Sunteți pe pagina 1din 121

Sfinţii apostoli şi mucenici Acvila şi Priscila

(13 februarie/14 iulie )

Sfântul apostol Achila (Acvila), împreună cu soţia sa, Priscila, a fost printre iudeii
care au plecat din Roma în urma poruncii împăratului Claudiu şi s-a stabilit în
Corint, lucrând ca ţesător de corturi. Aici a găzduit pe Sfântul apostol Pavel. În
urma predicii lui Pavel, în sufletele celor doi s-a aprins dragostea faţă de Hristos şi
după primirea botezului, au ajutat la răspândirea Evangheliei lui Hristos, alături de
Sfântul apostol Pavel. Datorită acestei râvne, Sfântul apostol Achila a fost hirotonit
episcop în cetatea Heracleea din Pont, convertind pe păgâni, sfărâmând idolii,
ridicând biserici şi hirotonind preoţi, fapt pentru care, împreună cu soţia Priscila, a
suferit martiriul în timpul primei prigoane. Biserica îl pomeneşte pe Sfântul Acvila
pe 14 iulie şi pe 13 februarie, împreună cu Sfânta Priscila.
Index
Evanghelia şi Apostolul zilei..................................................................... 3
În această lună (iulie), ziua a paisprezecea - Sfântul apostol Achila, unul
din cei şaptezeci (Minei) ........................................................................... 6
Canon de rugăciune către Sfântul apostol Achila, unul din cei şaptezeci 16
Imnografie ............................................................................................. 24
Viaţa Sfinţilor apostoli şi mucenici Acvila şi soţia sa, Priscila ................ 25
Sinaxar - Pomenirea Sfinţilor apostoli şi mucenici Achila şi Priscila (13
februarie) ............................................................................................... 28
Sinaxarul zilei - Apostolii Acvila şi Priscila ............................................. 29
Sinaxar - Pomenirea Sfântului apostol Achila (14 iulie) ........................... 30
Sinaxar - Sfântul apostol Achila - 14 iulie ............................................... 31
Arhid. Ștefan Sfarghie - Sinaxar - Sfântul apostol Achila (14 iulie) .......... 33
Calendar ortodox - Sfântul apostol Achila, Sfântul cuvios Nicodim
Aghioritul .............................................................................................. 34
Proloage - Pomenirea Sfântului apostol Acvila unul din cei şaptezeci (14
iulie) ...................................................................................................... 37
Sfântul Nicolae Velimirovici -Proloagele de la Ohrida - Pomenirea Sfântului
apostol Acvila (14 iulie) .......................................................................... 41
Cântare de laudă la Sfinţii Acvila şi Priscilla ........................................ 42
Sfinţii apostoli şi mucenici Acvila şi Priscila şi unde sunt amintiţi in
Scriptură................................................................................................ 44
Sfântul Ioan Gură de Aur - Mărgăritare duhovniceşti despre viaţa de
familie - „Îmbrăţişaţi pe Priscilla şi Aquila” şi cele următoare - Cuvântul 1
.............................................................................................................. 50
Sfântul Ioan Gură de Aur - Mărgăritare duhovniceşti despre viaţa de
familie - Despre Aquila şi Priscilla; şi că nu se cuvine să grăim de rău pe
preoţii lui Dumnezeu - Cuvântul 2 ....................................................... 60
Sfântul Ioan Gură de Aur - Sfaturi pentru soţie .................................... 74
Pomenirea Sfinţilor mucenici Acvila şi Priscilla...................................... 78
Sfințenia în cuplu, Sfinții Acvila și Priscila .............................................. 87
Pr. George Papavarnavas - Sfinţii Priscilla şi Acvila, ca modele pentru
viaţa noastră .......................................................................................... 88
Ioan-Lucian Radu - Sfinţii Acvila şi Priscila - o familie în slujba lui
Dumnezeu .............................................................................................. 91
Sfânta Prisca (Priscilla) martiră .............................................................. 94
Catacombele Priscillei din Roma ............................................................ 96
Icoane .................................................................................................. 100
Evanghelia şi Apostolul zilei

