Aprecieri critice Marin Sorescu

Poezii

Sonete

."
(Mihaela Andreescu - Marin Sorescu. Instantaneu critic,
Editura Albatros, Bucuresti, 1983)

(Ion Apetroaie - Marin Sorescu si jocul poeziei, in Literatura si reflexivitate, Editura Universitatii Alexandru
loan Cuza", lasi, 1996)
As dori sa redeschid dosarul corbului scrie [Marin Sorescu] in poezia Nevermore si care o reia pe aceea
cunoscuta a lui Poe. intreaga poezie a lui Marin Sorescu, de la parodiile din Singur printre poeti la prozele
din La Lilieci, redeschide dosarul poeziei moderne al carei initiator a fost autorul Corbului. Punctul ei de
plecare il constituie o problematica devenita clasica, prin pana mai ales a lui T. Arghezi si Al. Philippide. Cu
cel dintai, Sorescu are profunde legaturi, nebagate in seama de critica. in parabolele lirice de felul Prapastiei
(din Tineretea lui Don Quijote) si al altora, se reia tema (in)comunicarii cu absolutul, dar nu in forma
dramatica argheziana, ci intr-o maniera comica () Simetrie din Tusiti poate fi raportata la intre doua nopti. Un
intreg fond modern devine perceptibil aici, desi maniera e originala. Intertextualitatea soresciana e o relatie
lucida cu traditia moderna. Poetul si-a creat o formula proprie, usor de recunoscut si de imitat. [] Aproape
fara exceptie, si de la inceput, comentatorii s-au referit la realismul poeziei lui Sorescu, in care cotidianul
si-ar gasi imediat locul, impreuna cu banalitatea, prozaismul si derizoriul existentei curente. Dar daca
zgariem cu unghia stratul de deasupra imaginilor, observam ca realitatea aceasta familiara e un simplu
decor de carton, montat grijuliu pe o scena de teatru, pe care se desfasoara un spectacol de mult cunoscut,
cu personaje mitice, ale caror replici suna de mii de ani in urechile culturii europene. Nu intamplator a
debutat poetul cu parodii. in culegerile urmatoare, el va trata in stil burlesc si familiar mituri, personaje
legendare si, in general, teme mari consacrate de traditia literara. Pe scena lirica este o mare inghesuiala de
personalitati: Destinul, Moartea, Leda, Shakespeare, Soarele, Don Juan, Adam, Eva, Troia, Mesterul Manole,
Laocoon, Atlantida, Eminescu, Wilhelm Teii si altele, puzderie. Originalitatea incepe de la felul poetului de a
vorbi despre ele: sunt trase de mustati, li se arata limba (sau li se cere s-o scoata pe a lor), li se dau
bobarnace, sunt ironizate, dezbracate in pielea goala sau puse sa-si schimbe hainele intre ele. Marile teme
sunt inviorate si facute simpatice, printr-o buna doza de umor, caci poetul nu economiseste calambururile,
poantele sau asociatiile insolite. Teme care speriau inainte pe eruditi se afla acum la indemana oricui. Dar
spontaneitatea abordarii implica o retorica lucida: depoetizarea nu este o renuntare la poetic, ci la un mod
de a-l concepe. Poetica este la Sorescu tocmai oralitatea aceasta ingrijita a discursului, din care nu lipsesc
vorbele de duh si intorsaturile hazlii de fraza. intre experienta lui Queneau si Prevert, intre poezia vorbita (si
nu scrisa, cum e aceea modernista) si destuparea tuturor izvoarelor de inventivitate ludica incape intreg
postmodernismul sorescian. Aceste parabole, vesele sau alarmate, sunt in fond pline de seriozitate lirica.
Exista, desigur, o anumita evolutie. in Poemele din 1965 naivitatea, prefacuta, are inca seninatate: poetul e
receptiv la frumusetea lunii sau la sfintenia ei, dupa cum e la splendorile jocului. [] Un copil sugubat descinde
printre adulti, se uita imprejur si spune ce vede. Treptat, tonul devine mai grav. Poeziile contin tot mai des un
fior de anxietate. Porii lirici se deschid enorm pentru neliniste, teama si moarte."
(Nicolae Manolescu - Despre poezie, Editura Cartea
Romaneasca, Bucuresti, 1987)
"Tipic este [] succesul imediat la cititor al unei asemenea poezii. El se considera invrednicit sa fie partas nu la
o poezie oarecare, ci la o poezie de cunoastere, care, desi se executa intr-un sistem de reprezentari vizuale,
cu mijloace, obiecte, intamplari si idei ce sunt familiare, simti ca e patrunzatoare si condusa iscusit.
Nu poate sa nu-ti placa la acest prestidigitator nobilitatea, dexteritatea cu care, in vazul tuturor, facand zeci
de semne complice, dand cu tifla in dreapta si in stanga, demonteaza masinaria complicata a unor idei ce
timoreaza. Si, mai ales, te vei lasa captat de felul ingenios in care conduce reprezentatia spre final pentru ca
presimti ca acolo se afla, mai totdeauna, o concluzie nastrusnica, poanta care te atrage pentru placerea ei
fulgeratoare.
Tocmai incatusarea nestiuta a cititorului in acest mecanism care impinge nepregetat spre poanta si,
consecutiv, adulmecarea acesteia, satisfactia pe care ti-o da, ca orice schimbare, schimbarea de unghi din
final, transferul de la comun la altceva (chiar cand nu sesizezi simbolul profund) determina marea audienta a

acestui fel de poezie."

(Eugen Negriei - Introducere in poezia contemporana., Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985)
Sorescu reprezinta cazul paradoxal al unui poet care pare subiectiv, liric, chiar analitic, dar nu e. El e un
poet perfect obiectiv, la care obiectul, natura, epicul, pretextul exterior sunt inlocuite cu reflectia si emotia
solidificata, cu un peisaj de stalactite si stalagmite ale spiritului propriu. A figura situatii, a inscena
sentimente, a pune in ecuatie stari de spirit reprezinta () indeletnicirea preferata a poetului, care, inainte de
a se descoperi dramaturg, s-a dovedit un neobosit regizor de idei pe cont propriu. S-a spus despre poemele
acestea ca sunt mai aproape de parabola si fabula, ceea ce intr-o oarecare masura este adevarat: ele
semnifica si semnalizeaza, din ele se prelungesc impulsuri spre a se intalni intr-un punct situat in afara lor.
Tehnica lor nu este insa a naratiunii cu talc, ci a pantomimei cu talc, a teatrului mut si mai ales a filmului de
animatie. De aici vine lirismul lor scheletic, de aici obiectivitatea, iesirea din sinele particular si situarea intrun sine esential, inflexibil si poruncitor. Aceasta modalitate de filosofare in imagini () isi cauta punctul de
plecare in lucruri, in obiecte si relatii reale, dar si in produsele si asocierile imaginatiei, hranita nu o data cu
resursele visului. Rapiditatea, cursul accelerat si abreviat al desfasurarii, compozitia neasteptata a
incarcaturii explozive contribuie intr-o masura hotaratoare sa asigure secventelor acestora efectul de
surpriza, de soc."
(Cornel Regman - .Sorescu I si Sorescu II", Prefata la Marin Sorescu, Poeme, Editura Albatros, Bucuresti,
1976) (G. D.)