napoca, 1999, p. 212.

3

locuitorii se hrăneu cu rădăcini de pir şi s-a răspândit vestea că cei mai mulţi dintre ei au pierit " 7 .

În această gravă situaţie, în care criza generală era în plus afectată de corupţia marilor demnitari, cea mai importantă sursă de venituri pentru acoperirea marilor cheltuieli era asigurată de ţările supuse stăpânirii otomane, şi dacă cele transformate în paşalâcuri fuseseră epuizate, cele care îşi păstraseră un oarecare statut de autonomie sub suzeranitatea Porţii, cum ar fi fost Ţările Române, erau obligate să satisfacă setea nesfârşită după aur a turcilor.

De înfrângerile şi criza pe care le-a înregistrat Imperiul Otoman la sfârşitul secolului al XVII-lea, care s-au soldat cu înlăturarea puterii turceşti din Europa Centrală, au profitat austriecii. Încă înainte de asediul turcilor asupra Vienei, la 1683, habsburgii încercaseră să se infiltreze în Ungaria. 8 După trecerea Transilvaniei în stăpânirea Austriei, imperialii au întâlnit în Ungaria o puternică rezistenţă, prin răscoala antihabsburgică condusă de Francisc Rakoczi II, între 1703-1711, cunoscută sub numele de Răscoala curaţilor (haiducilor), care însă în cele din urmă a fost înăbuşită. Expansiunea imperialilor nu se opreşte însă în Transilvania, ci, profitând de decăderea turcilor, ei încearcă să ocupe şi Ţara Românească. Încă înainte de a fi stabilit la Dunărea de Jos echilibrul politic în favoarea turcilor, după 1688 9 , austriecii sunt obligaţi să-şi îndrepte atenţia spre Apus, unde, în 1688, începe conflictul dintre Ludovic al XIV-lea al Franţei şi Liga de la Augsburg, din care făceau parte şi imperialii, într-o perioadă în care „ nimeni din Europa nu se simţea în stare să înfrunte armata franceză ". 10 Angajarea austriecilor pe frontul de vest a dus la slăbirea presiunii lor în Răsărit. În Europa răsăriteană, austriecii au reuşit însă nu numai să stăvilească expansiunea otomană, ci şi să dejoace planurile de infiltrare ale polonilor în Ţările Române. În urma războiului polono-turc din anii 1672-1676, turcii ocupă Cameniţa, un important punct strategic din care se putea supraveghea situaţia din întreaga zonă, iar în urma tratatului de la

7 Ibidem, p. 237.

8 Mehmet Ali Ekrem, Civilizaţia turcă, traducere de A. Oţetea, Editura Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 103.

9 Virgil Zaboroschi, Politica externă a celor trei principate: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova de la asediul Vienei (1683), până la moartea lui Şerban Cantacuzino şi suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu 1688, Editura Meridiane, Bucureşti, 2005, p.150. 10 J. Madaule, Istoria Franţei, vol. II, traducere din limba franceză de Eugen Rusu, Editura Concordia, Bucureşti, 2003, p. 36.

4

Buczacz (18 octombrie 1672), Polonia cedează Imperiului Otoman Podolia (o regiune istorică în partea de sud-vest a Ucrainei sau de nord-est a Rep. Moldova cu capitala la Cameniţia ) şi recunoaşte suzeranitatea Porţii asupra Ucrainei apusene. La 11 noiembrie 1673, hatmanul Jan Sobieski înfrânge pe turci la Hotin şi, în anul următor, devine rege al Poloniei (1674-1696). În 1676, Jan Sobieski înfrânge pe turci la Lvov şi încheie cu ei tratatul de la Juravna (17 octombrie 1676), prin care Polonia înceteaz ă s ă pl ă teasc ă tribut turcilor, dar recunoa ş te stăpânirea otomană asupra Poloniei şi a Ucrainei apusene.

