Sunteți pe pagina 1din 43

La Pasti-George Cosbuc

Nunta Zamfirei-George Cosbuc


Lucrarea fusese scrisa cu intentia de a face parte dintr-o proiectata epopee pe
motive populare, din care nu au ramas decat cateva fragmente. Alaturi de Moartea lui
Fulger, poeziile vorbesc despre evenimentele capitale din viata satuli, cum sunt nunta si
ritualul inmormantarii.
In Nunta Zamfirei, Cosbuc urmeaza pe Eminescu din Calin - file de poveste
insa cu mjloace absolut proprii, zugravind in culori vii o nunta din poveste, desi cadrul si
atmosfera redau o nunta taraneasca.
Poezia tradeaza vocatia principala a lui Cosbuc care pare a fi inclinatia spre
naratiune, spre epic. Nunta este evocata din aceeasi perspectiva epica, fiind nelipsita de
un suflu de balada, care constituie pretextul pentru descrierea lirica si pentru exprimarea
unor sentimente subiective.
Rolul strofelor de inceput, cu caracter pur narativ, este de a ne introduce in
spectacolul nuntii. Cosbuc se simte alaturi de nuntasi, le impartaseste sentimentele si
povesteste in graiul lor. De aici formula de debut: E lung pamantul, ba e lat, parca
desprinsa din basmele noastre populare, facand posibila imprecizia temporala si spatiala a
nuntii, dand astfel impresia de permanenta a acestui eveniment, ce revine mereu in viata
poporului.
O cunoastem mai intai pe mireasa Zamfira, fiica domnului Sageata, a carei
frumusete fizica si puritate morala sunt concentrate in comparatia:
Si avea o fata - fata lui Icoana-ntr-un altar s-o pui
La inchinat
Acestea explica sirul de petitori din randul carora l-a ales pe Viorel, cel mai drag
inimii ei.
Urmeaza apoi momentele propriu-zise ale ceremoniei: raspandirea vestii de nunta,
pregatirea de drum a celor invitati si sosirea lor la curtea lui Sageata. Pe cei mai de seama
dintre oaspeti poetul ii prezinta prin cateva caracterizari: batranul Grui, Tintes, cel cu
tainic rost, Bardes, cel cu adapost prin muntii salhui.
Fetele sunt frumoase ca niste zane, gatite cu rochii lungi tesute-n flori, printii
falnici si-ndrazneti cu haine care clipeau de argint. Cu mijlocirea elementelor de
basm, poetul obtine o minunata imagine realista. Astfel, in aceste fete si flacai
recunoastem pe tinerii de la tara invesmantati in port national romanesc. Numele
personajelor apartin lumii taranesti: Zamfira, Viorel, Sanda, Rusanda, Grui, Tintes, Lia,
Bardes etc.
Alaiul mirelui este cel obisnuit de la sate. Radvanul lui Viorel, incarcat cu
nanasii, cu socrii mari si cu nuntasii este insotit de flacai calari, asa-numitii vornici.
Semnul de plecare la cununie e dat de vataf, personaj nelipsit in nuntile taranesti prin
rolul sau bine definit de maestru de ceremonii.
Alaiul se indreapta spre locul de nuntit, spre casa miresei. Intalnirea dintre cei doi
tineri prilejuieste realizarea portretului Zamfirei, zugravit in culori vii, precise, care au
menirea de a fixa insusirile fizice si sufletesti. Poetul insusi se arata uimit in fata
frumusetii Zamfirei si cauta sa-l convinga si pe cititor, declarand:

Frumoasa cat eu nici nu pot


O mai frumoasa sa-mi socot
Cu mintea mea.
Este o atitudine lirica, exprimata direct, prin superlativul absolut.
Hora propriu-zisa este descrisa magistral, vizual si auditiv, intr-un tablou plin de
miscare. Imaginea initiala consta in miscarea simetrica a dansatorilor cu pasi numarati
spre stanga si spre dreapta, dupa o regula cunoscuta a dansului.
Urmeaza jocul mainilor care se prind si se desprin in aceeasi cadenta maiestuoasa,
pregatind cercul horei. Poetul obtine efecte artistice deosebite prin folosirea verbelor cu
valoare dinamica, repetitiva (se prind, se desprind, s-aduna, se intind) dand
senzatia de vesnic repetabil. Ultimele versuri surprind ritmul sacadat al jocului ajuns la
final.
Urmeaza, bineinteles, ospatul ca a durat patruzeci de zile-ntregi. Personajele,
oaspeti rari din nouazeci de tari, intregesc atmosfera hiperbolica.
Proportiile veseliei depasesc sfera trestra, caci pana si soarele mirat sta-n loc / Ca
l-a ajuns si-acest noroc / Sa vada el atata joc / Pe-acest pamant. Personificarea astrului
zilei este o modalitate specifica basmului fantastic popular.
In sfarsit, la masa imbelsugata, Mugur imparat cu paharul plin in maini rosteste
urarea traditionala.
Insusirile sufletesti ale nuntasilor inmanuncheaza cele mai alese trasaturi morale
ale poporului, iar felul de a vorbi corespunde limbii traditionale: ghinarasi, mani,
pahar etc.
Intreaga poezie pare a fi o hora imensa, avand ca tema nunta taraneasca.
Cosbuc se supune unui tipar prozodic, clasic in sine dar si original. Poetul este in
postura unui povestitor care, cu buna dispozitie, firesc, vorbeste despre o nunta cum nu a
mai fost. Stilul oral, al comunicarii directe, pe care l-a adoptat poetul, impune schimul de
ritm si modulatii determinate de relatarea evenimentului, de coparticiparea povestitorului.

