Existentialismul si pesimismul

Existentialismul
Un termen greu de definit si un curent vechi. Ciudat, deoarece majoritatea ganditorilor
categorisiti de intelectuali drept existentialisti sunt oameni care neaga ca ar fi. Si pentru ca
doi dintre oamenii, pe care majoritatea ii indica drept primii existentialisti, adica Soren
Kierkegaaard si Fredrich Nietzche, au existat inainte de nasterea oficiala al acestui curent,
de aceea sunt denumiti precursori, dar sunt studiati si tratati asemenea celorlalti membri
de

grup.

Toate figurile importante, cum ar fi Jean-Paul Sartre, Martin Heidegger si Albert Camus,
neaga implicarea lor in aceasta miscare, dar toata lumea ii considera fundatia curentului.
Termenul a fost folosit prima oara in anul 1943 de catre filozoful francez Gabriel Marceal.
Sartre a preluat termenul si l-a inclus intr-o discutie pe teme existentiale, care a avut loc in
Club Maintenant, Paris.
Termenul e dificil, daca nu chiar imposibil de interpretat.
Ce este existentialismul? Nu exista un raspuns concret si simplu.
E clar ca pe prim plan sta preocuparea sa fata de existenta concreta a individului si a
problemelor ce rezulta din subiectivitatea si constiinta de sine a omului.
Existentialismul e o deviatie a filosofiei existentiale, termen filosofic introdus de catre Fritz
Heineman in anul 1929, prin intermediul lucrarii sale Noi cai in filozofie. Spirit, Viata,
Existenta, Fritz a folosit acest termen pentru a descrie suma tuturor miscarilor si curentelor
din filosofie, care au ca obiect problema existentei umane.
Ar mai putea fi definit drept reactia individului fata de existenta umana sau ca manifestarea
conceptual-explicita a unei atitudini existentiale.

Datorita marii diversitati a conceptiilor care pot fi puse in legatura cu filosofia existentiala, nu
este posibila elaborarea unei definitii globale a acestui termen. Dar notiunea permite totusi
restrangerea problemei la cateva teme comune.
Contingenta fiintei umane: Fiinta umana nu este o fiinta necesara; fiecare dintre noi ar putea la
fel de bine sa nu fie. Omul exista, pur si simplu, este o fiinta de prisos.
Neputinta ratiunii: Ratiunea nu ii este de ajuns omului pentru a-si lumina destinul.
Devenirea fiintei umane: Existentialismul nu e o filozofie a chietudinii; el il invita pe om sa-si
construiasca viata prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipa a starii sale prezente.
Fragilitatea fiintei umane: Sunt mereu expus propriului meu sfarsit, distrugerii mele ca fiinta
umana, deoarece eu nu exist ca atare decat prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasa care
ne insoteste existenta.
Alienarea: Omul in perspectiva sfarsitului este instrainat de el insusi, nu mai are nici stapanirea,
nici posesiunea sinelui.
Finitudinea si urgenta mortii: Filozofii existentialisti reactioneaza hotarat impotriva tendintei
noastre de a ne ascunde acest adevar fundamental, ca existenta noastra e finita si se indreapta
catre moarte.
Singuratatea si secretul: Fiecare fiinta umana se simte solitara, impenetrabila celorlalti.
Neantul: Existentialistii atei subliniaza ideea ca omul este o fiinta-a-neantului, el survine din
neant si se indreapta catre el.
Devenirea personala: Omul nu trebuie sa-si traiasca viata de pe o zi pe alta, in inconstienta fata
de destinul propriu, ci trebuie sa acceada la o viata cu adevarat personala si constienta.
Angajarea: Omul inseamna libertate; pentru a-si construi viata, el trebuie sa opteze, sa aleaga in
permanenta, sa se angajeze in raport cu destinul sau si cu al celorlalti. Alegerea fiind o necesitate
(faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabila alegerea constienta,
angajarea intr-un destin personal alaturi de ceilalti.

