Catre Galateea

de Nichita Stanescu (autor canonic)

arta poetica nemodernista
"Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun in pietre
si ma rog de tine,
naste-ma.
Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproapedupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea...
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici un nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si ma rog de tine,
naste-ma.
Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine,
bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui,
copacii - umbre de lemn ale vineior tale,
raurile - miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele - umbre de piatra
ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec in fata ta si ma rog de tine,
naste-ma. Naste-ma."
Definitie: Conceptul de arta poetica exprima un ansamblu de trasaturi care compun viziunea
despre lume si viata a unui autor, despre menirea lui in univers si despre misiunea artei sale,
intr-un limbaj literar care-l particularizeaza.
Volumul "DreptuI la timp" (1965) produce o schimbare de accent in poezia lui Nichita Stanescu (1933 1983), care echivaleaza cu ruptura petrecuta la Blaga odata cu volumul "In marea trecere", acest volum
ilustrand conceptia despre geneza, moarte, creatie, definind astfel viziunea despre timp. Eugen Simion
afirma ca din lectura filozofiei antice si a poemelor cosmogonice Nichita Stanescu s-a inspirat, creand
"propria cosmogonie", intr-o viziune cu totul personalizata: "Mitului morfii i se substituie, ca in majoritatea
versurilor lui Nichita Stanescu, mitul orfic al cantecului". Poezia "Catre Galateea" face parte din volumul
"DreptuI la timp", ilustrand conceptia lirica a lui Nichita Stanescu despre creatie si iubire.
Semnificatia titlului. "Catre Galateea" simbolizeaza inca din titlu relatia ideatica a poeziei cu povestea
mitica, din care Nichita Stanescu preia atat personajul feminin, cat si pasiunea creatorului. Legenda antica
spune ca sculptorul Pygmalion a creat o splendida statuie de fildes, pe care a numit-o Galateea si de care s-a
indragostit atat de tare, incat zeita Afrodita a dat viata statuii, care a devenit sptia creatorului ei. Asadar,
inca din titlu este sugerata tenia poeziei, care imbina, intr-o formula artistica inedita, creatia cu dragostea.
Galateea, ca simbol al vietii, este invocata de eul liric pentru eliberarea si asezarea in timp a artistului, in
scopul implinirii prin cunoastere.

Structura, compozitie, limbaj poetic

Poezia "Catre Galateea" este alcatuita din trei secvente lirice, prima avand sapte versuri, iar celelalte doua
cate noua versuri.
Ca unitate compozitionala, fiecare dintre secvente incepe cu verbul la prezent "stiu", simbolizand eul liric
omniscient si se termina cu o
rugaciune - "ma rog de tine" - pentru a cere cu smerenie dreptul la timp, idee ilustrata de verbal la imperativ
"naste-ma". Metafora "Galateea" simbolizeaza creatia lirica, poezia, ca forma suprem de cunoastere.
Prima secventa lirica incepe cu o adresare directa subtila si o afirmatie atotstiutoare a sinelui poetic, "Iti
stiu", urmate de adjectivul nehotarat "toate", un element convingator pentru omniscienta eului liric, "toate
timpurile, toate miscarile, toate parfumurile", constituind incipitul. Poetul este un mic demiurg care-si
cunoaste in detaliu creatia, "si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau/ [...]/ Si mersul tau, si melancolia ta, si
inelul tau", identificand cu precizie timpul, etapele creatiei, "si secunda". Odata finalizata, creatia isi domina
creatorul, care este inmarmurit de minunatia ei si prin care el ar putea sa fie statornicit in timp, de aceea o
implora, ingenunchind in fata acestei perfectiuni: "si genunchiul mi-l pun in pietre/ si ma rog de tine,/ nastema."
Secventa a doua debuteaza cu acelasi vers al omniscientei eului liric, "Stiu", prin care poetul ilustreaza, de
data aceasta, o cuprindere totala a orizontului cunoasterii, "tot ce e mai departe de tine,/ atat de departe,
incat nu mai exista aproape -", identificand conceptele care-l defmesc prin repere temporale: "dupa-amiaza,
dupa-orizontul, dincolo-de-marea.../ Si tot ce e dincolo de ele". De remarcat prezenta adjectivului nehotarat
"tot", care intregeste perspectiva cunoasterii. Rugaciunea eului liric este un laitmotiv al poeziei, fund
explicata in continuare nevoia de implorare pentru a-si castiga, prin creatie, dreptul la timp: "indoi
genunchiul si-l pun/ pe genunchiul pietrelor, care-l ingana./ Si ma rog de tine,/ naste-ma".
In ultima secventa, eul liric este omniscient si omnipotent, sugerand anticiparea cunoasterii, deoarece
"Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine". Superioritatea eului liric consta in faptul ca el poate cunoaste
creatia in esenta ei, dincolo de aparenta, intrucat el poate sesiza "bataia inimii care urmeaza bataii ce-o
auzi" si poate intui "sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui". Creatia ia nastere, capata viata
sub privirea plina de umilinta a eului poetic, care observa fascinat cum "copacii" devin "umbre de lemn ale
vinelor tale", iar "raurile" curg prin sangele ei. Motivul pietrei, reluat in fiecare strofa, poate semnifica
suferinfa creatorului ori sacrificiul sinelui facut pentru implinirea creatiei ideale, la care se adauga rugaciunea
arzatoare, construita evolutiv, intr-un crescendo dramatic: "si pietrele, pietrele - umbre de piatra ale
genunchiului meu,/ pe care mi-l plec in fata ta si ma rog de tine,/ naste-ma. Naste-ma." Ruga poetului se
indreapta catre propria creatie, de la care asteapta cu nerabdare nasterea ca artist, asa cum si el ii daruise
viata.
Imperativul verbului "naste-ma" constituie laitmotivul ideatic cu care se finalizeaza fiecare strofa si care se
repeta in ultimul vers al poeziei, creand o tensiune emotionanta a implorarii propriei creatii, singura care-l
poate aseza definitiv intr-un timp al artei, la care poetul considera ca are dreptul sa spere.
Referindu-se la particularitatea creatiei lirice a lui Nichita Stanescu, Eugen Simion afirma: "Toate aventurile
spirituale ale lui Nichita Stanescu sfarsesc in acelasi fel: In aproximarea, eterna aproximare a sinelui,
cogito-ul poeziei sale, centrul ganditor al acestei Utopii, opera unui mare poet".