EVOLUTIA PLANULUI BAZILICAL

Inainte de a porni intr-o incercare de a explica aparitia unor asemenea

capodopere precum Hagia Sophia, Basilica Sfantul Petru, Biserica Nasterii Domnului,
este important sa intelegem istoria inovatiilor arhitecturale care au condus la aceste
structuri. Elemente fundamentale precum arcul si domul constituie esentialul pe care
insusi atomul architectural al zilelor noastre se bazeaza. Concomitent cu prezentarea
istoricului cladirilor mentionate anterior, sper de asemena sa fac cunoscute implicatiile
psihologice al motivului pentru care noi oamenii alegem sa ne inconjuram cu formele cu
care alegem sa ne inconjuram. Freud ar spune ca designul deliberat al mormintelorpiramide din Egiptul antic erau tentative ale unui soi de uter invietor in care mortii erau
re-gestati in Viata de dupa.
Este chiar inutil sa ne intrebam care din cele doua (cercul si patratul) forme
fundamentale este mai vechi, sau care din ele s-a dezvoltat din celalalt. Constructiile
circulare aduc aminte de pesteri, dar nu se poate spune ca pesterile erau cu adevarat
sursa de inspiratie din spatele primei aparitii. Preferinta pentru cerc poate fi pusa pe
seama faptului ca cercul utilizeaza la maximum spatiul ce poate fi creat, cu minimum de
materiale de constructii. Totusi, o asemenea fapta implica anumite notiuni de geometrie.
O explicatie mai probabila este aceea ca forma deriva din tarcul sau zidul protector din
jurul unui sant. Dreptunghiul corespunde unui spatiu ocupat de un om intins la pamant.
Doua sau mai multe spatii unul langa celalalt constituiau intotdeauna un patrulater, iar
constructorii au inceput sa aranjeze o arie rectangulara langa alta, iar unghiurile la care
zidurile se intalneau ramaneau constante. Astfel, liniile mediane (axele constructiei cu 4
fete erau verticale una pentru celalalta, adica se intersectau la unghi drept). Aceasta
corespunde unei fiinte umane in picioare, pe cale sa se miste, uitandu-se in directia pe
care este pe cale sa o ia, cu bratele inainte, la unghi drept fata de campul vizual,
formand cea de-a doua axa a camerei.

Pe cat de uimitoare si ingenioase par planurile primelor basilici si a bisericilor cu

plan central ele nu sunt decat adaptari ale temelor si proceselor arhitecturale
preexistente.
Bazilica cretin timpurie a evoluat din necesitate . Constantin a permis
cretinismului s fie tolerat n Roma, n timpul secolului al patrulea , dup o victorie
miraculoas. Dintr-o dat , au aparut toi aceti cre tini care nu mai aveau nevoie sa se
ascunda sau sa practice religia lor in secret . Unde aveau acestia de gand sa se

inchine? Crestinii avea nevoie de spatii mari care puteau adaposti intreaga congregatie
si in acelasi timp sa inspire membrii bisericii cu maretia lui Dumnezeu.
Primele basilici nu erau decat Sali de intalnire romane convertite. Desigur ca,
Roma era deja plina de temple dedicate zeilor pagani, crestinii totusi, au optat pentru
pastrarea demnitatii lor si de a folosi locurile de intalnire seculare. Salile de intalnire nu
erau ceea ce crestinii aveau in minte, si anume inspirationale, dar, temporar, serveau
scopului. Acestea erau cu putin mai regale fata de camerele subterane.
Faptul ca crestinii timpurii foloseau aceste sali grecesti pentru folosul lor
reprezinta un punct esential in intelegerea dezvoltarii bisericilor de mai tarziu. Salile de
intalnire romane erau mai mult sau mai putin bazate pe templele grecesti, precum
Parthenonul. Cu frontoanele lor maiestuoase si coloanele masive erau destul de mari
pentru a adaposti intreaga congregatie.
In 312, Constantin a oferit crestinilor biserica Sfantului Ioan din Lateran. Initial
era palatul din Lateral ca mai apoi sa fie transformat intr-o basilica simpla
asemanatoare cu templele grecesti. Stokstad ii face o descriere cat se poate de
amanuntita: Ciboriumul si altarul reprezentau punctul central al bisericii. Basilica, a
carei intrare se facea printr-un fronton stramt, era un spatiu rectangular vast separat
prin patru randuri de coloane intr-o nava nava larga flancata de doua coridoare.
Colonadele si antablamentele accentuau distanta longitudinala a navei, directionand
privitorul catre sanctuar, un loc ceremonial luminat de ferestrele din lucarne, de la
sfarsitul navei. Arcul triumfal simboliza triumful lui Hristos ce urma sa aiba loc, simbolic,
la altar. Arcul marca o linie separatoare intre nava impreunata cu cele doua coridoare si
spatiul sfintit din absida. Desi este inspirata de stralucirea curtii imperiale, splendoarea
bisericii a fost explicata prin incercare de a aduce pe pamant maretia casei Domnului
din paradis.
Preluate din vechile Sali de intalnire, spatiul rectangular al basilicii a fost utilizat
simbolic, in ceremonii si pentru a mima drumul catre divinitate. Biserica Sfantului Ioan
din Lateran este doar inceputul. In 422 incepe constructia bisericii Sfanta Sabina, un
exemplu cunoscut al basilicilor din perioada crestina timpurie.

