Umbra Lui Mircea La Cozia - Grigore M.

Alexandrescu
Imprejurarile genezei acestei capodopere a liricii lui Gr. M. Alexandrescu ni le-a evocat poetul insusi in al
sau Memorial de calatorie (1863): Ziua incepuse a se ascunde dune muntii de la apus, mai
luminand inca putin culmele cele din fata. Apropierea serei da obiectelor colorc fantastice si destepta
nenumaratele voci ale singuratatii. Otaraji de a pleca a doua zi de la Cozia, ne mai suiram o dala in
foisorul ce da asupra Oltului: de acolo preum-blaram cautatura noastra pe desertelc-i tarmuri, si
indeplinind lipsa talentului cu entuziasmul pentru gloria nationala, platiram un tribut de laude meritate
valorosului Mircea, prin poezia intitulata: Umbra lui Mircea sau o seara la Cozia."
E de la sine inteles insa ca excursia intreprinsa alaturi de Ion Ghica pe valea Oltului, in vara anului 1842,
nu putea constitui decat ocazia, iar nu izvorul principal al inspiratiei eroice a lui Alexandrescu. Acesta
trebuie cautat in entuziasmul pentru gloria nationala", marturisit limpede de autor, si care e mult mai
vechi, el reprezentand de altfel o nota generala a intregii poezii romantice romanesti din preajma lui .
inca din 1832, Grigore Alexandrescuavea in Adio. La Targoviste imaginea ostasilor strabuni zacand sub
glie si medita la tema ireversibilitatii timpului istoric, impletind-o insa cu contemplarea melancolica a
propriului sau destin nefericii.

Umbra lui Mirceaanunta, ca si Anul 1840, o schimbare de perspectiva in sensul transcenderii orizontului
individual prin aspiratia catre cuprinderea generoasa a durerilor si framantarilor lumii. Din nou viziunea,
fara a fi desigur lipsita de originalitate in planul expresiei de arta. apartine intregii generatii de la 1848 si
o
caracterizeaza
in
ansamblul
istorici
noastre
literare.
Profund semnificativa pentru spiritul epocii sale. Umbra lui Mircea este cu deosebire reprezentativa si ca
formula literara romantica. Prelucrand motivul aparitiei fantomatice, frecvent la Shakcspcare si la Ossian,
scriitori de mare audienta la inceputul veacului trecut, poetul organizeaza materia evocarii ca pretext al
unei meditatii eroice. Dupa celebra strofa introductiva care, in versuri admirabile pentru eufonia lor,
fixeaza cadrul dinamic al unui tablou de inserare si dupa alte cateva notatii de peisaj menite sa sugereze
atmosfera de taina a momentului, se produce aparitia umbrei incoronate culminand cu iesirea din neant
a unei ostiri fara numar. Fenomenul e insotit de adevarate mutatii naturale: Raul inapoi se trage muntii
varful isi clatesc", etc. etc.

Identitatea fantasticului personaj, nelamurita cateva clipe, e dezvaluita apoi printr-un gest grandios al
elementelor care izbucnesc imediat intr-un impresionant coral cosmic, regizat de autor sub impresia
acuta a miscarii unei naturi insufletite:

Mircea! imi raspunde dealul;

Mircea! Oltul repeteaza.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc;
Unul altuia il spune; Dunarea se-nstiinteaza,
Si-ale ei spumate unde catre mare il pornesc.

Faptul declanseaza acum comentariile entuziaste, hiperbolice ale poetului in maniera unei triade
romantice, remarcabila nu atat prin expresia plastica, absolut banala, cat prin ritmul, amploarea si
gradatia atitudinii lirice. Ultimele doua catrene din totalul de sase cat dureaza expunerea discursiva a
ideilor instituie o antiteza cu prezentul, dar - lucru demn de retinut! - nu pentru a-l cobori si a-l incrimina
in raport cu grandoarea faptelor istorice evocate, ci pentru a sublinia superioritatea civilizatiei modeme
bazate
pe
pace
si
pe
fraternitate
a
popoarelor.
In acest punct, reveria ideatica ia sfarsit si poemul se incheie prin reintoarcerea la concretul peisajului
nocturn. Umbra reintra in mormant si valurile Oltului continua sa izbeasca in cadenta zidul vechi al
manastirii.

Doua sunt asadar spatiile in care se desfasoara materia lirica a versurilor: un spatiu concret, al peisajului
natural nocturn, dinamizai de aparitia fantomei voievodale, si un spatiu abstract, interior, al
comentariului ideatic. Lirismul e alimentat din ambele directii. Umbra Iui Mircea se iveste intr-o

atmosfera de groaza si mister, sugerata prin imagini preponderent vizuale, intrerupte de ritmul sacadat
al expresiei:

Este ceasul nalucirei: un mormant se desvaleste,

O fantoma-ncoronata din el iese o zaresc
Iesevine catre tarmurista
In preajma ei priveste

Caracterul de exceptie al fenomenului se insinueaza treptat prin aglomerarea unor detalii de imagine si a
unei ample invocatii retorice a Oltului, caruia poetul ii cere dezlegarea enigmei, cutremuratoare nu
numai pentru propriul sau suflet, dar si pentru elementele firii, trezite din somnolenta lor milenara:

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute

Si puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuti mari, fapte cumplite iti sunt tie cunoscute,
Cine oar' poate sa fie omul care te-a-ngrozit?

