Sunteți pe pagina 1din 10

Aliantele

in
sistemul
relatiilor politice
internationale. Avantajele si dezavantajele
aliantelor. Politici de cooperare internationala.
Pentru a se apara intr-o lume in care a crescut proliferarea
armamntului statele au mai multe optiuni:
-

sa se inarmeze

sa formeze aliante pentru a-si uni fortele lor cu alte state

sa mentina o balanta a puterilor

sa negocieze acorduri privind controlul armelor pentru a reduce amenintarile adversarilor.

In practica liderii urmaresc realizarea a diferite combinatii din aceste variante.


Aliantele sunt asociatii formale ale statelor pentru folosirea sau pentru ne-folosirea fortei
militare, in scopul asigurarii securitatii lor sau pentru intarirea membrilor lor, impotriva altor
state.
Pentru a le creste capacitatea militara statele au doua posibilitati: sa achizitioneze arme sau
aliati. Aliantele sunt preferabile, sunt mai economice, cheltuielile de inarmare sunt impartite.
Totusi solutia aliantelor ridica si unele probleme, chiar dezavantaje.
Teorii privind aliantele
1. sustine ca aliantele sunt avantajoase,
2. sustine ca aliantele prin costurile lor depasesc beneficiile si deci statele nu trebuie sa
recurga la ele decat cand sunt absolut necesare;
3. argumenteaza ca ele s-au dovedit atat de periculoase incat politicienii, oamenii de stat
trebuie sa le evite.
Aliantele sunt de regula impotriva si numai in anumite situatii pentru cineva sau ceva.
Principalul profit al unei aliante este securitatea. Ea beneficiaza intr-o alianta defensiva de o
posibilitate redusa de a fi atacat, de mai multa putere in cazul unui atac.

De regula aliantele nu sunt de lunga durata, cele mai multe se constituie pe timpul
conflictului, si se dizolva dupa ce amenintarea a fost indepartata.
Aliantele nu sunt privite ca un scop in sine, ci ca pe o parte a unei strategii care include atat
recrutarea aliatilor sau abandonarea lor. O buna alianta este aceea care poate fi dizolvata cu
usurinta cand amenintarea la securitatea membrilor sai dispare. Lordul Palmerston, cunoscut
om politic englez, declara in 1848, ca statele nu ar trebui sa aiba aliati eterni si nici inamici
perpetui, singura lor datorie este sa-si urmareasca interesele.
Avantajele si dezavantajele aliantelor.
Care ar fi dezavantajele aliantelor? Un risc inerent intr-o alianta poate conduce un stat la o
angajare care mai tarziu sa se dovedeasca dezavantajoasa pentru el in sensul ca poate conduce
la reducerea viitoarelor lor actiuni. Intr-o lume in care situatia politica evolueaza rapid este
dificil sa-ti iei ca om politic angajamente pe termen lung.
Pentru multi oameni de stat aliantele sunt percepute ca fiind periculoase. Argumentele lor
sunt: 1) determina statele agresive sa-si foloseasca resursele pentru razboaie ofensive. ,,O
alianta al carei scop nu este de a provoca razboiul este fara sens si inutila (Hitler) 2)
aliantele ameninta inamicii si ii provoaca sa formeze contraaliante cu rezultatul ca securitatea
ambelor coalitii este redusa. 3) formarea aliantei poate conduce statele neutre spre coalitia
opusa. 4) statele din coalitie trebuie sa controleze comportamentul aliatilor lor. 5) exista
posibilitatea ca aliatul de azi sa devina dusmanul de maine. Intre anii 1815-1960, 25% dintre
partenerii de coalitii au purtat razboaie intre ei.
Evolutia aliantelor din secolele XIX si XX
Secolul al XIX-lea a debutat cu o perioada marcata de succesiunea de confruntari militare
intre Franta lui Napoleon si alianta anti-napoleoniana (Anglia, Austria, Prusia, Rusia). Dupa
infrangerea lui Napoleon si Congresul de la Viena cele patru puteri invingatoare au convenit
sa mentina alianta ca pe o garantie fata de o eventuala agresiune franceza dar si ca pe o
masura suplimentara de asigurare a pacii. Mai mult Tarul Alexandru I a avut initiativa de a
crea o alianta a monarhilor crestini care sa previna eventualele miscari revolutionare.Tratatul
de constituire a Sfintei Aliante a fost semnat la Paris (26 septembrie 1815), de catre tarul
Rusiei, regele Prusiei si imparatul Austriei. Actul constitutiv al aliantei afirma
hotararea celor trei monarhi ,,de a ramane uniti prin legaturile unei fraternitati reale si
indisolubile si considerandu-se compatrioti, isi vor acorda in orice ocazie si in orice loc
asistenta, ajutor si sprijin; considerandu-se fata de supusii si armatele lor ca parinti de
familie, ei ii vor conduce in acelasi spirit de fraternitate de care sunt animati, pentru a
proteja religia, pacea si dreptatea.
Sfanta Alianta a intervenit in anii 20 pentru a inabusi revoltele din Spania si Italia, dar
aceasta a indepartat Anglia de vechile sale aliate, ea refuzand sa sprijine actiunile de
reprimare a liberalismului sau a miscarilor nationale.
Un alt tip de aliante a fost creat in a doua jumatate a secolului al XIX-lea de catre
cancelarul german Otto von Bismark. Preocupat de a mentine izolarea Frantei dupa
infrangerea suferita de aceasta in 1870, el a initia un sistem de aliante ce ii va purta
numele.Principiile care au caracterizat actiunea lui Bismark au fost defensive si
conservatoare. Primul sistem a fost format in 1872-1873, cunoscut sub numele de Alianta
2