Evanghelia

Matei 9, 36-38; 10, 1-8

36.Şi văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte
oi care n-au păstor.
37. Atunci a zis ucenicilor Lui: Secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini.
38. Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului, ca să scoată lurcători la secerişul Său.
1. Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra
duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice
neputinţă.
2. Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: Întâi Simon, cel numit Petru,
şi Andrei, fratele lui; Iacov al lui Zevedeu şi Ioan fratele lui;
3. Filip şi Vartolomeu, Toma şi Matei vameşul, Iacov al lui Alfeu şi Levi ce se
zice Tadeu;
4. Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut.
5. Pe aceşti doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le lor şi zicând: În calea
păgânilor să nu mergeţi şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi;
6. Ci mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel.
7. Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat Împărăţia Cerurilor.
8.Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe
demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi.

Apostol

Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel

Efeseni 4, 7-13

Fraţilor,
7. Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.
8. Pentru aceea zice: "Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri
oamenilor".
9. Iar aceea că "S-a suit" - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai
de jos ale pământului?
10. Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca
pe toate să le umple.
11. Şi el a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii
păstori şi învăţători,
12. Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos,
13.Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui
Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui
Hristos.
În această lună (iulie), ziua a paisprezecea - Sfântul apostol Achila, unul din
cei şaptezeci (Minei)

La Vecernie

La Doamne strigat-am..., Stihirile glasului 1.

Podobie: Ceea ce eşti bucuria cetelor cereşti şi pe pământ oamenilor tare folo-
sitoare, Preacurată Fecioară miluieşte-ne pe noi cei ce scăpăm la tine. Că nădejdile
noastre, după Dumnezeu, întru tine le-am pus, Născătoare de Dumnezeu.

Pavel cugetătorul de Dumnezeu, soarele cel mare al lumii, pe tine fericite te-a
trimis ca pe o rază luminoasă la toată zidirea, ca cu luminile cuvintelor tale cele
strălucitoare, să luminezi pe cei ce se primejduiau odinioară în noaptea
necunoştinţei.

Inima ta cea curată luminându-se din destul cu razele cele luminoase ale
Dumnezeiescului Duh, Achila de Dumnezeu grăitorule, cu adevărat te-ai făcut cu
chip luminos şi întunericul cel cumplit al elinilor l-ai risipit cu darul cel
dumnezeiesc.
Cei ce cu credinţă aleargă la dumnezeiescul tău lăcaş, şi într-însul ţi se roagă
fericite, se mântuiesc de tot felul de boli şi de primejdii şi de scârbe, prin sfinţitele
tale rugăciuni, şi cu mijlocirile tale cele către Dumnezeu, prea sfinţite Achila.

Slavă..., Şi acum..., a Născătoarei

De Dumnezeu fericită Pruncă, aducând Ziditorului rugăciunile, noastre, ca o


părtinitoare blândă credincioşilor, Născătoare de Dumnezeu, dă răsplătire robilor
tăi iertare, ca una ce eşti mântuirea, şi iertare desăvârşită sufletelor noastre, ceea ce
eşti cu totul fără prihană.

A Crucii, a Născătoarei

Stând lângă Crucea Fiului şi Dumnezeului tău, şi uitându-te la îndelungă răbdarea


Lui, ziceai tânguindu-te Maică curată: Vai mie dulcele meu Fiu! De ce pătimeşti
acestea fără dreptate? Fiule al lui Dumnezeu, ca să mântuieşti neamul omenesc.

Tropar, glasul al 3-lea: Apostole Sfinte Achila roagă pe Milostivul Dumnezeu ca


să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Slavă..., Şi acum..., al Născătoarei.

La Utrenie

Canoanele amândouă ale Octoihului şi al Apostolului pe 4.

Canonul apostolului

facere a lui Iosif


Cântarea 1

Irmos: Veniţi noroadelor să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu, Celui ce a


despărţit marea, şi a trecut pe norodul pe care l-a slobozit din robia egiptenilor, că
S-a prea slăvit .