Planul central al bisericii

De la planul alungit si rectangular al unei basilici timpurie, taiem absida si o
indoim in jurul ei pana cand isi atinge capatul, punem o cupola deasupra si avem
biserica Sfanta Constanta din Roma, aceasta marcand aparitia planului central la
biserici. Influenta cladirilor romane cu dom, precum Panteonul din Roma, au condus la
introducerea domului in arhitectura crestina. In afara Romei, cladirile funerare cu plan

central au inceput sa apara, imediat dupa ce au fost concepute planurile rectangulare

ale basilicii. De vreme ce peretii bisericii erau construiti pe baza unui plan circular, logic
era sa se acopere cu un dom. Cum cladirile serveau drept morminte, domul incepea sa
aiba rolul de legatura omului cu universul infinit.
Aceasta forma noua a bisericii pentru o desfasurare circulara a ritualurilor si,
evident, aparitia domului ceresc. Domul a aparut ca punct central si in cazul planurilor
rectangulare ale basilicilor. Desi aratau foarte bine, aceste biserici de tip morminte, nu
erau destul de largi pentru a raspunde tuturor crestinilor. Basilica a ramas cel mai bun
exemplu pentru toti crestinii. Desi au reprezentat un exemplu esuat, bisericile cu plan
central ca Sfanta Constanta, au fost un reper important in arhitectura, prima incercare
de introducere a domului in arhitectura crestina.
Dupa ce si-au dat seama ca bisericile circulare nu sunt viabile din punct de vedere
economic, arhitectii au inceput sa lucreze la biserica Sfantului Mormant (Ierusalim) si la
basilica Sfantului Petru (Roma). Aceste doua biserici importante incorporeaza
caracteristicile principale ale basilicii si ale bisericilor cu plan central. Ambele consta
intr-un coridor lung care incepea cu un atrium si se termina cu un dom. Vechea biserica
bazilicala a Sfantului Petru a fost ridicata in apropierea locului in care a fost martirizat
Sf. Petru, bazilica avand un transept, 55 metri latime si 113 metri inaltime. Accesul in
biserica era marcat de cinci arcuri, cel din mijloc fiind numit Arcul de Triumf, la capatul
sanctuarului fiind o absida semicirculara situata pe o podea mai inalta. Preotul statea in
spatele altarului, spre est, iar restul spatiului din jurul altarului destinat coristilor si
crestinilor era desfasurat spre vest. Planul bazilicii este cruciform, cu o forma alungita
de cruce latina, avand un dom in forma parabolica. ntre stlpii navei centrale, de la
transept la absid, se gsesc 39 de nie, fiecare cu statuia unui sfnt ntemeietor al
unui ordin religios Naosul, de 80 de metri latime, este format din patru compartimente
de dimensiuni diferite, partea centrala este acoperita de dom iar transeptele scurte sunt
realizate din abside semicirculare. De o neasemuit frumuse e este grupul sculptura al
lui Michelangelo, realizat n tineree. n mijloc, sub cupol, se afl altarul principal al
papilor, dominat de un baldachin nalt de 29 metri, realizat n bronz de Bernini. n absid
se gsete Scaunul episcopal al Sfntului Petru, sus inut de statuile a patru sfin i
nvtori ai Bisericii: Sf. Ambrozie, Sf. Augustin, Sf. Atanasie i Sf. Ioan Gur de
Aur.Din apropierea coloanelor de susinere a cupolei se coboar n grota Vaticanului,
care reprezint cripta bazilicei, unde sunt resturile cldirii ini iale i ale unui vechiu
cimitir. Interiorul are un pilastru gigantic in stil corintic, incoronat cu bolti semicirculare.
Peretii sunt acoperiti cu ipsos colorat pentru a imita marmura, iar domul este decorat in
mozaic. Exteriorul, executat in mare parte din travertin, are un aranjament imens de
pilastri corintici de 108 metri inaltime incluzand antablamentul, cu un atic de 39 matri
inaltime care inconjoara cladirea. Designul special se datoreaza celor patru coloane
adaugate de Bernini in secolul al XVII-lea, realizand una din cele mai frumoase curti de
intrare din Europa. Coloanele naosului sunt realizate dintr-o variatie exotica de zidarie,
cum ar fi granit si marmura importate din alte tari. Domul de 14000 de tone este realizat
in mare parte din zidarie, sprijinit de grinzi curbe, baza cupolei fiind inconjurata de benzi