După anul 1683, când contribuie în mod hotărâtor la despresurarea Vienei, Jan Sobieski, personalitate proeminentă care predomină această perioadă, încearcă, mai întâi izolat, apoi în cadrul Ligii Sfinte, să arunce puterea otomană dincolo de Dunăre, să-şi păstreze stăpânirea asupra Ucrainei şi să cucerească Moldova, formulând de la un timp pretenţii de suzeranitate şi asupra Ţării Româneşti şi Transilvaniei. Marile planuri de expansiune polonă întâmpinară, în ceea ce priveşte stăpânirea Principatelor Române, o statornică împotrivire la Curtea din Viena şi victorioasa înaintare a oştirilor împăratului Leopold I (1658-1705) în Ungaria şi Transilvania, dar mai cu seamă politica iscusită a domnilor români, strânşi acum în cleştele rivalităţii polono-austriece, zădărniciră încercările lui Jan Sobieski de a-şi întinde stăpânirea până la Dunăre 11 . După moartea lui Sobieski, la 15 septembrie 1697, s-a încoronat ca rege al Poloniei August al II-lea cel Puternic (prima domnie între 1697-1706), susţinut de Rusia şi de Austria. Acesta susţine pretenţiile înaintaşului său de expansiune polonă la sud şi prima dorinţă exteriorizată a fost ca Moldova, Bugeacul, Muntenia şi Cameniţa nedărâmată să fie cedate familiei regale polone 12 . Austriecii au dejucat acest plan pe fondul angajării Poloniei în războiul nordic, în urma invaziei regelui Suediei, Carol al XII-lea (1697-1718) în Polonia şi suzeranitatea asupra Moldovei şi a Ţării Româneşti a revenit, prin pacea de la Carloviţ, tot turcilor.

Războiul nordic (1700-1721), desfăşurat în bună parte în epoca de glorie a Suediei, este provocat în fond de Rusia, împreună cu Polonia şi Danemarca, pentru a înlătura hegemonia Suediei la Marea Nordului. La 30 noiembrie 1700, în bătălia de la Narva, Carol al XII-lea al Suediei înregistrează o strălucită victorie împotriva ruşilor şi îşi extinde autoritatea asupra Europei de Nord. 13

11 Ioan Moga, Rivalitatea polono-austriacă … .p. 213.

12 Ibidem, p. 216.

13 Ion Hurdubetiu, Istoria Suediei, Bucureşti, 1985, p. 113.

5

La 8 iulie 1709, în bătălia de la Poltava, oastea suedeză este zdrobită de către ruşi şi astfel se încheie şi hegemonia suedezilor în Europa de nord-est, lăsând locul celei ruseşti. Succesul ruşilor la Poltava dădea posibilitatea ţarului Petru I cel Mare (1682, singur din 1696-1725) să-şi concentreze forţele în expansiunea spre sud, pe care o începuse încă de la 1695 prin campaniile împotriva cetăţii Azovului, pe care o cucereşte de la turci la 19 iulie 1696. La 1710, Petru cel Mare organizează o nouă campanie împotriva turcilor, antrenând direct pe Dimitrie Cantemir al Moldovei (1710-1711) şi indirect pe Constantin Brâncoveanu. În bătălia de la Stănileşti (18-22 iulie 1711), forţele ruso-moldovene sunt încercuite de turci, iar Petru I este constrâns să semneze pacea de la Vadul Huşilor (23 iulie 1711), prin care Rusia ceda turcilor cetatea Azov şi se obliga să nu intervină în treburile interne ale Poloniei. Victoria otomană de la Stănileşti însemna un adevărat reviriment al turcilor, asigura suzeranitatea Porţii asupra Moldovei, unde este instituită domnia fanarioţilor, ca şi asupra Ţării Româneşti, şi înlătura amestecul ruşilor din Principatele Române. 14

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului următor, înregistrăm o perioadă de extremă tensiune între marile puteri din vecinătatea Ţărilor Române. Teritoriile româneşti sunt acum, în parte, teatrul operaţiunilor militare şi fac obiectul disputelor în hegemonie dintre marile puteri vecine. Faptul că, în faţa atâtor pericole, Ţările Române şi-au păstrat totuşi teritoriile, fără să fie ocupate de către străini, se datorează, în primul rând, strădaniilor depuse de către domnitorii români din această epocă, între care la loc de frunte se aşează Constantin Brâncoveanu.

Dezvoltarea completă pe care o cunoaşte Ţara Românească în decursul secolului al XVII-lea, încununată prin realizările epocii brâncoveneşti, a început cu domnia lui Matei Basarab (1632-1654). Ajuns în moştenirea lui Neagoe Basarab, din a cărui spiţă se trăgea, aga Matei din Brâncoveni preia conducerea Ţării Româneşti în urma unei revolte a elementelor autohtone împotriva grecilor, termen cu care erau denumite nu numai elementele din acest neam, ci în genere elementele sud-dunărene sau chiar români aflaţi în anturajul şi în favoarea domnilor din acea vreme 15 .

