Sunteți pe pagina 1din 10

Conceptia Sfantului Ioan Gura de Aur despre dragoste

Izvorul si coroana virtutilor

1. Iubirea este semnul deosebitor al crestinului. Cea mai insemnata particularitate a moralei crestine
este dragostea. Ea este regula crestinismului desavarsit, definitia cea mai exacta a lui, implinirea intregii
legi, "Legea si Proorocii". Ea face pe omul adevarat si arata pe ucenicul lui Hristos. E radacina si coroana
tuturor virtutilor, conditionandu-Ie, dandu-le consistenta si valoare. E un izvor care devine fluviu prin
roadele sale. Cele cinci fecioare neintelepte fusesera impodobite cu toate virtutile, inclusiv fecioria, cea
mai stralucitoare dintre ele; dar neavand in candela untdelemnul faptelor iubirii, au fost lasate afara de
imparatie.

2. Iubirea, cea mai mare minune. Fara dragoste, nici minunile n-au valoare. Apostolul Petru, stralucit
prin minuni si fapte, datoreste renumele sau numai acestora din urma. La fel stau lucrurile si cu toti
ceilalti Apostoli. Si pe buna dreptate, caci minunile infaptuite prin oameni sunt daruri de sus, pe cand
faptele iubirii sunt rezultatul ravnei omenesti. Pe cel bun il deosebesc nu atat darurile primite de sus, cat
mai ales faptele bune ale silintelor sale. De aceea, nu prin darul facerii de minuni, ci prin iubire se cunosc
ucenicii Domnului (Ioan XIII. 35). Fiind ea prezenta, nimic din filozofie nu lipseste celui ce a castigat-o, ci
o are intreaga, universala, deplina, dupa cum lipsind ea, omul este pustiu de orice bine. Daca e vorba
numai de minuni, apoi Iuda, apostolul tradator, avea darul de a izgoni demonii, dar neavand iubire, s-a
pierdut. Se intalnesc de asemenea cazuri in Vechiul Testament, cand harul a lucrat adesea prin persoane
nevrednice, pentru binele altora. Balaam si Faraon n-aveau nici credinta, nici virtute, dar s-au facut
instrumentul harului, pentru folosul oamenilor.

Iubirea este deci totul. Precum cineva, chiar de ar fi imbracat in aur de sus pana jos, nu este recunoscut
ca imparat, daca n-are diadema imparateasca, tot asa iubirea e pecetea care autentifica toate valorile si
virtutile.

Pana si iubirea de Dumnezeu tot prin iubirea semenilor se adevereste. Dupa cum sufletul fara trup si
trupul fara suflet nu formeaza omul, tot astfel nu se poate vorbi de dragoste fata de Dumnezeu daca nu
este insotita de dragoste fata de aproapele. Hristos insusi a spus ca semnul adevaratei iubiri este iubirea
aproapelui.

3. Lucrarile iubirii. Dragostea este plina de puteri si bogatii, ca un pamant aurifer. E un izvor. Apa
izvorului savarseste multe binefaceri: astampara setea omului si arsita pamantului. Fara ea nu se poate
ridica nici o zidire. Tot asa si lucrarile iubirii sunt multe. Ele se refera pe de o parte la indepartarea de
cele rele, caci zice Apostolul Pavel: "Dragostea nu lucreaza raul", iar pe de alta la savarsirea binelui, caci
zice: "implinirea Legii este dragoste" (Romani XIII, 10).

a) Convertirea pasiunilor. Asa, de pilda, face pe cel fricos indraznet, pe cel aspru bland, pe cel desfranat,
stapanit. Chiar de ar fi cineva mai salbatic decat o fiara, prin iubire devine mai bland ca o oaie: "Cine era
mai aspru si mai fioros ca Saul? Cu toate acestea, cand fiica lui a slobozit pe dusman, nici un cuvant
suparator nu i-a adresat. Si cel ce a ucis pe toti preotii pentru David, vazand pe fiica sa slobozindu-l pe
acesta din casa, nici macar un cuvant de amaraciune impotriva ei n-a rostit, o asemenea inselaciune fiind
totusi indreptata impotriva lui. EI s-a purtat astfel, pentru ca era stapanit de cel mai puternic frau al
dragostei.