Ceea ce fara indoiala provoaca sub raport estetic interesul intregii scene este sugestia de veritabil
protocol cosmic al aparitiei fantomei, gravitatea adanca a tonului evocator.
Solemnitatii intamplarii ca atare ii corespunde solemnitatea comentariului liric, de fapt un monolog
dramatic, o ampla declamatie retorica in care nu ideile impresioneaza in primul rand, ci incantatia
oraculara a rostirii lor:

Sarutare, umbra veche! priimeste-nchinaciune

De la fiii Romaniei care tu o ai cinstit:
Noi venim mirarea noastra la mormantu-ti a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tau nume l-au hranit.

Poezia lui Grigore Alexandrescu c in general o poezie in carbune, lipsita de culoarea metaforei", zicea
pe drept cuvant G. Calinescu. Uimeste intr-adevar in cel mai inalt grad lirismul acestor versuri
descarnate, care, eliberate de chingile ritmului, ar fi proza curata. Nu cadenta metrica este totusi
explicatia ultima, ci cadenta lirica interioara, atitudinea de solemnitate ceremoniala care transfigureaza
niste formule de circulatie in adevaruri initiatice. Metrul lui Alexandrescu nu e deloc original. El poate fi
cu usurinta regasit la multi dintre versificatorii vremii, atitudinea interioara care insufleteste recile
abstractiuni ramane insa inconfundabila. Elementul determinant al efectului artistic devine astfel
perspectiva lirica a obiectului, cu alte cuvinte modalitatea inedita de interpretare concreta a unui
material in genere cunoscut si destul de intrebuintat in poezia epocii. Ritmurile sunt ale declamatiei
romantice, viziunea despre lume e a intregii generatii democratice si progresiste care va infaptui
revolutia, dar perspectiva lirica e produsul exclusiv al subiectivitatii estetice a lui Alexandrescu. Aceasta
perspectiva amesteca intr-o maniera proprie gravitatea infiorata a tonului cu substanta si melodia
elegiaca a cantilenei. Iata un singur exemplu in care gnomismul castiga parca din banalitatea
metaforelor, balansate in ritmul egal al metronomului liric, dincolo de care se simte totusi o sensibilitate
visatoare si nostalgica:

Caci razboiul e bici groaznec, care moartea il iubeste,

Si ai lui sangerati dafini natiile il platesc;
E a cerului urgie, este foc care topeste
Crangurile inflorite, si padurile ce-l hranesc.

Autenticitatea invocarii si a trairilor lirice ale lui Alexandrescu se cristalizeaza nu o data intr-o expresie
verbala care starneste ecourile ei cele mai adanci nu atat prin ritmul majestuos al versului amplu de

saisprezece silabe, cat prin eufonia ce se organizeaza perfect, desi spontan, provocand acea sonoritate
de orga, despre care amintea de asemeni G. Calinescu. Versul:

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate

era considerat pe buna dreptate genial de criticul Vladimir Streinu, dar el nu e singurul ce se poate cita.
Sa se observe, de pilda, impresia profunda pe care o produce recurenta fonemului;; precum si a vocalelor
nazalizate intr-o strofa ca aceea din final. in care asistam la ceremonialul disparitiei nalucii:

Dar a noptei neagra manta peste dealuri se lateste,

La apus se adun norii, se "intind ca un vesmant;
Peste unde si-n tarie intuncrecul domneste;
Tot e groaza si tacere umbra intra in mormant.

