Antic[modificare | modificare surs]

Sofitii au considerat c retorica este o form de cunoatere i de virtute (n sensul de a

face pe practicant mai bun)

In contrast, Platon (Republica) a considerat c determinarea adevrului (cunoaterea)

aparine filozofiei, retorica avnd ca scop final doar formarea sau modificarea uneiopinii,
care n interpretarea lui Platon nu este cunoatere.

Aristotel (Arta Retoricii) acord retoricii un statut egal i complementar cu cel al filozofiei
(cel mai nalt posibil) deoarece ambele sunt accesibile tututor oamenilor ntr-o oarecare
msur. A mprit retorica n Invenie (selectarea problemelor
adresate), Aranjament (organizarea logic i pregtirea momentului oportun (gr. kairos,
lat. occasio)) i Stil (forma exprimrii). Modurile de a convinge sunt bazate
pe etos (caracterul vorbitorului), patos (emoia trezit n interlocutor) sau logos (logica
argumentului).

Roma Antic[modificare | modificare surs]

Cicero mparte retorica n Invenie (subiect i aranjament), Expresie (cuvintele alese i

prezentare) i Memorizare.

Sistematizarea n Quintilian (Institutio Oratoria) este diferit. Acesta mparte retorica

n Invenie (lat. inventio, gsirea ideilor), Aranjament (lat. dispositio,
organizare), Expresie(lat. elocutio, formularea ideilor n modul cel mai pregnant, cu ajutorul
figurilor de stil), Memorizare (lat. memoria) i Prezentare (lat. actio).

Evul Mediu i Renatere[modificare | modificare surs]

In scolastic Evului Mediu aranjamentul este format din trei pri: tez, antitez i
sintez. Un exemplu al acestui mod de prezentare este Summa Theologiae de Toma de
Aquino.

Retorica are un rol central n educaia studentilor n universitile medievale.

Ornamentarea stilistic excesiv a Evul Mediu trziu a fost nlocuit de o nou apreciere
a simplitii in Renatere.

Dup Reform, retorica a fost minimalizat n rile i regiunile protestante i, prin

extensie, n Statele Unite.

Iluminism[modificare | modificare surs]

Descartes critic metoda scolasticii n Discurs asupra metodei (1637) i (ca i Platon)
consider c retorica este o exprimare a unei opinii, fr ca aceasta s fie capabil s
ajung la o nou cunoatere. Opune retorica unui sistem bazat pe raiune i experimente,
punnd astfel bazele filozofice ale revoluiei stiinifice.

Studiul retoricii este redus n Frana, n special dupa 1789, aceasta fiind vzut ca un
element nvechit, opus filozofiei iluminismului.

Controverse legate de retoric[modificare | modificare surs]

Retorica a fost un domeniu suspect n Grecia Antic (retorica a fost interzis n Sparta i
practicarea ei a fost limitat n Atena). Controversele sunt de dou feluri.

Retoric i cunoatere[modificare | modificare surs]

Retorica este menionat deseori n sens negativ deorece se consider ca aceasta nu adaug
nimic nou la cunoatere (de exemplu, Platon). Gndirea (organizat de raiune) i comunicarea
(organizat de retoric) sunt complet separate. Acest punct de vedere nu este ns acceptat n
prezent, cu argumentul c organizarea unei prezentri sau a unui raport pentru a convinge duce
la clarificarea ideilor vorbitorului, la descoperirea punctelor slabe, etc.

Retoric i obiectivitate[modificare | modificare surs]

O alta critic adus retoricii este c aceasta este un instrument care faciliteaz, ntr-un mod sau
altul, denaturarea prezentrii corecte a faptelor, de exemplu, prin selectarea detaliilor care
susin un punct de vedere i omiterea altora.
In mod evident, dac un vorbitor prezint un punct de vedere fals cu bun tiin, aceasta indic
o deficien etic a acestuia. Cu toate acestea, o anumit interpretare este inevitabil n cel mai
obiectiv i riguros raport, n primul rnd prin selecia subiectelor care sunt discutate, prin
aranjamentul i stilul prezentrii, specific fiecrui vorbitor. Discuia aa-numit direct este
imposibil fr s se transforme ntr-un interogatoriu. Retorica poate fi astfel un cadru n care
aceste interpretri inevitabile i deseori subcontiente sunt limitate, prin stabilirea unor reguli
cunoscute i acceptate de ctre toi partenerii la discuie.