Preasfinţitul Achila să-l lăudăm cu sfinţite cântări, şi să strigăm: Îndurătorule mân-


tuieşte pe toţi cu rugăciunile lui, ca Unul ce eşti prea bun.

Făcutu-te-ai cu totul pe sineţi fericite luminos lăcaş al Duhului, strălucindu-te cu


luminile Lui. Pentru aceea ai luminat pe cei din întuneric.
Întărindu-ţi gândul cu legile lui Hristos, ai surpat toată trufia celor fărădelege, şi
capiştile idolilor a le răsturna te-ai nevoit, de Dumnezeu fericite.

Slavă...

Cu adaosuri curăţitoare ale rugilor tale, curăţeşte mărite patimile trupurilor şi ale
sufletelor noastre, celor ce săvârşim cu credinţă dumnezeiască pomenirea ta.

Şi acum..., a Născătoarei

Prin cuvânt ai zămislit Preacurată în pântecele tău pe Cuvântul, Cel ce a zidit toate
cu cuvântul. Pentru aceea cu cuvinte dumnezeieşti te lăudăm pe tine, ceea ce eşti
de Dumnezeu dăruită.

Cântarea a 3-a

Irmos: Întăreşte-ne pe noi întru Tine...

Dorit-ai mărite precum se cade pe Dumnezeu cel singur Stăpân şi Împărat, şi dum-
nezeiască voirea Lui cu inimă neîndoită o ai săvârşit.

Cu puterea cinstitului şi Dumnezeiescului Duh, ai surpat toată puterea lui veliar,


vitejeşte nevoindu-te, prea sfinţite Achila prea lăudate.

Slavă...

Cu minte curată văzând ca prin oglindă slava Domnului, mai desăvârşit te-ai
împărtăşit de dânsa, fericite, mutându-te de la aceste vremelnice la cele stătătoare.

Şi acum..., a Născătoarei

Cela ce singur este curat şi singur este Domn, dacă te-a cunoscut că singură eşti
mai curată decât toată zidirea, s-a întrupat din curate sângiurile tale, Preacurată.

Irmosul: Întăreşte-ne pe noi întru Tine Doamne, Cela ce prin lemn ai omorât
păcatul, şi frica Ta o sădeşte în inimile noastre, celor ce Te lăudăm pe Tine.

Sedealna, glasul al 4-lea.


Podobie: Degrab ne întâmpină pe noi mai înainte până ce nu ne robim când vrăj-
maşii Te hulesc pe Tine şi ne îngrozesc pe noi, Hristoase, Dumnezeul nostru, pier-
de cu Crucea Ta pe cei ce se luptă cu noi, ca să cunoască cât poate credinţa
dreptmăritorilor, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule
de oameni.

Luminându-te la suflet de cuvintele lui Pavel, ca soarele ai strălucit cu lumina


cunoştinţei de Dumnezeu, fericite Achila, şi ţi-ai împletit cununa muceniciei după
lege. Drept aceea izvorăşti râuri de vindecări, celor ce prăznuiesc cu credinţă po-
menirea ta, fericite.

Slavă..., Şi acum..., a Născătoarei

Degrab primeşte Stăpână rugăciunile noastre, şi le du pe ele Fiului tău şi Dumne-


zeu, Fecioară Preacurată. Surpă semeţiile barbarilor, ca să cunoască puterea ta nea-
murile, cele iubitoare de războaie, păzeşte-ne pe toţi cu ameninţarea ta.

A Crucii, a Născătoarei

Dacă te-a văzut pe Cruce înălţat Maica Ta cea curată, Cuvinte al lui Dumnezeu, ca
o Maică tânguindu-se a grăit: Ce minune nouă şi străină este aceasta Fiul meu?
Cum Cela ce eşti viaţa tuturor, Te împărtăşeşti cu moartea ? Vrând să înviezi pe cei
morţi ca un Milosârd.

Cântarea a 4-a

Irmos: Auzit-am, Doamne, glasul rânduielii Tale şi Te-am prea slăvit pe Tine,
Unule, Iubitorule de oameni.

