CONFLICTE ŞI NEGOCIERI ÎN ORGANIZAŢII

Prof. univ. dr. MIHAI GOLU

TEMA II
NOŢIUNEA DE CONFLICT: COORDONATE DE DEFINIŢIE

Deşi constituie o caracteristică esenţială şi inextricabilă a naturii şi societăţii, fiind

expresia firească a legii contrariilor, a raporturilor dual-polare (adesea antagonice),
conflictul nu beneficiază nici până în prezent de o înţelegere şi definiţie unitare, unanim
acceptate.
Înainte de a fi integrat în limbajul filosofic sau ştiinţific, termenul şi-a dobândit
valoarea designativă în contextul experienţelor cotidiene şi al cunoaşterii empirice. Iar în
ceea ce priveşte modul de evaluare a locului şi rolului conflictelor, acesta a cunoscut
importante schimbări de-a lungul istoriei.
Astfel, definiţiile şi interpretările noţiunii în cauză se distribuie pe două axe: axa
extins-restrâns şi axa pozitiv-negativ.
În primul rând, unii autori iau termenul de conflict în sens extins, folosindu-l pentru
desemnarea oricărei diferenţe, opoziţii, neînţelegeri etc., iar alţii îl folosesc în sens restrâns,
asociindu-l exclusiv cu atributul violenţei, explozivităţii.
În cazul al doilea, de asemenea, unii autori conferă conflictului un rol exclusiv
pozitiv, alţii – unul exclusiv negativ, destructiv.
În dicţionarele lingvistice nu întâlnim o preocupare specială pentru introducerea
unor criterii riguroase de diferenţiere şi delimitare.
Iată, de pildă, accepţiunea pe care o dau termenului „conflict” două dicţionare ale
limbii române – Mic dicţionar enciclopedic (1978) şi Dicţionar enciclopedic ilustrat (1999):
„neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism, ceartă, discuţie (violenţă)”,
În Grand Larousse (vol. 3, 1990), în dreptul cuvântului „conflict” găsim: 1) luptă
armată, bătălie între două sau mai multe puteri care-şi dispută un drept; 2) opoziţie violentă
de sentimente, de opinii, de interese; 3) situaţie care opune două tipuri de jurisdicţie
(conflict de atribuţie) sau două tribunale de acelaşi ordin (conflict de jurisdicţie) care
pretind a se sesiza în aceeaşi cauză (conflict pozitiv) sau, dimpotrivă, refuză fiecare să se
sesizeze (conflict negativ); 4) expresie a exigenţelor interne ireconciliabile, ca de exemplu
dorinţe şi reprezentări opuse sau, şi mai specific, forţe pulsionale antagonice; 5) conflict
colectiv de muncă – litigiu care opune un grup de salariaţi patronului (angajatorului) în
vederea apărării intereselor.
În fine, dicţionarul Webster (1986) prezintă, de asemenea, mai multe sensuri pe care
le acoperă termenul „conflict” , şi anume: 1) bătaie sau luptă, îndeosebi de durată; război;
2) dezacord sau opoziţie acută de idei, interese etc.; ceartă zgomotoasă; 3) tulburare
emoţională rezultând din ciocnirea impulsurilor opuse sau din incapacitatea de a concilia
impulsurile; 4) coliziunea unor corpuri aflate în mişcare.
Noi considerăm că, din punct de vedere ştiinţific, în definirea conflictului la nivel
uman, trebuie să ne ghidăm după cinci coordonate principale: semantică, psihologică,
psiho-socială, dinamică şi instrumentală (importanţă, rol).