14 Ioan Moga, Rivalitatea polono-austriacă

15 N. Stoicescu, Matei Basarab, Editura Universităţii, Bucureşti, 2006, p. 11.

p. 215.

6

După multe tulburări intervenite în Ţara Românească sub urmaşii lui Mihai Viteazul (1593-1601), domnia lui Matei Basarab aducea, în primul rând, o stabilitate în viaţa politică a ţării. În domnia sa, lungă pentru acel timp, Matei Basarab a ilustrat cele trei virtuţi care au caracterizat pe toţi marii noştri voievozi: „ viteaz, credincios şi gospodar. Ţinându-şi cuvântul şi îndeplinindu-şi datoria, el nu uită nici un moment că dreptul şi autoritatea trebuie să aibă în slujba lor o puternică armată. El ştie, de asemenea, că nimic temeinic nu se poate face fără credinţă; în sfârşit, e pătruns de adevărul că stat înfloritor înseamnă bună gospodărie, visterie plină, negoţ şi industrie prosperă. Prietenii îl iubesc; duşmanii îl respectă " 16 . Prin însuşirile sale şi mai ales prin lupta pentru apărarea neatârnării, Matei Basarab se impune drept tip reprezentativ al domnului de ţară, al voievodului pământean. În timpul îndelungatei domnii a lui Matei Basarab s-au conturat punctele de dezvoltare a vieţii culturale, politice şi sociale a Ţării Româneşti în secolul al XVII-lea. Mult mai important însă este faptul că în acei ani, mai ales către sfârşitul domniei, se conturau şi pericolele care aveau să aducă ţării mari prejudicii. Cel puţin de unele din aceste pericole şi-a dat seama domnitorul însuşi, din păcate însă prea târziu. Matei Basarab s-a sprijinit pe o oaste formată în bună parte din dorobanţi (soldaţi de infanterie) şi seimeni (ieniceri), corpuri de lefegii, cel din urmă format din mercenari sud-dunăreni, înfiinţat chiar de către acest domnitor în anul 1636. 17 Deşi s-a purtat faţă de aceşti ostaşi cu deosebită grijă, în ultimul an al domniei sale, Matei Basarab a avut de suferit amarnice jigniri din partea lor. La 20 martie 1654, când ieşise la plimbare spre Argeş, la întoarcere ostaşii l-au oprit pe domn să mai intre în cetatea Târgovişte şi „îl ţinură în afara zidurilor trei zile, nedând voie să-i aducă nici pâine şi spunându-i să iasă din ţară sau să se călugărească" 18 . Numai după ce le-a făgăduit „bani din destul", domnul a putut reintra în cetate, hotărât să-i pedepsească pe lefegii pentru ticăloşia lor, dar gândurile sale nu s-au mai transformat în fapte căci, la 9 aprilie acelaşi an, bătrânul voievod a trecut la cele veşnice. Seimenii însă nu l-au lăsat în pace nici în mormânt, când s-au răsculat, la 1655, printre alte ticăloşii săvârşite de ei a fost şi profanarea mormântului lui Matei Basarab din biserica domnească de la Târgovişte. Abia după acest sacrilegiu, osemintele celui care a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici şi locaşuri sfinte din trecutul nostru românesc, şi-au găsit odihna în ctitoria sa de la Arnota, în judeţul Vâlcea.

16 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. VIII, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 53.

17 Dicţionar, Instituţii feudale din Ţările Române, coordonator Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Editura Lucman, Bucureşti, 1988, p. 432.

18 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor

, p. 61.

