CLASIFICAREA SEMNALELOR

RAPORT CU VARIABILA TIMP:

IN

In raport cu variabila timp, semnalele

pot fi de doua tipuri: cu timp continuu
sau cu timp discret.
Semnalele de timp continuu sunt
numite semnale analogice.
La un
semnal analogic, notat x(t), variabila
timp t are variatie continua. La orice
moment de timp, semnalul poate
avea o anumita valoare, intr-un
interval finit, ale carui limite sunt
valoarea maxima (Xmax) si minima
(Xmin). Variatia semnalului in timp
poate fi periodica sau neperiodica,
semnalele
numindu-se
periodice,
respetiv neperiodice.
Semnalele de timp discret sunt
numite semnale discrete. Un semnal
discret este alcatuit din stari discrete,
ordonate in timp sub forma unuei
serii de stari, numita generic serie de
timp.
Un semnal de timp discret x(k), se
poate obtine dintr-un semnal analogic
x(t), prin operatia de discretizare in
timp numita esantionare. Aceasta
presupune discretizarea variabilei
timp t, cu un pas constant Te, numita
perioada de esantionare.
CLASIFICAREA SEMNALELOR IN
RAPORT
CU
VARIABILA
AMPLITUDINE:
In raport cu amplitudinea, semnalele
pot fi continue sau discontinue.
Continuitatea este caracterizata de o
viteza de variatie finita a amplitudinii
semnalului, pe cand discontinuitatea
este data de o variatie brusca a
amplitudinii la un moment dat.
Discontinuitatile semalelor realizabile
fizic sunt finite. Ele pot fi efecte ale
fenomenului fizic reprezentat sau pot
fi introduse intentionat, pentru o
prelucrare convenabila a semnalului.
Un
semnal
continuu
poate
fi
aproximat
printr-un
semnal
discontinuu, variabil in trepte. Acesta
contine un numar finit de niveluri de
amplitudine constanta, echidistante
intre o valoare minima si una
maxima.
Operatia
se
numeste
cuantizarea semnalului continuu, iar
ecartul
dintre
nivelurile
de
amplitudine constanta se numeste
cuanta. Semnalele esantionate au o
variatie continua in amplitudine,
deoarece esantioanele au o valoare
egala cu amplitudinea semnalului
continuu in momentul respectiv.
Semnalele obtinute din semnale
cuantizate, reprezentate codificat prin
valori numerice, dintr-un interval de
numere intregi predefinit , se numesc
semnale numerice sau semnale
digitale. Daca intervalul de numere
are doar doua valori diferite atunci
semnalul se numeste semnal digital
binar.
Pentru usurinta prelucrarii, semnalul
esantionat poate fi aproximat prin
operatia de cuantizare, ce presupune
discretizarea
amplitudinii
esantioanelor lui X(k). Se obtine
astfel, un semnal esantionat si
cuantizat, dupa cum se arata in
figura:
Si semnalele esantionate si
cuantizate pot fi reprezentate
codificat prin valori numerice intregi,
obtinandu-se semnale numerice
discrete.

. Arhitectura von Neumann in procesoare:

definire, caracteristici, avantaje.
Arhitectura unui sistem de calcul precizeaza tipul
subsistemelor component si modul concret de
interconectare a lor in vederea obtinerii asamblului
de functii pe care subsistemle trebuie sa si le ofere
unul altuia.
Arhitectura von Neumann utilizeaza o memorie
comuna de program si date, aceasta pe o
magistrala interna comuna.Structura interna este
mai simpla si mai ieftina, facandu-se economie de
magistrale si memorie, in dauna performantelor.
Chiar daca memoria este implementata cu circuite
de memorie diferite (ROM si RAM), iar programele si
datele sunt stocate in memorii diferite, accesul
acestora se face tot alternative, rin magistrala unica
si arhitectura este tot von Neuman. Functionarea
este similaracu cazul in care programul si datele ar
fi stocate intr-o singura memorie RAM,
comuna.Principalul avantaj al acestei arhitecturi il
constituie costul relativ mic, la un nivel de
performante acceptabil, dat in principal de
performantele tehnologiei de utilizare a circuitelor
integrate. Deoarece pune problema economiei de
problem, atat in interiorul, cat si in exteriorul
procesorului, arhitectura von Neumann este
utilizata in procesoare cu unitati central de tip CISC.
De obicei von Neumann e folosita in procesoare de
uz general, care pot face prelucrari complexe, dar
care nu necesita transferuri de date dese si rapide
12. Arhitectura Harvard in procesoare:
definire, caracteristici, avantaje si
dezavantaje
Arhitectura unui sistem de calcul precizeaza tipul
subsistemelor component si modul concret de
interconectare a lor in vederea obtinerii asamblului
de functii pe care subsistemle trebuie sa si le ofere
unul altuia.Arhitectura Harvard utilizeaza memorii
separate de program (MP) si date (MD), accesate pe
magistrale separate, ca in urmatoarea
figura:Principalele caracteristici ale arhitecturii
Harvard sunt:-Memoriile de program si date au cai
separate de legatura cu unitatea centrala (UC),
permitand citirea instructiunilor din MP simultan cu
accesul datelor in MD, fara introdu-cerea unor
structuri mai complexe, cum sunt memoriile cache.
-Memoriile de program si date au asignate spatii de
adrese diferite, ceea ce duce la modificarea modului
de programare.
Principalul dezavantaj al arhitecturii Harvard il
constituie faptul ca necesita mecanisme
suplimentare, care sa permita incarcarea rogramului
in MP si a datelor initiale in MD, inainte de inceperea
executiei programului.
Pentru evitarea incarcarii programului in MP la
fiecare alimentarea sistemului, memoria de
program poate fi nevolatila, de tip ROM, in care se
incarca programul doar o singura data, la inceput.
Avantaje:
Chiar daca are costuri de realizare mai mari,
Arhitectura Harvard are performante superioare,
eliminand dezavantajele arhitecturii von Neumann.
Arhitectura Harvard se foloseste acolo unde
performanta unui procesor este importanta si nu se
pot utiliza memorii chache, iar dificultatea de
programare este acceptabila.

PROCESOARE CISC:
Procesoarele CISC (Complex Instruction Set
Computer) sunt caracterizate de un set extins de
instructiuni, flexibile si complexe. In general
unitatile centrale CISC se utilizeaza atat in sisteme
cu arhitectura von Neumann, unde se pune
problema economiei de memorie si de magistrale,
atat in interiorul, cat si in exteriorul procesorului.
Caracterul flexibil al instructiunilor se poate
evidentia pe mai multe planuri. Astfel instructiunile
pot transfera si prelucra mai multe tipuri de
operanzi de dimensiuni diferite, ce pot fi organizati
pe cuvant, sau in structuri complexe. In plus
operanzii se pot afla in diverse locatii de memorie ,
fie in microprocesor, fie in memoria primara
rezultand ca localizarea lor se face prin mai multe
moduri de adresare.
Caracterul complex arata ca in timpul executarii
unei instructiuni, microprocesorul efectueaza mai
multe operatii inlantuite, rezolvand astfel mai multe
sarcini, printr-o singura comanda din exterior.
Pentru aceasta unitatea CROM are o structura
complexa, iar microprocesorul din ROM contine mai
multe microinstructiuni executate succesiv, in mai
multe stari de ceas. Instructiunile au o lungime
variabila, pe unul sau mai multi octeti. Primul octet
al unei instructiuni contine codul instructiunii
respective, numit opcode. Acesta este prezent in
toate instructiunile si precizeaza ceea ce trebuie sa
execute microprocesorul.
Dezavantajele procesorului CISC sunt:
Intr-un ciclu instructiune, operatiile asupra fluxului
de instructiuni sunt mai lente deoarece octetii unei
instructiuni sunt cititi din memoria comuna de
program si date, externa si lenta.
In orice moment de timp, pe magistrala comuna se
poate transfera, fie un cuvant dintr-o instructiune,
fie un operand necesar executiei unei instructiuni.
Datorita magistralei unice nu sunt permise
instructiuni care sa utilizeze 2 operanzi din
memorie, deoarece acestia ar fi transferati succesiv
si instructiunea ar dura mai mult.
PROCESOARE RISC:
Procesoarele RISC (Reduced Instruction-Set
Computer) au un set redus de instructiuni simple si
nu folosesc conceptul de microprogramare. Ele au
aparut ca o alternativa la procesoarele CISC pentru
cresterea performantelor programelor scrise in
limbaje de nivel inalt si compilate. In general
procesoarele cu arhitectura Harvard au unitati
centrale de tip RISC.
Fiecare instructiune a unui procesor RISC contine in
CROM o singura microinstructiune, si practic,
conceptul de microprogramare dispare, fiind inlocuit
de controlul cablat. Astfel structura CROM-ului se
simplifica si decodificarea instructiunii este mut mai
rapida. Rezulta ca timpul de executie se reduce,
majoritatea instructiunilor fiind executate intr-o
singura stare de ceas. Pentru aceasta, formatul
instructiunilor are lungime fixa, predeterminata si
suficient de mare pentru a putea fi codificate toate
instructiunile. In plus simplitatea structurii hardware
permite cresterea paralelismului in prelucrare prin
implementarea mai multor unitati functionale.
La microprocesoarele RISC, setul de instructiuni
este redus si contine doar instructiunile cele mai
des folosite in programare. Astfel se simplifica
munca de compilare si creste viteza de executie.
Principalul dezavantaj care apare in cazul
procesoarelor RISC, apare la executarea unor
prelucrari complexe (similare unei instructiuni CISC)
care necesita o secventa mare de instructiuni.
Programele devin astfel tot mai lungi si mai greu de
analizat, ocupand un spatiu mare in memoria
primara. Setul de instructiuni trebuie sa fie simplu,
simetric si cu putine moduri de adresare. De aceea
operanzii din memorie sunt accesati doar prin
instructiuni de transfer.
Din punct de vedere al performantelor software, o
comparatie intre procesoarele CISC si RISC se poate
face daca se considera timpul de executie al unui
program Tp. La acelasi semnal de ceas Tc,
micorprocesoarele CISC au putine instructiuni, dar
care sunt executate mai greu. Microprocesoarele
RISC au invers, mai multe instructiuni care sunt
executate mai rapid.
Din punct de vedere hardware, microprocesoarele
RISC au un paralelism de prelucrare mai mare, ceea