Coordonata semantică se referă, pe de o parte, la stabilirea originii etimologice a
termenului, iar, pe de altă parte, la identificarea şi specificarea funcţiilor sale designativ-
conotative. Etimologic, cuvântul conflict provine din latinescul „conflictus”, participiu
substantivat al verbului confligo, ere, care desemna faptul de „a se lupta”, „a se bate între
ei”, „ciocnire”, „şoc”, „luptă împotriva cuiva”. Aşadar, din perspectivă semantică; noţiunea
de conflict are o sferă largă de cuprindere, incluzând nu un singur „element” sau
„fenomen”, ci mai multe, de esenţă diferită. Aceasta impune, ca în cursul cercetărilor şi
analizelor, pe de o parte, să se caute şi să se desprindă notele comune tuturor fenomenelor
pe care le subsumează semantic termenul, iar pe de altă parte, trăsăturile diferenţiatoare
specifice fiecărui fenomen concret.
În acelaşi timp, coordonata semantică presupune şi o delimitare a conflictului de alte
fenomene care exprimă diferenţe şi opoziţii, ca de pildă incidentul (eveniment fără o
importanţă deosebită, dar care poate antrena complicaţii sau dificultăţi în relaţiile
interumane), disputa sau controversa ştiinţifică, polaritatea (coexistenţa unor stări de semn
contrar), ambivalenţa (coexistenţa în aceiaşi structură a două stări opuse – ex. sentimentul
geloziei). În realizarea acestei delimitări ne ajută coordonatele psihologică şi psihosocială.
Coordonata psihologică evidenţiază trăsăturile diferenţiale şi definitorii ale
conflictului şi structura sa internă. Trăsăturile esenţiale ce diferenţiază conflictul de
fenomenele menţionate mai sus sunt următoarele:
a) conştientizarea de o parte sau de ambele părţi implicate a incompatibilităţii
„elementelor” care le opun;
b) prezenţa intenţiei cel puţin la una din părţi de a aduce atingere sau de a leza fizic,
psihic, profesional sau social cealaltă parte;
c) existenţa şi resimţirea de către părţile implicate a unei tensiuni aversive;
d) prezenţa acţiunii (verbale sau fizice) de finalizare a intenţiei şi de obţinere a
victoriei (câştigului);
e) diversitatea sferelor şi nivelurilor psihice şi sociale de apariţie şi manifestare.
Aceste trăsături le regăsim în definiţiile date conflictului de diverşi cercetători. Iată
câteva dintre acestea:
1) „Conflictul este lupta între valori şi revendicări de status-uri, putere şi resurse în
care scopurile oponenţilor sunt de a neutraliza, leza sau elimina rivalii” (L.S. Coser, 1967,
p. 8);
2) „Conflictul este o relaţie în care fiecare parte percepe scopurile, valorile,
interesele şi conduitele celeilalte părţi ca antitetice celor ale sale” (J. Burton, 1988, p. 17);
3) „Conflictul este o incompatibilitate a scopurilor, astfel încât atingerea scopului
de către unul dintre cei implicaţi atrage după sine reducerea şanselor celuilalt de a-şi
atinge scopul său” (M. Deutsch, 1998, p. 227);
4) „Conflictul este o situaţie în care oameni interdependenţi prezintă diferenţe
(manifeste sau latente) în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor şi intereselor individuale şi
interferează în procesul de îndeplinire a acestor scopuri” (Donohue şi Kolt, 1992, p. 2);
5) „Indivizii sunt în conflict când sunt obstrucţionaţi sau iritaţi de un alt individ sau
grup şi reacţionează inevitabil la aceasta într-un mod benefic sau costisitor (E. Van de
Vliert, 1997, p. 5).
Din punct de vedere psihologic, constatăm că orice conflict izvorăşte şi se derulează
în jurul unei probleme cu implicaţii motivaţional-afective în conştiinţa „adversarilor”.