7

Întrucât Matei Basarab n-a avut urmaşi, domnia i-a revenit lui Constantin Şerban (1654-1658), fiul lui Radu Şerban (1602-1612). Această domnie nouă aduse răscoala seimenilor „ prin ajutorul cărora şi pentru îndestularea cărora fusese câştigată " 19 . Sub pretext că boierii îndeamnă pe domn să-i scoată din ţară, aceşti străini se unesc cu dorobanţii, adică cu lefegii pământeni, şi, la 27 februarie 1655, „ necinstesc pe domn cu cuvinte proaste " 20 şi ucid pe marii dregători. Între boierii căzuţi victimă urgiei seimenilor se număra şi Papa Brâncoveanu, tatăl viitorului domnitor. Seimenii au fost apoi înfrânţi, dar răscoala lor a adus grave prejudicii Ţării Româneşti, demascând conflictul adânc dintre elementele străine şi cele autohtone în viaţa politică a ţării. Tot din timpul lui Matei Basarab îşi trage rădăcinile şi un alt conflict, oarecum de altă natură, dar care avea să tulbure şi să determine în mod hotărâtor viaţa politică a Ţării Româneşti în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Este vorba de conflictul dintre partida Cantacuzinilor şi cea a Bălenilor. Acest conflict îşi trage rădăcinile, de fapt, numai în sens indirect din vremea lui Matei Basarab. Pe întreaga perioadă a domniei acestui voievod, demnitatea de postelnic ( persoana cea mai apropiată a domnitorului) a fost exercitată de către Constantin Cantacuzino, statornicie fără pereche în trecutul nostru românesc. Postelnicul Constantin Cantacuzino era nepotul lui Mihail Cantacuzino descendent din viţa bazileului Ioan al VI-lea (1347-1354). Fiul cel mare al lui Mihail Cantacuzino se numea Andronic, care, la rândul său, a avut cinci fii:

Mihail, rămas la Constantinopol; Dimitrie, plecat la Crâm, unde s-a turcit; Toma şi Gheorghe, stabiliţi în Moldova, din ultimul trăgându-se spiţa Cantacuzinilor moldoveni şi Constantin, părintele Cantacuzinilor din Muntenia. 21 Constantin Cantacuzino, postelnicul de sub Matei Basarab, a venit în Ţara Românească pe la 1632, deci în preajma urcării pe tron a voievodului şi în 1641 sau 1642 s-a căsătorit cu Elina - fiica şi moştenitoarea lui Şerban Basarab. Postelniceasca Elina, „ crescută în străinătate la şcoli cum nu erau pe atunci în părţile noastre, deprinsă cu o viaţă de civilizaţie superioară, de rânduiala cuminte a casei, înzestrată cu însuşiri alese ale inimii şi

19 N. Iorga, Viaţa şi domnia lui Constantin Vodă Brâncoveanu, în Revista de istorie, volumul 41, ( 1988 ), nr. 9, p. 877 – 894. 20 Ibidem. 21 Idem, Despre Cantacuzini, Studii istorice bazate în parte pe documente inedite din arhiva d-lui G. Gr. Cantacuzino, Bucureşti, 1942, p. LXXIII.

8

cu un simţ fin şi sigur pentru ce e frumos în faptele omeneşti, merită a ocupa locul de frunte între femeile din boierimea munteană a epocii sale ". 22 Din căsătoria lui Constantin Cantacuzino cu jupâneasa Elina s-au născut 12 copii, şase băieţi: Drăghici Spătarul; Şerban Vodă (1678-1688); Constantin Stolnicul, unul dintre cei mai erudiţi oameni ai epocii sale; Mihai Spătarul; Matei Aga şi Gheorghe Spătarul; şi 6 fete, cea de a patra, Stanca, căsătorindu-se cu Papa Brâncoveanu, avea să devină mama voievodului Constantin Brâncoveanu. Averea şi faima postelnicului Constantin Cantacuzino au provocat multe invidii, motiv pentru care sub urmaşii lui Matei Basarab el nu mai ocupă nicio dregătorie, rămânând totuşi „ personalitatea cea mai de seamă dintre boierii timpului " 23 . În urma intrigilor care s-au ţesut în jurul său, postelnicul Constantin Cantacuzino este spânzurat la Mănăstirea Snagov, în ziua de 23 decembrie 1663, din porunca domnitorului Grigore Ghica (1660- 1664). Cu acest incident începe adâncul conflict dintre partida Cantacuzinilor şi adversarii lor grupaţi în jurul Marelui Ban Gheorghe Băleanu,( mare dregător teritorial-singurul în afară de domnitor cu dreptul de a pronunţa pedeapsa capitală ) care ajunge astfel şeful unei partide însemnate în care, ca şi la Cantacuzini, legăturile de familie formează principalul element de coeziune.