b) Perseverenta si progresivitate. Dupa ce l-a slobozit de patimi, iubirea inalta pe om din virtute in
virtute, pana la cele mai alese stari. Face aceasta cu rabdare si intelepciune, plecand de la cele mai
usoare spre cele mai grele, asa cum unuia care vrea sa vada palatul imparatesc i se arata mai intai
exteriorul si apoi interiorul Mai toate virtutile celeilalte: postul, infranarea, privegherea, etc., sunt
pandite ori insotite de suferinte si umbriri. Numai dragostea nu are nici o suferinta. Ca o albina harnica
aduna de peste tot nectarul celor bune si-l strange in sufletul celui ce iubeste. Dragostea este creatorul
virtutii. Ea da putinta omului sa traiasca pe pamant ca-n cer, tihnit, cu fruntea impodobita de mii de
cununi. Nici invidia, nici mania, nici rautatea, nici trufia nici placerile vinovate nu tulbura sufletul sau.
Dupa cum nu si-ar face lui insusi nici un rau, tot asa nu va face nici aproapelui sau. Astfel fiind, cu el va
calatori pe pamant Arhanghelul Gavriil.

Iubirea este astfel "un mare invatator, in stare sa intoarca pe oameni din ratacire, sa le schimbe felul de
viata, din pietre sa-i faca oameni". E inalta si dupa scopurile spre care conduce si dupa mijloacele si
metodele pe care le intrebuinteaza.

c) Dragostea e atotputernica. Uneori isi savarseste lucrarile fara sa schimbe natura lucrurilor. Prin acelasi
suflet timid face, bunaoara, vitejii mari. Ca si cum cineva ar face o sabie de plumb sa taie ca una de fier,
fara insa a o face fier, ci ramanand in natura ei de plumb.

Alte ori schimba de-a dreptul firea lucrurilor, prefacand in lucruri bune pe toate ce!e ce se ating de ea.
Pe cele anevoioase Ie face usoare si lesnicioase. A da, este nesuferit, dragostea insa preface aceasta in
bucurie. A lua bunurile altora, pare ceva placut; dragostea nu ingaduie, insa, ca aceasta sa se arate ca
ceva placut, ci pregateste sufletul sa fuga de o asemenea fapta, ca de ceva cu neputinta de suferit. Si
iarasi: barfeala pare tuturor oamenilor ca ceva care face multa placere; dragostea insa hotaraste ca o
asemenea fapta este amara, iar vorbirea de bine, desfatatoare. Lacrimile iubirii sunt mai dulci ca rasul si
voia buna.

d) Dragostea sfinteste. Faptele dragostei tin pe Sfantul Duh in noi, iubirea constituind deci izvorul
sfinteniei. Ca incununare a actiunii sale si ca cea mai inalta rasplata in acelasi timp, ea singura poate face
pe om asemenea lui Dumnezeu, rasplata care nu s-a fagaduit pentru nici o alta virtute, dar care se
prescrie pentru cea mai inalta treapta si forma a iubirii: iubirea vrajmasilor. Cum acest precept este cel
mai greu, fiindca pentru a-l implini trebuie un suflet marinimos si ravna cea mai aprinsa, rasplata care ni
se da intrece pe toate celelalte. Nu mai e vorba de pamant, pe care Mantuitorul il fagaduieste celor
blanzi, nici de mangaiere si de mila, pe care le fagaduia celor ce plang si celor milostivi; nu e vorba nici
chiar de imparatia cerurilor. Un bine cu mul mai minunat ne e fagaduit, acela de a deveni asemenea lui
Dumnezeu, cel putin atat cat putem sa-I devenim asemanatori.

II. Scoala iubirii

l. In oastea iubirii. Dragostea nu este o simtire vaga si dezorganizata. Ea necesita unele silinte luminate
din partea omului, silinte carora Dumnezeu le acorda tot ajutorul Sau. Istoria este drumul de-a lungul
caruia Dumnezeu a aprins luminile iubirii in lume, prin multe fapte de indurare, care au culminat cu
rastignirea Fiului Sau pentru noi instaurarea iubirii pe pamant e o lucrare de mare amploare la care
trebuie sa-si dea contributia fiecare om, pentru a binemerita in fata lui Dumnezeu, care conduce
actiunea si poarta greul ei. Dupa cum un conducator de oaste vrea ca si fiul sau sa ia parte la batalie si sa
se remarce, pentru ca sa-i poata darui premiul, desi greul razboiului il duce tot el tot asa face si
Dumnezeu in razboiul impotriva diavolului, asociind pe om la lupta pentru intronarea iubirii.

