REFERAT FIZIOLOGIE

EFECTUL PRESIUNII ATMOSFERICE SCAZUTE

ASUPRA ORGANISMULUI

Cresterea altitudinii, in anumite situatii, cum ar fi alpinismul sau calatoriile cu

avionul, supune organismul uman unui stres specific, datorat scaderii presiunii
atmosferice. Principalele efecte se regasesc in transformarile fiziologice sau patologice
respiratorii, circulatorii si metabolice.
Presiunea atmosferica la altitudine zero (nivelul marii) este de 760 mmHg; la
altitudinea de 3000m este 523 mmHg, iar la 15000 m altitudine, de 87 mmHg. Scaderea
presiunii atmosferice este cauza tuturor problemelor fiziologice legate de hipoxia de
altitudine, deoarece, pe masura ce presiunea scade, si presiunea partiala a oxigenului
atmosferic scade proportional, ajungand la mai putin de 21 mmHg la nivelul marii este
de 159 mmHg, la 15000 m - doar de 18 mmHg.
Dioxidul de carbon si vaporii de apa scad nivelul oxigenului alveolar. Chiar si la
altitudini mari, CO2 este eliminat din sangele pulmonar in alveole. De asemenea, apa este
vaporizata in aerul inspirat. Aceste doua gaze dilueaza oxigenul din alveole si-i reduce
concentratia. Presiunea vaporilor de apa ramane aceeasi, 47 mmHg, indiferent de
altitudine, daca temperatura corpului este normala.
La altitudine mare presiunea partiala a CO2 scade de la 40 mmHg (nivelul marii)
la valori mai mici. In cazul persoanelor aclimatizate, obisnuite cu inaltimi mari, rata
ventilatiei creste de aproximativ 5 ori si PCO2 scade pana la apr. 7 mmHg, datorita
cresterii ventilatorii.

Sa luam ca exemplu cea mai mare inaltime de pe glob, varful muntelui Everest,
unde presiunea atmosferica este de 253 mmHg. Presiunea partiala a vaporilor de apa este
de 47 mmHg, raman, deci, 206 mmHg pentru toate celelalte gaze impreuna. La o
persoana aclimatizata, 7 mmHg reprezinta PCO2; raman 199mmHg. Daca organismul nu
ar folosi deloc oxigen, o cincime ar fi O2, deci 40 mmHg, restul nitrogen. Dar o parte din
oxigenul alveolar ramas este absorbit continuu in sange, raman deci, 35 mmHg
presiunea alveolara a oxigenului.La o inaltime atat de mare, doar cei perfect adaptati ar
putea supravietui respirand aer. Dar efectul este foarte diferit atunci cand o persoana
respira oxigen pur. In aceasta situatie, cea mai mare parte a spatiului alveolar ocupat
anterior de catre azot, devine plin cu oxigen. La 10000 m altitudine, un aviator ar putea
avea PO2 de pana la 139 mmHg, in loc de 18 mmHg, daca ar respira aer. Saturatia in
oxigen a hemoglobinei ramane de peste 90% la o inaltime de 12000 m, apoi scade rapid
la 50% la 15000m. O persoana poate ramane constienta pana la un minim de saturatie in
oxigen a hemoglobinei de 50%. De aceea , un aviator, de exemplu, poate rezista (pentru
scurt timp) intr-un avion nepresurizat, pana la o inaltime de 7000 m respirand aer si pana
la 15000 m respirand oxigen pur.
Efectele acute ale hipoxiei
Cateva dintre efectele acute importante ale hipoxiei la o persoana neaclimatizata,
care respira aer, incep pe la inaltimea de 3600 m si sunt: ameteala, oboseala mentala si
musculara, lentoare, uneori cefalee sau greata, alteori euforie. Peste 5500 m apare
colapsul, la 7000 m, coma, urmata la scurt timp de exitus.
Unul dintre cele mai importante efecte este scaderea tonusului cerebral, a
capacitatii de judecata, a memoriei, a performantelor motorii de finete. De exemplu, daca
un aviator neadaptat sta pentru o ora la 4500 m altitudine, intr-un avion nepresurizat,
eficienta sa mentala scade pana la apr. 50% fata de cea normala, iar dupa 18 ore la acest
nivel, scade pana la 20%.
Adaptarea organismului la presiune atmosferica scazuta
Un om care traieste la altitudine mare zile, saptamani, ani, devine din ce in ce mai
adaptat, astfel incat efectele asupra organismului sau sunt putine si de mica intensitate. In
timp va putea sa munceasca sustinut, fara efecte hipoxice sau sa poata sa mearga la
altitudini si mai mari.
Principalele transformari care au loc in organism in timpul perioadei de adaptare
sunt: cresterea capacitatii pulmonare, cresterea numarului de celule rosii, cresterea
capacitatii de difuziune alveolar, cresterea vascularizatiei periferice, cresterea capacitatii
celulare de a folosi oxigenul, in ciuda presiunii partiale scazute.