Bibliografie[modificare | modificare surs]

RETORICA:TRECUT SI PREZENT
1:Retorica clasica:Retorica si neoretorica
2:Teoria argumentarii:Adevar juridic si norma jurid
Grosu Alexandru,Grupa a II-a 39295tzv33hnv6d
Facultatea de Drept Petre Andrei,disciplina Retorica Juridica

Retorica e intalnirea dintre om si limbaj in care se tine cont de identitatile si diferentele

fiintei umane(Michel Meyer)
Istoria retoricii se confunda aproape cu istoria omenirii,fiind strans legata de devenirea
omului in societate si de dezvoltarea acesteia.Etimologic cuvantul retorica provine din limba
greaca veche de la cuvantul rew,insemnand a curge,adica arta de a rosti o cuvantare bine
alcatuita si convingatoare.
Teoreticienii au avut viziuni diferite asupra acestei stiinte:ea poate fi asemuita cu
politica,precum Cicero spunea ca este o parte din stiinta ocarmuirii,caci pt el stiinta ocarmuirii
este totuna cu intelepciunea;altii o considera pura filosofie sau o varianta a logicii,dar pentru
Chrisip ea este stiinta de a vorbi corect
Retoricaeste arta sau stiinta comunicarii placute si frumoase.Ea trebuie sa convinga,sa
influenteze auditoriul in asa fel incat ideile,trairile si convingerile noastre sa fie insusite de
acesta,sa devina indispensabile si sa ia caracterul unor idei sau hotarari proprii.De multe ori ea
nu reprezinta doar transmiterea de idei si ganduri.Trebuie sa ajute la combaterea ideiilor altor
oratori.Arma retoricii in aceasta lupta apriga a persuasiunii este elocinta(darul de a ne exprima
frumos si convingator).Convingerea se face asadar prin argumentatie bogata,riguroasasi vorbire
placuta.
Aparuta in Grecia antica retorica a cunoscut o dezvoltare sinuoasa si cu multe urcusuri si
coborasuri.A fost ajutata de prezenta sofistilor,grup de filosofi si de autori precum
Demostene,care au colaborat la fundamentarea filosofica si la atribuirea rolului in politica.Odata
cu aparitia absolutismului si a consilierului aulic ea cunoaste o noua etapa in
dezvoltare.Dominata de elocinta epideictica se raspandeste asupra mai multor domenii.Rostirea
textelor retorice in pietele publice duce la ruperea granitelor dintre scris si oral.Pe langa rolul
beletristic si persuasiv pe care l-a avut,retorica are si un rol cognitiv,ea facand parte in multe
culturi din programa studiilor superioare.
De-a lungul secolelor retorica a cunoscut diferite modificari.In Evul Mediu a fost cultivata
in cadrul celor sapte arte liberale,ea devenind o stiinta rigida ale carei reguli si precepte erau
asimilate mecanic.Epoca moderna a subordonat-o altor domenii ca viata parlamentara sau
stiintele juridice.Transformarea retoricii s-a facut din cauza modificarii metodelor de transmitere
a informatiilor:de la oral la scris.Din moment ce cartile devin usor de achizitionat retorica pierde
din importanta practica zilnica.Scrierea duce si la o aprofundare a cunostintelor devenind o
stiinta dedicata elitei.Noua retorica nu mai este arta vorbirii elegante,ci teoria comunicarii
persuasive:argumentarea devine o componenta esentiala a activitatii discursive in general,a celei
politice,publicitare in particular.Se pune astfel problema transformarii retoricii intr-o matrice a
stiintelor umane.
Functia pesuasiva nu caracterizeaza in totalite retorica.Discursul argumentativ are si o
functie hermeneutica:de modelare a situatiei si interpretare a retoricii adversarului.Inventarea
noilor solutii la problemele vechi si rezolvarea celor noi ne face sa realizam ca aceasta stiinta
este caracterizta de inca o functie,una euristica.Prin corelarea acestora doua, euristica si