celor Trei Imparati, si reunea Germania, Austro-Ungaria si Rusia. Ea va fi una efemera,


divergentele dintre Austro-Ungaria si Rusia se vor accentua ca urmare a crizelor balcanice din
1875, 1877-1878.
Dupa Congresul de la Berlin din 1878, Bismark a reluat tratativele pentru o alianta cu
Austro-Ungaria care la randul sau era interesata de o alianta defensiva dar si indreptata contra
Rusiei. In 1882, prin aderarea Italiei la aceasta alianta, se constituie Tripla Alianta. In 1883 a
aderat si Romania prin tratatul semnat cu Austro-Ungaria, prin care cele doua parti se angajau
sa-si acorde ajutor in cazul unui atac din partea Rusiei.
Pentru a completa incercuirea Frantei, Bismark a incurajat formarea Acordurilor
mediteraneene intre Anglia, Italia si Austro-Ungaria in 1887, care vizau in principal
mentinerea statu quo-ului in zona Mediteranei. Acest sistem de aliante si-a dovedit eficienta
facand imposibila o revanta din partea Frantei, asigurand timp de mai multe decenii pacea in
vestul Europei.
Indepartarea lui Bismark de la conducerea Germaniei (1890) a permis Frantei sa iasa
din izolare si sa realizeze o apropiere de Rusia in 1892, prin incheierea unei conventii
militare. In 1904 reuseste sa incheie un acord cu Anglia, iar in 1907 sprijina ajungerea la un
acord intre Anglia si Rusia. Astfel a luat nastere Antanta Cordiala sau Tripla Intelegere,
alianta perceputa de Wilhelm al II-lea ca o amenintare de incercuire si va face eforturi pentru
a o dezbina. Desi ambele aliante au avut ca scop descurajare posibililor adeversari, in final
existenta acesor aliante a determinat o reactie in lant, o escaladare a razboiului in momentul
declansarii atacului Austro-Ungariei impotriva Serbiei.
Primul razboi mondial a provocat critici la adresa ,,echilibrului balantei puterilor.
Presedintele W.Wilson a sperat sa impuna principiul securitatii colective prin crearea Ligii
Natiunilor. Rolul Ligii ar fi trebuit sa fie, in principal, de a identifica actele de agresiune si de
a organiza un raspuns militar la acestea. Din pacate Liga Natiunilor nu a putut preveni
declansarea unui nou razboi mondial.
O alta alianta care a jucat un rol important in cursul celui de al II-lea razboi mondial a
fost creata in urma semnarii Chartei Atlanticului in 14 august 1941 de catre Churchill si
Roosvelt. Charta afirma dreptul fiecarei natiuni de a-si alege forma de guvernare, promisiunea
de a contribui la progresul celorlalte natiuni si accesul liber la comert si materii prime. In
septembrie 1941 a aderat la aceste principii si URSS-ul. Se puneau astfel bazele aliantei
Natiunilor Unite, alianta la care se vor alatura in timp si alte natiuni care sustineau lupta
contra axei Berlin-Roma- Tokio. Sfarsitul razboiului va duce la destramarea aliantei si
situarea fostilor aliati pe pozitii opuse, ceea ce va duce in numai cativa ani la regruparea lor in
doua aliante politco-militare: NATO si Tratatul de la Varsovia.
Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation(
abreviat NATO in engleza, OTAN in franceza; in romana cel mai des se foloseste abrevierea
NATO, dar si abrevierea OTAN este folosita cateodata) este o organizatie internationala
pentru colaborarea defensiva stabilita in 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat in
Washington pe 4 aprilie, 1949.
Constituirea aliantei militare largite a Organizatiei Tratatului Nord-Atlantic (NATO) in aprilie
1949 a fost determinata de Blocada Berlinului, instituita de Stalin in vara anului 1948. Franta,
Marea Britanie, Belgia, Olanda si Luxemburg au semnat la Bruxelles (17 martie 1948) un
3