de fier pentru suport. Piatra de travertin a cupolei este tinuta de sapte inele interne de
fier, in timp ce lanturile de fier consolideaza stabilitatea cupolei. Inserarea acestor lanturi
si inele de fier reprezinta modalitatea de a tine stabila bazilica pana in zilele acestea.
Cu ocazia aparitiei acestor basilici crestinii aveau un loc de rugaciune si
posibilitatea de a admire frumusetea unui dom. Datorita succesului acestor doua
basilici era bizantului timpuriu ne-a adus Hagia Sofia si San Vitale. Acestea aveau
domuri centrale mai mari decat orice altceva de pana atunci. Hagia Sofia avea pana si
domuri mai micute care orbitau in jurulul domului central. In interior crestinii erau primiti
de luminatoare elegante si condusi de catre pandativele ce sustineau domul central,
acestea avand o inaltime cat se poate de mare. Hagia Sofia si San Vitale reprezinta
epitomul succesului hibridizarii planului rectangular al basilicii impreuna cu planul
central. In acest moment ne putem intreba de ce s-a pus atat de mult efort si mai
important, bani, in aceste biserici monumentale si extrem de frumoase. Divinitate nu a
cerut niciodata crestinilor bogatie materiala, nici atunci si nici in timpurile noastre
crestinii nu sunt bogati.
Inca de la inceputuri crestinii simteau nevoia de a avea spatii largi si cat se poate
de decorate pentru a venera divinitatea. Interioarele basilicilor erau imbogatite de picturi
murale si mozaicuri. Scopul basilicilor nu era doar de a oferi divinitatii un omagiu
arhitectural, dar si de a propaga crestinismul potentialilor adepti. Basilicile tarzii, cerute
in mod deliberat de credinciosi, au pastrat stilul roman timpuriu si influenta clasica
greceasca. Chiar si acestea prezentau un hol care intersecta holul traditional la unghiul
potrivit.
Oricat de complexe, scumpe si ornate erau basilicile acestea isi pastrau un rol
functional, fizic si psihologic. Tehnologia si arhitectura de mai tarziu a permis domurilor
de a se inalta si mai mult. Cuvintele structural realizabil si inspirational puteau fi
utilizate in sfarsit in aceeasi propozitie. Interiorul vast al bisericii San Vitale ofera
privitorului reflectia minunata a luminii sfinte ce calatoreste milioane de kilometri doar
pentru a se reflecta in ferestrele incrustate cu bijuterii, oferind o privire mai optimista
asupra Evului Intunecat. Aceste basilici s-au folosit de structuri deja existente de multi
ani si au adus domului si arcului o frumusete maiestuoasa nemaivazuta.
O basilica importanta pentru istoria arhitecturii o reprezinta cea de la San
Lorenzo din El Escorial pe care am decis sa o dezvolt dat fiind faptul ca am reusit sa o
vizitez. Aceasta ocupa partea centrala a complexului monahal din El Escorial. Dupa ce
urci o scara imensa care acopera intreaga fatada, ajungi intr-un atrium inconjurat de
doua turnuri. Navele templului sunt acoperite cu bolti cilindrice sprijinite de arcuri
transversale. Toate acestea se descarca pe peretii perimetrali si au ca baza patru piloni
uriasi, de 8 metri latime si situati la o departe de 15 metri intre ei. Spatiul utilizat pentru
circulatie este inchis de un dom sustinut de patru pandative. In acesta se deschid opt

