Sunteți pe pagina 1din 4

CONFLICTE ŞI NEGOCIERI ÎN ORGANIZAŢII

Prof. univ. dr. MIHAI GOLU

TEMA IV
PROPRIETĂŢILE ŞI CLASIFICAREA CONFLICTELOR

A. Proprietăţi

Ca fenomen psihosocial real, care implică opoziţii şi confruntări intra şi


intersubiective, conflictul pune în evidenţă o serie de caracteristici sau proprietăţi obiective,
pe baza cărora el poate fi analizat şi evaluat atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ. Cele
mai importante asemenea proprietăţi sunt: modul de generare şi producere, intensitatea,
durata, semnul efectului asupra părţilor, frecvenţa, forma de exprimare.
1. Modul de generare se referă la timpul în care părţile valorizează negativ diferenţele
sau opoziţiile dintre ele şi conştientizează că se află în conflict. Timpul respectiv poate fi mai
lung sau mai scurt, în funcţie de magnitudinea semnificaţiei ce se acordă problemei şi de
particularităţile psihoindividuale oponenţilor. Cu cât semnificaţia conferită problemei este mai
mare şi rezolvarea problemei mai presantă, cu atât timpul de generare a conflictului este mai
scurt; apoi, cu cât oponenţii sunt persoane mai irascibile şi mai impulsive, cu atât „problema”
va declanşa mai rapid confruntarea (conflictul). Putem astfel delimita conflicte cu gestaţie şi
activare treptată sau lentă şi conflicte cu gestaţie şi activare spontană sau bruscă („conflicte
din senin”). Din punct de vedere practic, primele pot fi mai bine monitorizate şi gestionate
decât cele din urmă, acestea luându-ne prin surprindere, pe nepregătite.
În generarea conflictului se delimitează două faze: faza de acumulare a tensiunii şi
faza de activare-declanşare.
În principiu, prima fază este mai lungă decât a doua, dar în conflictele bruşte durata
ei se reduce considerabil.
2. Intensitatea exprimă cantitatea de tensiune şi energie pe care o antrenează cu
sine conflictul. Ea este dependentă atât de importanţa problemei şi a mizei, cât şi de gradul
de implicare a laturii emoţional-afective a personalităţii oponenţilor. Cu cât aceste două
variabile iau valori mai mari, cu atât intensitatea conflictului va fi mai mare, şi invers.
Putem astfel vorbi de: conflicte de intensitate mare (puternice), conflicte de intensitate
medie (moderate) şi conflicte de intensitate redusă (slabe). Este de presupus că
intensitatea condiţionează în mare măsură şi posibilitatea de gestionare şi rezolvare a
conflictului, aceasta fiind mai mare în conflictele slabe şi moderate şi mai scăzută în
conflictele puternice. De asemenea, se poate presupune că, în cazul conflictelor moderate şi
slabe este mai mare probabilitatea unei rezolvări amiabile, paşnice, după formula „câştig-
câştig”, iar în cazul conflictelor puternice devine mai mare probabilitatea rezolvării
violente şi asimetrice, după formula „câştig-pierdere”.
Aşadar, în practica gestionării şi rezolvării conflictelor, strategiile trebuie alese
ţinând seama de intensitatea lor.
Dar cum determinăm în mod curent această intensitate? Pe baza analizei şi evaluării,
în contactul direct cu părţile, a celor două variabile (dominante: importanţa/miza problemei
şi gradul de activare emoţională negativă (ostilă, rejectivă, agresivă) a adversarilor. (Este
posibil ca această activare să fie atât de intensă, încât să eclipseze problema şi s-o treacă pe
planul doi în conştiinţă, în prim plan impunându-se dorinţa de eliminare a adversarului).
3. Durata reprezintă timpul care se scurge de la declanşarea şi, respectiv, declararea
conflictului până la deznodământul sau finalizarea lui. Mărimea ei depinde atât de
complexitatea şi importanţa problemei, cât şi de particularităţile personalităţii subiecţilor