ce reduce si mai mult numarul mediu de stari de

ceas/instructiune. Odata cu dezvoltarea
tehnologica, procesoarelor CISC moderne au fost
implementate unitati functionale suplimentare, fiind
preluate si o serie de concepte de la RISC.
Concluzionand putem spune ca procesoarele RISC
au un set redus de instructiuni simple, executate
foarte rapid, insa programele au mai multe
instructiuni pentru implementarea acelorasi functii,
fata de procesoarele CISC. Programele ocupa un
spatiu mare de memorie, datorita numarului mare
de instructiuni, cat si faptului ca instructiunile au o
lungime fixa, mare. Performantele generale sunt
superioare la procesoarele RISC, insa, pentru
obtinerea lor, sunt necesare cunostinte hardware
aprofundate, datorita particularitatilor de
programare.

Controller-ul DMA este un periferic programabil,

capabil sa transfere blocuri de date fara interventia
CPU. Utilizand canalele DMA, procesorul TMS320C32
poate astfel lucra cu memorii externe lente si cu
periferice, fara ca fluxul de date catre CPU sa fie
redus.
Principalele caracteristici ale controlerului DMA
sunt:
posibilitatea transferului de date oriunde in
memoria fizica a procesorului;
procesorul TMS320C32 are doua canale DMA, care
pot lucra independent;
posibilitatea transferurilor paralele ale CPU si DMA,
cu aceleasi rate de transfer datorita magistralelor
interne separate ale acestora;
contine registre separate pentru adresele surselor si
destinatiilor, cu auto-incrementare sau cu
decrementare;
sincronizarea transferului de date utilizand
intreruperi externe sau interne.Deoarece
controllerul DMA si unitatea CPU utilizeaza
magistrale diferite, ele pot functiona independent
una de alta. Totusi, daca CPU si DMA acceseaza
aceeasi locatie de memorie, atunci accesul se face
in ordinea stabilita a prioritatilor. Utilizatorul poate
sa aleaga una din urmatoarele 3 prioritati
predefinite:
CPU are intotdeauna prioritate fata de DMA;

DMA are intotdeauna prioritate fata de CPU;

schema de prioritati rotative: initial CPU are
prioritate, iar la urmatorul acces simultan la o
resursa comuna, controllerul DMA va avea
prioritate.Transferurile se pot face continuu sau pot
fi sincronizate cu intreruperi interne sau externe.
Canalele DMA contin propriile generatoare de
adrese, registre de adrese sursa si destinatie
precum si cate un contor, necesar numararii
cuvintelor transferate.