Cu urcarea pe tron a lui Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672), între aceste două grupări însemnate începe lupta pentru preponderenţă în viaţa politică a ţării, luptă ce caracterizează întreaga stare a Munteniei în deceniul care a urmat. Antonie Vodă din Popeşti reprezintă triumful Cantacuzinilor, când este, în sfârşit, pedepsit Stroe Leurdeanu, principalul vinovat de moartea postelnicului. La rugămintea jupânesei Elina, pedeapsa capitală pronunţată împotriva vinovatului este comutată în călugărire la Mănăstirea Snagov. Domnia lui Grigore Ghica (1672-1673) reprezintă triumful Bălenilor, iar după perioada de compromisuri ş i echilibru - foarte nestabil însă - pe care o reprezint ă domnia lui Duca Vodă (1673-1678), partida Bălenilor este înfrântă definitiv sub domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688). 24 Domnia lui Şerban Cantacuzino nu înseamnă doar prigonirea boierilor duşmani şi triumful definitiv al partidei Cantacuzinilor, ci şi o perioadă de redresare a vieţii politice, sociale şi culturale, atât de tulburată după moartea lui Matei Basarab. Domnia lui Şerban Cantacuzino este în bună măsură preludiul epocii brâncoveneşti.

22 Ibidem,p.LX. 23 Ibidem, p. LX. 24 Ibidem, p. 5.

9

Timp de aproape zece ani, Şerban Vodă fusese „ un domn straşnic. Aprig în urmărirea boierilor duşmani, pe care-i arunca în ocnele de sare, neiertător şi nemilostiv faţă de oricine era bănuit măcar că tinde să strice liniştea pe care o dorea şi se simţea în stare el singur s-o deie ţării, temut pentru căutătura lui grozavă, pentru glasul lui de tunet, pentru fulgerătoarea iuţime a hotărârilor sale, asupra cărora nu revenea niciodată ". 25 Chiar şi în viaţa particulară Şerban era un om tot atât de hotărât. A fost, mai întâi, căsătorit cu Măria din Goleşti, fiica lui Stroe Leurdeanu, de care însă se desparte, foarte probabil şi din cauza conflictului existent între familia ginerelui şi cea a socrului. Cea de a doua soţie a lui Şerban s-a numit tot Măria şi era fiica lui Gheţea, de origine bulgar, devenit în scurtă vreme clucer. Cu cea de a doua soţie, Şerban a avut cinci copii, patru fete şi un băiat. Casandra era căsătorită din luna mai 1699 cu Dimitrie Cantemir, deci la o dată când Şerban era mort, urmaşii săi se aflau în Ardeal, iar eruditul principe moldovean încă nu obţinuse scaunul părintesc de la Iaşi; de aici şi opţiunile lui Dimitrie Cantemir în favoarea acelei grupări dintre Cantacuzini care era adversara lui Constantin Brâncoveanu. Cea de a doua fiică a lui Şerban Vodă se numea Smaranda, căsătorită cu Urdăreanu; urma al treilea copil, Gheorghe, cel destinat pentru domnie, dar care nu avea nici pe departe calităţile tatălui său. A treia fiică a lui Şerban Cantacuzino se numea Măria şi fusese căsătorită cu Constantin Bălăceanu, cel care după moartea socrului său încerca să-1 alunge pe Constantin Brâncoveanu din scaun cu ajutorul imperialilor, dar a murit în lupta de la Zărneşti din august 1690. Cea de a patra fiică a lui Şerban, Bălaşa, a devenit soţia unui străin, a baronului Vlasto, pe când familia ei se afla în exil 26 . Şerban Cantacuzino, preocupat să asigure oarecari avantaje familiei sale, a intrat în conflict cu propria sa mamă, energica postelniceasă Elina, care închidea ochii abia la 2 martie 1686, având la căpătâi pe nepotul ei de fiică, Constantin Brâncoveanu, faţă de care pare să fi avut sentimente deosebite 27 . Cu firea sa energică, Şerban Vodă a asigurat unitatea şi coeziunea, cel puţin de suprafaţă, în sânul Cantacuzinilor, neînţelegerile apărând de-abia după moartea voievodului. Pe planul politicii interne, Şerban Vodă s-a dovedit un bun gospodar, manifestând un deosebit interes pentru activitatea constructivă, remarcându-se ca un adevărat ctitor de cultură românească. De numele lui este legată tipărirea pentru prima dată a textului integral al Sfintei Scripturi, iar dintre ctitoriile sale de care a purtat grijă deosebită a fost Mănăstirea Cotroceni, ce avea să-i devină şi lăcaş de veci.