Pe cei ce dormeau cu somnul necredinţei celei rele, i-ai deşteptat către lumina bu-
nei credinţe, Achila.

Ai surpat trufia cea mândră a vrăjmaşului, împlătoşându-te cu smerire dumne-


zeiască, Achila.

Slavă...

Vărsându-ţi sângele fericite, te-ai nevoit pentru Hristos, făcându-te preot şi


mărturisitor patimilor Lui.
Şi acum..., a Născătoarei

Palat neînţeles şi scaun înalt al Împăratului te numim, Născătoare de Dumnezeu


Stăpână.

Cântarea a 5-a

Irmos: Învăţătorule de lumină, şi Făcătorul veacurilor Domnul, întru lumina po-


runcilor Tale povăţuieşte-ne pe noi, că afară de Tine pe alt Dumnezeu nu ştim.

Ca un tainic sfinţit izvorând totdeauna cuvântul cel prea dulce, cu bună credinţă
prea înţelepte, ai îndulcit sufletele celor supuşi la rătăcirea cea amară, Achila prea
lăudate.

Cu adevărat ţi-a scris ţie laudele Luca de Dumnezeu grăitorul, căci te-ai făcut
ucenic, şi dumnezeiesc primitor de străini sfinţitului Pavel, înţelepţeşte învăţându-
te cele dumnezeieşti.

Slavă...

Aflând pe sfinţitul Pavel ca pe o stea luminoasă, care lumina cinstita propovăduire,


luminându-te foarte de dânsul, ai luat strălucirea Cuvântului.

Şi acum..., a Născătoarei

Maică şi roabă te-ai făcut lui Hristos, Celui ce din tine s-a întrupat pentru noi. pe
care neîncetat roagă-L pururea, să ne mântuim noi cei ce te numim pe tine
Născătoare de Dumnezeu prea curată.

Cântarea a 6-a

Irmos: Întru adâncul greşelilor...

Vărsatu-s-a darul în buzele tale fericite, prea sfinţite, de care s-a binecuvântat
Domnul tuturor în veci, Achila de Dumnezeu insuflate.

Rugăciunea ta fericite Achila, de Dumnezeu purtătorule, este ştergere tuturor


bolilor, şi curăţire sufletelor celor ce păcătuiesc.

Slavă...
Cărările tale pornindu-se dumnezeieşte, şi către căile lui Dumnezeu îndreptându-
se, s-a arătat celor rătăciţi povăţuire şi cărare de mântuire.

Şi acum..., a Născătoarei

Fecioară prea curată cea cu numele de Doamnă, ca una ce ai născut pe Dătătorul de


bine Dumnezeu, mântuieşte totdeauna de tot felul de supărări pe cei ce te laudă pe
tine.

Irmosul: Întru adâncul greşelilor fiind înconjurat, chem adâncul milostivirii Tale
cel neurmat; din stricăciune, Dumnezeule, scoate-mă.

Condac, glasul al 4-lea:

Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi Lumina Ta, Doamne s-a însemnat peste noi
care cu cunoştinţă Te lăudăm, venit-ai şi Te-ai arătat, Lumina cea neapropiată.

Împreună cu apostolii pe scaun şezător, şi împreună călător fiind apostole, lumea


cu învăţăturile şi cu minunile o ai luminat, cununa slavei Achila luând.

Sinaxar

În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea Sfântului apostol Achila.

Stih: Întins-a Pavel ca mreaja cuvântul,


Pe Achila ca pe dumnezeiesc vânat vânându-l.
Pe Achila în a patrusprezecea zi,
Mormântul ascunzându-l îl acoperi.

Acestuia i-a scris laudele la Faptele Apostolilor dumnezeiescul Luca, pentru că


fiind ucenic şi gazda fericitului Pavel, a fost învăţat de dânsul dumnezeieştile învă-
ţături. Pentru aceasta şi scuipând rătăcirea lui veliar, şi făcându-se preot, şi muce-
nic patimilor Domnului, a luat de la dânsul cununa.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului mucenic Iust.