implicaţi. Putem desprinde astfel: conflicte de durată scurtă (ore, zile) conflicte de
durată medie (săptămâni, luni) şi conflicte de durată lungă (ani, decenii, iar în cazul
conflictelor interconfesionale, interculturale, interetnice – chiar secole sau milenii).
De dorit este ca duratele conflictelor să fie cât mai scurte, pentru a nu le creşte
excesiv „costurile” (cheltuielile de substanţă, energie, informaţie şi timp), şi în practica
gestionării lor se urmăreşte în mod expres acest obiectiv. Pot apare însă şi situaţii în care, în
strategia de soluţionare, în loc de scurtare să ne propunem prelungirea duratei conflictului,
potrivit principiului amânării: amânarea poate să aducă schimbări pozitive în atitudinile
reciproce şi în stările adversarilor. Durata poate fi raportată şi la disponibilitatea sau
„montajul” conflictogen intern al indivizilor; există persoane slab sau deloc conflictogene,
acesta perturbându-le sever echilibrul psihic interior, şi persoane înalt conflictogene, care,
se poate spune, se hrănesc psihic din conflicte şi se simt în apele lor cât timp se află în
situaţie conflictuală.
4. Semnul efectului exprimă raportul dintre aşteptări şi rezultate: dacă rezultatele
corespund aşteptărilor, efectul conflictului este pozitiv, dacă rezultatele sunt contrare
aşteptărilor, efectul conflictului este negativ. Aşadar, semnul efectului ilustrează coordonata
pragmatică a analizei şi definirii conflictelor, a rolului lor în viaţa indivizilor, a grupurilor şi
organizaţiilor. Efectul unui conflict poate fi: a) pozitiv pentru ambele părţi; b) pozitiv
pentru o parte şi negativ pentru cealaltă parte; c) negativ pentru ambele părţi.
La nivelul organizaţional şi societal global, pozitive sunt considerate acele conflicte
al căror efect se concretizează în schimbări şi reforme, care optimizează condiţiile de
muncă şi viaţă, îmbunătăţesc climatul psihosocial general şi sporesc randamentul.
5. Frecvenţa reprezintă repetabilitatea conflictului la nivel individual, interpersonal
şi grupal-organizaţional şi reflectă gradul de echilibru şi stabilitate internă. Cu cât
conflictele au o frecvenţă mai mare şi se repetă la intervale mai scurte, cu atât echilibrul şi
stabilitatea internă a persoanelor individuale a grupurilor şi organizaţiilor sunt mai fragile,
capacitatea lor adaptativă, de acţiune mai redusă, şi invers. Cu alte cuvinte, frecvenţa
conflictelor este un indicator de sănătate psihică, la nivel individual, şi de sănătate
relaţional-funcţională, la nivel grupal şi organizaţional.
6. Forma de exprimare a conflictului poate fi ascunsă sau inaparentă şi deschisă,
exteriorizată.
În primul caz, fie ambele părţi, fie doar una conştientizează şi valorizează negativ-
aversiv diferenţele sau nemulţumirile, dar tensiunea rezultată este ţinută încă sub control,
conflictul existând într-o formă mocnită; adversarii preferă să se evite.
În cel de-al doilea caz, conflictul iese la suprafaţă în forma comportamentului
specific de conflict: verbal sau nonverbal. Ambele tipuri de comportament pot avea un
caracter paşnic, mesajele care se schimbă între părţi având un conţinut preponderent
informaţional-raţional, sau violent, mesajele care se schimbă fiind saturate de tensiune
afectivă explozivă şi de agresivitate destructivă. Violenţa verbală pregăteşte şi poate trece
în violenţă fizică – asupra bunurilor sau persoanelor.
Cum comportamentul violent poate produce efecte destructive mari şi ireversibile,
el nu este de dorit şi în practica gestionării este recomandabil să fie, pe cât posibil, prevenit.