Problema ca atare apare sub forma unui disconfort, a unei tensiuni produse de altul/alţii
asupra propriei tale persoane şi nu are obligatoriu o bază obiectivă, putând fi pur şi simplu o
experienţă subiectivă (cineva ne este antipatic şi-l transformăm în „obiect” de conflict fără
un motiv serios anume). Problema poate fi de natură cognitivă (perceperea şi interpretarea
atitudinii şi comportamentului celuilalt ca blocări şi obstrucţionări ale scopurilor noastre),
afectivă (antipatie, ostilitate, repulsie, teamă), motivaţională (dezacorduri şi
incompatibilităţi de trebuinţe, interese şi idealuri) şi axiologică (dezacorduri şi
incompatibilităţi între sistemele şi ierarhiile de valori asimilate şi integrate în structura de
fond, bazală a personalităţii individuale şi de grup).
Ca reacţie la problemă, se naşte comportamentul de conflict, a cărui formă şi
structură pot varia în limite foarte largi, de la o simplă expresie verbală la agregate verbo-
motorii complexe. Între problemă şi comportament nu există o corespondenţă biunivocă, ci,
în funcţie de contexte şi persoane (grupuri), probleme diferite pot provoca aceleaşi
comportamente, iar aceeaşi problemă poate genera comportamente diferite. Tipul şi
caracteristicile comportamentului devin indicatori obiectivi esenţiali pentru evaluarea
gravităţii şi efectelor conflictului.
Coordonata psihologică presupune, aşa cum am menţionat, şi analiza structurii
interne a conflictului. Aceasta se prezintă sub forma unui program intenţional-finalist
care include patru componente principale, şi anume: a) componenta cognitivă; b)
componenta motivaţională; c) componenta afectivă; d) componenta executivă.
a) Componenta cognitivă rezidă în percepţia problemei sau a situaţiei conflictuale
şi interpretarea/evaluarea ei (implicarea gândirii). În dinamica reală a acestei componente
sunt posibile trei situaţii: 1) de percepere şi interpretare/evaluare adecvată a problemei; 2) o
percepere şi interpretare/evaluare în hiper (supraestimarea importanţei şi mizei problemei);
3) o percepere şi interpretare/evaluare în hipo (subestimarea importanţei şi mizei
problemei).
Impunerea ca dominantă a uneia din cele trei situaţii este condiţionată de factori
subiectivi interni (trăsături de personalitate, încărcătura anterioară de frustraţii şi
neîmpliniri, starea de sănătate mintală şi fizică) şi de factori contextuali externi (prezenţa
sau absenţa unui public – o injurie primită în public, de exemplu, se suportă mai greu decât
în absenţa acestuia, influenţele şi „întăririle” venite din partea altor persoane, îndeosebi,
importante sau preţuite, gradul de permisivitate-restrictivitate faţă de relaţii conflictuale
propriu subculturii căreia îi aparţin cei angajaţi în conflict).
Rolul componentei cognitive nu se reduce numai la perceperea şi
interpretarea/evaluarea problemei, ci el constă şi în identificarea localizării conflictului; 1)
în sinele propriu („sunt prost dispus şi nu ştiu de ce”, „l-am ofensat sau l-am jignit pe X,
nu ştiu ce mi-o fi venit”, „n-am reuşit să-mi termin lucrarea pentru că X nu m-a sprijinit
cum ar fi trebuit”); 2) în celălalt, când se ia act de exteriorizarea de către partener a stării
de conflict („El (ea) este nervos (nervoasă), indispus (indispusă), nemulţumit
(nemulţumită)”; 3) în relaţia interpersonală („L-am salutat pe X şi nu mi-a răspuns la
salut”, „Orice spun eu X respinge sau critică”, „X mă bârfeşte sau mă vorbeşte de rău”
etc.).