Stih: Iust jertfă a pune pe focul jertfelnicului nu s-a plecat


Ci însuşi ca o străină jertfă în foc a fost aruncat.
Acesta a fost din Roma, ostăşindu-se în ceata numerilor, sub Claudie tribunul. Deci
întorcându-se odată de la războiul barbarilor, împotriva cărora s-a fost luptat ostaşii
săi, s-a făcut întru o uimire, şi vedea o Cruce în chip de cristal, iar din Cruce a ieşit
un glas, care l-a învăţat taina dreptei credinţe.

Pentru aceasta mergând la Roma, şi-a împărţit averea sa la săraci, şi aflându-se


slobod, se bucura că a dobândit credinţa cea în Hristos.

Deci după ce i s-a descoperit tribunului Claudie, cum că sfântul a crezut în Hristos
luându-l acela l-a sfătuit ca să-şi miluiască tinereţele sale, şi să se lepede de
credinţa lui Hristos. Şi de vreme ce n-a putut a-l pleca, pentru aceasta l-a trimis cu
scrisoare la ighemonul Magnentie.

Deci întrebându-se de ighemonul, şi spunându-i că se află statornic în credinţa lui


Hristos, îl întinseră foarte, şi-l bătură cu vine crude. Apoi primii în capul său un
coif ars, şi sub subţiori măciuci de fier arse, şi îl întinseră pe un grătar de fier ars, şi
apoi băgându-l într-un cuptor de foc, şi-a dat sufletul la Dumnezeu, nestricându-l
focul nici măcar la păr.

Tot în această zi, pomenirea prea cuviosului Părintelui nostru, şi făcătorul de


minuni Onisim.

Stih: Sarcina ta cea uşoară, cu dulceaţă am fost ridicând,


Cu care împreună şi cu Onisim al tău Cuvinte la tine sunt venind.

Tot în această zi, Sfinţii mucenici Achila şi Ilarie, care împroşcaţi cu pietre s-au
săvârşit.

Stih: Pe Ilarie şi pe Achila cu pietre i-au fost ucigând,


Bărbaţii înşelăciunii ai cărora dumnezei pietre sunt.

Tot în această zi, Sfântul mucenic Petru cel nou, care tăindu-i-se picioarele s-a
săvârşit.

Stih: Pe dumnezeiescul Petru care umbla fără şchiopătare.


L-a păgubii cu despărţirea de picioare.

Tot în această zi, Sfântul mucenic Iraclie, care cu ciomege fiind bătut, s-a
săvârşit.
Stih: Iraclie pentru zdrobirile cele de ciomege se va îngâmfa,
Precum se mândrea Iraclie pentru ciomagul ce purta.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne, şi ne mântuieşte pe noi, Amin.

Cântarea a 7-a

Irmos: Chipul cel de aur fiind cinstit în câmpul Deira, cei trei tineri au defăimat
porunca cea fără de Dumnezeu şi fiind aruncaţi în mijlocul focului, răcorindu-se au
cântat: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri.

Ţesându-ţi ţie podoaba nestricăciunii prin Dumnezeiescul Duh, cu totul te-ai făcut
frumos, şi pe vrăjmaşul l-ai golit, şi pe cei dezbrăcaţi de el i-ai îmbrăcat cu
podoabă luminoasă, şi cu lumină mântuitoare, Achila.

Noroadele cele ce erau cuprinse de foamete înţelegătoare, şi se primejduiau, le-ai


hrănit cu pâinea cuvintelor înţelepciunii tale, vrednicule de minune, şi le-ai făcut
părtaşe mesei celei cereşti, fiind tainic sfinţit cu chip dumnezeiesc.

Slavă...

Cei ce aleargă la Sfântul tău lăcaş, prea lăudate, dobândesc sănătate, se mântuiesc
de patimi, şi se curăţă de boli, lăudându-te cu dragoste, şi strigând: Bine eşti
cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Şi acum..., a Născătoarei

S-a omorât odinioară Adam cu mâncarea cea făcătoare de stricăciune, iar tu prea
curată Fecioară născând pe Viaţa noastră, l-ai înviat pe el. Drept aceea ca pe una ce
eşti pricină bunătăţilor, lăudându-te strigăm: Bine eşti cuvântată, ceea ce ai născut
pe Dumnezeu cu trup.