hermeneutica deducem functia pedagocia,functie care nu necesita explicatii,fiind de la sine

inteleasa.
Retorica renaste cand ideologiile se prabusesc,ceea ce era cert devenind reletiv,problematic.Aceasta epoca se asemuieste cu alte doua perioade dominante in istoria omenirii:democratia
ateniana si perioada renastentista.In primul caz asistam la inlaturarea explicatiilor mitice si a
ordinii aristocratice,iar in cel de al doilea la ocultarea vechiului model scolastic si pregatirea erei
burgheze.Epoca noastra traieste era retoricii.In orice anunt,mesaj publicitar sau discurs politic
gasim cele trei caracteristici ale unui discurs retoric:acesta trebuie sa intereseze(docere),sa
seduca(delectare) si sa convinga(movere).Noua retorica generalizata implica utilizarea
limbajului in vederea modificarii universului epistemic si a dispozitiilor actionale ale
interlocutorilor.
Spre deosebire de momentul initial alretoricii,cand opozitia convingere/persuasiune era net
in favoarea primului termen,la ora actuala argumentarea nu mai este considerata doar seductia
auditorului,ci spatiul privilegiat al reconstructiei limbajului ca actiune,constituindu-se ca studiu
sistematic al resurselor limbajului.
Neoretorica,dupa Perelman si Olbrechts-Tyteca,se serveste de o argumentare preponderenta
la nivelul produsului.O astfel de argumentare se intemeiaza,la nivelul expresiei, pe modalitati
dominante(injonctivul),pe figuri preferentiale de natura sintactica(simetria) si pe
semantica(ironia,metafora).
Reluand
distinctia
lui
Roland
Barthes
privind
cei
doi
poli
ai
retoricii:paradigmaticul si sintagmaticul sau figurile si ordinea distructiva,trebuie subliniat
faptul ca,in varianta teorii-lor moderne ale limbii si discursului ,ambele componente sunt
implicate:elocutio(teoria figurilor),pe de o parte si inventio,alaturi de dispositio(alegerea
argumentelor si ordonarea lor)pe de alta parte.
In secolul XX,dupa ce statele au promovat la rang de drept constitutional dreptul liberei
exprimari,istoria retoricii se confunda cu istoria politicii.Asociata cu ars bene dicendi,retori-ca
trimite la o multitudine de semnificatii contextuale:
1.persuasiunea si convingerea,crearea asentimentului
2.seductie si manipulare
3.instituirea verosimilului,a opiniei,sugerand inferente sau chiar calculandu-le in locul
interlocutorului
4.sugerand implicitul prin explicit
5.instituirea unui sens figurat,descifrat pe baza sensului literal
6.utilizare unui limbaj figurat si stilizat
7.decelarea intentiilor locutorului sau autorului textului.