Iarna pe ulita-George Cosbuc

Noapte de vara-George Cosbuc


Cobuc este al doilea mare pastelist din literatura romn dup Vasile Alecsandri. Spre
deosebire de Alecsandri, n pastelurile cruia domin stagnarea, nemicarea, chiar
gravitatea, n pastelurile lui Cobuc domin micarea, culoarea, veselia.
Tablourile statice ale lui Vasile Alecsandri erau realizate mai ales prin contrastul
alb-negru. n contrast cu acesta, pastelurile lui Cobuc cuprind o mare varietate de forme
i culori. Dac Vasile Alecsandri a preferat iarna, Cobuc prefer vara, realiznd un
adevrat ciclu al verii. Anotimpul vara este prezentat n diferite momente ale zilei.
Un pastel excelent este Noapte de var care prezint cufundarea satului i a naturii n
ntuneric i somn. Acest pastel seamn i cu Sara pe deal de Mihai Eminescu i cu
Zburtorul de Ion Heliade Rdulescu.
Primul tablou surprinde spectacolul plin de micare al venirii de la cmp.
Zgomotele specifice sunt redate prin verbe la gerunziu:
Care cu poveri de munc
Vin ncet i scrind;
Turmele s-aud mugind,
i flcii vin pe lunc
Hulind.
Poetul folosete imagini vizuale i auditive pentru a reda zgomotele satului la lsarea
nopii. Un alt moment prezint linitea: zgomotele s-alin, opaiele au murit. Pe
scufundarea n somn a lumii reale se ridic o alt lume de tain, fcut din linite, adierea
vntului printre brazi, cderea muzical a valurilor. Punctul culminant este apariia lunii:
Iat-o ! Plin, despre munte
Iese luna din brdet
i se nal, ncet-ncet,
Gnditoare ca o frunte de poet.

Testament-T Arghezi

Poezie cu caracter programatic, Testament figureaz, n mod semnificativ, n fruntea


ntiului volum de versuri, Cuvinte potrivite, publicat de Tudor Arghezi n 1927 fiind
ars poetica arghezian.
Poezia Testament sintetizeaz esena gndirii estetice argheziene. Ideea
fundamental a poeziei este legtura indisolubil, organic, statornicit ntre poet i
strmoii lui, ramur obscur, oameni simpli, robi cu saricile pline de osemintele
vrsate-n mine. Fat de acetia T. Arghezi consider c are o datorie pe care trebuie s-o
duc la ndeplinire. De aceea, dup propria-i concepie, creaia sa trebuie neleas ca
singura zestre lsat urmailor. Prima idee esenial este aceea, c poetul a nlat prin
arta sa cea dinti treapt, i cea mai grea dup un lung trecut de trud i suferin al
generaiilor care l-au precedat. Urmaii lui au datoria s porneasc de aici i s urce cu
ndejde ct mai sus, s mprtie definitiv ntunericul n care i-au dus existena
naintaii lor. Din osemintele i cenua din vatr a strmoilor poetul face un
Dumnezeu de piatr, Hotar nalt cu dou lumi pe poale/ Pzind n piscul datoriei
tale. ntr-un fel subtil, arta poetului capt un nou mod de militarism social n poezie,
actul liric fiind transformat ntr-o rzbunare a neferintelor strbunilor, cci n ea s-a
strns veninul tuturor generaiilor dinaintea lui. Verbul poetic se-ntoarce acum ca un
bici, care izbvete-ncet, pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor. Finalul poeziei
este edificator n acest sens: Robul a scris-o, Domnul o citete/ Fr a cunoate c-n
adncul ei/ Zace mnia bunilor mei.
A doua idee esenial a poeziei este izvorul i natura artei, aa cum o concepe T
Arghezi. Mai nti poetul mrturisete foarte elocvent cum din graiul cu-ndemnuri
pentru vite al strbunilor, s-au ivit cuvinte potrivite. Aceasta indic sursa principal a
limbajului su poetic: limbajul popular i familial al truditorilor pe ogoare. Din acest
grai poetul selecteaz ns anumite cuvinte, care rspund mai bine condiiilor sale
interioare i nzuinelor lui artistice, sugernd un mod anume de existen: rpi, gropi
adnci pe brnci, sudoare, bici, vite, plvani, ocar, sap, sarici, rbdat, durere, mnie,
robi, adic lumea srciei i a suferinei, a vieii n zdrene, sub blestemul mucegaiului,
al bubelor i al noroiului, al ocrii i al biciului. Poetul frmnt ns ndelung aceste
cuvinte mii de sptmni, fapt care corespunde unuia dintre principalele sale principii
n procesul creaiei: travaliul artistic intens i ndelungat, transfigurndu-le i
conferindu-le valori estetice inedite. Una din problemele artistice importante n
gndirea poetului o constituie, n aceast poezie, estetica urtului. Poetul recurge,
pentru prima dat n lirica romneasc, la zdrene din care face muguri i coroane,
iar din bube, mucegaiuri i noroi, isc frumusei i preuri noi. Pentru aceasta T.
Arghezi promoveaz ideea c n art nu exist subiect urt sau frumos, c n art urtul
nu are nici un sens, ci numai exprimarea artistic greit poate genera urtul, numai
tehnica artistic urt sau lipsa de talent pot duce la realizarea unei opere literare
inestetice.
n antitez cu aceast zon lexical n care sunt surprini termeni ce dezvluie o
realitate social mizer, cuvinte din graiul cu ndemnuri pentru vite al poporului, se