Implicarea gândirii în analiza/interpretarea problemei introduce şi o dimensiune
previzională, fiecare partener (adversar) emiţând anumite presupuneri în legătură cu ceea ce
ar putea să se întâmple, dacă va întreprinde ceva împotriva celuilalt. În multe cazuri,
ostilitatea interpersonală este provocată de cauze imaginare, rezultate din gândirea şi
interpretarea negativă a celor din jur (persoane hiperconflictogene, hipersuspicioase).
b) Componenta motivaţională este expresia relaţionării „problemei” cu stările
proprii de necesitate ale partenerilor, îndeplinind astfel rolul de declanşare, direcţionare şi
susţinere a conflictului. Dacă luăm ca reper piramida lui A. Maslow, putem constata că,
teoretic, obstrucţionarea satisfacerii oricăreia din cele opt grupe de motive devine
conflictogenă. Dar încărcătura conflictogenă cea mai mare o poartă frustrarea sau
împiedicarea satisfacerii motivelor biofiziologice, de securitate ale Eu-ului (ex. lezarea
prestigiului, atentatul la statut) şi de autorealizare.
Trebuie să menţionăm faptul că, de pildă, în cadrul motivelor Eu-lui şi al celor de
autorealizare, se desprind la unele persoane tendinţe puternice (accentuate) de putere, de
dominare, de intoleranţă şi agresivitate, care se cer a fi descărcate sau satisfăcute numai
prin intrarea în conflict cu cei din jur. Asemenea persoane simt efectiv nevoia de a se certa,
de a agresa, de a provoca scandal. Nesatisfacerea acestei nevoi este trăită sub forma unui
puternic disconfort şi dezechilibru psihic interior.
 Un rol important în structurarea şi activarea motivaţiei conflictogene îl are şi nivelul
frustrării. Aşa cum a demonstrat S. Freud, când acesta atinge şi depăşeşte un anumit punct
critic, devine o premisă internă permanentă a conflictualităţii relaţiilor persoanei date cu cei
din jur. Rezistenţa la frustraţie depinde de forţa Eu-lui, fiind direct proporţională cu aceasta.
Iar cum forţa Eu-lui diferă în limite semnificative de la o persoană la alta, şi rezistenţa la
frustraţie va diferi în acelaşi registru.
În biografia oricărei persoane se găsesc situaţii frustrante: nedreptăţi, ironii
sarcastice, aşteptări prelungite şi negratificate, aspiraţii şi dorinţe nerealizate, refuzuri etc.
Experienţa ne arată că reacţiile imediate la frustrare se diferenţiază în mai multe
categorii: neastâmpărul şi tensiunea, agresivitatea, apatia, refugiul în imaginar,
stereotipia, regresia. Toate acestea exprimă, în plan relaţional/interpersonal o dimensiune
conflictogenă – fie una de tip activ (neastâmpărul, tensiunea, agresivitatea), fie una de tip
defensiv (pasiv) (apatia, refugiul în imaginar, stereotipia şi regresia).
Neastâmpărul şi tensiunea se manifestă la copil prin agitaţie motorie şi plâns, iar
la adult prin plimbare nervoasă cu paşi apăsaţi şi repezi, gesticulaţia amplă şi dezordonată,
strângerea pumnilor şi încleştarea fălcilor.
Agresivitatea se manifestă sub forma tentativelor de ripostă sau de atac asupra sursei
frustrării. Dacă sursa este tangibilă (o persoană sau un obiect), atunci agresiunea devine
directă, dacă aceasta este intangibilă sau prea puternică, atunci agresivitatea este deplasată
asupra altor obiecte sau persoane (ex. bărbatul mustrat sau sancţionat la serviciu de şeful său
îşi „descarcă” furia în familie; soţia supărată şi neputincioasă fizic în faţa soţului său se
„descarcă” spărgând pahare, veselă), căutarea unui „ţap ispăşitor”, vânătoarea de vrăjitoare,
descărcarea revoltei muncitorilor asupra maşinilor şi instalaţiilor etc.).
Agresivitatea este mai frecventă la persoanele extravertite.
Apatia constă în scăderea tonusului energetic şi slăbirea voinţei. Ea se întâlneşte
mai frecvent la persoanele introverte şi se constituie în urma unor întăriri negative repetate
la tentativele de atingere a scopurilor şi îndeplinirea dorinţelor. În plan relaţional, apatia
duce la detaşare şi izolare, ceea ce poate avea şi o valoare adaptativă (ex. în cazul unui
regim restricţionar şi punitiv, penitenciare, lagăre etc.).