Din punct de vedere al oratorului ceea ce conteaza sunt metodele de retorice de pesuadare a
auditorului:manipularea,seducerea,propaganda.Pentru auditor conteaza descifrarea intentiilor
vorbitorului,a sensului impus derivat din sensul expus,a orientari argumentative induse.
Retorica traditionala distinge trei categorii de discursuri,pe care le intalnimsi azi,in
neoretorica:
1.discurs juridic-in fata unui auditoriu care reprezinta tribunalul,care judeca o fapta si
oratorul apara sau acuza inculpatul
2.discurs deliberativ(persuasiv)-autorul determina publicul sa gandeasca,sa actioneze ca el
3.discursul epidictic-confirma valori admise de ambele subiecte ale dialogului,emitator si
receptor.
Fiecare dintre cele trei modele de discursuri is gaseste modele functional:critica
sociala,drama pentru cel in tribunal,text publicitar,utopia,predica pentru cel politic,elogiul,
pamfletul,epitaful pentru cel epidictic.Pentru teoria moderna a textului,retorica si diviziunea sa in
genuri nu are doar semnificatie istorica,pragmatica textului putand fructifica acest concept de
situatie textuala integrandu-l intr-un model textual functional.Discursul propus de retorica antica
era compus din cinci elemente:inventio,disposito,elocutio,memoria si actio.In neoretorica
importanta existentei unei ordini clare a partilor constitutive ale discursului scade.Se pastreaza
doar elementele importante fiecarui model de discurs.
Daca fondatorii retoricii intentionau sa se ajunga la astfel de discursuri este imposibil de
precizat.Importanta schimbarii este gasirea beneficiilor ei.Retorica,netinand cont de modul de
transformare,de impedimentele care le va intalni va ramane intotdeauna principala modalitate de
educare a intelectului,o madalitate sigura de aflare a adevarului prin intrebare si negare a
cunostintelor anterioare si un atuu sigur al celor ce vor sa promoveze in societate.
O alta trasasutura importanta a retoricii este modul in care aceasta priveste noriunea de
adevar,notiune care in contextul juridic ajunge la doua ipostaze:advarul juridic si adevarul
moral.In acest context se vor infrunta ce este adevarat si bine din punctul de vedere al societatii
si al moralitatii si ce este bine si adevarat din punctul de vedera al legislaturii si justitiei.Cele
doua ipostazae vor fi de multe ori intr-o contradictie acerba,lucru cauzat si de modalitatile
opinabile ale retoricii si de incapacitatea cunoaterii in totalitate a evenimentelor trecute.
Cee ce era specific procesului atenian,adica induplecarea judecatorului prin seductie si
persuasivitate estetica,devine in epoca moderna un element desuet.Intr-un proces in care se
aplica un sistem procedural precis si sobru,totul se intemeiaza pe structura psihologica si pe o
cunoastere sociala si psihologica.Principalul scop devine adeziunea la o teza opinabila.Dreptul se
defineste ca ansamblu de norme generale de conduita,instituite de stat,care le si sanctioneaza,avandu-se in vedere dreptul obiectiv si cel subiectiv.
Textele pot fi de mai multe feluri,relatand fapte,trairi,sentimente,altele incercand doar sa
demonstreze publicului veridicitatea rationamentelor propuse.Dupa Socrate textele pot fi
intemeiate pe credinte ori pe cunostinte.In cazul celor pe fapte concrete oratorul se bazeaza pe

stiinta,dar in cazul in care el nu detine toate informatiile se reduce la afirmarea opiniilor.Opini-ile