tratat care prevedea acordarea de ajutor si asistenta in cazul unei agresiuni. Puterea militara a
acestor state era insa insuficienta in cazul unei agresiuni sovietice. Participarea si altor state la
alianta, dar mai ales a Statelor Unite, era absolut necesara. Pentru ca SUA sa se poate angaja
pe timp de pace intr-un sistem de alianta a fost necesara aprobarea de catre Senat (11 iunie
1948) a Rezolutiei Vandenberg. Tratativele pentru crearea unui sistem comun de alianta au
fost finalizate prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord. Cele 12 natiuni cuprinse in
alianta (SUA, Canada, Marea Britanie, Belgia, Franta, Olanda, Luxemburg, Italia, Portugalia,
Danemara, Norvegia si Islanda) se angajau ca, in situatia in care una dintre ele va fi atacata,
toate celelalte i se vor alatura in lupta contra agresorului. Grecia si Turcia vor adera in 1952,
iar Germania Federala in 1955. Ca raspuns, sovieticii au creat un sistem de aliante impus
statelor din est, semnat in 1955, denumit Organizatia Tratatului de la Varsovia.
In prezent NATO are 26 de state membre, ultima largire fiind realizata in urma Summitului de
la Praga (2002): Belgia, Bulgaria (2004), Canada, Cehia (1999), Danemarca, Estonia (2004),
Franta, Germania, Grecia, Ungaria (1999), Islanda, Italia, Letonia(2004), Lituania(2004),
Luxemburg,Olanda, Norvegia, Polonia(1999), Romania(2004), Portugalia, Slovacia(2004),
Slovenia(2004), Spania(1982), Turcia, Regatul Unit, Statele Unite ale Americii.

Grecia si Turcia s-au alaturat aliantei in februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de
Vest in 1955, iar unificarea germana din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile
Germaniei de Est. Spania a fost admisa pe 30 mai 1982, iar fostele tari semnatare ale Pactului
de la Varsovia au aderat in 1999 (Polonia, Ungaria si Cehia), si in anul 2004 (Romania,
Slovenia,
Slovacia,
Estonia,
Letonia,
Lituania
si
Bulgaria).
Franta s-a retras din comanda militara in 1966, dar a revenit in 1992. Decizia lui Charles de
Gaulle de a revoca comanda militara franceza in 1966 pentru a-si dezvolta propriul program
de descurajare nucleara, a necesitat relocarea Centralei NATO din Paris, Franta la Bruxelles,
Belgia pana la 16 octombrie, 1967. In timp ce centrala politica este amplasata in Bruxelles,
centrala militara si cea a Puterilor Aliate ale Europei (SHAPE), sunt localizate la sud de
Bruxelles in orasul Mons. Islanda, singura tara membra NATO care nu are o forta militara
proprie, s-a alaturat organizatiei cu conditia de a nu fi obligata sa participe la razboi.