configureaz o alt zon lingvistic n poezie, de data aceasta constituit din cuvinte
care sugereaz domeniul artei, adic al lumii create prin transfigurarea materiei primare
i ridicarea ei la o nalt treapt artistic: icoane, muguri, coroane, miere, vioar,
frumusei, preuri noi, etc. Cuvintele ncrcate de mari potene stilistice i capaciti de
plasticizare, cu un mare coeficient de materialitate, de concretee sunt parc dltuite n
piatr, parc scapr prin alturarea lor n versuri.
Esena tehnicii artistice argheziene const n mbinarea tradiiei cu inovaia, a
slovei de foc, cea inspirat cu slova furit, cea ndelung muncit.
n poezia Testament abund expresiile figurate, care nuaneaz i sporesc puterea de
evocare a imaginilor, potennd considerabil realitatea prezentat. Mulimea de metafore
i simboluri fac ca poezia s dobndeasc mari reliefuri artistice [seara rzvrtit care
vine, cartea mea fiule-i o treapt, i leagne urmailor stpni, Le-am prefcut n
versuri i-n icoane]. Menionm de asemenea i asocierile inedite de cuvinte, ca n
epitetele: nume adunat, sear rzvrtit, biciul rbdat precum i unele comparaii
care relev aceeai sfer de via a ndeletnicirilor aspre: Ca fierul cald mbriat n
clete.
Sintaxa poetic arghezian se caracterizeaz prin aglomerarea complementelor i
propoziiilor subordonate naintea propoziiei principale: n seara rzvrtit care vine/
De al strbunii mei pn la tine .../ i care, tnr, s le urci te-ateapt/ Cartea mea-i
fiule o treapt, astfel nct ideea poetic, pn s ntlneasc propoziia principal,
trece printr-o mulime de compliniri i determinri. De asemenea, unele versuri ncep
prin verbe la imperativ: Aeaz-o cu credin cpti, iar altele, n succesiune, ncep cu
acelai verb: Am luat ocaza, i torcnd uure/ Am pus-o cnd s-mbie, cnd s-njure/
Am luat cenua morilor din vatr/ i am fcut-o Dumnezeu de piatr. Folosirea
verbelor la perfectul compus exprim aciuni de scurt durat i de mare frecven care
dinamizeaz aciunea svrit. Repetiiile folosite ntresc ideea unei \ciuni ferme,
hotrte.
n ultima strof ns tensiunea scade, un verb la participiu -ntins lene pe
canapea- exprimnd o stare de pasivitate. i celelalte cuvinte asociate -lene, pe
canapea- ntresc impresia de odihn, de via comod, contrastant cu truda mulimilor
de robi.
Sub raportul stilului remarcm ndeosebi concentrarea, o caracteristic
fundamental, de altfel, a liricii argheziene.
n poezia Testament sunt concentrate esene de idei n care nici un cuvnt nu este de
prisos, nici un cuvnt nu poate fi substituit.

Octavian Goga
Noi
In cadrul dezvoltatrii poeziei romnesti, Octavian Goga este cel mai autentic
continuator al lui Eminescu, nu n sensul imaginaiei epigonice, de felul celei a lui Vlahu i
a altora din jurul su, ci n nelesul profund al cuvntului. Prin excelen liric, Goga este, ca i
Eminescu, un exponent al poporului. Ceea ce l-ar deosebi de naintaul su ilustru ar fi
mesianismul mai accentuat, mai vizibil n expresie, tendina de a striga ca un profet
durerile celor de peste munii. n Fragmente autobibliografice (Bucureti, Cartea romneasc,
1934) poetul mrturisea: "Eu, graie structurii mele sufleteti, am crezut ntotdeauna c
scriitorul trebuie s fie un lupttor, un deschiztor de drumuri, un mare pedagog al neamului
din care face parte, un om care filtreaz durerile poporului prin sufletul lui i se transform n
trmbi de alarm". ns, de alt parte, plecnd de la Eminescu, Goga a intuit mai mult ca oricare
altul valoarea poetic a doinei, a cntecului de jale, murmurat ca pentru sine nsui, dar cu att
mai emoionant, mai convingtor, mai omenesc.
A aprut iniial n revista budapestan Luceafrul, ulterior fiind cuprins n volumul
Poezii publicat n 1905.
Poezia Noi este o doin cult n care tendina, revolta mpotriva asupririi naionale i
sociale a romnilor din Ardeal se transform n art superioar, ntr-un mod surprinztor i
original. Foarte greu de analizat (ca i poezia popular), versurile lui Goga vehiculeaz
aproape nite concepte: jale, lacrimi, cntece, suferin, patimi, laolalt cu elemente ale
naturii, luate de asemenea la nivelul generalitilor, fr nchegarea unei imagini pictorice,
individualizatoare: codri verzi de brad, cmpuri de mtas, fluturi, privighetori, Murul,
tustrele Criurile, Oltul etc.
Poezia impresioneaz prin modul spunerii, prin melodia de doin care o strbate de la
un capt la altul, legnd aceste concepte ntr-un cntec de jale, ntr-o zicere parc impersonal,
ieit din condiia neamului asuprit. Transferul de la persoana I singular la persoana I plural,
al lui eu n noi, pare cu totul firesc la ardeleanul Goga. De aici simplitatea de un mare
rafinament artistic a acestei compuneri.
Ca i n poeziile lui Eminescu, scrise n perioada de maturitate a poetului, linia
melodic a versului permite juxtapunerea unui element din natur la o stare sufleteasc:
La noi sunt codri verzi de brad
i cmpuri de mtas;
La noi atia fluturi sunt,
i-atta jale-n cas.
Privighetori din alte ri
Vin doina s ne-asculte;

La noi sunt cntece i flori


i lacrimi multe, multe...