2. Obstacolele sporesc iubirea. Virtutea in genere, deci si dragostea, are piedici, impotriviri si
stramtorari, care pot sa vina de aiurea sau chiar din partea celui iubit. Ele nu izbutesc insa decat s-o iaca
mai stralucitoare. Asa cum sacii de nisip cu care fac exercitii atletii le dezvolta acelora puterea muschilor,
asa cum stejarii batuti de furtuni isi adancesc mai mult radacinile in pamant. In definitiv, daca patimasii
pentru iubirea vinovata indura atatea umilinte din partea femeilor usoare, exemplifica undeva Sfantul
Ioan, de ce sa nu-i luam ca pilda, nu in ce priveste obiectul lor, ci in ce priveste staruinta lor".

3. "Urmati dragostea!". Virtutea incepe prin truda si sfarseste prin placere, spre deosebire de viciu, care
are un drum contrariu. Faptele iubirii nu pot fi gandite si implinite, nu se pot revarsa decat de la o
anumita inaltime a duhului, precum izvoarele nu pot izvori decat din loc inalt.

Ca sa exprime notiunea silintelor cu care suntem datori intru deprinderea iubirii, Sfantul Ioan Gura de
Aur, explicand cuvantul Apostolului: "Urmati dragostea", spune ca aceasta are tendinta de a fugi si ca
noi, pentru a o prinde si retine trebuie sa alergam iute dupa ea. Nu e vorba sa mergem domol si la
intamplare in urma ei, ci sa indemnam cu pas staruitor, sa zburam dupa dansa. Imaginea aceasta o
completeaza apoi cu alte linii si amanunte: "Cel ce alearga sa prinda ceva, sta cu ochii tinta si nu se lasa
pana nu-l prinde. Iar daca nu izbuteste singur, prinde pe fugar cu ajutorul celor dinaintea Iui, caci el
roaga pe cei ce sunt mai aproape de fugarit sa-l prinda si sa-l tina pana cand soseste el. Aceasta s-o
facem si noi: cand nu putem ajunge dragostea, sa rugam pe cei ce sunt aproape de ea s-o tina pana
sosim noi. Si cand am apucat-o, sa nu-i mai dam drumul, ca sa, nu fuga iarasi. Trebuie sa facem totul,
pentru ca s-o stapanim cu grija. De facem asa (la inceput), nu ne mai trebuie multa truda dupa aceea, ba
chiar nici o osteneala cat de mica, ci vom strabate calea stramta a virtutii, bucurandu-ne si veselindune".

4. Lumini pe drumul iubirii. Dragostea implica deci o educatie, o disciplina, un exercitiu al milei, o ravna
organizata si luminata pentru inlaturarea obstacolelor din calea ei. Aceste piedici Sfantul Ioan Gura de
Aur le vede in alipirea de bogatii, camata, sclavie, slava desarta, afaceri, incercari de tot felul, bolile
trupesti si sufletesti, etc. El face lumina asupra lor, aratand ca, privite in originea si destinatia ce li s-a
dat, bogatia si toate imprejurarile favorabile si chiar nefavorabile in care Dumnezeu a pus pe om, in mod
normal trebuie sa fie sursa si mijloace ale iubiri.

Aduce apoi inainte pilda de iubire a marilor figuri din Vechiul Testament: Avraam, asupra caruia revine
de multe ori, losif, etc. Din vremea Noului Testament aduce exemplu mai ales pe Sfantul Apostol Pavel,
care, zice el, "precum fierul sub actiunea focului se schimba in foc, tot asa acela, aprins de focul iubirii,
devenise numai iubire. Fara indoiala, deasupra tuturor, Sfantul Parinte a pus icoana desavarsita a iubirii
Fiului lui Dumnezeu cel rastignit din dragoste pentru oameni. EI este exemplul suprem.