Refugiul în imaginar se constituie în cazul unei frustrări dure şi prelungite şi
constă în renunţarea la căutarea soluţiilor reale la probleme şi trecerea la elaborarea unor
soluţii imaginare, uneori chiar fantasmatice (visarea cu ochii deschişi sau transpunerea
dorinţelor nerealizate în visele – din timpul somnului).
Stereotipia constă în activarea şi repetarea aceloraşi comportamente în situaţii
frustrante diferite, chiar dacă acestea se dovedesc ineficiente. Deşi poate avea şi o valoare
adaptativă ducând la slăbirea tensiunii generate de frustrare, stereotipia îngrădeşte foarte
mult flexibilitatea cognitivă şi acţională, iar uneori se afirmă ca simptom al nevrozei
compulsive sau al fixităţii-rigidăţii psihice generale.
Regresia constă în reactivarea în situaţii frustrante a unor patternuri
comportamentale din perioada copilăriei, care asigurau securitatea, sau a unor
comportamente simpliste, primitive.
Ea se poate realiza, însă, şi în sfera afectivă prin reactualizarea şi cantonarea în
trăirile furnizate de evenimentele plăcute din trecut.
Multe din reacţiile imediate la frustrare prin decontextualizare şi automatizare devin
mecanisme de apărare.
Sfera motivaţională poate ea însăşi să devină sursă de conflict – conflictul între două
motive concurente. În acest caz, asupra individului se exercită două sau mai multe forţe cu
valenţe diferite dar de intensitate aproximativ egală. Sunt cunoscute trei tipuri de conflicte
intramotivaţionale: atracţie-atracţie (A A), evitare-evitare (E E), atracţie-evitare
(A E).
 Conflictul atracţie-atracţie apare în situaţia în care motivele şi, respectiv,
alternativele aflate în conştiinţa subiectului posedă valenţe pozitive, fiind la fel de
dezirabile. Cel mai puternic acest tip de conflict apare în alegerea profesiei sau a unor
oferte de angajare (servici).
Conflictul evitare-evitare constă în confruntarea a două variante (motive) cu
valenţe negative (ex– alegerea pe care trebuie s-o facă elevul între primirea unei note
proaste pentru neînvăţarea lecţiei şi primirea unei pedepse din partea părinţilor dacă ar
chiuli de la şcoală în ziua respectivă).
Conflictul atracţie–evitare se produce atunci când atingerea unui scop se asociază
atât cu valenţe pozitive, cât şi negative, subiectul fiind stăpânit de o atitudine ambivalentă.
Ca exemplu al unui astfel de conflict avem situaţia adolescentului care, pe de o parte,
doreşte şi tinde să se elibereze de sub tutela părinţilor şi să devină independent, iar pe de
altă parte, simte nevoia de sprijinul şi ocrotirea lor. Sau situaţia angajatului care trebuie să
aleagă între a rămâne să lucreze peste program pentru a câştiga un ban în plus şi a merge
împreună cu colegii la un meci important de footbal în care joacă echipa sa preferată.
1. Componenta afectivă se leagă şi interacţionează strâns cu cea motivaţională şi
cu cea cognitivă fiind o interfaţă între cele două. Tocmai ea reflectă semnul negativ al
obstrucţionării tentativelor de satisfacere a motivului şi atingere a scopului, făcând ca
subiectul să trăiască efectiv situaţia ca fiind conflictuală.