Frumuseea acestor versuri mai povine i din degajarea tonului enuniativ, marcat
prin anaforicul La noi (repetat de trei ori n strofa a II-a) sau prin epiforicul plng (aprut de
alte trei ori n strofa a III-a). Ardealul lui Goga devine astfel o ar a dorului i a jalei
colective sfietoare, detaate pe fundalul etnografic obinuit:
La noi nevestele plngnd
Sporesc pe fus fuiorul,
i-mbrindu-i jalea plng
i tata, i feciorul.
Sub cerul nostru-nduioat
E mai domoal hora,
Cci cntecele noastre plng
n ochii tuturora.
Cteva personificri, banale n sine, devin relevante n context pentru c sunt fcute n
spiritul cntecului de obte: desiurile codrilor "povestesc cu jale" i jale "duc" Murul i
Criurile; hora "e mai domoal", cntecele "plng", aceiai codri "i nfioar snul", iar Oltul btrn e
"mpletit din lacrimi".Altele capt o formulare mai cult, ns nu ndeprtat de factura romanei,
a acelei poezii ce se cere cntat, avnd n ea nsi o melodie a cuvintelor: pentru cei de peste
muni "btrnul soare" e mai aprins, cerul e "nduioat", fluturii "mai sfioi" i roua de pe
trandafiri se preface n lacrimi; ei au "un vis nemplinit, copil al suferinei", dorul de
eliberare: "De jalea lui ne-au rposat / i moii i prinii...".
Toate aceste elemente constitutive, pe care analiza le surprinde cu greu pentru c,
luate separat, nu spun nimic sau aproape nimic, se toarn ntr-o pies uic, un cntec spontan,
de o mare autenticitate i vibraie liric, o doin de jale domoal, dar animat, n final, de un
tainic i nedefinit ton conspirativ. Este un cntec, o dorin, o aspiraie i a ranului i a
intelectualului, n Ardeal, n mprejurrile date lucrul fiind imposibil.
Privit mai ndeaproape, din punctul de vedere al dispunerii rimei spre exemplu,
poezia se compune n fond din cinci strofe iambice numai de cte patru versuri lungi , cu
cezur, rimate mperecheat:
La noi sunt codri verzi de brad / / i cmpuri de mtas;
La noi atia fluturi sunt / / i-atta jale-n cas.
Privighetori din alte ri / / vin doina se ne-asculte;
La noi sunt cntece i flori / / i lacrimi multe, multe...
Dat fiind caracterul de doin i de litanie totodat, poetul a evitat ns versul lung, cu
cezur, neobinuit n poezia noastr popular. Este de observat, de asemenea, c fiecare strof
este format, simetric, din cte dou fraze construite prin coordonare. Aceasta sporete
impresia de doin de jale, jale a crei permanen este subliniat apoi de

predicatele exprimate prin verbe la prezent, fr nici o excepie. Este un prezent continuu,
ntrit prin gerunziile modale: plngnd, mbrind, gemnd.
Vocabularul este cel folcloric-popular adecvat: codri, jale, btrnul soare,
povestesc cu jale, plng, lacrimi etc. n acelai timp ns poezia este oarecum ndeprtat de
factura prozodic i lingvistic folcloric, departe de o imitaia, chiar superioar, de felul celor
ale lui Eminescu. Generalitile largi nu sunt prsite, pe alocuri, i o und de individualizare
liric apare: nevestele plng, tata i feciorul se mbriaz plngnd, hora e mai domoal, moii i
prinii au rposat de jale etc. Se observ apoi o uoar abatere de la construcia coordonatoare,
prin apariia n context a dou propoziii temporale: "De cnd pe plaiurile noastre / Nu pentru
noi rsare" (vs. 3 i 4, strofa a II-a) i "Cnd zboar-n zri albastre" (vs. 2, strofa a IV-a), lucru
iari puin obinuit n poezia popular autentic. Mesianismul lui Goga a inoculat doinei, astfel,
i o not de litanie religioas, realizat prozodic dar i, mai ales, prin introducerea anumitor
cuvinte scoase din scrieri vechi: "Visul nemplinit" este "un copil al suferinii", cei ce se
jelesc "gem de grele patimi", din "vremi uitate, de demult", avnd n faa lor numai
"deertciunea unui vis". Fuziunea este perfect i aici st secretul poeziei lui Octavian Goga.

