Note ale lui Lynch despre Lynch

sau

Extrase din “Cum sa prinzi pestele cel mare”

1. Numesc acea depresie si acea furie Sufocantul costum cauciucat de clovn al

negativismului. Este sufocant, iar cauciucul duhneşte. Dar, odată ce te apuci de
meditaţie şi introspecţie, se dizolvă treptat. Realizezi cât de urât miroase doar
atunci când începe să dispară.
2. Trebuie să ai limpezime (fără furie, depresie, mâhnire) pentru a putea crea.
Trebuie să poţi fi în stare să prinzi idei.

3. Am pornit în viaţă exact ca o persoană obişnuită, petrecându-mi copilăria în nord-

vest. Tatăl meu era cercetător ştiinţific în cadrul Departamentului Agriculturii,
unde se ocupa de studiul copacilor. Petreceam, aşadar, mult timp în pădure. Iar
pentru un copil pădurea este magică. Am trăit în ceea ce lumea numeşte târguşor.
Universul meu nu depăşea dimensiunile unui cvartal sau două dintr-un mare oraş.
Absolut totul se întâmpla în acel spaţiu. Mie, mi se părea totul imens şi magic.
(...) Îmi plăcea să pictez şi să desenez.

4. În liceu am citit cartea Spiritul artei, scrisă de Robert Henri.

Ideea trebuie să fie suficient de bună pentru a te motiva deoarece,
tot ceea ce urmează de aici încolo, este o simplă succesiune de acţiuni şi reacţiuni;
un proces întotdeauna întâi constructiv iar apoi distructiv.

5. Voi face o pictură în mişcare. Am construit un ecran sculptat – cam 2 metri pe 2

metri şi jumătate – şi, pe el, am proiectat un film de animaţie stop-cadru destul de
rudimentar. Numele lui era Six Figures Getting Sick. Toată chestia asta mă costase
o avere – 200 de dolari. Dar un student mai mare mi-a admirat ecranul şi m-a
angajat să-i fac unul pentru casa sa. Şi asa s-a declanşat totul. După aceea, mi s-a
deschis uşă după uşă. Apoi, încetul cu încetul, în salturi, m-am îndragostit de acest
mediu.

6. Să ţtii că Natura nu este altceva decât un teatru magic, Că grandioasa Mamă este
magicianul-şef Şi că toată lumea este populată de multele Ei părţi. UPANIŞADE

7. Ce atmosferă agică poate fi când mergi la teatru şi se sting luminile! Se lasă o

tăcere adâncă şi cortina începe să se ridice. Poate că e roşie. Şi pătrunzi în altă
lume.

8. Cinematografia este un limbaj. Poate spune tot felul de lucruri – lucruri mari,
abstracte. Asta iuvesc eu la ea. Cuvintele nu-mi sunt întotdeauna la indemână.

9. Cinematografia este prorpiul ei limbaj.

10. Când prind o idee pentru un film, mă îndrăgostesc de felul în care poate fi
exprimată prin intermediul peliculei.

1
11. Îmi place o poveste care conţine elemente abstracte.

12. Un film ar trebui să vorbească de la sine. E absurd ca cineastul să explice în cuv

ceea ce vrea să spună filmul. Lumea din film este una creată şi uneori oamenii
adoră să pătrundă în ea. Unii sunt de părere că este extrem de important şi de
necesar să menţii intactă lumea pe care o creezi, să nu spui anumite lucruri ce ar
putea ditruge experienţa trăită de privitor.

13. Nu ai nevoie de nimic exterior muncii. Au fost scrise o mulţime de cîrţi

importante, ai căror autori sunt de multă vreme morţi şi nu mai pot fi readuşi la
viaţă. Sar ai cărţile lor, iar ele te pot ajuta să visezi şi să gândeşti.

14. Cinematografia se aseamănă foarte mult cu muzica. Poate fi în totalitate abstractă,

dar oamenii au tendinţa să îi dea un sens intelectua, să o transforme în cuvinte.

15. CERCUL: Îmi place zicala: „Lumea este aşa cum eşti tu.” Şi cred că şi filmele
sunt exact aşa cum eşti. Fiecare vizionare este diferită. (...) Există un cerc care
porneşte dinspre public înspre film şi înapoi. Fiecare vede, gândeşte, simte;
fiecare inventează alte sensuri. Şi probabil, se îndrăgosteşte de altceva decât mine.

16. Este necesar ca, pur şi simplu, să pui pe peliculă lucrurile de care te-ai îndrăgostit
fără să ştii (n.p. sau să te gândeşti) niciodată care vor fi consecinţele.