sunt infatisari unilaterale ale adevarului,justificate si argumentate.Fiind o imagine unilaterala a
adevarului,deci publicul nu detine informatiile necesare pentru conturrarea unei imaginei
clare,oratorul comunica disuasiv,aprecierile lui depasind cunostintele auditorului si persuadandul.Daca ar exista probe complete si univoce problema opiniei ar disparea.Propozi-tiile opinabile
care se emit in timpul discursului judiciar nu sunt adevarate sau flase,juste sa nu,desi ele duc la
rezolvarea cazului.Instanta priveste doar obiectul cazului,nu fiecare opinie formulata,fiind
interesata de propozitia atasata convingerii(Eu cred ca inculpatul...).Avocatul in schimb doreste
transformarea judecatorului si a opiniei acestui intr-o convingere(Eu,judecato-rul,sunt
convins...).
Opiniile juridico-politice au argumentari justificative,cele morale,argumetari emotionale si
altele se bazeaza pe justificari epistemice sau psihologice,specifice opiniilor stiintifice si
filosofice.Justificare este ceea ce are loc conform cu principii si valori morale,juridice,politice
aplicate propozitiilor nondescriptive.In afara de calitatea coerentei logice norma juridica trebuie
sa fie justa si legala.Exista trei tipuri principale de norme:reguli,prescriptii si instructi-uni.Din
punct de vedere logic statul emite doar prescriptii,rezultant ca toate normele sunt prescriptii,doar
cele emise de stat devenind juridice.
In cadrul juridic adevarul este resemantizat devenind adevar juridic.Oratorul,adica
avocatul,transforma aceasta notiune dupa nevoia sa:adevarul devine fals si invers.
In contextul activitatii juridice se vorbeste despre adevar faptual juridic,care este diferit de
adevarul cognitiv.Doua propozitii pot exemplifica acelasi fapt in modalitati diferite,astfel
reiesind doua rezultate diferite.Una dintre ele va exemplifica adevarul,cealalta poate fi veridica
daca este dovedita si verificata rational.Pentru a lise considera valoarea de adevar,propozitiile
juridice trebuie sa aiba un semnificant si sa trimita la un referent exterior lor in chip
univoc.Proba este mijlocul juridic de convingere prin intermediul caruia se urmareste stabilirea
adevarului.Legiuitorul construieste adevarul juridic,sub forma poruncii din lege,astfel incat
aplicarea ei la cauze singulare sa rezulte intr-o hotarare judecatoreasca considerata drept
adevar.din punct de vedere logic avem doua feluri de a obtine adevarul:a)relatia de semnificare
cognitiva e verificata si confirmata direct,nemijlocit,prin observatii si experiment(propozitia
logica este adevarata si avem confirmarea ei prin adevar material);b)daca verificarea propozitiei
se realizeaza prin alte propozitii deja stabilite ca fiind adevareate avem de a face cu adevarul
formal.Fiecare avocat este preocupat de castigarea procesului in favoarea clientului pe care il
reprezinta,adaptand legile la conditiile pentru care si in care actioneaza.
Chiar daca procesul juridic a evoluat de la modelul atenian,de seducere a auditorului,cu un
caracter profund ludic,ajungand la rigoarea moderna a actului dintr-o instanta de judecata
acreditata si abilitata cu puterea dovedirii faptelor,adevarul ramane inca o notiune relativa,subiectiva.Find un fapt relativ,provenit din opinarea,pesuadarea unui auditoriu sau a unui
judecator,valoarea sa va fi intodeauna mai prejoasa de cea a adevarului moral,dar va avea o
puterea opozabila pe un plan larg din cauza fortei cu care este instituite.
Retorica - I. Definitii si delimitari; functiile retoricii; II. Curricullum historiae

I. Definitii si delimitari; functiile retoricii;

DEX '96: 1 ) "arta de a vorbi frumos"; 2) "arta de a convinge un auditoriu de juste tea ideilor
expuse printr-o argumentatie bogata, riguroasa, pusa in valoare de un stil ales"; si 3) "ansamblul
regulilor care ajuta la insusirea acestei arte"
DSL: "Arta si stiinta elaborarii discursului in general, avand functie primordial persuasiva, dar si
functie justificativa, demonstrativa sau deliberativa."
Aristotel:
o imbinare intre o definitie substantiala - "retorica este tehnica discursurilor" - si o definitie
relationala - "retorica este reversul dialecticii, caci amandoua se refera la chestiuni comune tuturor
oamenilor, fara sa presupuna o stiinta speciala". Definitia dataexplicit de Aristotel: facultatea
(dynamis) de a gasi toate argumentele disponibile pentru un caz dat.
Diderot:
insista asupra a trei acceptii fundamentale in articolul "Retoric a " din Enciclopedie: 1 ) "vorbirea
frumoasa (bien-dire), arta de a vorbi bine"; 2) "mijloace de exprimare si de convingere proprii
unei persoane"; 3) "elocinta sau stil declamator al retorului".
Iluminismul englez:
propune cateva definitii celebre ale retoricii, care pun accentul pe rela tia discurs - audienta si pe
revalorizarea inventio-ului in raport cu elocutio: "arta sau talentul prin care discursul este adaptat
scopurilor" - (Campbell) ; "procesul ajustariii oamenilor al idei si a ideilor la oameni" - (Bryant);
"gasirea argumentelor adecvate pentru a sustine un punct de vedere si aranjarea lor cu maiestrie" (Whately)
Retoica Rediviva: desemneaza o renastere a interesului pentru retorica in sec. XX, intr-un context
interdisciplinar generat de cotitura lingvistica (linguistic turn)
Analiza definitiilor de mai sus confirma ideea ca "retorica" reprezinta un termen atribuit unui
concept complex, care este folosit cu mai multe sensuri interdependente, nu intotdeauna
delimitate cu precizie. Incercind sa facem o medie semantica a acestor definitii, putem considera
ca cele mai importante valori atribuite conceptului "retorica" sunt urmatoarele:
- arta si stiinta a elaborarii discursului;
- tehnica a ornarii discursului;
- disciplina, obiect de studiu;
- practica sociala; (D. Roventa-Frumusani (2000, p. 1 2)) : "A argumenta nu este nicidecum un
lux, ci o necesitate. A nu putea argumenta este o alt a cauza de inegalitate culturala care se
suprapune traditionalei inegalitati economice. Or, sistemul democratic acord a tuturor cetatenilor
dreptul de a lua cuvantul prin instituirea libert atii de expresie ca drept constitutional de baza. De
aceea, in secolul al XX-lea, dupa caderea regimurilor totalitare, istoria retoricii se va confunda
cu istoria politica."
Functiile retoricii