Cresterea capacitatii pulmonare

Expunerea imediata la presiune scazuta stimuleaza chemoreceptorii arteriali, ceea
ce duce la cresterea ratei de ventilatie de 1,65 ori. Apoi, daca persoana ramane la
altitudine mare mai multe zile, aceiasi receptori cresc si mai mult rata ventilatorie, pana la
de 5 ori fata de cea normala. Cresterea volumului respirator duce la eliminarea unei mari
cantitati de dioxid de carbon, reducand astfel PCO2 si crescand ph-ul in fluidele
organismului. Aceste schimbari inhiba centrul respirator cerebral si de aceea au efect
opus fata de actiunea stimulatoare a PO2 scazut (prin chemoreceptorii arteriali periferici
ai carotidei si aortei). Dar, dupa o perioada de 2-5 zile, acesta inhibitie dispare,
permitand centrului respirator sa raspunda corect la stimulii periferici datorati hipoxiei,
ventilatia crescand de apr. 5 ori. Cauza acestei inhibitii se crede a a fi, in principal, o
reducere a concentratiei de bicarbonat in LCR si in tesuturile cerebrale. Aceasta duce la o
scadere a ph-ului in fluidele care inconjoara chemoreceptorii centrului respirator,
stimuland, astfel, cresterea activitatii
Un mecanism important implicat in scaderea graduala a concentratiei de bicarbonat
este cel al compensarii de catre rinichi a alcaloizilor respiratori. La scaderea PCO2,
rinichii reduc secretia de ioni de hidrogen si cresc excretia de bicarbonat. Compensarea
metabolica a alcaloizilor respiratori reduce gradual concentratia de bicarbonat si ph-ul,
anuland partial efectul inhibitor al scaderii ionilor de hidrogen. Astfel, centrii respiratori
sunt mult mai sensibili la stimulii datorati hipoxiei, dupa compensarea renala a
alcaloizilor.
Cresterea numarului de celule rosii si a concentratiei de hemoglobina
Cand o persoana este expusa saptamani de-a randul la presiune scazuta de oxigen,
hematocritul creste usor de la valoarea normala de 40-45, la o valoare de apr.60, cu o
medie de crestere globala a hemoglobinei de pana la 20g/dl. De asemenea, creste si
volumul sanguin, adesea cu 20-30%, ceea ce duce la o crestere totala insumata a
hemoglobinei (hematocrit mare + volum mare de sange) de pana la 50% sau chiar mai
mult.
Cresterea capacitatii de difuziune alveolara in urma procesului de adaptare.
Capacitatea normala de difuziune a oxigenului prin membranele pulmonare este de cca
21ml/mmHg/min. si acesta poate creste in timpul exercitiului fizic. O crestere similara
are loc la altitudini mari.
Cresterea are loc partial prin cresterea volumului de sange capilar, care duce la
expandarea vaselor capilare, marind astfel suprafata de difuziune. O alta parte rezulta
din cresterea capacitatii pulmonare, care extinde si mai mult suprafata de schimb alveolar.
Rezultatul este cresterea presiunii sanguine in artera pulmonara; aceasta presiune face ca
si mai multe alveole sa se deschida, in special cele din partea superioara a plamanilor,
care in mod normal sunt mai putin perfuzate.

Modificarile din sistemul circulator periferic cresterea capilaritatii tisulare.

La altitudini mari, activitatea cardiaca creste imediat cu aproximativ 30%, dar apoi scade
la valoarea normala, dupa cateva saptamani, pe masura ce hematocritul creste, asa incat
cantitatea de oxigen transportata la tesuturi ramane in limite normale.
Un alt aspect al adaptarii este cresterea numarului de capilare in circulatia
sistemica, proces care se numeste angiogeneza.Acest aspect se poate observa in special la
animalele nascute si crescute la inaltimi mari si mai putin la cele adaptate la altitudine.
Adaptarea celulara. La animalele nascute la altitudini de 4000 5000 m,
mitocondriile si enzimele oxidative celulare sunt mult mai bine reprezentate decat la cele
care traiesc la altitudine mica. De aceea se presupune ca si la oameni celulele adaptate pot
utiliza mult mai eficient oxigenul.
Adaptarea naturala a celor care se nasc si traiesc la inaltimi mari
Exista oameni care traiesc in Anzi sau in Himalaya la inaltimi de peste 4000m. In
Anzii Peruvieni exista un grup de oameni care traiesc la o altitudine de 5200 m si care
lucreaza in mina la aproape 6000m. In toate aspectele adaptarii, nativii sunt superiori
persoanelor adaptate mai tarziu in viata, chiar daca acestia au trait acolo mai mult de 10
ani. Procesul de aclimatizare incepe din copilarie, cand cutia toracica se mareste,
oarecum in detrimentul restului corpului, care se dezvolta mai putin.Astfel se pastreaza
un raport foarte bun intre capacitatea pulmonara si masa corporala. Cordul este obisnuit
sa pompeze cantitati mai mari de sange si, in consecinta, este considerabil marit de volum
in comparatie cu cei care traiesc la altitudini mici.
De asemenea, si cantitatea de oxigen transportata la tesuturi este crescuta.
Presiunea partiala a O2 in sangele arterial este de 40mmHg, insa, datorita nivelului
crescut de hemoglobina, cantitatea de O2 este mai mare in sangele nativilor.
Capacitatea fizica redusa si efectul pozitiv al adaptarii
Pe langa depresia mentala cauzata de hipoxie si forta musculara este mult scazuta.
Aceasta se refera la toti muschii, nu mumai la cei scheletici, ci si la muschiul cardiac. In
general, forta musculara se reduce direct proportional cu scaderea concentratiei de oxigen
transportat in sange.
La o altitudine de 5000 m , orta musculara la o persoana neadaptata scade pana la
50%. La o persoana care a stat 2 luni la aceasta atitudine, capacitatea musculara scade
doar pana la 68 %, iar la o persoana adaptata, care locuieste la 4000m, dar lucreaza la
5000m, valoarea este de 87%.

Concuzia este ca o persoana nativa din zone cu atitudini mari poate obtine
performante aproape similare cu ale celor care traiesc si muncesc la altitudini mici, iar cei
aclimatizati mai tarziu in viata nu vor putea obtine niciodata aceste performante, nici
macar cei mai bine adaptati dintre ei.