ferestre mari care permit luminii naturale sa intre. Domul, cu un diametru de 17 metri se
inchide cu o cupola si la extremitatea lui se afla o bila de metal cu un diametru de 2
metri pe care este ridicata o cruce. Toate lucrarile sunt realizate din zidarie de granit iar
podeaua este formata din marmura alba si gri. Interiorul domului prezinta o fresca a lui
Luca Cambiaso reprezentand incoronarea Fecioarei. Altarul de 30 de metri a fost
proiectat de Juan de Herrera din marmura variata.
O alta bazilica importanta pe care am vizitat-o este Biserica Nasterii Domnului
din Bethtehem.Consider ca aceasta biserica are o importanta deosebita datorita valorii
istorice arhitecturale, fiind una din cele mai vechi biserici in stil bizantin, reprezentand
de asemenea un exemplu ilustrativ pentru relatia dintre arhitectura si valoarea simbolica
religioasa. Bazilica este realizata in anul 327 d.Hr. la cererea imparatului Constantin si a
mamei sale, Elena. Locul pe care aceasta este situata este considerat ca fiind pestera
in care a fost nascut Iisus. Biserica originala a fost finalizata in anul 399 insa a fost
distrusa de un incendiu in timpul revoltelor samaritene. O noua bazilica a fost construita
in anul 565 de catre imparatul Iustinian, readucand originalul construit initial de
imparatul Constantin. Bazilica in sine este de forma dreptunghiulara, cu trei abside
circulare care dau forma de cruce. Absidele reprezinta altarul principal in fundal si
altarele Fecioarei pe lateral. La intrare, suntem intampinati de un pronaos, un fel de
curte interioara adaugata dupa construirea templului, fiind un spatiu de tranzitie intre
exterior si interiorul sacru.
Intrarea in bazilica este marcata de usa umilintei, o intrare mica de forma
rectangulara creata in vremea otomanilor pentru a preveni intrarea in lacas a carutelor
conduse de jefuitori, si pentru a obliga chiar si cel mai important vizitator sa coboare de
pe cal pentru a intra in locul sfant. Astazi inca se mai vad urmele inalte ale usilor care
au fost modificate de-a lungul timpului: forma reclangulara cea mai inalta din vremea lui
Constantin si arcul construit in vremea cruciatilor.
Nava bazilicii este intacta din timpul lui Iustinian, desi acoperisul este din secolul
XV, cu restaurari din secolul XIX. Treizeci din cele patruzeci si patru de coloane ale
nevei contin picturi din vremea cruciatilor, insa trecerea timpului le face greu de
observat. Coloanele sunt realizate din calcar roz, lustruit, cele mai multe datand din
bazilica originala construita de Constantin. Ambele laturi ale peretilor navei sunt
decorate cu mozaic care dateaza de la 1160. Atat usile pentru ambuscada din podea,
cat si cele din transeptul de nord dezvaluie bucati de mozaic apartinand bisericii
originale.

Crestinii au trebuit sa aleaga formele templelor lor din enciclopedia arhitecturii

eleniste si romane si cum le era straina atat autonomia contemplativa greceasca cat si