Ca stimulente in alergarea dupa dragoste a mai infatisat in toata cruzimea lor urgiile pe care le
dezlantuie in lume lipsa iubirii, ca in cazul lui Cain, Esau si fratilor vanzatori ai lui Iosif, spre exemplu, a
aratat fericitele urmari pe care iubirea le are in viata sociala: nivelari economice, inlaturarea sclaviei si
saraciei, intronarea cinstei si dreptatii atat de temeinic pana la a nu mai fi nevoie nici de judecati, nici de
osandiri, nici de inchisori, chiar nici de legi, indepartarea uciderilor si razboaielor, in sfarsit disparitia
totala a raului si pacatului in toate formele sale de la cele mai grosolane pana la cele mai subtile, pana Ia

a nu i se mai recunoaste nici numele; a dovedit cu grai de foc ce dulceata are in sine iubirea si ce
pedeapsa groaznica asteapta pe nesocotitorii si tradatorii iubirii.

III. Netarmuirea iubirii

1. Fara margini in timp. Iubirea n-are limite. Atat din pricina esentei ei dumnezeiesti, cat si din pricina
misiunii sale vesnice. Timpul si spatiul n-o pot ingradi. Toate celelalte lucruri sunt supuse legilor timpului,
frumusetea trupului, marile zidiri, livezile, gradinile, tot ceea ce iese din pamant, toate imbatranesc, sunt
trecatoare. Numai iubirea singura este la adapost de acest neajuns si departe de a fi vestejita prin
numarul anilor, ea nu e intrerupta nici prin moarte, ci merge crescand pana Ia sfarsitul veacului. E un
izvor si destinul izvorului e acela de a curge neintrerupt. Izvorul dragostei e superior raului din rai. Acela
se desfacea in patru brate; acesta se inalta pana la cer, naste fluviul care-si mana apele pana-n vesnicie.

Privitor la datoriile banesti, fericim pe cei ce nu Ie au, pe cand In privinta iubirii fericim pe cei ce au cat
mai mari datorii, dupa cuvantul Apostolului Pavel: "Nimanui cu nimic sa nu fiti datori, fara numai cu
dragostea unuia catre altul" (Romani XIII, 8). Acest fericit doreste ca noi sa ne achitam mereu de aceasta
datorie si ca ea sa dureze necontenit, sa nu se stinga niciodata. Spre deosebire de, impozite, care odata
platite raman achitate pentru totdeauna, datoria iubirii nu se termina nicicand. Cu cat implinesti mai
mult porunca dragostei, cu atat se deschid perspective mai largi pentru lucrarea ei. "Vreau ca iubirea sa
creasca mereu", scria din surghiun Sfantul Ioan Gura de Aur preotilor Castus, Valeriu, Diofant si Chiriac
din Antiohia.

2. Fara margini in spatiu. Nici in spatiu nu e limitata iubirea. Obiectul ei este orice om, din orice punct al
pamantului. Nu exista factor uman sau material care sa conditioneze iubirea. "Atat de mare este puterea
dragostei, incat ea imbratiseaza, uneste strans si leaga nu numai pe cei oare stau de fata, care sunt
alaturi de noi si-i vedem, ci chiar pe cei care sunt departe si n-ar putea sa taie sau sa intrerupa aceasta
prietenie sapata adanc in suflet nici trecerea de vreme indelungata, nici lungimea drumului si nici o alta
pricina fa fel cu aceasta".

Reciprocitatea nu-i este element constitutiv, fiintial, ci e postulata numai pentru ca mijloceste
raspandirea si inmultirea ei. Caci asa cum fierul ascute fierul si piatra ciocnita de piatra da scanteia, tot
asa alaturarea sufletelor sporeste flacara iubiri.

3. Infatisarile iubirii. Dragostea e o datorie si o posibilitate pentru oricine. In afara de obligatoria ei


raportare la Hristos, singurul element care o conditioneaza si o caracterizeaza este puritatea si
intensitatea vointei din care izvoraste. Tradusa in fapta, intentia aceasta ia o infinitate de forme si
proportii, a caror valoare o constituie mereu calitatea si bogatia izvorului intern din care purced, dupa
cuvantul: "Caci daca e la mijloc bunavointa, bine primit este darul, dupa cat are fiecare, nu dupa cat nu
are" (II Corinteni VIII, 12).

In atentia Sfantului Parinte vin mai toate chipurile de manifestare ale iubirii, care ca niste plante
minunate cresc langa acest izvor. Gradual privite, cea mai inalta speta este iubirea vrajmasilor, asupra
careia insista indelung, intrucat e mai anevoie sa te invoiesti cu ea si s-o implinesti. El infatiseaza
foloasele ei si caile pe care se poate infaptui.