DASCALITA
poezia lui George Cosbuc, in centrul careia se afla satul transilvan oamenii sai, cu bucuriile si
tristetile lor de fiecare zi, versurile i Octavian Goga au un timbru specific, imbinind adesea senti
mentele de o coplesitoare tristete ale romanilor. (rqbiti inca in instrainatul Ardeal") cu proiectia
luminoasa a zilei izbavirii, dezrobirii si platii nedreptatilor indurate. Am vazut in scriitor un element
dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat, un pricinuitor de rebeliune. Am vazut in scriitor un
semanator de credinte si un semanator de biruinta" - marturisea poetul intr-o frumoasa profesiune
de credinta si arta poetica totodata.
Poezia Dascalita este realizata in registrul grav, elegiac. Epurata (curatita) de elementele biografice
(Victoria, sora poetului, ea insasi invatatoare, murise la numai 21 de ani, incit punctul de pornire al
compunerii analizate se afla tocmai in acest tragic eveniment de familie) poezia surprinde, in sase
strofe de cite opt versuri fiecare, portretul complex al unui personaj de prim-rang in viata satului
romanesc de odinioara.
Poetul creeaza, la inceput, un cadru, o atmosfera dominata de tristete, in care absenta soarelui,
simbol al vietii, lasa loc intunericului (umbra"), simbol al mortii, in jorul caruia se centreaza ake
insemne funerare precum: Jalea si sfiala", cint pribeag", sa plinga", risipirea", eu pling". Pe acest
fundal se contureaza, din aduceri aminte, portretul dascalitei, atinsa de aripa unui destin crud:
Cununa ta de zile si de visuri / Au impletit-o rele ursitoare". Trasaturile fizice sint doar creionate,
schitate (balaie", frunte de zapada", ochi limpezi", miini frumoase"), in prim-plan aparind datele
psihologice, in primul rind puritatea morala a tinerei invatatoare: Copil blajin, cuminte prea
devreme", sfielnica", din leagan sora cu sfiala", a carei puritate, neprihanire (fecioara", pe buza
ta n-a tremurat ispita") o asaza in rindul sfintilor: A vremii noastre dreapta mucenita".
Dar, ca si alte personaje din galeria figurilor de seama ale satului traditional ardelenesc(Dascalul,
Lautarul, Apostolul), dascalita" prinde contur mai clar din raporturile pe care le intretine cu oamenii
de rind din stat: batrinii care o asculta cu drag citin-du-le din cartile sfinte (scriptura", ceaslovul"),
mamele carora le alina grija pentru soarta feciorilor dusi in slujba la-imparatul", fetele care invata
cusaturi alese de la domnisoara". implmindu-sj cu har menirea esentiala de a creste, de a educa,
de a ingriji copiii altor mame", fara ca ea insasi sa traiasca bucuria maternitatii, ti- nara invatatoare
incearca un sentiment de zadarnicie, de insatisfactie, amplificat de ciripitul unui pui de rindunica".
.
Finalul reinstaureaza atmosfera sumbra, apasatoare din prima strofa, recurgind la aceleasi simboluri
(sugestii) ale mortii: a-murg", toamna mohorita", podoaba... bolnava", cadelniti", fumul de
tamiie". Cintul pribeag" de la inceput se transforma in Povestea ta, frumoasa domnisoara...."
Ca si bocetele populare, in care femeile, rude ale mortului, plingindu-1, jelindu-1, se adreseaza
acestuia, dialogheaza cu el, e-vocindu-i faptele bune din timpul vietii, intimplanle memorabile,
poetul o evoca si o elogiaza pe tinara invatatoare, adresindu-i-se direct. De observat, in acest sens,
frecventa mare a pronumelor de persoana a doua (tu nu-mi rasai in zare"; tu esti din leagan...",
...ochilor tai limpezi", buza ta", cununa ta", fruntea ta" etc.) si vocativele (copil blajin",
fecioara", frumoasa domnisoara").
Cu mijloace dintre cele mai simple, Octavian Goga creeaza atmosfera apasatoare a tablourilor de
inceput si de sfirsit "si surprinde scene semnificative din viata satului transilvanean: credintele in
legatura cu soarta (ursitoarele") si cu neimplinirea femeii care nu aduce pe lume copii; viata
spirituala concentrata in carjile de invatatura ale bisericii stramosesti; povara serviciului militar facut
de tinerii romani in tari straine: indeletnicirile traditionale ale fetelor din sat. Elementele limbajului
popular (blajin , pribeag", prinos", altita", soptesc", ulicioara", grijind % fragar", sfiala") se
combina firesc cu lexicul cartilor religioase (muce-iiita", ispita", ceaslov", scriptura") si cu
termeni legati de biserica (strana", cadelniti", tamiie"), fixind cu exactitate un anumit cadru social
si istoric, un anumit orizont de viata.
In cadenta solemna a versurilor, portretul fizic si moral al dascalitei prinde un contur ferm,
inscriindu-se ca o efigie luminoasa pe un fundal cenusiu, de o apasatoare tristete.
Fiecare dintre noi pastreaza (sau ar trebui sa pastreze) in inima si in minte imagineainvatatorului, a
celui care ne-a deprins scrisul si cititul, adunarea si scaderea, istoria si geografia patriei. Dar nu toti
sintem in stare sa refacem, in cuvinte, aceasta imagine, sa realizam ceea ce se numeste
o evocare. Cu mijloace diferite, dar intotdeauna cu caldura si cu nostalgie," astfel de evocari ne-au
lasat M. Sadoveanu (Domnu Trandafir), Ionel Teodoreanu(Pravale-Baba) si numerosi alti scriitori
romani.

LUCEAFARUL
Despre felul cum s-a nscut marele poem romantic, capodoper a creaiei lui Eminescu a
lsat mrturie nsui poetul. Din mrturia sa reiese c pornind de la o surs, de la un izvor
popular poemul a trecut printr-un ndelungat proces de creaie. Dup ceea ce spune
rezult c principala surs de inspiraie a fost un basm popular romnesc cules i punlicat
ntr-un memorial de cltorie, aprut la Berlin n 1861 de ctre germanul Kunisch.
Basmul se intitula Fata din grdina de aur. n acelai memorial de cltorie Kunisch a mai
publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva i din
aceasta, dar sursa principal rmne Fata din grdina de aur.
n basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoas fat de mparat pe care tatl
ei o nchide ntr-un castel nconjurat de o grdin de aur pentru a nu fi vzut de ochii
unui muritor. De fata de mparat se ndragostete un zmeu, dar fata speriat de nemurirea
lui l refuz. Zmeul insist iar fata i cere acestuia s fie muritor de rnd ca i ea. Pentru ai
dovedi dragostea zmeul se duce la creator s-l dezlege de nemurire, dar acesta -l refuz.
ntors pe pmnt zmaeul vede c fata se ndrgostete ntretimp de un frumos flcu, din
fecior de mprat care reuete s-o rpeasc. Furios zmeul i desparte pe cei doi aruncnd
peste fat o stnc iar pe el l las s moar de durere ntr-o vale fabuloas a amintirii.
Eminescu valorific acest basm n perioada berlinez ntr-un poem cu titlul Fata n
grdina de aur, dar n poemul creat autorul modific unele lucruri i mai ales finalul.
Rzbunarea zmeului din basm i se pare prea dur, nepotrivit cu superoritatea unei fiine
nemuritoare; astfel ca n poem zmeul n-o mai omoar pe fat ci rostete cu amrciune un
blestem: "un chin s-avei: de-a nu muri odat".
Dup 1880 acest poem rmas n manuscris va fi prelucrat n cinci variante i transformat
ntr-un cntec liric n care povestea mai veche trnsformat i aceasta devine pretextul
alegoric al unei meditaii romantice, filosofice asupra geniului, dar i asupra condiiei
omului ca fiin sfiat de contradicii. n noua creaie izvoarele folcloorice se ntlnesc
cu cele filosofice, mitologice, culturale i chiar autobiografice. n forma n care noi o