Cadenta interioara a poemului isi materializeaza insa efectele in modul cel mai riguros prin procedeele
de retorica romantica ale discursului liric. Atmosfera de taina in care se iveste umbra e creata prin
pregatirea si intensificarea unei asteptari si a unei incordari infiorate. Afirmatii cu caracter de proclamatie
rituala (Este ceasul nalucirei), imperative moderne (Asculta/i! Marea fantoma), invocatii retorice impletite
cu grandioase personificari (Oltule. care-aifost martur vitregiilor trecute sau Mircea! imi raspunde dealul;
Mircea! Oltul repeleaza etc. etc), gesturi ample si protocolare (Sarutare, umbra veche! priimestenchinaciune/De la fiii Romaniei care tu o ai cinstit) colaboreaza la alcatuirea impresiei de ansamblu.
Ceea ce se remarca fara prea mare greutate este amplificarea generala a proportiilor, directia hiperbolica
pe care o iau nu numai relatarea scenei fantastice, dar si comentariul liric care constituie sub raport
compozitional nucleul si finalitatea poemului. Superlativele cantitatii sau ale calitatii se intalnesc la
fiecare pas: veacurile, neamuri, nobila si mare, scump si nepatat, urias, stralucite, groaznec, urgie etc.
Dimensiunile temporale sunt anulate, generalitatea devine maxima si totusi lirismul se conserva in tonul
definitiv de instanta suprema, iar locul autorului exaltat si generos dar contingent il preia siguranta
profetica
a
lui
poeta
vates:
Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte stralucite,
Insa triste si amare; legi, naravuri se-ndulcesc:
Prin stiinte si prin arte natiile infratite
In gandire si in pace drumul slavei il gasesc.
E aici centrul ideologici melioriste a pasoptismului, elementul generator al miscarii romantice romanesti
care n-a fost desigur ca in Franta expresia unei revolte artistice impotriva unui clasicism dogmatizat, ci
complementul necesar al unui proces de renastere nationala si sociala. Din acest motiv romantismul nu
va fi niciodata la noi, pana la Eminescu, asimilat organic in adancimea structurii sufletesti funciarmente
clasica, adica latina, ci utilizat ca instrument de arta in slujba unei cauze politice si sociale.
Sentimentul mai general al liricii pasoptiste pe carc-I descifram si in Umbra lui Mircea este aspiratia spre
o civilizatie moderna de pace si de progres:
Caci razboiul e bici groaznec, care moartea il iubeste.
Si ai lui sangerati dafini natiile il platesc;
Valorile culturii, stiintele, artele sunt factori de fraternizare a popoarelor si de asigurare a unei
prosperitati universale. Idei ca acestea relatate discursiv nu aduc fireste nimic nou in contextul gandirii
generatiei revolutionare de la 1848 si nici nu li se poale pretinde o contributie de alt ordin decat artistic,
contributie pe care am indicat-o deja in tonalitatea profunda si grava a ritmului interior si a perspectivei
sententioase, oraculare a afirmatiilor definitive in totalitatea lor. Ridicarea formulei prozaice la rangul
dezvaluirii capitale este probabil cheia care poate explica efectul puternic al poemului.
Dar, spre deosebire de Anul 1840 unde asemenea calitati sunt valorificate in exclusivitate. Umbra lui
Mircea imprumuta forte suplimentare emotiei lirice prin evocarea fantasmei voievodului, care retine nu
prin plasticitate, ci prin simbol, si nu mai putin a unei naturi de mari vibratii cosmice si suprafiresti. Ceea
ce urma sa fie numai un simplu cadru al meditatiei, un pretext al reveriei poetice devine aici o categorie
lirica aproape autonoma, al carei efect se suprapune celuilalt sfarsind prin a-l strivi, incat comparand cele
doua spatii ale fictiunii poemului, trebuie sa recunoastem un intermezzo uscat si palid care intrerupe
aproape parazitar firul coerent al evocarii fantastice aidoma tiradelor din drama romantica care
fragmenteaza neinspirat desfasurarea unei actiuni adeseori palpitante. Revarsarea subiectivitatii
romantice a intretinut un timp iluzia valorii emotionale in sine a discursului purificat de metafore ca si de

faptele de viata. Declamatia unor idei umanitare generoase si nobile nu s-a putut sustine insa estetic
decat prin ritmul ci interior ceea ce a fost desigur insuficient. Simbolismul va lichida din acest motiv
expresia retorica, directa a starilor de spirit, aprofundand ideile si topindu-le in structura viziunii sensibile
a lumii.
Spirit clasic cu apetente romantice si in orice caz cu instrumentatie moderna, Grigore Alexandrescu nu
are inca sentimentul diferentei radicale dintre poezie si proza cum nu l-a avut de la inceput nici
romantismul francez, care ne-a influentat indeosebi literatura din prima jumatate a veacului trecut, dar
cum l-a avut cu prisosinta cel german, de unde, printre altele, adancimea si autenticitatea lirismului
eminescian.
Dar daca Umbra lui Mircea nu depaseste limitele propriei sale conditii istorice, ea nu reprezinta mai
putin, in acest cadru bineinteles, o capodopera in creatia autorului ei precum si in ansamblul poeziei
romanesti pasoptiste. Convergenta mijloacelor expresive si a tonalitatii interioare spre constituirea unui
efect maxim de solemnitate initiatica si de mister cosmic confera Umbrei lui Mircea valoarea unei
capodopere in contextul romantismului nostru din prima jumatate a veacului trecut. Citita azi, Umbra lui
Mircea nu ne descopera desigur sensuri mai noi si mai profunde decat acelea statornicite prin traditie si
daca ne intoarcem totusi la ea nu o facem decat cu sentimentul de a contempla o marturie
reprezentativa si sincera a unui moment din copilaria poeziei romanesti moderne.