scenografia romana, ei au ales, in fond, ceea ce era vital pentru ei din experientele
precedente, imbinand in bisericile lor scara umana a grecilor si simtul spatiului interior al
romanilor. In numele omului, ei au operat o revolutie functionala in spatiul latin.
Biserica crestina nu este lacasul misterios care tainuieste statuia unui zeu, si,
intr-un anumit sens nu este nici macar casa Domnului, ci este locul unde crestinii se
aduna, se impartasesc, se roaga. Era logic ca atentia crestinilor sa se indrepte spre
basilica mai degraba decat spre templul roman, deoarece aceasta constituise tema
sociala a lumii arhitecturale precedente. Era de asemenea firesc ca ei sa reduca
dimensiunile basilicii romane deoarece o religie de introspectie si iubire cerea un cadru
de proportii umane, conceput la scara celor pe care trebuia sa-i primeasca si sa-i inalte
sufleteste. Aceasta a fost schimbarea cantitativa sau dimensionala operata de ei;
revolutia spatiala a constat in ordonarea tuturor elementelor in functie de itinerariul
omului in interiorul bisericii.
Daca comparam o basilica romana, ce a lui Traian, cu una din primele biserici
crestine, ca Sfanta Sabina, vom gasi relativ putine deosebiri in afara de scara. Dar
aceste deosebiri marcheaza o schimbare profunda in modul de a gandi si de a pune
problema spatiului. Basilica romana este simetrica fata de doua exe: o colonada in fata
altei colonade, o absida in fata altei abside. Spatiul creat are un singur centru bine
precizat, in functie de edificiu si nu de itinerariul omului. Arhitectul crestin face practic
doua lucruri: elimina o absida si muta intrarea pe latura mai mica. In acest fel el rupe
dubla simetrie a dreptunghiului, asa numai axa longitudinala care devine conducatoare
miscarii omului. Intreaga conceptie planimetrica si spatiala, si in consecinta intreaga
ornamentatie au o singura masura dinamica si anume, itinerariul omului. Este evident
ca o asemenea inovatie constituie o realizare arhitecturala de o importanta covarsitoare
si ar fi inutil sa cautam scheme morfologice similare in arhitectura romana (fie ca este
vorba despre basilica de la Pompei) deoarece crestinii au creat un sistem intr-un spirit
nou si cu o functie diferita. Sa ne inchipuim o vizita la basilica lui Traian. Ne vom gasi
intai in ambulatoriul inferior: trecand apoi mai departe se va deschide in fata ochilor
nostri un dublu sir de coloane, atat de vaste incat ochiul nu le poate cuprinde. Ne vom
simti straini, scufundati intr-un spatiu, a carui ratiune de a fi se afla in afara noastra, un
spatiu in care putem intra, iesi, in care ne putem invarti si pe care-l putem admira fara
sa participam. In biserica Sfanta Sabina, in schimb, nu ni se va taia rasuflarea datorita
maretiei viziunii scenografice si retorice: putem imbratisa intregul spatiu dispus
longitudinal. Pasii ne vor fi insotiti de ritmul coloanele si al arcelor, vom avea constiinta
ca totul a fost dispus de-a lungul unui itinerariu care este al nostru, vom simti ca vom
face parte organic dintr-un mediu creat pentru noi care capata sens numai prin prezenta
noastra. Grecii au realizat scara umana printr-un raport static, dar de proportie intre
coloane si statura omeneasca. Lumea crestina, insa, a acceptat si a slavit caracterul

dinamic al omului orientand intreaga dinamica a cladirii in functie de drumul sau