Secretarii

Generali

Lord
Ismay
Paul-Henri
Spaak
Dirk
Stikker
Manlio
Brosio
Joseph
Luns
Lord
Carrington
Manfred
Wrner
Willy
Claes
Javier
Solana
Lord
Robertson
Jaap de Hoop Scheffer (2004 - prezent)

ai

NATO
(1952-1957)
(1957-1961)
(1961-1964)
(1964-1971)
(1971-1984)
(1984-1988)
(1988-1994)
(1994-1995)
(1995-1999)
(1999-2003)

Scopul esential al NATO, stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949,


este de a apara libertatea si securitatea tuturor membrilor sai prin
mijloace politice si militare. Realizarea acestui tel poate fi pusa in
4

primejdie de riscurile unor crize si conflicte care sa afecteze securitatea


spatiului euro-atlantic. De aceea Alianta nu asigura numai apararea
membrilor sai, dar contribuie si la pacea si stabilitatea in regiune.
Sarcinile fundamentale de securitate: asigurarea unui mediu de securitate euro-atlantic
stabil, bazat pe institutii democratice si solutionarea pasnica a diferendelor, sa serveasca ca
forum de consultari intre aliati pe orice problema care ar afecta interesele lor vitale, sa
descurajeze si sa se apere impotriva oricarei amenintari de agresiune la adresa oricarui stat
membru NATO.
Cel mai important pasaj al tratatului este Articolul V, care declara:
Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau mai multora dintre
ele, in Europa sau in America de Nord, va fi considerat un atac impotriva
tuturor si, in consecinta, sunt de acord ca, daca are loc asemenea atac
armat, fiecare dintre ele, in exercitarea dreptului la auto-aparare
individuala sau colectiva recunoscut prin Articolul 51 din Carta Natunilor
Unite, va sprijini Partea sau Partile atacate prin efectuarea imediata,
individual sau de comun acord cu celelalte Parti, a oricarei actiuni pe care
o considera necesara, inclusiv folosirea fortei armate, pentru restabilirea si
mentinerea
securitatii
zonei
nord-atlantice.
Aceasta fraza s-a referit la inceput la cazul in care URSS ar fi lansat un
atac impotriva aliatiilor europeni ai Statelor Unite, in urma caruia SUA ar fi
trebuit sa trateze Uniunuea Sovietica ca si cum ar fi fost atacata ea insasi.
Totusi temuta invazie sovietica din Europa nu a mai venit. In schimb,
fraza a fost folosita pentru prima data in istoria tratatului pe 12
septembrie, 2001 in raspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.

In vederea intaririi securitatii si stabilitatii spatiului euro-atlantic, Alianta este pregatita sa


contribuie, de la caz la caz si prin consens, la prevenirea eficienta a conflictelor si la angajarea
activa in managementul crizelor, inclusiv operatiuni de raspuns la crize, sa promoveze pe
scara larga parteneriatul, cooperarea si dialogul cu alte tari din spatiul euro-atlantic, in scopul
cresterii transparentei, increderii reciproce si a capacitatii de actiune comune cu Alianta.
Organele de conducere ale NATO
Consiliul Atlanticului de Nord - este organul suprem compus din ministrii apararii, de
externe si de finante ai statelor membre. Este principala autoritate decizionala, hotararile fiind
luate cu unanimitate. Obiectivul sau consta in mentinerea unui control politic intre statele
membre. Consiliul se reuneste de mai multe ori pe an la nivel ministerial si uneori la nivelul
sefilor de state si guverne, dar de obicei intalnirile au loc la nivelul reprezentantilor
permanenti ai statelor membre. Cartierul sau general se afla la Bruxelles. Fiecare tara membra
este reprezentata in Consiliul Atlanticului de Nord de un ambasador ori de un reprezentant
permanent, asistat de o delegatie nationala, formata din consilieri si functionari care, in
numele statului lor, participa la diferitele comitete ale NATO.
Secretariatul international sustine activitatea Consiliului si a comitetelor. Personalul sau
este alcatuit din cetateni ai statelor membre, fiind recrutat in mod direct de organizatie, fie
detasat de guvernele statelor membre pe o perioada de 3-4 ani.
5