Celalalt: Omul constata ca in realitate nu este singur: el este o fiinta alaturi de cei cu care e
nevoit sa existe; fiinta umana este fiinta-impreuna .
Viata expusa: Omul trebuie sa actioneze, sa indrazneasca, sa-si puna in joc viata sub
permanenta privire si judecata inevitabila a celorlalti.
Conform lui E. Monier, autorul lucrarii Introduction aux existentialismes, ar trebui adaugate si
acestea:
-liberul arbitru.
-faptul ca natura umana e decisa de alegerile vietii.
-o persoana devine mai buna atunci cand se lupta cu natura lor individuala, cand se lupta pentru
viata.
-nu exista decizii lipsite de stres si de consecinte.
-exista lucruri care sfideaza ratiunea.
-responsabilitatea proprie si disciplina sunt cruciale.
-societatea e nenaturala, iar traditiile religioase si seculare sunt arbitrare.
-dorintele lumesti sunt inutile.
Bineinteles ca exista si exceptii , aceste teme sunt prezentate pentru a obtine o imagine generala
a gandirii unui existentialist.
Albert Camus
Albert Camus in eseul sau Mitul lui Sisif ne infatiseaza deznadejdea si absurditatea lumii lui
Sartre. Sisif sfideaza zeii, iar acestia il pedepsesc. Pedeapsa lui consta in urcarea unui bolovan
mare pe varful unui munte, de fiecare data cand ajunge acolo, bolovanul se rostogoleste la baza
muntelui, iar Sisif isi reia sarcina la nesfarsit.
Aceasta e pedeapsa lui Sisif, un nesfarsit exercitiu de inutilitate. Dar daca lumea si continutul ei
sunt inutile, inseamna ca si corvoada lui Sisif e identica cu toate lucrurile pe care le facem pe
durata vietii. Noi nu suntem diferiti de Sisif, dar in cazul lui pedeapsa se aplica pe durata vietii
de apoi, care se transforma in iad pentru el, pe cand noi deja traim acel iad.
Se presupune ca Sisif nu poate scapa de sarcina sa prin sinucidere. Dar daca noi putem, atunci de
ce nu?
Nu exista nici un argument care sa fie contrar acestei actiuni, dar cu toate acestea sinuciderea nu
e un raspuns tipic existentialist. Deci ce poate face Sisif ca sa isi faca viata mai suportabila?
Poate sa <<decida>> ca are sens si valoare. Valorile si scopurile care nu exista in lume, pot fi
restaurate printr-un simplu act de vointa. Camus il descrie pe Sisif singur pe stanca lui,
surprizndu-i o psihologie de condamnat. Singura forma de revolta care si este permisa, in
situatia lui absurda, este curajul de a-si spune ca e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu
este singur, de vreme ce se revolta impotriva celorlalti, iar finalitatea acestei atitudini poate fi
reparabila atat in existenta, cat si in arta: arta este o manifestare care exalta si neaga in acelasi
timp.
Pentru ca cineva sa isi traiasca viata, mai intai trebuie sa isi exercite libertatea de a-si creea una.
Simpla acceptare a valorilor conventionale si uitarea absurditatii lumii nu e autentica.
Autenticitatea e data de exercitarea liberului arbitru si de alegerea a activitatilor si scopurilor care
au valoare pentru subiect. Din acest punct de vedere, chiar si Sisif se poate simti satisfacut in
privinta vietii lui.
Romanului Strainul ofera o fundamentare teoretica a povestii unui exil printre oameni.
Definind absurdul ca un rau al spiritului, Camus considera ca ratiunea prezentei acestuia in
existenta este contrastul dintre strigatul fiintei si tacerea ilogica a lumii.
Camus ne vorbeste de o barbat a carui mama moare, iar el nu suporta sa stea la priveghiul ei.
Plecarea lui jigneste comunitatea, care o considera lipsa sa de respect. Povestea are loc in
Algeria, iar personajul descris e francez. Din diverse motive, aceeasi persoana ucide un arab.
Acest lucru, in mod normal, nu e luat in serios de sistemul judiciar francez al vremii, dar opinia
locala a fost jignita de plecarea de la priveghi, asa ca e condamnat. Absurditatea acestei povesti e
si esenta ei.

Un existentialist va fi mereu un strain pentru altii si nu va avea niciodata rabdarea si tactul