17. O idee este un gând. Este un gând care ascunde mult mai multe decât crezi atunci
când apare.

18. Filmul, vine pe bucăţi. Primul fragment e ca Piatra din Rosetta. E piesa de puzzle
care duce la celelalte. Ex. În Blue Velvet ea a fost reprezentată de buzele roţii,
gazonul verde şi cântecul lui Bobbz Vinton. Apoi a venit ideea unei urechi lipite
de un câmp, Si asta a fost tot. Trebuie să te îndrăgosteşti de prima idee, de acea
unică piesă minusculă de puzzle. Şi, odată ce ai prins-o, cu timpul, îţi vor veni
şi restul.

19. Prin meditaţie , se realizează neţărmuritul. Ceea ce este neţărmurit aduce fericire.
Nu există fericire în micime. UPANIŞADE

20. Peştii mici înoată la suprafaţă, dar cei mari, la adâncime. Dacă poţi mări bazinul
în care pescuieşti – conştiinţa ta – ai şanse de a prinde peşti mai mari.

21. Transformă viaţa într-un joc fantastic.

22. Pentru mine, fiecare film, fiecare proiect este un experiment. Cum traduci o idee?
Cum o traduci în aşa fel încât să se transforme din idee în film sau în scaun?

23. Am venit în Los Angeles din Philadelphia, unde am trăit timp de 5 ani, mergând
la Şcoala de Arte. Philadelphia este cunoscut drept Oraşul Iubirii Frăţeşti, dar cât
timp am stat acolo a fost un adevărat iad. În oraşul acela nu există prea multă
dragoste. (...) Iubesc Los Angeles-ul. Fiecare secţiune din Los Angeles are

2
 atmosfera sa. Vârsta de Aur a cinematografiei se menţine încă în viaţă în acest
oraş. Iar lumina inspiră şi conferă energii. Chiar şi cu ceaţa şi fumul de aici, e
ceva în această lumină, ceva nonviolent, ceva puternic şi fin. Mă umple de
sentimentul că totul ar fi posibil. Lumina este cea care i-a atras pe toţi în Los
Angeles, ca să facă film în perioada timpurie a cinematografiei.

24. Eraserhead este cel mai spiritual film al meu. Se dezvolta într-un anumit fel şi nu
ştiam exact ce însemna. Căutam o cheie pentru a descuia înţelesul secvenţelor. Nu
ştiam cum să le unesc. Era ca un fel de luptă. Aşa că, am luat Biblia şi am început
să o citesc. Şi, într-o zi, am dat peste o propozitie. Am închis Biblia, pentru că era
exact ceea ce îmi trebuia, exact ceea ce căutam. Apoi am văzut întreg ansamblul,
ca un tot unitar. Iar imaginea vizualizată s-a transpus în practică în proporţie de
100%. Nu cred că voi spune cuiva care este acea propoziţie.

25. Acum 50 de ani, oamenii spuneau „Totul se mişcă rapid”. Acum 20 de ani, ei încă
spuneau „Totul se mişcă rapid”. Aparent, întotdeauna se întâmplă aşa. Iar în
prezent, se pare că este mai rău ca înainte. (...) Cînd m-am ocupat de Eraserhead,
filmările durând cinci ani, am crezut că sunt mort. Aveam impresia că lumea va fi
foarte diferită în momentul în care voi termina filmul. Nu mai ascultam muzică,
iar la tv oricum nu mă uitam niciodată. Nu voiam să aud veşti despre ceea ce se
întâmpla în jurul meu pentru că, auzindu-le, simţeam că îmi voi da obştescul
sfârşit. Odată, chiar m-am gândit să construiesc o miniatură a personajului Henry,
cam de 24 de centimetri înălţime, şi un platou mic din carton, ca să termin filmul
cu ajutorul animaţiei stop-cadru. (...) Jack Nance, actorul care l-a interpretat pe
Henry, m-a aşteptat trei ani, menţinândul pe Henry în viaţă înăuntrul său.

26. Le observam feţele (ale yoghinilor). Şi nu erau feţele unor oameni care pierdeau
timpul. Erau ale unor inşi aflaţi în posesia unui lucru pe care mi+l doream şi
despre care nu ştiam că ar exista. Mă aflam sub influenţa unei forţe de atracţie. Se
făcea simţită prezenţa puterii şi a demnităţii – şi lipsa fricii.

27. Meditaţia într-un restaurant fără pretenţii îţi conferă un aumit grad de securitate.
Îţi poţi bea cafeaua sau shake-ul. Lăsându-ţi mintea să rătăcească prin zone
ciudate şi întunecate, dar numai pentru a se întoarce întotdeauna la siguranţa
oferită de local.