construind si inchizand spatiul in directia pe care el urma sa o strabata.
Tema basilicilor paleocrestine a fost dezvoltata si dusa pana la limitele ei extreme
in perioada bizantina. Daca studiem biserica Sfantul Apollinare din Ravenna ne apare
evident ca arhitectii bizantini nu-si puneau o problema noua de structura ci doreau doar
sa introduca un nou ritm in schema longitudinala a vechilor edificii crestine. La biserica
Sfanta Sabina arcele navei se sprijina solid pe coloane stabilind o continuitate intre
elementele purtatoare si cele purtate un efect vertical repetat de-a lungul intregului ax al
bisericii. Cel care a descris jeturile de apa care tasnesc din pamant si tot pe pamant se
intorc, care se ridica si cad intr-o arcuire lenta, a prins intr-o imagine literara ritmul
paleocrestin. In biserica Apollinare acest ritm devine mai strans, se precipita, negand
raporturile verticale si reliefand la maxim pe cele orizontale. Abacele formeaza o cezura
intre arcuri si coloane, in cercul critic al raporturilor de gravitate si marcheaza de-a
lungul navei puncte reluate de bazele coloanelor care servesc aceluiasi scop. Fasiile de
mozaic accentueaza aceasta orizontalitate atat prin forma cat si prin continutu lor. In
sfarsit, intregul vestmant cromatic rezolva suprafetele fiecarui element structural si
inlocuieste planurile luminoase si intinse ale primilor crestini cu o impletitura alcatuita
din culoare si stralucind prin refractiile de lumina.
Arhitectura crestina timpurie
Multe dintre templele Romane au fost utilizate in alt scop dect cel iniial,
construindu-se noi biserici pe modelul vechii bazilici romane, formate din coloane si alte
caracteristici ale cladirilor pagane. Acestea sunt cunoscute ca fiind biserici cu plan
bazilical, situate de multe ori deasupra unor cripte, construite din coloane care apartin
unor diferite ordine si dimensiuni. Bisericile bazilicale anterioare aveau coloanele la
distante mai apropiate, fiind impodobite cu antablamentul care sustinea peretele
principal pe care se afla acoperisul de lemn, insa odata cu utilizarea arcului, aceste
coloane au fost departate mai mult, fiind conectate prin arcuri semicirculare.
Biserica bazilicala cu trei sau cinci nave acoperite de acoperis de lemn este
opusul bisericilor cu bolti ale stiulului bizantin, in care un dom circular era asezat
deasupra unui patrat, reprezentand pandantivul. Caracterul arhitectural este
impresionant datorita lungimii bazilicii de-a lungul coloanelor si a dimensiunii mai joase
a acesteia in raport cu lungimea sa.
Planul bazilical a fost copiat de catre crestini pentru locurile de cult, acestea
realizand trecerea de la arhitectura Clasica la cea crestina, sau la cea gotica din Evul
Mediu care putem spune ca a inceput odata cu aparitia bisericilor crestine. Unii sustin
ca bisericile crestine timpurii au evoluat de la locuintele romane sau de la salile de cult
in care meditau filosofii.

Adecvat stilului bazilical este planul bisericii S. Clemente din Roma care, desi
reconstruita in secolul al XI-lea, contine aranjamentul interior al bisericii din secolul V.
Un atrium sau o curte inconjurata de arcade formeaza o cale de acces impunatoare la
majoritatea bazilicilor. Portiunea acoperita de langa biserica, denumita pronaos, era
destinata celor care se pocaiau. In centrul atriumului se afla o fantana la care oamenii
se spalau inainte de a intra in biserica, acest obicei fiind folosit intr-o forma modificata si
astazi de catre catolici, care isi inmoaie degetele intr-un vas cu apa sfintita.
Naosul, luminat de o lucarna cu ferestre mici, avea un culoar pe fiecare parte,
acestea fiind de obicei jumatate din latimea acestuia. Galeriile pe care le utilizau femeile
erau de obicei deasupra acestor culoare, ca la bisericile S. Agnese si S. Lorenzo, insa
la cele la care nu exista o diferentiere a spatiilor pe sexe se statea pe partile laterale ale
naosului.
Un transept numit Bema sau prezbiteriu, care a existat intr-o forma modificata
la bisericile pagane, era folosit transformand planul intr-o cruce latina, din care naosul
era bratul lung. Unii considera ca acest plan cruciform deriva din cladirile sepulcrale
construite in perioada lui Constantin.
Corul, devenind necesar ca modalitate a potentarii ritualului, a fost plasat
imprejurul fatadei mai joase, prevazute cu un amvon pe fiecare parte, de la care se
citea Epistola si Evanghelia.
Altarul in fata absidei, folosit anterior de romani pentru revarsarea jertfelor de
bautura, este utilizata acum pentru celebrarea riturilor crestine, spatiu acoperit cu un
baldachin sprijinit pe coloane de marmura. De asemenea, altarul era pozitionat de cele
mai multe ori pe peretele estic al absidei.
Efectul pretios al interioarelor acestor cladiri se datoreaza in special utilizarii
mozaicului de sticla, plasat de obicei intr-o banda larga deasupra naosului si a semidomului absidei, imbogatit de obicei cu figura lui Hristos asezat in relief, contrastand cu
un fundal auriu. Plafoanele de lemn erau de asemenea compartimenate si bogat aurite,
pavajul fiind alcatuit dintr-un amestec abundent de coloane si alte blocuri de marmura
existente in Roma in acea perioada. Au existat in total treizeci si unu de biserici de tip
bazilical in Roma, majoritatea alcatuite din fragmente ala bisericilor pagane anterioare,
interioarele acestora fiind impresionante datorita repetitiei randurilor de coloane.

Bors Stefania
Gilca Raluca
AN II, sem. B