B. Clasificarea conflictelor

Diversitatea cauzelor şi contextelor relaţionale de care se leagă existenţa conflictelor


face ca acestea să se manifeste într-o multitudine de forme şi la diferite niveluri, ceea ce
reclamă o abordare diferenţiată a lor. Pentru aceasta devine necesară o clasificare, care să
permită identificarea şi individualizarea tipurilor importante de conflicte. Evident, însă
clarificarea nu poate fi unicriterială, ci numai malticriterială, unghiurile de abordare şi
delimitare fiind diferite.
Criteriile cele mai relevante, a căror aplicare ar permite să acoperim aria de
diversitate a conflictelor sunt: localizarea (unde se produc?), nivelul, modul de
manifestare, semnul rezultatului sau efectului, modul de percepere a adversarului,
natura intrinsecă, gradul de intensitate.
După criteriul localizării, se evidenţiază două categorii mari de conflicte: interne
care se produc şi se desfăşoară în interiorul persoanelor individuale luate în sine – conflicte
intrapersonale –, şi conflicte externe, care se produc şi se desfăşoară pe fondul
interacţiunilor dintre două sau mai multe persoane.
După nivel, care priveşte doar conflictele externe, se diferenţiază conflictul
interpersonal, conflictul intragrupal, conflictul intergrupal, conflictul
intraorganizaţional, conflictul interorganizaţional, conflictul între generaţii, conflictul
interstatal.
După modul de manifestare se disting două tipuri de conflicte: ascunse şi
deschise sau exteriorizate, care, la rândul lor, se divid în paşnice şi violente.
După semnul rezultatului, delimităm două clase de conflicte: pozitive sau
constructive care duc la dezvoltare, progres, optimizare şi negative, care duc la distrugere,
la dezorganizare, la regres.
După modul de percepere a adversarului se stabilesc două tipuri de conflicte:
conflicte care „suportă” cooperarea şi conflicte care „exclud” cooperarea sau conflicte
reconciliabile şi conflicte ireconciliabile, la „momentul” dat sau într-un viitor previzibil.
După natura intrinsecă, se relevă existenţa următoarelor tipuri de conflicte:
biologice (generate de: a) boli organice, foame, lipsă de adăpost; b) dezvoltare defectuoasă
a organismului – piticism, gigantism, diformităţi; c) dezechilibre în gradul de activare – unii
sunt lenţi şi apatici, alţii hiperactivi, debordează de energie –; psihologice (cognitive,
emoţionale, motivaţionale), de evoluţie (crizele ce însoţesc stadiile bio- şi psihogenetice –
stadiile vieţii descrise de E. Erickson, de pildă) şi socioculturale (economice, ideologice,
religioase, politice, militare) – (N. Mărgineanu, 1976, pp. 267-273).
În sfârşit, după gradul de intensitate, au fost delimitate următoarele variante ale
conflictului: disconfortul, incidentul, neînţelegerea, tensiunea şi criza (Helena Cornelius
şi Shoshona Faire, 1996, pp. 23-25).
Disconfortul este forma cu intensitatea cea mai scăzută a conflictului, caracterizată
printr-o stare confuză, neclară în relaţie: „colegul a uitat să-ţi aducă la momentul convenit
obiectul (ex. cartea) de care ai nevoie”: încerci o stare de disconfort: nu-ţi convine, dar
faptul că a uitat este credibil.
Incidentul este un conflict neprevăzut, produs situaţional (conjunctural), dar
nedevastator, de intensitate moderată, controlabilă. Se manifestă prin schimburi scurte
şi/sau acute de cuvinte, de gesturi. Incidentele se pot produce în transportul în comun, pe
stradă, în colectivul de muncă.
Neînţelegerea constă în discrepanţa între sensul transmis şi cel recepţionat de
destinatar (alterarea comunicării):
– atribuirea unui alt sens cuvintelor (răstălmăcire, interpretare tendenţioasă);
– deplasarea accentului logic pe un alt cuvânt sau grup de cuvinte;
Neînţelegerea poate să determine o încordare şi o alterare temporară a relaţiei.
Tensiunea este o formă de conflict de intensitate mai mare decât cele anterioare,
presupunând negativarea mai accentuată şi mai constantă a atitudinii, cu elemente de
aversitate care alterează percepţia reciprocă şi generează comportamente de evitare sau
fragmentare a relaţiei.
Criza reprezintă forma cea mai puternică de manifestare a conflictului, concretizată
prin violenţă verbală sau fizică. Comportamentul scapă de sub control, putând produce
astfel efecte destructive majore.

Întrebări de autoevaluare:

1. Ce înţelegem prin mod de generare sau producere a unui conflict?


2. Ce reflectă intensitatea conflictului şi ce importanţă prezintă ea?
3. Ce exprimă durata conflictului?
4. În funcţie de ce stabilim valoarea sau rolul conflictului?
5. Cu ce tip de clasificare operăm în sfera conflictelor?