28. Banda desenată The Angriest Dog in the World a apărut în perioada în care lucram
la Eraserhead. Am desenat un căţeluş. Părea furios. Am început să-l privesc lung,
să mă gândesc la el şi m-am întrebat de ce era furios. Apoi am făcut o bandă
desenată alcătuită din patru cadre în care câinele apărea în aceeaşi poziţie – trei
cadre îl reprezentau în timpul zilei, iar unul, noaptea. Astfel, era sugerată trecerea
timpului, dar câinele rămânea nemişcat. Şi mi-a venit ideea că mediul
înconjurător i-ar cauza furia – ceea ce se întâmpla în jurul său. Auzea tot felul de
lucruri petrecându-se în casă sau de partea cealalaltă a gardului. Ori vremea putea
să fie de vină. Pînă la urmă am optat pentru sunetele venite dinspre casă. Mi s-a
părut un concept interesant. Aveam nevoie de 2 baloane de dialog în afara casei.

3
 Şi poate că ceea ce urma să fie scris în acele baloane avea să stârnească vreun
hohot de râs.

29. În timp ce lucram la The Elephant Man, am auzit la radio piesa Adagio pentru
coarde a lui Samuel Barber. M-am îndrgostit imediat de ea. Muzica trebuie să se
alăture imaginii şi să o îmbunătăţească. Prin mariajul delor două, ajungi s-o simţi
– totul vibrează.

30. Viaţa este plină de abstracţii şi singurul mod prin care putem înţelege ceva este
prin inuiţie.

31. Starea transcendentală (ca atunci când eşti încă treaz dar ai senzaţia unei căderi şi
intri într-o stare de beatitudine) mi-o imaginez ca o cameră rotundă cu perdele
roşii, galbene şi albastre. Perdelele sunt trei stări de luciditate: trezirea, somnul şi
visarea. Între ele, poţi vedea albul Absolutului – pura şi superba luciditate. Poţi
transcede în acea îngustă fâşie de alb. Apoi treci în următoarea stare de luciditate.
Camera albă este, de fapt, în jrul tău în orice moment, chiar dacă perdelele o
acoperă aproape în întregime astfel că e aici, acolo şi peste tot. Şi uneori fără să
ştie cînd sau cum, oamenii transcend.

32. Iubesc logica visurilor; pur şi simplu, ador modul în care se desfăşoară.

33. Pe Angelo Badalamenti l-am cunoscut pe când lucram la Blue Velvet şi de atunci a
compus muzica pentru toate filemle mele. Îmi e ca un frate. Noi doi lucrăm astfel:
mă aşez lângă el, pe băncuţa pianului. Eu vorbesc iar Angelo cântă. Cântă ceea ce
povestesc.

34. Muzica îţi spune dacă lucrurile merg bine – de ex. Dacă viteza de desfăşurare
acţiunii e bună, iar iluminarea, corectă. Este un instrument suplimentar, care te
asigură că urmezi ideea originală, că nu te abaţi de la ea.

35. La casting, îmi place să discut cu actorii şi să-i privesc în timp ce vorbesc. La
Blue Velvet am lucrat cu un director de casting, Johanna Raz. Şi îl luasem în
considerare pe Dennis Hopper. Dar toată lumea a zis: „Nu, nu; nu poţi lucra cu
Dennis. Nu e într-o stare prea bună şi n-o să ai decît belele.”Într-o zi, a sunat
Dennis şi a spus: „Trebuie să îl joc pe Frank, pentru că eu sunt Frank.”

36. Există unii actori la care mă tot întorc – Kyle MacLaughling, de exemplu. Îmi
place de Kyle, poate e un fel de alter ego.

37. Pentru mine „mai mult vânt” înseamnă „mai mult mister”.

38. Când oamenilor le este frică, nu vor să meargă la muncă. Mulţi dintre
contemporanii noştri trăiesc cu acest sentiment. Apoi frica se transformă în furie
care se revarsă asupra şefului şi asupra muncii. Iar apoi se transformă în ură.

39. Forma care întrupează ceea ce a apărut în conştiinţă – aceea trebuie

menţinută.

4
40. Toţi oglindim lumea în care trăim. Chiar dacă faci un film de epocă, el va reflecta
timpurile în care trăieşti.

41. Însuşirile nagative sunt precum întunericul. Deci ce e întunericul? Priveşti în

beznă şi vezi că de fapt, nu este nimic: el reprezintă absenţa unui lucru. Aprinzi
lumina şi întunericul a dispărut. Ce lumină te poate scăpa de însuşirile negative?
Lumina conştiinţei pure, a eului propriu – lumina armoniei. Nu te lupta cu
întunericul. Nici măcar nu-ţi face probleme din cauza lui. Aprinde lumina.