1 ) Functia persuasiva - se axeaza pe diferite maniere de a convinge un auditor:

- seductia ca scop si efect al retoricii;
- demonstratia, care tine de domeniul stiintelor;
- argumentatia din perspectiva logicii, dar strans legata de retorica;
- manipularea ca zona aflata la intersectia psihologiei cu sociologia si lingvistica.

2) Functia hermeneutica - privita ca o interpretare continua a retoricii adversarului;

3) Functia euristica - se refera la faptul ca retorica propune solutii in cazul problemelor care
nu permit incadrarea acestora in tiparul certitudinii;
4) Functia pedagogica, explicativa, critica: priveste retorica in calitatea sa de disciplin a al carei
studiu permite descifrareasi elaborarea textelor literare sau a discursurilor. Realizarea acestei
functii presupune o activitate in doua etape: prima, cea a demontarii discursului public (politic,
publicitar, mediatic), a doua, a re-mont arii si a generarii din perspectiva retorica si argumentativa a
textelor.
5) Functia revelatoare a idiolectului se refera atat la faptul ca retorica reflecta spiritul fiecaruia
dintre noi, cat si la aspectul intrepatrunderii dintre idiolecte (modul particular de exprimare a
propriilor idei nu poate fi inteles fara a accepta intrepatrunderea permanenta intre idiolecte).
6) Functia metalingvistica: tratand codul, limbajul insusi, se poate spune ca retorica este inainte
de toate o reflectie asupra cuvantului (scris sau vorbit), o disciplin a care studiaza conditiile unei
comunicari mai eficace in cadrul unei limbi date. Aceasta presupune posibilitatea efectu arii unei
"alegeri" intre infinitele posibilitati si/sau subtilitati ale limbajului.

II. RETORICA - curriculum historiae

1. Grecia antica - originile
Nu intamplator, practica retorica apare odata cu democratiile grecesti. Momentul aparitiei
retoricii: sfarsitul sec.V - inceputul sec. IV i. Chr. , in Sicilia.
Prima lucrare de retorica : Corax si Tisias: Techne Rhetorike (cca. 460 i. Chr.)
Sofistii dau un nou impuls retoricii, transformand-o in spectacol public; cele mai importante
figuri: Protagoras si Gorgias.
Lisias (440/445 - 360): seful unei scoli de oratorie judiciara; in perioada lui apar meserii noi:
synegoros si logograf;
Mari retori ai epocii: Demostene (384 - 322), Licurg (390 - 324), Eschine (390 - 315);