Este vorba nu numai de aşa-numitele emoţii primare precum frica, furia, dezgustul,
ci şi de structurile mixte secundare, precum ura, supărarea, invidia, dispreţul etc. Atât unele,
cât şi altele pot juca în conflict mai multe roluri, ca de pildă:
– de cauză a conflictului, atunci când furia provocată de cineva (de exemplu, de
şef) ne-o descărcăm asupra celorlalţi;
– de resursă energetică, susţinând acţiunile şi comportamentul de finalizare a
conflictului;
– de mecanism de stingere a conflictului, prin resimţirea şi trăirea satisfacţiei de a
fi exprimat sau comunicat mânia şi dispreţul;
– de simptom sau indicator al conflictului pe care-l trăieşte unul sau ambii
parteneri (adversari).
Inteligenţa emoţională, pe care o interpretăm ca o raţionalizare adaptativă, în
concordanţă cu cerinţele şi particularităţile situaţiilor externe, a stărilor şi proceselor
emoţional-afective, se implică la structura conflictului ca factor catalizator.
Gestionarea stărilor de emoţie pe parcursul derulării conflictului poate să însemne:
1) exprimarea liberă a emoţiilor, fapt ce poate determina detensionarea şi liniştirea
consecutivă, descărcări mai explozive de genul plânsului în hohote;
2) suprimarea temporară, care constă în amânarea sau suspendarea relaxării
emoţionale până apare un moment mai potrivit;
3) exprimarea controlată a emoţiilor, lăsându-le să crească dar nu până la punctul
critic, pentru a le slăbi forţa energetică distructivă şi/sau pentru a atrage atenţia adversarului
asupra necesităţii rezolvării situaţiei.
Unele stări emoţionale, îndeosebi cele de tip şoc precum furia, disperarea, spaima,
ura şi chiar tensiunea, frustrarea, tristeţea, teama, dar şi unele persoane se cer cu prioritate
detensionate, fie direct în cadrul interacţiunii conflictuale, fie în afara acesteia. Experienţa
cotidiană ne arată că în multe conflicte ajungem să acţionăm împotriva propriilor interese,
arătându-ne mai preocupaţi de a ne exprima emoţiile, decât de a obţine rezolvarea
favorabilă (adecvată) a problemei care a provocat conflictul. Se evidenţiază astfel o
dimensiune expresivă a conflictului, axată pe exteriorizarea emoţiilor, şi alta finalistă,
centrată pe obţinerea rezultatului. Şi este indicat ca oamenii să găsească uneori o modalitate
de a-şi exprima emoţiile, înainte de a se fixa afectiv pe un rezultat care să le satisfacă stările
de necesitate (motivaţie).
2.Componenta executivă (acţional-comportamentală), care se concretizează în
forma „reacţiilor” verbale sau general-motorii, îndeplineşte, pe de o parte, rolul de
exprimare a conflictului şi a emoţiilor asociate, iar pe de altă parte, rolul de finalizare şi
satisfacere a nevoilor.
Actele comportamentale îmbracă o gamă variată de forme şi nuanţe, de la încercări
de a face ceva în dezavantajul altuia, până la exercitarea puterii şi apoi la violenţă şi
distrugere (în cazul strategiei de tip „atac” sau agresive de rezolvare a conflictului) sau,
dimpotrivă, acţiuni conciliante, constructive, prietenoase (în cazul strategiei de cooperare-
negociere de rezolvare a conflictului). Până la urmă, tipul şi gradul de „duritate” al
conflictelor le determinăm după caracterul componenţei lor executive (acţional-
comportamentele), care poate fi antagonic/distructiv sau cooperant/constructiv. (B. Mayer,
2000; Ana Stoica-Constantin, 2004).
Coordonata psiho-socială reclamă ca în analiza conflictului la nivel uman, pe
lângă condiţionarea biologică şi psihologică, să se ia în seamă şi condiţionarea socială.