cunoatem astzi poemul a aprut n 1883 n Almanahul Societii Cultural-literare


Romnia Jun din Viena. n acelai an poemul va fi inclus apoi n volumul ngrijit de
Titu Maiorescu intitulat Poezii.
Compoziia i structura poemului
Faptul c la originea poeziei se afl un basm ne duce la concluzia c i noua creaie ar
trebui s fie o compoziie epic. Din basm poemul a pstrat doar schema epic, cadrul.
Formula de la nceput ine tot de epic. Prezena unui narator care povestete la persoana a
3-a existena personajelor, construcia gradat a subiectului, marele numr de vorbe
specifice povestirii precum i prezena dialogului cu formule specifice de adresare, toate
acestea dau poemului un caracter epico-dramatic.
i totui poemul Luceafrul este o creaie liric. Schema epic este doar cadrul iar
ntmplrile i personajele snt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaz
idei filosofice, atitudini morale, stri sufleteti i o anumit viziune poetic.
Aceast interferen de genuri este caracteristic romantismului i dau poemului mare
profunzime. Ceea ce privete compoziia poemului se constat existena a patru tablouri:
1)Dragostea dintre fata de mparat i Luceafr
2)Idila dintre Ctlin i Ctlina
3)Cltoria Luceafrului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire
4)Rentoarcerea Luceafrului la locul lui pe cer i constatarea c fata de mparat nu s-a
putut rupe din cercul ei strmt
Din punct de vedere structural exist dou planuri, cel terestru uman i planul cosmic
universal. n primul tablou cele dou planuri se ntlnesc prin dragoste.
n tabloul al doilea avem doar planul terestru.
n tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic.

SARA PE DEAL
Poezia a fost indelung elaborata ,inclusa in doua versiuni ale poemului Eco, ca sa fie
publicata apoi in 1885 in Convorbiri literare, cu titlui definitiv Sara pe deal.
Poem romantic, geneza poeziei Sara pe deal este aceeasi cu a unor poeme postume cu
caracter autobiografic si de o mare complexitate artistica, in care poetul canta raiul copilariei sau
natura cu toate elementele ei de detaliu care tremura la fiorul unei iubiri pline de prospetime.
Ca in orice opera lirica, ideea poetica centrala se referal la un sentiment ,cel de dragoste,in
stransa legatura cu acesta fiind si sentimentele poetului exprimate in mod direct prin intermediul
confesiunii.
Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tanarului care aspira
spre ideal. Manat de dor, de o pornire adanca venita din sine, el isi imagineaza, inaintea
experientei, povestea iubirii pe care o traieste ca pe o dorinta aprinsa si statornica. In viziunea lui
Eminescu ,o astfel de iubire, in care fiintele descopera armonia sufletelor si frumusetea
universului, este reper de valoare suprema ,echivalent cu valoarea vietii insesi: Astfel de noapte
bogata/Cine pe ea n-ar da viata lui toata?.
Titlul poeziei este alcatuit din substantivul sara, care este evident un fonetism regional ce
trage atentia ca spatiul este rural, etern, de constitutie campestra, si pe deal-locul inalt, de
contingenta cosmica, predilect pentru visare, pentru evadarea din spatiul restrictiv. Astfel ,prin
situarea lui intre sat(vale) si cer, dealul devine punctul de intalnire dintre terestru si celest
,dobandind in acest mod calitatea de spatiu sacru.
Poezia este o idila cu puternice note de pastel, prin care se realizeaza un deplin echilibru
intre planul erotic si cel al naturii. Organizarea ei compozitionala urmareste sa sugereze raportul
de consonanta dintre cele doua realitati, prin incadrarea starii de suflet in starea naturii. Pentru
aceasta , poetul insista mai intai asupra planului descriptiv, precumpanitor in primele patru strofe,
cu doar patru versuri apartinand celuilalt plan; apoi in ultimele doua strofe, pune accentul pe
spetacolul erotic, refacand un fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene.
In prima strofa, Eminescu percepe cu exactitate componentele naturii si locul obiectelor in
spatiu. Imaginile au o rigurozitate realista, sunt usor de recunoscut si de reconstituit. El nu
deformeaza tabloul prin pete de culoare sau prin lipsa de claritate a desenului( Sara pe deal,
buciumul suna cu jale , turmele-l urc, apele plang.
In strofa a doua,perspectiva e panoramica ,incluzand o dimensiune terestra(ochii tai mari
cauta-n frunza cea rara) si una cosmica (luna pe cer trece asa sfanta si clara, stelele nasc
umezi pe bolta senina). Aspectele de peisaj sunt prinse intr-o miscare a privirii, nu raman
imobile si potenteaza farmecul misterios prin incadrarea lor in spectacolul cerului de vara.
Spatiul poetic din strofele 3 si 4 devine astfel larg, evocator. Nu e nici puternic, nici
individualizat prin detalii care particularizeaza excesiv, dar nici abstract ,valabil oriunde si
oricand. Privelistea care rezulta are o linie romantica domoala, cu turme care urca dealul, cu
oameni care vin de la coasa(osteniti oameni cu coasa-n spinare/vin de la camp), cu sate pitite in
vale. Totul e domestic si pastoral, cu un aer de vechime nealterata.
Imaginile pe care le construieste Eminescu sunt vizuale( cu alternante de umbra si
lumina, dar nu cromatice) si auditive. Sunetele, estompate, cu o intensitate redusa, contribuie in
mod paradoxal la accentuarea tacerii generale. Ele sunt melodioasa si melancolice (buciumul
suna cu jale, apele plang, fluiere murmura-n stana), familiare (scartaie-n vant cumpana de
la fantana, toaca rasuna mai tare) sau difuze (clopotul vechi imple cu glasul lui seara),
alcatuind un strat sonor secundar, ca o muzica discreta a naturii.
In ciuda acestei bogatii a paletei descriptive, Eminescu nu a scris pasteluri ca Alecsandri
,el nu infatiseaza natura pantru a oferi un tablou al ei, ci pentru a incadra si potenta un sentiment.
Ca aceasta e intentia lui ,se observa inca din prima parte a poemului, cand planul naturii este
intersectat de elementele planului uman, sugerandu-se un paralelism psihic, realizat printr-o
subtila trecere a valorilor metaforice dintr-un plan in celalalt. Astfel , in strofa intai, jalea