Secretarul General are rolul de a propova si conduce procesul de consultari in vederea


luarii deciziilor in Alianta. El este Presedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al
Comitetului pentru planificarea apararii si Comitetului pentru planificarea nucleara. Secretarul
general al NATO este abilitat sa medieze diferitele diferende intre tarile membre. El este
principalul purtator de cuvant al Aliantei in relatiile acesteia cu statele membre si mass-media.
Secretarul general prezideaza Grupul operativ la nivel inalt pentru controlul armamentelor
conventionale, Grupul de lucru executiv, Comitetul NATO pentru aparare antiaeriana,
Colegiul consultativ mixt.
NATO dupa Summitul de la Praga

In contextul schimbarilor complexe care au avut loc in Europa in ultima decada, la


nivelul NATO s-a simtit nevoia unei abordari adaptate la noile provocari aparute la adresa
securitatii. Astfel, la Summit-ul de la Washington din aprilie 1999, aliatii au aprobat noul
Concept Strategic al NATO care identifica scopul Aliantei si sarcinile sale fundamentale de
securitate, caracteristicile esentiale ale noului mediu de securitate, care specifica elementele
unei abordari mai largi de catre NATO a securitatii si care furnizeaza orientarile necesare
pentru continuarea adaptarii fortelor sale militare.
La Summitul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002) s-a decis reformarea
structurii de comanda, pentru a permite adaptarea Aliantei. Comandamentul Aliat pentru
Transformare a inlocuit Comandamentul Atlanticului, iar cel european a preluat
responsabilitatea operatiilor. Modificarea structurilor a intrat in vigoare in septembrie 2003.
Un rol esential il joaca Comandamentul Aliat pentru Transformare a carui misiune este,
printre altele, de a reforma fortele NATO, din subunitati, unitati si mari unitati destinate
apararii teritoriale in forte capabile sa execute misiuni expeditionare in ,,marele arc de criza
(Baltica, Mediterana, Asia Centrala, Oceanul Indian), sursa principala a noilor amenintari
(terorismul si proliferarea armelor de distrugere in masa). Tot la Praga a fost elaborat un nou
,,Angajament pentru Capacitati (PPC), care a inlocuit proiectul lansat la reuniunea de la
Washington, in aprilie 1999. Acesta isi propune reducerea decalajului dintre fortele americane
si cele europene prin nu mai putin de 450 de proiecte, grupate in opt categorii. Initiativa
vizeaza direct slabiciunile in sisteme de comanda si comunicatii informatizate, armament de
precizie, mobilitate, transport, compatibilitatea fortelor etc. In cursul reuniunii din luna
decembrie 2003, ministrii Apararii din cadrul NATO au apreciat ca au fost realizate progrese,
dar au insistat asupra dezvoltarii capacitatii de proiectare a fortelor (mijloace de transport
aeriene, navale si aprovizionarea in aer a aparatelor).
La Summitul de la Istanbul (28-29 iunie 2004), liderii Aliantei au considerat ca s-au
inregistrat progrese in aplicarea initiativei lansate la Praga, in special in ceea ce priveste
transportul strategic si instalarea unui sistem de monitorizare terestra, echivalentul celui
american JSTAR. De asemenea a fost apreciata operationalizarea unui batalion pentru
combaterea efectelor atacurilor cu arme de nimicire in masa. Nu in ultimul rand, statele
membre au promis ca vor dirija reforma fortelor armate astfel incat circa 8% sa poata fi
desfasurate rapid in teatrul de operatii, iar 40%, sa fie dislocabile.
Un element principal al procesului de transformare al NATO il constituie
infiintareaFortei de Raspuns Rapid. Ideea a fost lansata la reuniunea de la Varsovia
(septembrie 2002), de SUA si adoptata in timpul Summit-ului de la Praga. Originea sa se
regaseste in necesitatea redimensionarii fortelor pentru a face fata ,,noilor amenintari, si mai
6