Cântarea a 8-a

Irmos: Pe Dumnezeu, care S-a pogorât...

Cel ce cu bucurie locuieşti în ceruri dimpreună cu dumnezeieştii ucenici şi slugi, şi


însăşi văzători Cuvântului, şi eşti îndumnezeit după dar Achila, adu-ţi aminte de
cei ce cu credinţă, şi cu dragoste te cinstesc.
Izvoarele sudorilor tale fericite, ne izvorăsc nouă râuri de minuni dumnezeieşti, şi
totdeauna usucă supărările patimilor celor necuvioase, şi îneacă taberele înşelă-
torului.

Binecuvântăm pe Tatăl, şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Cel ce te apropii de Dumnezeu cu gând fără materie, îndumnezeindu-te pururea


după dar, cu totul te faci lumină ca un om fără de trup, şi vezi cele ce văd îngerii,
mărite Achila, sfinţite tăinuitorule al lui Hristos.

Şi acum..., a Născătoarei

Ca una ce cu adevărat mai presus de toată pricina ai zămislit Preacurată în pântece


pe Dumnezeu pricinuitorul tuturor, şi l-ai născut pentru noi asemenea ca noi, pe
acela roagă-L, pentru cei ce te laudă pe tine prea curată.

Irmosul:

Să lăudăm bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi prea


înălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe Dumnezeu, care S-a pogorât în cuptorul cel cu foc la tinerii evreieşti şi văpaia
în răcoreală o a prefăcut, ca pe Domnul lăudaţi-L, lucrurile, şi-L prea înălţaţi întru
toţi vecii.

Cântarea a 9-a

Irmos: Pe Dumnezeu Cuvântul...

Pe tine cel ce eşti sfinţit şi cinstit odor al Cuvântului şi prea înţelept propovăduitor
al Lui, şi luminător lumii, şi întărire credinţei noastre, adunându-ne toţi cu cântări
prea slăvite dintr-un glas te fericim Achila.

Ca un surpător înşelăciunii, şi povăţuitor limbilor, şi dumnezeiesc pătimitor al


Mântuitorului, şi dimpreună cetăţean, şi locuitor cu sfinţii îngeri Achila grăitorule
de cele dumnezeieşti, cu ei dimpreună roagă-te Stăpânului, să se mântuiască su-
fletele noastre.
Cunoscându-te pe tine Achila ucenic lui Pavel, şi luminător lumii nerătăcit, şi
mucenic prea sfinţit, şi surpător idolilor, şi învăţător cunoştinţei lui Dumnezeu, cu
cuget bine credincios, cugetătorule de Dumnezeu te fericim.

Slavă...

Prea sfântă pomenirea ta răsărind în lume, ca soarele luminează sufletele celor


ce cu bună credinţă te laudă pe tine; întru care roagă-te fericite, să se dea
tuturor iertare de păcate, şi pace adâncă, şi mare milă.

Şi acum..., a Născătoarei

Sfeşnic luminător te-a văzut pe tine mai-nainte proorocul, Fecioară Maică, purtând
Lumina cea răsărită din Lumină; care cu luminile Dumnezeirii Sale celei nespuse a
luminat din destul, cele ce erau întunecate mai-nainte prea curată Fecioară.

Irmosul: Pe Dumnezeu Cuvântul cel din Dumnezeu, care cu negrăită înţelepciune


a venit să înnoiască pe Adam cel căzut rău, prin mâncare întru stricăciune, din
Sfânta Fecioară în chip de negrăit întrupându-Se, pentru noi, credincioşii, cu un
gând întru laude Îl slăvim.

Luminânda

Podobie: Cu ucenicii să ne suim...