Domnul Iisus Hristos este modelul desavarsit al iubirii vrajmasilor. Arhidiaconul Stefan, Apostolul Pavel,
Samuel au stralucit prin aceasta inalta virtute.

IV. Milostenia, intruparea iubirii

1. Ambasadorul saracilor. Dar modul cel mai frecvent si adecvat in care iubirea vine la expresie, este
milostenia. Ea este seva substantiala a iubirii. Toate gandurile lui au actiuni. Ori de unde se inspira,
punctul de sosire, concluzia ii este milostenia, iubirea aplicata. S-a numit pe sine insusi ambasador al
saracilor; fapta lui a fost insa mai mare decat numele. Desi coborator dintr-o familie bogata, Sfantul Ioan
s-a aliat cu saracii, si dezmostenitii soartei. Din fata altarului, punandu-se deci sub autoritatea lui
Dumnezeu, a analizat, in favoarea lor, toate problemele in legatura cu ei.

2. Demnitatea milosteniei. Este foarte important de retinut ca toata lucrarea de asistenta gandita,
predicata si infaptuita de Sfantul Ioan, in concordanta de altfel cu spiritul Sfintei Scripturi, nu numai ca e
in afara de orice element de servitute sau ofensa a saracului, dar este in plus o ocazie si un mod de
promovare a demnitatii omenesti. Dupa el, ceea ce primeste saracul de la cel bogat este indirect un
drept al lui. Vazand multimea saracilor, bolnavilor, cersetorilor si infirmilor care misunau in Antiohia si
Constantinopol, sub privirile nepasatoare ale celor bogati, Sfantul Ioan Gura de Aur le atrage atentia
acestora din urma ca ei sunt autorii situatiei grele in care se gasesc cei dintai. De aceea, in ultima analiza,
fapta de milostenie are caracterul unei restituiri. Cel bogat intoarce paguba pe care a facut-o semenului
prin abuz, furt camata, sclavaj etc. Faptele de milostenie spala deci constiinta de pacate, este remediul
principal al pocaintei, asa cum in compozitia medicamentelor este intotdeauna cate un ingredient

principal. Saracii care asteapta inaintea bisericii spala sufletul, asa cum apa din vasul de la intrarea in
sfantul locas spala mainile celor ce intra inlauntru.

3. Criteriile milosteniei. Ajutorarea se face, de aceea, evitand orice ofensa. Altfel, la suferinta se adauga
suferinta.

Sfantul Parinte nu ingaduie nici chiar anchetele prea amanuntite asupra imprejurarilor si cauzelor
carora-si datoreste saracul situatia sa. Noi suntem chemati sa-l ajutam, nu sa-l judecam. Saracii nu
trebuiesc suspectati de necinste. Nu ni s-a poruncit sa infruntam saracul pentru lenea sa, ci sa venim in
ajutorul saraciei sale. Saracul n-are decat o singura recomandare: saracia lui. Poate fi cel mai pervers
dintre oameni, daca n-are paine, trebuie sa-i astamparam foamea. Chiar de ar fi om de nimic si rau, dear fi vrednic de dispret, Hristos iti va ocoti plata ca si cum El ar fi primit prin acela binefacerea.

In aceasta privinta, Sfantul Ioan Gura de Aur se deosebeste de celalalt mare dascal al lumii si binefacator
al saracilor, Sfantul Vasile cel Mare, care propunea cercetarea indreptatirii la milostenie a celui asistat.

Milostenia fiind un oficiu inalt, trebuie facuta si cu alte precautiuni: Jertfa adusa pe acest altar va fi nu
numai profund consimtita si intentionata, dar si facuta din daruri neprihanite. Nu se primeste milostenia
din furt, precum nu se primeau ca jertfa, in Legea Veche, animalele cu defect. Mai bine este sa nu
miluiesti, decat sa miluiesti asa.

