O tara de cartier

Andrei Plesu,
Pe vremea cind ne straduiam sa obtinem integrarea in Uniunea Europeana, in toate celelalte tari candidate aveau
loc intense dezbateri publice despre benficiile si riscurile integrarii, despre ,,europenitate" in genere, despre
balansul complicat dintre suveranitate nationala si destin comunitar. Inca de pe atunci, existau pro-europeni
radicali, eurosceptici si anti-europeni.
Au prevalat adeptii integrarii, dar politicienii si opinia publica au avut multe de invatat de pe urma schimbului
de idei, a disputelor vii anterioare deciziei finale.
In Romania, n-am avut parte de asa ceva. Toata lumea (cu neglijabile exceptii, formulate in tonul unui
nationalism primar) era de acord ca "integrarea" e un lucru bun. O sa traim mai bine, o sa calatorim fara vize, o
sa fim de partea Vestului, dupa o lunga indigestie estica... Si guvernul si opozitia si cetatenii mergeau, fara abuz
de reflectie, spre aceeasi tinta. Ce era de dezbatut Pina si pe parcursul negocierilor cu expertii europeni (in
vederea indeplinirii anumitor criterii de aderare), partea romaneasca pare sa se fi comportat cu o tonica
nonsalanta. Prin 1998, ministrul de Externe al Austriei, dl. Wolfgang Schussel, imi povestea, amuzat, ca toti
partenerii occidentali fusesera, la inceput, entuziasmati de disponibilitatea prompta a romanilor. Dinaintea
oricarei ,,stachete" administrative, reactionau cu maxima cooperativitate. Acceptau "figurile impuse" ca pe niste
"figuri libere", dadeau asigurari credibile despre capacitatile tarii de a raspunde oricarei exigente comunitare.
Ceilalti candidati erau mai ezitanti, mai rezervati, cintarind, de la caz la caz, posibilitatile reale ale tarilor lor de
a raspunde adecvat "cerintelor" UE: "Asta putem, asta nu, asta da, dar pe termen mai lung etc". Fata de ei, noi
aveam aerul unei natiuni care stie ce vrea, care isi urmeaza, fara fasoane, obiectivul. "Evident, ne vom realiza
toate indatoririle, vom respecta, cu calendarul in mina, toate conditiile implicate de aderare, vom face totul...".
Abia intr-o etapa urmatoare - imi spunea dl. Schussel - ne-am dat cu totii seama ca romanii erau atit de
cooperanti, pur si simplu pentru ca nu aveau de gind sa ia prea in serios criteriile tehnice de absorbtie in
comunitatea europeana. Tratau, cu alte cuvinte, negocierile, ca pe un joc mai curind formal, care trebuie transat
rapid, cu privirea fixata pe etapa urmatoare.
Spun toate astea, pentru ca atmosfera de superficialitate provinciala, de hirjoana derizorie, intretinuta de
politicieni si de presa, continua si astazi. Exista o unanima inclinatie de a transfera dezbaterea publica dinspre
problematica esentiala a momentului, a politicii continentale si planetare, a actualitatii reale, a nevoilor nationale
acute, inspre subiecte de scandal, imbrinceala de partid, rafuiala privata. Ni se serveste mereu, cu buna stiinta,
sau pe baza de inconstienta, un meniu deopotriva searbad si toxic, in vreme ce intrebari vitale, teme cu adevarat
arzatoare, ramin in suspensie.
Ne miscam, zglobiu sau patetic, intre ulita, bacanie si bodega. Suntem o tara de cartier, in care se traieste
din birfa, zvon, calomnie si bancuri deocheate.
Nu mai facem deosebirea intre important si accesoriu, intre gravitate si anecdota, intre persoane si
institutii, intre interes national si partizanat de gasca. Ne-am ,,privatizat" pina intr-atit, incit am pierdut orice
instinct colectiv de conservare.

De citeva saptamini, toate ziarele si toate canalele de televiziune ne livreaza informatii (tot mai rasuflate) si talkshow-uri (tot mai previzibile), despre vreo doua subiecte: Mircea (respectiv Traian) Basescu si, abundent, Dan
Voiculescu. Macar in primul caz e vorba de o afacere legata de presedintele tarii (chiar daca a reproduce, pina la
vertij, cele citeva inregistrari "cutremuratoare" din "arhivele" familiei Anghel e fastidios si, pina la urma, contraproductiv).
Dar de ce se vorbeste atit de Dan Voiculescun Personajul e din cale-afara de bogat, dar nu din cale-afara de
interesant.
Stim ca Inalta Curte de Casatie si Justitie l-a confirmat drept colaborator al fostei securitati (dar, slava
Domnului, nu e un caz unic), stim ca de sase ani reuseste, prin felurite tertipuri, sa-si amine procesele, declarind
mereu ca vrea sa le vada incheiate, stim ca nu-l poate suferi pe Traian Basescu. Ei sin Nu tin minte nici o vorba
memorabila rostita de dl. "profesor" ( !), in afara de cele repetate la nesfirsit, in declaratii de presa reiterate
isteric, pe toate canalele: "nu sunt oligarh, sunt pensionar", "a fi oligarh e o calificare pozitiva", "beneficiarul
real al unei afaceri e cel din spate, iar eu sunt mereu in fata" s.a.m.d. Omul ilustreaza, e drept, cu un inexplicabil
panas, o categorie destul de larga de imbogatiti (pre-si post)-revolutionari, stapin pe un comando TV de
menestreli, vesnic indragostiti de ideile, indispozitiile si farmecul sau pecuniar. Ici-acolo se simt fitilele sale
politice, supradimensionate cred, in raport cu eficienta lor reala. Asta e tot. Si atunci de ce ii dam atita
importanta De ce nu lasam aventura lui juridica sa se desfasoare asa cum se desfasoara oricare altaa Iar daca e
nevinovat, de ce face de atitia ani, imposibilul, pentru a evita o sentintap
N-avem subiecten Propun pe loc citeva: distrugerea sistematica (si discreta) a patrimoniului national, prin
demolarea, sau abandonarea unor exceptionale cladiri din orasele tarii (vezi seria avertismentelor dramatice din
publicistica lui Andrei Pippidi), disparitia meseriilor traditionale, decimarea padurilor autohtone,
calitatea mai mult decit indoielnica a manualelor scolare (de curind, mi-au cazut in mina, incredibile
versiuni ale manualelor de religie), binefacerile, dar si capcanele internetului ca ,,instrument de cultura"
si socializare, deriva galopanta a limbii romane si cite si mai cite. Toate - mult mai interesante decit ceea ce
ni se ofera zilnic drept "breaking news". Si toate tinute in umbra, pentru ca nu slujesc agenda unei tari de cartier,
cum nu ne sfiim sa fim, oricit de mari ar fi costurile.