42. Pe vremea când lucram cu Barry Gifford la scenariul pentru Lost Highway, eram
oarecum obsedat de procesul lui O.J.Simpson. Ceea ce m-a intrigat la Simpson a
fost că putea să râdă şi să zâmbească. De la tribunal, era în stare să meargă direct
la golf, în aparenţă fără să-şi bată prea mult capul cu ceea ce i se întâmpla. Mă
întrebam cum e posibil ca o persoană care a săvârşit o asemenea nelegiuire să
poată trăi în continuare. Împreună cu Barry am făsit un termen psihologic
excelent – „fugă psihogenică” – ce descrie funcţionarea unei minţi care îşi joacă
singură feste pentru a evita o grozăvie. Aşa că, într-un fel, Lost Highway vorbeşte
despre asta. Dar şi despre faptul că nimic nu poate rămâne ascuns pe vecie.

43. Când şi se impun nişte limite vii cu idei foarte foarte creative.

44. Sentimentul de apartenenţă este un punct critic în cinematografie deoarece vrei să

treci în altă lume. Fiecare poveste are lumea sa, impactul său, atmosfera sa. Aşa că
încerci să pui la un loc aceste elemente – aceste mici detalii – pentru a crea
sentimentul de apartenenţă la respectiva lume. El are mare legătură cu lumina şi
sunetul. Sunetele care pătrund într-o cameră pot crea acolo o lume plină de
viaţă. În timp ce multe platouri de filmare sunt bune pentru cadre largi, în mintea
mea, ele ar fi bune şi pentru cadre restrânse, care să scoată în evidenţă mici
detalii. Poate că nici nu le vei vedea pe toate, dar trebuie şă simţi cimba că sunt
acolo, că ţi se prezintă un loc real, dintr-o lume reală.

45. Când vezi o clădire deteriorată sau un pod ruginit, vezi natura şi omul
lucrând împreună. Permiţându-i să se învechească devine o operă creată de om
şi completată de natură – între cele două părţi relaţia fiind organică.

46. Nu sunt neapărat atras de corpurile în putrefacţie, dar ele au texturi fabuloase. Aţi
văzut vreodată un animăluţ putrezi? Ador să mă uit la chestii de genul acesta, la
fel de mult cum ador să privesc de aproape scoarţa unui copac, un gândăcel,
cafeaua dintr-o cană sau o bucată de plăcintă. Te apropii şi texturile sunt
minunate.

47. ideea rămasă doar în creier, intră într-un proces de degradare. Iar după o vreme
dispare. N-ai pus-o în practică – e generatoare doar de dureri de cap.

48. Să stai în faţa unui foc e mirobolant. E magic. Aceeaşi impresie o am şi despre
electricitate. Şi despre fum. Şi despre luminile care pâlpâie.

49. Ador să văd oamenii apărând din întuneric.

5
50. Nu eu am scris The Straight Story. A fost un fel de abatere din partea mea,
deoarece este un film complet liniar. Dar m-am îndrăgostit de emoţiile din
scenariu. Harry Dean Stanton, e un mare actor. Şi e un om inocent. Toată lumea îl
iubeşte pentru că reuşeşte să fie el însuşi. Nu este prefăcut. E incredibil de natural.
Şi e incredibil de amuzant.

51. Sunt un mare admirator al lui Billy Wilder. Îmi plac mai ales două dintre filmele
sale, pentru că reuşesc să creeze o lume proprie: Sunset Boulevard şi The
Apartment. Apoi mai este şi Fellini, care mî inspiră enorm. Mă dau în vânt după
La Strada şi 8 ½ . Îl ador pe Hitchcock. Filmul Rear Window mă înnebuneşte. De
asemenea ămi plac Orson Welles, Jean Renoir, Charlie Chaplin, Buster Keaton,
W.C. Fields, Kubrick.

52. Suntem ca păianjenul. Ne ţesem viaţa şi apoi ne deplasăm de-a lungul aţelor.
Sutem ca visătorul care visează şi apoi trăieşte în vis. Ăsta-i un adevăr valabil
pentru întregul univers. UPANIŞADE (antet la Inland Empire)

53. Când am început, nu exista nici un Inland Empire, nu era nimic. Pur şi simplu am
dat peste Laura Dern pe stradă, descoperind că-mi devenise vecină. Nu o mai
văzusem de tare multă vreme. Ea mi-a spus: „David, trebuie să lucrăm din nou
împreună.” Aşa că am răspuns: „Sigur că da. Poate o s-o facem sub forma unui
experiment pe Internet.” Am scris un monolog de 14 pagini interpretabil în
aproximativ 70 de minute, iar Laura l-a memorat integral .