25 N. Iorga, Viaţa şi domnia lui Constantin

, p. LXXIII.

p. 27.

, 26 Dr. Alex. Popescu, Şerban Cantacuzino,în Studii şi Materiale de Istorie Medie,vol. V, Bucureşti, 1978, p. 15

27 N. Iorga, Despre Cantacuzini

10

A luat apoi o serie de măsuri pentru dezvoltarea comerţului şi a agriculturii, preocuparea aceasta reflectându-se în grija voievodului de a stabili un etalon agrimensural, adică stânjenul, care-i va purta numele 28 . Tot pentru a asigura dezvoltarea economică a ţării, Şerban Vodă a manifestat un interes deosebit pentru promovarea comerţului cu alte state în afară de Turcia 29 . De altfel, această măsură se încadra perfect în schema generală a politicii externe susţinută de către Şerban. Prin toate măsurile luate de către Şerban Cantacuzino, Ţara Românească era pregătită pentru a uşura dezvoltarea complexă de sub nepotul său. Dar cea mai dificilă moştenire pe care Şerban Vodă o lăsa urmaşului său în scaun era politica externă iniţiată de către primul Cantacuzin ajuns pe scaunul Valahiei şi frântă brusc prin moartea sa neaşteptată. Şerban Cantacuzino fusese într-adevăr mândru de obârşia sa împărătească,

pecetluindu-şi stema voievodală cu vulturul bicefal, simbolul puterii autocrate a bazileilor, la care adăuga cu slove aurite enigmaticele „Ţ.Ţ.", care puteau însemna „Ţar Ţarigradschi" - împărat al Constantinopolului, politica sa având şi un caracter balcanic, prin intenţia de a crea nişte alianţe strânse cu popoarele vecine, în vederea înlăturării domniei otomane şi a valorificării unor străvechi tradiţii de convieţuire dintre acestea 30 . Politica externă a voievodului muntean a avut şi un caracter european, vizând constituirea unui larg front antiotoman care, prin înlăturarea gravului pericol reprezentat de anexionismul turcesc, urma să lărgească perspectivele dezvoltării civilizaţiei continentului nostru 31 . Peste toate însă, politica externă dusă de Şerban Cantacuzino a avut un pronunţat caracter românesc, conjugând interesele românilor de pretutindeni şi, în acest sens, intenţiile voievodului muntean de a-şi asigura autoritatea şi asupra celorlalte două provincii româneşti,

Moldova şi Transilvania, au un sens pozitiv, hrănindu-se poate din cel mai

măreţ act al

Evului Mediu românesc, Unirea celor trei provincii româneşti sub Mihai Viteazul. Obiectivul concret al politicii externe dusă de Şerban Cantacuzino a fost permanent acela al apărării integrităţii şi înlăturarea cotropitorilor care ameninţau teritoriul Ţării Româneşti. Numai din această perspectivă, politica dusă de Şerban Vodă poate fi apreciată la justa ei valoare.

Planul mare al politicii externe dusă de Şerban Vodă începe din anul 1683. Pe la mijlocul lunii iunie a acestui an, voievodul muntean, cu armata sa de 4.000 de oameni, soseşte în tabăra otomană, urmând să participe, alături de domnul Moldovei Gheorghe Duca (1678-

28 Ibidem, p. CXXXV.

29 Dr. Alex. Popescu, Şerban Cantacuzino,

30 Ibidem, p. 160.

31 Ibidem, p. 161.

., p. 25.