ales in constientizarea decalajului dintre fortele americane si cele europene. Misiunile constau
in operatii de aparare colectiva, combaterea terorismului, operatii de mentinere a pacii etc. dar
si in stimularea si ,,raspandirea reformelor militare americane in randul statelor europene.
Spre deosebire de conceptele traditionale, forta ar trebui sa poata fi trimisa in misiuni la nivel
global, va fi integrata si compatibila cu cele mai bune unitati americane. Forta de Raspuns
rapid a NATO este compusa din 21 000 de militari (o brigada terestra alcatuita din cinci
batalioane combinate/battle groups, sprijin aerian la nivelul a 200 de iesiri/zi si un grup naval
centrat in jurul unui portavion. Pentru a inlocui elementele fortei, o data la sase luni, sunt
disponibili circa 40 000 de militari. NRF trebuie sa fie desfasurabila in cinci zile si capabila
de a rezista circa o luna in teatrul de operatii.
Dupa 2001, Washingtonul a insistat ca aliatii si partenerii sai sa isi asume roluri sporite
in remodelarea si securitatea internationala. Inca de la summitul desfasurat la Reikjavik in mai
2002, s-a discutat despre necesitatea reinoirii Aliantei, dupa atentatele din 2001. Peste cateva
luni, NATO a acceptat sa acorde sprijin misiunii ISAF, in Afganistan, desfasurata sub egida
ONU (septembrie 2002). NATO a preluat comanda misiunii ISAF din Kabul, in prima
operatie din afara regiunii euro-atlantice din istoria NATO (11 august 2003).

Alianta este angajata pentru o abordare larga a securitatii, care


recunoaste importanta factorilor politic, economic, social si de mediu,
suplimentar dimensiunii indispensabile a apararii.

Telul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectura de securitate europeana pentru care
contributiile Aliantei la securitatea si stabilitatea spatiului euroatlantic si a celorlalte
organizatii internationale sunt complementare si se consolideaza reciproc, atat prin adancirea
relatiilor
intre
tarile
euroatlantice
cat
si
prin
gestionarea
crizelor.
Alianta incearca sa intareasca securitatea si stabilitatea euroatlantica prin: pastrarea legaturii
transatlantice, mentinerea unor capabilitati militare eficace si suficiente pentru descurajare si
aparare, pentru indeplinirea intregului spectru de misiuni ale NATO, dezvoltarea Identitatii
Europene de Securitate si Aparare in cadrul Aliantei, o capacitate completa pentru gestionarea
cu succes a crizelor, continuarea procesului de deschidere fata de noi membri si urmarirea
constanta a relatiilor de parteneriat, cooperare si dialog cu celelte tari ca parte a abordarii
problemelor de securitate euroatlantica prin cooperare, inclusiv in domeniul controlului
armamentelor si dezarmarii.
Alianta ramane deschisa pentru noi membri conform Art.10 al Tratatului de la Washington.
Aceasta presupune lansarea de noi invitatii in anii urmatori, tarilor dornice si capabile sa-si
asume responsabilitatile si obligatiile de membru al Aliantei, in masura in care NATO
apreciaza ca includerea de noi membri ar servi intereselor sale politice si strategice globale, ar
intari eficacitatea si coeziunea sa si ar intari securitatea si stabilitatea globala a Europei. In
acest scop, NATO a stabilit un program de activitati care sa acorde asistenta tarilor aspirante
in cadrul pregatirii acestora in vederea posibilei aderari la Alianta, in contextul unor relatii
mai
extinse
cu
aceste
tari.
Politica Aliantei de sprijinire a controlului armamentelor, dezarmarii si neproliferarii va
continua sa joace un rol major in realizarea obiectivelor de securitate ale Aliantei. Aliatii
7