De asemenea, milostenia nu trebuie facuta ostentativ. Chiar daca e vazuta, sa nu fie pornita din acest
interes. Nu cantitatea milosteniei este, apoi, principalul, ci dispozitia sufleteasca a celui ce da, in raport
cu posibilitatile sale. Se cunoaste cum a fost apreciat darul de doi banuti ai vaduvei. Unele femei si-au
taiat parul capului, I-au vandut si pretul luat l-au daruit pentru reconstructia templului, dar care le-a fost
primit. Daca ar fi avut insa aur si ar fi fost dat numai parul capului, ar fi fost osandite. Ofranda lor a fost
primita insa cu bunavointa, pentru ca reprezenta ce aveau. Cain n-a fost mustrat pentru ca darul sau era
mic, ci pentru ca oferea lucruri de cel mai mic pret dintre cele ce avea. Puritatea intentiei din care
pornesc faptele de milostenie este de mare interes. Cu cat se ingrijeste cineva de curatenia unui izvor,
cu atat el devine mai abundent. La fel e si aici: cu cat dam cu mai multa curatie sufleteasca si voie buna,
cu atat mai multe bunatati vom primi in loc.

4. Hristos sub chipul saracilor. Demnitatea milosteniei o garanteaza pe de alta parte primitorul ei, care,
sub infatisarea saracilor, este Hristos. De aceea, sa nu ne uitam la saracul care primeste, ci la Dumnezeu
care intoarce darul; sa nu ne gandim la cel ce primeste banul, ci la Cel care se incarca de datorie.

In omilia despre vaduve, Sfantul Ioan sintetizeaza astfel motivele pentru care trebuie sa facem
milostenie: demnitatea Celui care cere, Mantuitorul insusi; urgenta, pentru ca sufera de foame; usurinta
caritatii, pentru ca saracul cere cel mai modest dintru alimente: painea; maretia recompensei, care este
imparatia cerurilor.

5. Rasplata milosteniei nu trebuie asteptata pe pamant. Cei ce o gandesc si doresc in felul acesta sunt ca
niste invitati la un pranz ales, care, grabiti, se reped si se satura din mancarurile mai putin gustoase ce se
servesc la inceput. Se mai aseamana unii ca acestia si cu lucratorii care, tocmindu-se la lucru si cu masa,
isi iau seara o plata mai mica, spre deosebire de cei ce nu pretind masa si care, in consecinta, isi iau plata
intreaga.

Rasplata iubirii se da la judecata de apoi, cand iubitii si miluitii se vor constitui in aparatori ai
binefacatorilor lor. Razele acelei rasplatiri se presimt insa chiar de pe acum. Asa cei milostivi sunt iubiti si
pomeniti in rugaciunile catre Dumnezeu, pe cand avarii sunt detestati.

In afara de aceasta, operand deopotriva asupra celui ce o face ca si asupra primitorilor, milostenia are ca
efect imediat unirea oamenilor, facandu-l pe toti, ca odinioara in vremea Apostolilor, "o inima si un
suflet" (Fapte IV, 32) . Unirea inimilor este scopul pe care Dumnezeu si l-a propus, facandu-ne o datorie
din milostenie. El putea, fara nici o indoiala, sa ajute pe saraci si prin alte mijloace; ne-a incredintat insa
noua aceasta grija, pentru a ne uni prin lanturile caritatii, pentru a ne inflacara de iubirea unuia fata de
altul.

De aceea, saracii nu trebuiesc evitati. Sa umblam chiar dupa ei, sa-i gasim. Ajutorarea lor s-o facem
direct, personal, nu prin intermediari. Iubirea e o relatie care se vrea cat mai stransa.

6. Caritatea Bisericii si caritatea crestinului. S-ar putea pune intrebarea daca Sfantul Ioan prefera o
actiune caritativa institutionalizata, prin Biserica, sau una de ordin particular, individual. Raspunsul cel
mai potrivit cu faptele este ca el Ie-a recomandat si le-a practicat pe amandoua.

El insusi a organizat stralucit lucrarea de asistenta a Bisericii din Antiohia si mai ales a celei din
Constantinopol. Initiativele sale au luat forma si adancimea unor inovatii si tendinte cu totul inaintate
pentru secolul sau. A dispus masuri de economie strasnica la multe articole de cheltuieli, aplicand
aceasta masura chiar in palatul sau patriarhal, din care a eliminat luxul, si pe care l-a impodobit cu
sobrietatea si simplitatea apostolica si monahala in care traise ca preot in Antiohia. Din economiile
provenite prin suprimarea cheltuielilor inutile a ridicat spitale si case de primire a strainilor, utilate cu
medici, bucatari si oameni de serviciu.

Din omilia XXI la epistola I catre Corinteni rezulta ca Biserica desfasura in vremea Sfantului Ioan o intinsa
activitate caritativa: avea case pentru ingrijirea vaduvelor batrane, a fecioarelor inchinate, a strainilor, a
calatorilor bolnavi, a prizonierilor, a bolnavilor, infirmilor, saracilor, etc.