11

1683) şi de o oaste transilvăneană, la asediul Vienei. Se cunoaşte faptul că Şerban a ajutat mult pe cei asediaţi, aşa cum s-a întâmplat la 6 august 1683, când, din tabăra turcească, domnitorul muntean le-a comunicat asediaţilor, gata să cedeze în faţa tirului artileriei otomane, că aceasta nu mai avea muniţii decât pentru 2-3 ore. 32 Martor direct la înfrângerea turcilor de către creştini, Şerban nu putea trece direct de partea acestora şi organizează, mai întâi, o alianţă cu moldovenii, mai ales după luna iulie 1685, când pe tronul Moldovei este ridicat Constantin Cantemir (1685-1693) cu sprijinul lui Şerban, care îi scrie domnitorului de la Iaşi . 33 În anul 1686, Constantin Cantemir, „prieten de taină" al lui Şerban, după expresia lui Dimitrie Cantemir, a trimis o delegaţie de boieri la Bucureşti pentru aderarea Moldovei la alianţa perpetuă dintre Transilvania şi Ţara Românească. 34 Aceste frumoase proiecte sunt însă anulate de succesul şi invazia imperialilor în Transilvania, după cea de a doua bătălie de la Mohaci, din septembrie 1687. Împăratul Leopold I de Habsburg îi anunţă lui Şerban declanşarea ofensivei generale împotriva turcilor programată pentru primăvara anului 1688, iar printr-un manifest cheamă popoarele creştine, cărora le garantează toate drepturile şi libertăţile, să se ridice împotriva turcilor sub comanda domnului Ţării Româneşti 35 . În schimbul participării Ţării Româneşti la alianţa antiotomană, Şerban Cantacuzino cere imperialilor garantarea independenţei ţării, libertatea religioasă, respectarea vechilor obiceiuri ale ţării şi recunoaşterea sa ca domn ereditar. De asemenea, reactualizând ideea necesităţii unităţii ţărilor române ca mijloc de dobândire şi păstrare a independenţei lor, el cere ca familia Cantacuzinilor să domnească şi în Moldova 36 . Se înţelege că imperialii nu puteau accepta toate condiţiile puse de domnul muntean. La rândul său, pentru a slăbi presiunea exercitată de către austrieci, aflaţi acum la hotarele Ţării Româneşti, Şerban Vodă trimite solii la Moscova, de unde nu poate obţine decât slabe promisiuni. Astfel, negocierile dintre Şerban Cantacuzino şi Leopold I al Austriei, începute după despresurarea Vienei la 1683, până în primăvara anului 1688 nu ajunseseră la un rezultat mulţumitor. După tărăgăneli şi chibzuieli îndelungate fuseseră aproape stabilite condiţiile închinării. Punctele asupra cărora nu se căzuse de acord, şi anume dacă tributul urmează să fie de 75.000 taleri sau numai de 50.000, cum cerea domnul muntean, ori dacă leafa celor 6.000 de

32 Ibidem, p. 132.

33 Ibidem, p. 135.

34 Ibidem, p. 137.

35 Ibidem, p. 141.

36 Ibidem, p. 142.

12

soldaţi, care trebuiau să-i fie trimişi la nevoie în ajutor, urma să fie plătită de ţară sau de împărat, nu erau esenţiale, aşa că, la 9 martie 1688, domnul şi membrii familiei sale prestează chiar jurământul înaintea solilor imperiali. Şi totuşi nu se putuse ajunge la o înţelegere doar asupra unui punct, dar acesta le zădărnicea pe toate celelalte. Acesta era aşa numita condiţie prin care Şerban declara că jurământul depus şi îndatoririle pe care se obliga să le ia vor intra în vigoare numai atunci când obştescul vrăjmaş de ajuns va fi înfrânt şi ne vom încredinţa că este într-adevăr ruşinat, încât să nu mai poată mai departe prăpădi şi pustii cu totul aceste mult asuprite ţări 37 . În mod foarte realist şi cunoscând că turcii sunt încă puternici, Şerban Cantacuzino nu voia să rişte nimic, înţelegând să se alăture imperialilor numai atunci când turcii şi tătarii ar fi fost cu totul zdrobiţi, pe când împăratul căuta să-1 atragă de partea sa tocmai în vederea atingerii acestui scop. Cu asemenea năzuinţe opuse înţelegerea era, fireşte, cu neputinţă. Austriecii trec însă la măsuri de forţă şi, la 24 august 1688, o armată imperială condusă de generalul Veterani intră pe Valea Cernei, în Ţara Românească şi, împotriva rugăminţilor domnului, înaintează până la Câmpulung. La tabăra lui Veterani ajunge, la 16 septembrie 1677, delegaţia trimisă de Şerban Vodă şi formată din Constantin Brâncoveanu, Constantin aga Bălăceanu şi Mihai Spătarul. În schimbul promisiunii de a da în fiecare lună provizii pentru 12 regimente plus 4.000 de taleri, precum şi al obligaţiei de a trimite neîntârziat o delegaţie la Viena pentru a trata închinarea ţării, imperialii trec prin pasul Bran la Braşov. 38 În faţa acestor presiuni, Şerban se hotărăşte pentru pasul decisiv şi trimite o delegaţie la Viena. Din această mare solie făceau parte membrii familiei Cantacuzino şi anume: Iordache, fratele domnitorului; apoi, fiul lui, Drăghici, Şerban, fiul lui Pârvu Cantacuzino şi Constantin Bălăceanu, ginerele voievodului, fire curajoasă, duşman neîmpăcat al turcilor şi adept convins al alianţei cu imperialii. Când ajunge solia în Ardeal, generalul Veterani constată că împuternicirea care li se dăduse solilor ca să închine ţara nu era suficientă, fiind vorba de insistenţa cu care românii ţineau la acea condiţie, şi Veterani opreşte delegaţia. Mijlocitor între Şerban şi Veterani este Constantin Brâncoveanu, după care solia îşi continuă drumul spre Viena. În aceste momente intervine, la 29 octombrie 1688, moartea subită a voievodului muntean. 39