Aceasta ne arată că, pe de o parte, orice conflict se petrece într-un cadru relaţional social,
iar pe de altă parte, protagoniştii oricărui conflict sunt persoane socializate, adică
structurate şi modelate sub aspect psihocomportamental, prin asimilarea şi interiorizarea
modelelor, valorilor şi experienţelor socio-culturale, proprii comunităţii de origine şi
elaborate/tezaurizate istoriceşte. Referindu-se la obiectul psihologiei sociale, S. Moscovici
(1997) arăta că acesta este în primul rând conflictul între individ şi societate, respectiv,
între societatea din afară şi societatea dinăuntru. Şi, continua el, nu ducem lipsă de
asemenea exemple: rezistenţa la presiunile conformiste ale majorităţii, opoziţia între un
lider şi grupul său, discuţiile în cadrul unui grup pentru a se ajunge la o decizie, captarea
unui individ de către masă şi restul, diferenţele şi opoziţiile în planul ideologiei, al
reprezentărilor şi atitudinilor, al comunicării sociale (atât fenomenele de comunicare, de
masă, de influenţă colectivă – propagandă, publicitate etc. – şi procesele pur lingvistice, cât
şi faptele semantice). (S. Moscovici, 1997, p. 8–9).
Noi am exprimat aspectul conflictual al raportului individ–individ, individ–grup
(societate) într-o formulă mai generală şi mai cuprinzătoare, ca deosebire şi opoziţie între
„mulţimea solicitărilor şi nevoilor interne” (A) şi „mulţimea solicitărilor şi nevoilor
externe” (B).
Raportul între cele două mulţimi se poate realiza într-una din cele trei variante
posibile, şi anume:
a) de concordanţă/suprapunere perfectă (fig. 1);
b) de neconcordanţă/incompatibilitate absolută (fig. 2);
c) de concordanţă şi, respectiv, neconcordanţă parţială (fig. 3).

A, B A B A A.B. B

Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3

Varianta (a) presupune că solicitările şi nevoile interne (ale individului)

consonează întrutotul şi în orice moment cu solicitările şi nevoile externe (ale partenerului,
ale grupului, ale societăţii), ceea ce ar reprezenta un semn de armonie şi co–integrare
absolută individ–societate şi, implicit, absenţa oricărei surse de conflict. O asemenea
situaţie nu se întâlneşte însă în realitate şi ea prezintă doar o valoare teoretică.
Varianta (b) arată că solicitările şi nevoile interne (ale individului) sunt total
diferite şi antagonice faţă de solicitările şi nevoile externe (ale partenerului de relaţie, ale
grupului, ale societăţii), ceea ce ar reprezenta un semn al unei excluderi totale a individului
de către societate şi o respingere globală a societăţii de către individ, conflictul devenind
permanent şi cu caracter exclusiv negativ, distructiv.
Nici o asemenea situaţie nu se întâlneşte în realitate, şi ea având tot o semnificaţie
teoretică.
Varianta (c) ne arată că între ceea ce doreşte şi cere individul şi ceea ce doreşte şi cere
societatea există atât compatibilităţi, concordanţe, cât şi incompatibilităţi, discordanţe. Aceasta
este situaţia pe care o întâlnim în realitate şi care constituie obiect propriu-zis de studiu. Cum se
poate vedea din fig. 3, „fâşia” de concordanţă/intersecţie între cele două mulţimi – cea a
solicitărilor şi nevoilor interne (ale individului) şi cea a solicitărilor şi nevoilor externe (ale
societăţii) nu este statică şi constantă, ci dinamică şi variabilă, întinderea ei diferind atât în
funcţie de individ (persoană), cât şi de contextul social, putând deveni mai îngustă sau mai
extinsă. Cu cât va fi mai îngustă, cu atât plaja şi posibilitatea de apariţie a conflictelor vor fi mai
mari, şi invers. (M. Golu, 1993, 2005).