PLATON (428 - 347): cel mai mare dusman al sofisticii si indirect al retoricii; retorica este arta
care produce doxa.
ARISTOTEL (384 - 322): da tiparele clasice retoricii si o defineste ca o metoda de compunere a
discursurilor fixata in reguli clare.
Isocrate (436 - 338): unul din cei mai rafina ti retori ai epocii sale.Contemporan cu Aristotel,
elibereaza retorica de uzurile sofistice.
2. Roma antica.
Cato cel Batran (234 - 149 i. Chr.) : primele discursuri politice de valoare ale Imperiului
Roman.
Marcus Tullius Cicero (106 - 43 i.Chr.): autor al unor discursuri celebre si teoretician al
retoricii, filosof si jurist. Da canoanele clasice retoricii, care vor fi preluate de Quintilian
(important prin De institutio oratorica (93 d. Chr.), dar si prin contributii originale asupra
elocutiei, asupra figurilor si tropilor), Seneca, Pliniu cel Batran, Pliniu cel Tanar.
3. Parintii bisericii
Augustin (340 - 397 ): functiile discursului: docere, delectare, movere.
Alte figuri importante: Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul, Grigorie de Nazianz, Ioan Gura de Aur.

4. Evul mediu.
Educatia scolastica: trivium (gramatica, retorica, dialectica) si quadrivium (aritmetica,
geometrie, muzica, astronomie) - retorica era un element obligatoriu al educatiei. Figuri
importante: Toma d'Aquino, Savonarola, Pietro de Medici, calugarul mistic Gerson.
5. Renasterea si reforma
Renasterea aplica tehnica imitatiei dincolo de obiectivele pedagogice pentru care a fost
conceputa. Remarcabile sunt lucrarile lui Erasmus: De ratione studii, De copia.
6. Clasicismul
Epoca de maxima audienta a retoricii, dar totodata epoca marcata de o crestere a audientei
cartezianismului, ceea ceinseamna inceputul declinului pentru retoricii. Clasicismul promova
ordinea, clasritatea, echilibrul, obtinute prin respectarea regulilor care guverneaza fiecare gen in
parte. Oratorul si autorul tipic pentru clasicism: Bossuet.
7. Iluminismul
Istoria Frantei sec. XVIII este marcata de discursuri celebre, generate de contextul politic:
revolutia franceza. In Anglia apare o puternica scoala de retorica, dedicata in special retoricii
politice, asimilata democratiei parlamentare;

8. Romantismul
In Franta romantismul declara "moarte retoricii, traiasca gramatica!" (Victor Hugo).
Antiretorismul epocii era indreptat impotriva caracterului normativ-prescriptiv al dsciplinei in
sistemul pedagogic si a proliferarilor lipsite de sens a clasificarilor domeniului.
Pe de alta parte, ca perioada de formare a statelor nationale, abunda discursurile politice: ex:
Italia - discursurile lui Garibaldi.
9. Secolul XX
Anul 1958 - anul renasterii interesului teoretic pentru retorica: retorica rediviva. In Belgia
apare lucrarea lui C. Perelman & L.O. Tyteca - Traite d'argumentation - La nouvelle rhetorique
iar in SUA apare lucrarea lui Stephen Toulmin - The uses of arguments. Pe de alta parte,
interesul general pentru stiintelor limbajului (the linguistic turn) a dus la reevaluarea rolului
retoricii in cadrul stiintelor limbii dintr-o perspectiva pragma-dialectica. Distingem intre
macroretorica (axata pe inventio, reprezentata de Perelman sau Toulmin) si microretorica (teoria
figurilor - Grupul ).
Pe de alta parte, specific neoretoricii este tendinta de a fi incadrata in sisteme semiotice
generale, descentralizand rolul limbii naturale din sistemul retoric, pentru a putea construi
retorica vizuala, retorica a muzicii, retorica limbajului cinematografic, etc.
Logica, aflata de la Descartes in opozitie cu retorica (pentru ca logica vizeaza evidenta), a
ajuns la un raport de complementaritate cu retorica prin apari tia logicilor nealetice, a logicilor
generalizate, a logicilor fuzzy, etc.
Ultimile aporturi la dezvoltarea retoricii - analiza discursului: Teun van Dijk: analiza enuntarilor
in functie de locul social in care au fost produse - o direc tie care orienteaza retorica dincolo de
interesul pentru limbaj inspre sociolingvistica si stiintele sociale.