buciumului si plansul apelor sunt stari in care se reflecta de fapt trairile sufletesti ale fetei care
asteapta. Tot asa, epitetele din versul luna pe cer trece-asa sfanta si clara pot fi atribuite ochilor
care privesc cu dor prin frunza cea rara, iar metafora stelele nasc umezi pe bolta senina
reprezinta echivalentul astral al lacrimilor care apar fara voie si se sfarama cu straluciri
diamantine intre genele fiintei coplesite de tensiune.
Spectacolul general al naturii e creat ca sa sustina natura erotizata. Versul declamativ
care noteaza momentul Sufletul meu arde-n iubire ca para are dublu rol : inchide planul naturii
si concentreaza planul poemului pana la sfarsit in jurul povestii de dragoste. Este insa un vis in
care indragostitii, imbatati de farmec adorm surazand sub inaltul, vechiul salcam, rezemati unul
de celalalt, se contopesc in natura si refac, prin pereche, unitatea primordiala a mitului.
Intrebarea finala, a fericirii si a nostalgiei totodata, inalta problematica poemului intr-un
plan dramatic profund, relevand aspiratia omului spre ideal si neputinta de a-l atinge.
Totalitatea generala a poemului este remarcabil sustinuta si de edificiul lui prozodic,
lucrat cu o tehnica desavarsita. Eminescu stie ca nimeni altul sa combine ritmurile, sa taie
lungimea unui vers sau sa gaseasca cele mai rafinate rime. Sara pe deal are o somptuozitate
deosebita si un timbru specific, de bucium, al carui sunet se stinge brusc. Impresia aceasta e
produsa de constructia lunga a versului de 12 silabe fixat invariabil intr-o schema neobisnuita de
ritmuri :un coriamb,doi dactili si un troheu.
Coriambul, prin cele doua accente pe silabele 1 si 4, obliga la o rostire mai inalta a unitatilor
sonore de la inceput, iar pauza care urmeaza le separa de restul versului si le individualizeaza. Cei
doi dactili creeaza o miscare mai grabita, in care sunetele se estompeaza, se degradeaza lent.
Troheul inchide puternic si miscarea si sonoritatea. Rimele perechi sunt feminine (cu ultime
silaba neaccentuata) si produc o inmuiere, o catifelare a tonului final.
Astfel creat, versul eminescian sustine prin muzicalitatea lui interioara(de avant ,de
precipitare, de stingere) insasi miscarea sentimentului care izbucneste, evolueaza cu febrilitate
spre implinire si se relaxeaza prin proiectia dorului in volupatea visului.

Revedere

de M. Eminescu

Revedere este publicat la 1 oct. 1879, in revista '"Convorbiri literare".


"Revedere" este o meditaie filosofic asupra trecerii timpului, care este vzut prin cele
doua ipostaze ale sale, uman i cosmic. Pentru om el este efemer, codrul, respectiv natura,
se supune timpului cosmic, etern.
Discursul liric este construit pe un dialog intre om i codru. Acest dialog releva condiia
dramatic a fiinei umane, supus efemeritaii, precum i capacitatea codrului de a aboli
timpul. Planul uman este interogativ, iar ntrebrile poetului vizeaz existena: "-Codrule,
codruule,/ Ce mai faci, drguule. C de cnd nu ne-am vazut/ Mult vreme au trecut...".
Presiunea timpului il ndreapt pe poet spre spaiul sacru, ocrotitor al codrului, pdurea fiind
vzut ca un topos cu puteri protectoare. Tonul este cald, calm, dar sugereaz o tristee ascuns.
Rspunsul codrului cuprinde dou secvene, una individualizatoare, in centrul comunicrii
fiind pronumele personal la persoana I, "eu", alta generalizatoare, cnd codrul se identific cu
entitile eterne ale ntregului univers, prin pronumele personal la persoana I plural, "noi". In
prima secven, cadrul silvestru, marcat de eternitate ca de o succesiune a anotimpurilor
("Iarna viscolu-l ascult", "Vara doina mi-o ascult"), pare s neleag tragedia fiinei umane, pe
care o ocrotete .Codrul se bucur atunci cnd omul ii face simit prezena; omul se simte
protejat in acest spaiu. Este evident sentimentul de esena popular al comuniunii omului cu
natura: "Vara doina mi-o ascult/ Pe crarea spre izvor/ Ce le-am dat-o tuturor/ Umplndu-i
cofeile/ Mi-o cnta femeile".
Dei timpul trece, natura ii pstreaz identitatea, are puterea de a se regenera:
"Vreme trece, vreme vine/ Tu din tnr precum eti/ Tot mereu ntinereti".
Secvena a doua a rspunsului codrului accentueaz ideea perenitii naturii i a
statorniciei ei, precum i ideea timpului distructiv care-1 afecteaz doar pe om. Pentru codru
curgerea timpului are alte semnificaii: "-Ce mi-i vremea cnd de veacuri/ Stele-mi scnteie pe
lacuri,/ C de-i vremea rea sau bun,/ Vntu-mi bate, frunza-mi sun;/ i de-i vremea bun, rea,/
Mie-mi curge Dunrea". "Puternic i impasibil, avnd o calm contiin a perenitii sale,
codrul privete schimbrile legate de anotimpuri, ca un adevrat geniu tutelar" (Zoe D. Busulenga). Impasibilitatea codrului, a crui existen nu este ameninat de trecerea vremii,
este susinut pe plan lexical i gramatical de prezena celor dou adjective antonime: "bunrea". Drama omului este cu att mai puternic, cu ct el este obligat s triasc in mijlocul unei
lumi eterne: "Marea i cu rurile/ Lumea cu pustiurile/ Luna i cu soarele,/ Codrul i
izvoarele".
Dar condiia uman este definit i printr-o sentin in stil aforistic: "Numai omu-i
schimbtor/ Pe pmnt rtcitor". Atributele "schimbtor" i "rtcitor" evoc simbolic rolul i
locul omului in univers. Epitetul "schimbtor" implic ideea de devenire, de transformare, iar
"rtcitor" vine s-1 singularizeze intre elementele naturii.
Revedere este o meditaie asupra efemeritii fiinei umane, accentuat de raportarea
timpului uman la cel universal.
Elemente folclorice:
- tonalitatea de doin, cu o sonoritate trist
- formulele de adresare (diminutive afective)
- ritmul trohaic, msura versurilor de 7-8 silabe, rima mperecheat
- interogaia retoric
- personificarea codrului
- dativul etic "Ce mi-i vremea"