Neconcordanţa dintre cele două mulţimi de solicitări şi nevoi, care poate genera
conflicte se poate manifesta în două feluri:
a) neconcordanţa între solicitările/nevoile interne şi condiţiile obiective de
satisfacere, mediul social extern exercitând îngrădiri şi obstrucţionări puternice şi
sistematice asupra tentativelor şi încercărilor individului de a şi le satisface;
b) neconcordanţa între gradul de complexitate/dificultate al cerinţelor şi solicitărilor
externe şi posibilităţile/capacităţile reale ale individului, primele fiind ori complexe şi grele,
tinzând să depăşească potenţialul adaptativ şi nivelul de competenţă al individului, ori prea
simple şi uşoare, cu mult sub capacitatea reală a individului afectându-i astfel motivaţia
(dorinţa) sa de autorealizare şi autoafirmare.
Coordonata psihosocială devine de o importanţă majoră în abordarea şi analiza
conflictelor interetnice, interconfesionale, interstatale.
Coordonata dinamică reclamă două lucruri principale: a) ca orice conflict să fie
privit nu ca un dat static şi efemer, ci ca un fenomen de tip procesual, cu o desfăşurare mai
scurtă sau mai lungă în timp, prezentând sau evidenţiind caracteristici diferite în
succesiunea momentelor temporare (între momentul t0, al activării cauzelor şi momentul tn,
al deznodământului şi b) ca să se recunoască şi să se dezvăluie variabilitatea conflictelor,
non-uniformitatea şi non-omogenitatea lor.
Dinamica şi variabilitatea (diversitatea) se impun astfel ca repere esenţiale ale
teoriei generale a conflictelor, servind, totodată, ca premise ale oricărei strategii şi program
de gestionare-rezolvare a acestora.
Coordonata pragmatică ne impune să ne punem şi să căutăm răspunsul la
întrebarea „care este valoarea sau rolul conflictelor în viaţa personală şi socială?”.
Chestiunea nu este atât de simplă precum pare la prima vedere. Prima tendinţă care ni se
activează în faţa acestei întrebări este cea de a asocia şi de a lega conflictul de un rol
negativ şi de a considera că el are numai efecte negative, perturbatoare, distructive,
trebuind întotdeauna prevenit sau evitat. De pildă, morala creştină se întemeiază exclusiv pe
această tendinţă, propovăduind şi promovând numai armonia şi iubirea dintre oameni.
Există însă şi tendinţa opusă, dezvoltată şi promovată de filosofia dialectică, prin
argumentarea caracterului universal al „legii luptei contrariilor” ca unic factor al evoluţiei
şi progresului, al trecerii de la vechi la nou, de la inferior la superior. De pildă, filosofia
socială de sorginte marxistă susţine că în societatea divizată în grupuri cu poziţie
economică şi ideologică diferită „lupta de clasă” este inevitabilă şi constituie forţa motrică
a dezvoltării.
Probabil că răspunsul cel mai adecvat la întrebarea de mai sus nu poate fi de tip
unilateral exclusivist – numai negativ sau numai pozitiv – ci unul de tip relativ –
complementar – şi negativ şi pozitiv. Aşadar, din punct de vedere pragmatic, rolul
conflictului poate fi atât perturbator, distructiv (negativ), cât şi novator, constructiv
(pozitiv). Conflictele de primul gen se cer a fi evitate, preîntâmpinate, iar cele de-al doilea –
susţinute, stimulate.
În evaluarea caracterului – negativ sau pozitiv – al conflictelor apar diferenţe
semnificative între părţile implicate şi între observatori. Astfel, unul şi acelaşi conflict poate fi
apreciat ca negativ şi indezirabil de către o parte (un observator) şi ca pozitiv, constructiv şi
necesar de către o altă parte (observator).

Întrebări de autoevaluare:

1. La ce referă coordonata semantică a definirii conflictului?

2. Care este structura psihologică a conflictului: evidenţiaţi rolul şi funcţiile fiecărei
componente;
3. Ce reclamă coordonata psihosocială în analiza–interpretarea conflictului?
4. În ce constă latura pragmatică a analizei şi evaluării conflictelor? Exemplificaţi..
5. Faceţi o paralelă între conflict şi consens (armonie);