cauta sa intareasca securitatea si stabilitatea la cel mai redus nivel al fortelor in concordanta
cu capacitatea Aliantei de a asigura apararea colectiva si de a indeplini intregul sau spectru de
misiuni. Alianta acorda o deosebita importanta continuarii valabilitatii si deplinei
implementari de catre toate partile semnatare ale Tratatului CFE, considerandu-l ca un
element esential in asigurarea stabilitatii spatiului euroatlantic.
Textul Tratatului Nord-Atlantic
TRATATUL NORD-ATLANTIC
Washington DC, 4 aprilie 1949
Statele care sunt parte a prezentului Tratat isi reafirma credinta in obiectivele si principiile
Cartei Natiunilor Unite, precum si dorinta lor de a convietui in pace cu toate popoarele si
guvernele. Ele sunt angajate in salvgardarea libertatii, a mostenirii comune si a civilizatiilor
popoarelor pe care le reprezinta, pe baza principiilor democratiei, libertatii individuale si a
literei legii. Ele cauta sa promoveze stabilitatea si bunastarea zonei nord-atlantice. Ele sunt
hotarate sa isi uneasca eforturile in scopul apararii colective si al pastrarii pacii si securitatii.
Astfel, ele sunt de acord cu prezentul Tratat Nord-Atlantic:
ARTICOLUL 1
Partile se angajeaza, conform prevederilor din Carta Natiunilor Unite, sa rezolve prin mijloace
pasnice orice disputa internationala in care ar putea fi implicate, astfel incat sa nu aduca
atingere pacii, securitatii si dreptului international si sa se abtina sa recurga in relatiile
internationale la amenintarea cu forta sau la folosirea fortei, in vreun mod incompatibil cu
obiectivele Natiunilor Unite.
ARTICOLUL 2
Partile vor contribui la dezvoltarea continua a relatiilor internationale de pace si prietenie prin
consolidarea institutiilor libere, prin facilitarea unei mai bune intelegeri a principiilor pe baza
carora sunt fondate aceste institutii si prin promovarea conditiilor de asigurare a stabilitatii si
bunastarii. Ele vor cauta sa elimine conflictele din politicile lor economice internationale si
vor incuraja colaborarea economica bilaterala sau multilaterala.
ARTICOLUL 3
Pentru a indeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Partile, separat sau impreuna, prin
intermediul auto-ajutorarii si al sprijinului reciproc continue, isi vor mentine si isi vor
dezvolta capacitatea individuala si cea colectiva de rezistenta in fata unui atac armat.
ARTICOLUL 4
Partile vor avea consultari comune ori de cate ori vreuna dintre ele va considera ca este
amenintata integritatea teritoriala, independenta politica sau securitatea vreuneia dintre Parti.
ARTICOLUL 5
Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau mai multora dintre ele, in Europa sau in
America de Nord, va fi considerat un atac impotriva tuturor si, in consecinta, sunt de acord ca,
8

daca are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, in exercitarea dreptului la auto-aparare
individuala sau colectiva recunoscut prin Articolul 51 din Carta Natiunilor Unite, va sprijini
Partea sau Partile atacate prin efectuarea imediata, individual sau de comun acord cu celelalte
Parti, a oricarei actiuni pe care o considera necesara, inclusiv folosirea fortei armate, pentru
restabilirea si mentinerea securitatii zonei nord-atlantice.
Orice astfel de atac armat si toate masurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate
imediat Consiliului de Securitate. Aceste masuri vor inceta dupa ce Consiliul de Securitate va
adopta masurile necesare pentru restabilirea si mentinerea pacii si securitatii internationale.
ARTICOLUL 6
In scopul aplicarii Articolului 5, un atac armat asupra uneia sau mai multora dintre Parti se
considera ca include un atac armat:
pe teritoriul(1) oricarei Parti in Europa sau America de Nord, in Departamentele algeriene
ale Frantei(2), pe teritoriul Turciei sau pe insulele aflate sub jurisdictia oricarei Parti din zona
nord-atlantica, la nord de Tropicul Cancerului;
asupra fortelor terestre, navale sau aeriene ale oricarei Parti, care se afla pe sau deasupra
acestor teritorii, sau in oricare zona a Europei in care fortele de ocupatie ale uneia dintre Parti
erau stasionate la data intrarii in vigoare a acestui Tratat, sau pe Marea Mediterana ori in zona
nord-atlantica aflata la nord de Tropicul Cancerului.