necesar pentru a asista si a sustine conventiile sociale, cum ar fi priveghiul unui mort sau de ce
nu, legile impotriva crimei. Izolarea produsa de valoare deciziilor existentialistilor explica de
sunt asa de putini cei care accepta numele. Sa numesti pe cineva <<<Existentialist>> inseamna
sa ii impui o anumita esenta, sa le spui ce sunt. Acest lucru violeaza autonomia si libertatea lor
absoluta si ii face sa para ca au ceva in comun cu alti oameni, alti <<existentialisti>>. Acest
lucru e intolerabil.
Kafka a preferat sa creeze personaje suprarealiste si alienate care se lupta cu disperarea si
absurditatea vietii lor, cele mai reusite personaje se gasesc in faimoasele nuvele Metamorfoza
sau Procesul.
De exemplu in Metamorfoza e vorba despre Gregor Samsa, un om care isi dedica viata
familiei si locului de munca, fara sa ceara nimic in schimb. De abia atunci cand e transformat
intr-un gandac neajutorat, incepe sa isi dezvolte o identitate proprie si o intelegere a relatiilor din
jurul sau. Ideea principala e un punct de vedere existentialist care spune ca orice alegere facuta
sau nu, de catre cineva, ii va guverna cursul vietii, Persoana e cea care are ultimul cuvant de spus
in privinta alegerilor facute, spre deosebire de Gregor Samsa a carui lipsa de identitate a permis
altora sa aleaga pentru el.
Pe de alta parte in Procesul e vorba de evaluarea starii mentale a personajului, Joseph K.
Situatia prezentata e diferita, o situatie in care libertatea unui om, ba chiar si viata sa, sunt in
pericol de a fi pierdute. Evenimentele din timpul procesului sunt o metafora a fortelor sociale
exterioare ce determina nesiguranta existentiala a protagonistului. Mentalitatea lui Joseph K e
asemanatoarea cu cea a lui Roquentin (personaj din nuvelaNausea, 1938 ,Jean-Paul Sartre ),
iar conflictul dintre curte si K. pare paralel cu cel al lui Roquentin dintre minte si trup, desi
conflictul lui Roquentin e rezultatul propriei minti. Desi este un contrast evident intre cauzele
conflictelor celor doua personaje, Kafka isi atinge scopul intr-o maniera similara, ne ofera o
concluzie tragica si profunda, viata nu are sens.

"Existena precede Esena"[modificare | modificare surs]

n termeni filozofici, orice obiect are o esen (ansamblul constant al proprietilor lui) i
o existen (o anumit prezen efectiv n lume). La un anumit gen de obiecte esen a
precede existena, de ex. o cas sau un scaun. Asemenea obiecte le putem proiecta n
minte dup ansamblul proprietilor tiute i apoi, construite sau fabricate, se realizeaz
prezena lor n lume, existena lor. Dup principiul conform cruia un obiect nu exist
dect corespunztor esenei sale, s-a ncercat s se extrapoleze acest principiu asupra
omului (ca reminiscen religioas: omul a fost creat conform unei anumite reprezentri). n
tradiia filosofilor sec. XVII i XVIII, s-a vorbit despre a a zis "natur uman",esen
comun tuturor oamenilor. Existenialismul dimpotriv afirm c la om - i numai la om existena precede esena. Aceasta nseamn c omul mai nti este i doar dup
aceea este ntr-un fel sau altul. ntr-un cuvnt, omul i creeaz propria esen (nu poate
face altfel), aruncndu-se n lume, suferind acolo, luptnd ca s se defineascpuin cte
puin, i definiia rmne totdeauna deschis: nu se poate spune ce este acest om nainte
de moartea sa, nici ce este umanitatea naine ca ea s fi disprut. Existen ialismul refuz s
dea omului o natur fixat pentru totdeauna.
n privina disperrii, este adevrat c omul are dreptul s spere; dar speran a este de fapt
cea mai mare piedic n calea aciunii. Spernd, nu avem altceva de fcut dect s

ateptm cu braele ncruciate. Omul nu poate voi dect dac a n eles c nu poate conta
pe nimeni altul n afara lui nsui, c este singur pe pmnt n mijlocul responsabilit ilor
sale infinite, fr ajutor, nici salvare posibil, fr alt scop dect acela pe care i-l va da el
nsui, fr alt destin dect acela care i-l va crea singur. Aceast cuno tin intuitiv a
situaiei sale este ceea ce numesc existeniali tii disperare: contiina seac i lucid a
condiiei umane. Tot astfel cum angoasa nu se distinge de sensul responsabilit ii,
disperarea devine una cu voina de aciune. Cu disperarea ncepe adevratul optimism,
acela al omului care nu ateapt nimic, care tie c nu are niciun drept i nimic nu-i este
ndatorat, i care se bucur astfel de a conta numai pe el nsui, ac ionnd n acela i timp
pentru toat umanitatea. n viaa social i politic, existen ialismul este o doctrin a
libertii, a refleciei radicale i a aciunii.