- propoziii i versuri de dimensiuni reduse, dar cu caracter de sentin


"Revedere" = elegie filosofic a crei component esenial este ndeprtarea in timp i
spaiu, pe fondul unei profunde nostalgii

CANTEC-NICHITA STANESCU
Poezia "Cantec", aparuta n volumul "O viziune a sentimentelor", este un cntec de varsta,
scris cu o anumita candoare si cu multa libertate a asociatiei, n care nsa
cuvintele n-au decat rolul de a transporta emotiile, ele nsesi neavnd corp, materie.
Iubirea produce o senzatie de plutire, un sentiment al imponderabilitatii: "Duma fericire in sus,
si izbeste-mi tmpla de stele", pna cnd starea din launtru se transmite ntregii lumi. Poetul
compara aceasta traire cu o coloana a infinitului.
Exista aici o "viziune a sentimentelor" proprie lui Nichita Stanescu. Indragostitii sunt "doua
cantece diferite, lovindu-se, amestecndu-se, doua culori ce nu s-au vazut niciodata", dar care
se ntlnesc uimite n "neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntmplarii ca sunt", pentru ca
iubirea nseamna, n fond, sansa de a trai n miezul minunilor.
Usoarele ecouri argheziene n imaginea iubirii ca arc ce cuprinde polii extremi ai universului
ntr-un cuprinzator cntec al fericirii (v. Morgenstimmung "Eu veneam de sus, tu veneai de
jos...") nu indica neaparat o filiatie n lirica erotica a lui Nichita Stanescu, ci sunt rezultatul
aceluiasi mod ingenuu de a contempla misterele iubirii.
Povestea sentimentala din "Cantec" era o poveste a sentimentelor; aici ea devine o poveste a
cuvintelor.
Cuvintele nu mai sunt doar mijlocul notional de a exprima emotii, ele devin substanta inefabila
a poemului: continutul, ca si forma lui, ideea, ca si materia lui. E o poveste de cuvinte si din
cuvinte. Cuvintele au capatat evidente proprietati materiale: zboara n vrtej, nclina iarba n
cadere, se rotesc, imitnd "structura materiei de la-nceput". Trebuie subliniata intentia
poetului de a face din cuvnt un cu totul altfel de instrument dect acela de care se foloseste
limbajul prozaic: n locul transparentei notionale de acolo, ele ne ofera un cuvnt opac, un
sens care se comporta ca o imagine si o imagine abstracta ca un sens, un continut care e tot
una cu corpul sonor. Obiectul, notiunea si realitatea sonora se identifica brusc, sub apasarea
unei forte uriase de felul acelora care se folosesc la laboratoarele moderne pentru experiente
asupra moleculelor. Ceea ce rezulta seamana cu o molecula uriasa n care nu mai putem
separa un "semnificat" de un "semnificant", o notiune de un lucru.
In cazul lui Nichita Stanescu, aventura limbajului este deci urmatoarea: cuvintele se comporta
ca niste obiecte (avnd calitatile fizice ale unor obiecte), iar obiectele (pe care, n principiu,
cuvintele le exprima) se comporta ca niste cuvinte, ca parti ale unui limbaj, ca semne. Semnul
devenit obiect si obiectul devenit semn: iata metamorfoza cea mai frapanta.
Inceputul metamorfozei l constituie totdeauna felul n care poetul gndeste relatia dintre
cuvinte: mai libera dect nainte. Spatiul poeziei se populeaza de cuvinte: verbe si
substantive, adjective si pronume, care se ciocnesc sau se ndeparteaza unele de altele, se
sfarma sau se unesc n configuratii ciudate, dupa legi necunoscute. Poetul cauta si descopera
o stare de gratie a limbajului n care cuvintele exista nainte de a exprima, n care sensul nu
mai apartine adncului notional al poemului, ideii sugerate ori obiectului desemnat, ci
cuvintelor nsesi, devenite semne-obiecte, capabile de miscare si de liniste, de viata si de
disparitie.
In poezia lui Nichita Stanescu sunt folosite neologismele si cuvintele abstracte, dar efectele
poetice se obtin, ndeosebi, prin reactiile metaforice nlantuite. Prin limbajul poetic ncearca sa
materializeze concepte, idei n forma plastica a poeziei. Este poetul unei cugetari lirice
originale si captivante.

GENUL EPIC
BUNICUL-BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA

BUNICA