(1) Definitia teritoriilor carora li se aplica Articolul 5 a fost revizuta de catre Articolul 2 al
Protocolului la Tratatul Nord-Atlantic, odata cu aderarea Greciei si Turciei, semnata la data de 22
octombrie 1951.
(2) La data de 16 ianuarie 1963, Consiliul Nord-Atlantic a luat nota de faptul ca, in ceea ce priveste
fostele departamente algeriene ale Frantei, clauzele relevante ale acestui tratat au devenit inaplicabile
incepand cu data de 3 iulie 1962.

ARTICOLUL 7
Tratatul nu afecteaza si nu va fi interpretat ca afectand in nici un fel drepturile si obligatiile
care decurg din Carta Partilor care sunt membre ale Natiunilor Unite, sau responsabilitatea
principala a Consiliului de Securitate de mentinere a pacii si securitatii internationale.
ARTICOLUL 8
Fiecare Parte declara ca nici una din obligatiile internationale, aflate in vigoare la un moment
dat intre ea si oricare din celelalte Parti sau un al treilea stat, nu este in contradictie cu
prevederile prezentului Tratat si se angajeaza sa nu isi asume nici o obligatie internationala
aflata in conflict cu acest Tratat.
ARTICOLUL 9
Prin prezentul, Partile infiinteaza un Consiliu in cadrul caruia fiecare va fi reprezentata in
procesul de analiza a problemelor referitoare la implementarea acestui Tratat. Consiliul va fi
astfel organizat incat sa fie capabil sa se reuneasca prompt si in orice imprejurare. Consiliul
va constitui atatea organisme subsidiare cat este necesar; in primul rand, va infiinta de urgenta
un comitet al apararii care va recomanda masurile de implementare a Articolelor 3 si 5.
ARTICOLUL 10
9

Prin acord unanim, partile pot sa invite sa adere la acest Tratat orice alt stat european aflat in
pozitia de a urma principiile acestui Tratat si de a contribui la securitatea zonei nord-atlantice,
sa adere la acest Tratat. Orice stat astfel invitat poate deveni parte la Tratat, in urma depunerii
la guvernul Statelor Unite ale Americii a documentului de aderare. Guvernul Statelor Unite
ale Americii va notifica fiecare Parte in legatura cu depunerea fiecarui astfel de document de
aderare.
ARTICOLUL 11
Acest Tratat va fi ratificat si prevederile sale vor fi indeplinite de catre Parti, in conformitate
cu regulile constitutionale respective. Documentele de ratificare vor fi depuse cat mai curand
la guvernul Statelor Unite ale Americii, care ii va notifica pe toti ceilalti semnatari in legatura
cu fiecare depunere. Tratatul va intra in vigoare intre statele care l-au ratificat, imediat ce se
va depune ratificarea de catre majoritatea semnatarilor, incluzand ratificarile Belgiei, Canadei,
Frantei, Luxemburgului, Olandei, Marii Britanii si Statelor Unite, si va intra in vigoare, cu
privire la alte State, la data depunerii ratificarilor lor.
Tratatul a intrat in vigoare la data de 24 august 1949, dupa depunerea ratificarilor din partea tuturor
statelor semnatare.

ARTICOLUL 12
Dupa zece ani de la intrarea in vigoare a Tratatului, sau la orice data ulterioara, Partile, la
cererea oricareia dintre ele, se vor consulta in scopul revizuirii Tratatului, luand in considerare
factorii care la vremea respectiva afecteaza pacea si securitatea in zona nord-atlantica,
inclusiv dezvoltarea de acorduri universale sau regionale, conform Cartei Natiunilor Unite,
pentru mentinerea pacii si securitatii internationale.
ARTICOLUL 13
Dupa douazeci de ani de la intrarea in vigoare a Tratatului, oricare Parte poate sa se retraga
din cadrul acestuia la un an de la depunerea notificarii de denuntare la guvernul Statelor Unite
ale Americii, care va informa guvernele celorlalte Parti in legatura cu depunerea fiecarei astfel
de notificari de denuntare.
ARTICOLUL 14
Acest Tratat, ale carui variante in limba engleza sau franceza sunt in mod egal autentice, va fi
depozitat in arhivele guvernului Statelor Unite ale Americii. Copii autorizate conforme vor fi
transmise de catre acest guvern celorlalte guverne semnatare.

10