Intensitatea acestei actiuni este oglindita si de anumite statistici si solutii pastrate in cuvantarile sale.
Sfantul Ioan tinea la curent liste cu numarul si desigur si cu numele saracilor. La Antiohia intretinea
3.000 de saraci cu veniturile dintr-un singur legat, in afara de asistenta pe care o dadea prizonierilor,
bolnavilor si strainilor si in afara de alimentele si imbracamintea care se imparteau zilnic. In acest oras
saracii reprezentau a zecea parte din populatie. La Constantinopol el cunoaste si asista 50.000 de saraci,
care desigur nu sunt numai crestini, ci si necrestini. Cei 100.000 de crestini, daca ar da fiecare cate o
paine si un obol, problema lor ar fi rezolvata, zicea Sfantul Ioan.

El nu Iasa insa totul pe seama Bisericii. Lucrarea ei caritativa oficializata intampina o multime de greutati
si risca sa lase neimplinite multe nevoi. Din afara veneau evaluari exagerate asupra fondurilor Bisericii,
banuieli in ce priveste cinstita manuire a lor, mentalitatea inapoiata si protivnica a contemporanilor.
Dinlauntru se ridica primejdia socotintei gresite ca daca Biserica are fonduri si asistenta organizata,
membrii ei sunt dispensati de a mai practica milostenia.

Din aceste pricini, Sfantul Ioan atrage atentia credinciosilor sa nu lase milostenia numai pe seama
Bisericii, intre altele si pentru aceea ca la judecata se va cere fiecaruia socoteala asupra faptelor de
iubire pe care le-a savarsit personal si direct.

El vine chiar cu solutii si principii directive pentru practica individuala a caritatii. Propune, spre exemplu,
in conformitate cu procedeul folosit de comunitatile crestine primare, ca fiecare familie sa adune pe
indelete daruri pentru saraci, sfatuieste a se institui in fiecare casa o cutie a milelor in care sa se stranga
zeciuiala pentru saraci, etc.

7. In general el cerceteaza toate caile pe care iubirea curata si navalnica poate sa devina fapta de
milostenie. Face chiar si unele concesii, privitoare bineinteles numai la modalitatea de aplicare, tot ca sa
castige bunavointa si a celor invartosati la auz si la inima. Hristos ne-a poruncit, zice el, bunaoara, sa
chemam pe saraci la masa. Daca insa nu putem suferi prezenta lor langa noi, atunci sa le ducem cel
putin partea lor de hrana acasa la ei Ori, pentru a nu ne ingretosa vazandu-i murdari si neingrijiti, sa-i
spalam mai intai si sa-i imbracam si dupa aceea sa-i aducem la masa. Atrage apoi atentia ca sunt unele
imprejurari si momente cand milostenia trebuie sa fie cu mult mai activa, iarna bunaoara, cand bantuie
frigul si lipsa de lucru pentru unii muncitori ale caror ocupatii sunt intrerupte de vremea rea.

Ambasadorul saracilor n-a pregetat un moment sa evidentieze posibilitatea si indatorirea pentru toti
oamenii de a practica milostenia. El a infatisat-o frumos si convingator ca pe o mijlocitoare a noastra pe
langa Dumnezeu. Ea sfarama lanturile, risipeste intunericul, stinge focul, omoara viermele, opreste
scrasnirea dintilor. Ei i se deschid portile cerului. Si dupa cum, cand intra regina nimeni dintre paznicii
randuiti cu paza usilor n-ar indrazni s-o intrebe cine este si de unde vine, ci toti o primesc indata, tot asa
si cu milostenia: caci este cu adevarat regina, facand pe oameni asemenea cu Dumnezeu. Strabate
lumea, porumbel de aur si viu, de o frumusete nespusa si dulce. Priveste mereu spre cer, aureolata de
slava lui Dumnezeu. E o fecioara prea frumoasa, cu aripile de aur, cu chipul luminat bland. E intraripata
si usoara, zburand in jurul tronului Iui Dumnezeu. La ceasul judecatii alearga si ne scoate din cazne,
acoperindu-ne cu aripile sale... Prin mila a salvat Dumnezeu neamul omenesc, facand rob pe Fiul Sau
pentru noi.