37 Constantin Giurescu şi N. Dobrescu, Documente privitoare la Constantin Brâncoveanu, EdituraEx Libris,

Bucureşti, 1997, p. I.

38 Ibidem, p. II.

39 Gh. Brancovici, Cronica românească, ediţie îngrijită de Damaschin Mioc şi Marieta Adam-Chiper, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, p. 111.

13

Deceniul domniei lui Şerban Cantacuzino a însemnat pentru Ţara Românească o perioadă de prosperitate economică şi culturală, de dezvoltare a agriculturii - ramura de bază a economiei - şi a comerţului, de reorganizare a armatei, de angajare diplomatică la nivel european şi, nu în ultimul rând, de concentrare a tuturor forţelor interne ale ţării într-un singur front pentru apărarea neatârnării. Acest deceniu formează în bună măsură o unitate strânsă cu epoca brâncovenească, dar, deşi există multe puncte comune între cei doi domnitori, unchiul şi nepotul, există, totuşi, tot atât de multe note distincte, care asigură originalitatea personalităţii complexe a fiecăruia dintre cei doi mari voievozi ai trecutului nostru românesc.

BIBLIOGRAFIE

1. Brancovici, Gh., Cronica românească, ediţie îngrijită de Damaschin Mioc şi Marieta Adam-Chiper, Editura Minerva, Bucureşti, 1997.

2. Cantemir, Demetriu, Istoria Imperiului Otoman, creşterea şi descreşterea lui, tradusă de Dr. Ion Hodosiu, Bucureşti, 1876.

3. Decei, Aurel, Istoria Imperiului Otoman, Editura ALL, Bucureşti, 2005, p. 228.

4. Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, vol. VIII, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992.

5. Idem, N. Dobrescu, Documente privitoare la Constantin Brâncoveanu, Editura Ex Libris, Bucureşti, 1997.

6. Greceanu, Radu, Istoria Domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod ( 1688 – 1714 ), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989.

7. Hurdubetiu, Ion, Istoria Suediei, Bucureşti, 1985.

8. Iorga, N., Viaţa şi domnia lui Constantin Vodă Brâncoveanu, în Revista de istorie, volumul 41, ( 1988 ), nr. 9.

9. Idem, Despre Cantacuzini, Studii istorice bazate în parte pe documente inedite din arhiva d-lui G. Gr. Cantacuzino, Bucureşti, 1942.

10. Madaule, J., Istoria Franţei, vol. II, traducere din limba franceză de Eugen Rusu, Editura Concordia, Bucureşti, 2003.

11. Mehmet Ali Ekrem, Civilizaţia turcă, traducere de A. Oţetea, Editura Pedagogică, Bucureşti, 1981.

14

12.

Moga, Ioan, Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a Ţărilor Române la sfârşitul secolului al XV-lea, Editura Eikon, Cluj - Napoca, 1999.

13. Mustafa Ali Mehmed, Un episod din istoria turcilor, în Revista istorică, XXXII, nr. 1-3, 1978.

14. Stoicescu, N., Matei Basarab, Editura Universităţii, Bucureşti, 2006.

15. Popescu, Dr. Alex., Şerban Cantacuzino,în Studii şi Materiale de Istorie Medie,vol. V, Bucureşti, 1978.

16. Zaboroschi, Virgil, Politica externă a celor trei principate: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova de la asediul Vienei (1683), până la moartea lui Şerban Cantacuzino şi suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu 1688, Editura Meridiane, Bucureşti, 2005.

17. * * * Dicţionar, Instituţii feudale din Ţările Române, coordonator Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Editura Lucman, Bucureşti, 1988.

15