Fiind ucenic prea fericite lui Pavel verhovnicul apostolilor, împreună cu el ai


înconjurat tot pământul, întărind cu cuvântul inimile cele slăbănogite de înşe-
lăciunea vrăjmaşului, şi săvârşindu-ţi călătoria, împreună cu îngerii stai de faţă în
ceruri înaintea lui Hristos, rugându-te pentru lume, Achila prea fericite.

A Născătoarei

Ceea ce eşti dulceaţa îngerilor, bucuria celor necăjiţi, folositoarea creştinilor,


Fecioară Maica Domnului, apără-ne pe noi, şi ne mântuieşte de muncile cele veş-
nice.

Şi cealaltă, slujbă a Utreniei după rânduială şi Otpustul.


Canon de rugăciune către Sfântul apostol Achila, unul din cei şaptezeci

Troparul Sfântului apostol Achila, unul din cei şaptezeci, glasul al 3-lea: Apostole
sfinte Achila, roagă pe milostivul Dumnezeu, ca să dăruiască iertare de greşeli
sufletelor noastre.

Cântarea 1

Irmos: Veniţi, popoarelor, să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu, Cel ce a


despărţit marea şi a trecut pe poporul pe care l-a slobozit din robia egiptenilor, căci
cu slavă S-a prea slăvit.

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe sfinţitul apostol Achila să-l lăudăm cu sfinţite cântări şi să zicem: Îndurătorule,


mântuieşte pe toţi cu rugăciunile lui, ca Unul care eşti Prea bun.

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Făcutu-te-ai cu totul pe tine, fericite, luminos locaş al Duhului, strălucindu-te cu


luminile lui. Pentru aceea, ai luminat pe cei din întuneric.

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.


Întărindu-ţi gândul cu legile lui Hristos, ai surpat toată trufia celor fără de lege şi
capiştile idolilor a le răsturna te-ai nevoit, de Dumnezeu fericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu adaosuri curăţitoare ale rugăciunilor tale, curăţeşte, mărite, patimile trupurilor


şi ale sufletelor noastre, celor ce săvârşim cu credinţă dumnezeiască pomenirea ta.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Prin cuvânt ai zămislit, Preacurată, în pântecele tău pe Cuvântul, Cel ce a zidit


toate cu cuvântul. Pentru aceea, cu cuvinte dumnezeieşti te lăudăm pe tine, ceea ce
eşti de Dumnezeu dăruită.

Cântarea a 3-a

Irmos: Întăreşte-ne pe noi întru Tine...

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dorit-ai, mărite, precum se cade, pe Dumnezeu cel singur Stăpân şi Împărat şi


dumnezeiască voirea Lui cu inimă neîndoită o ai săvârşit.

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu puterea cinstitului şi dumnezeiescului Duh ai surpat toată puterea lui veliar,


vitejeşte nevoindu-te, prea sfinţite apostole Achila, prea lăudate.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu minte curată văzând ca prin oglindă slava Domnului, mai desăvârşit te-ai
împărtăşit de dânsa, fericite, mutându-te de la aceste vremelnice la cele stătătoare.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel ce singur este curat şi singur este Domn, dacă te-a cunoscut că tu singură eşti
mai curată decât toată zidirea, S-a întrupat din curate sângiuirile tale, Preacurată.

Irmosul: Întareşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, Cel ce prin lemn ai omorât
păcatul şi frica Ta o sădeşte în inimile noastre, ale celor ce Te lăudăm pe Tine.
Cântarea a 4-a

Irmos: Auzit-am, Doamne, glasul rânduielii Tale şi Te-am prea slăvit pe Tine,
Unule, Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe cei ce dormeau cu somnul necredinţei celei rele, i-ai trezit către lumina dreptei
credinţe, sfinte apostole Achila.

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ai surpat trufia cea mândră a vrăjmaşului, împlătoşându-te cu smerenie dumne-


zeiască, sfinte apostole Achila.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Vărsându-ţi sângele, fericite, te-ai nevoit pentru Hristos, făcându-te preot şi măr-
turisitor al patimilor Lui.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cămară neînţeleasă şi scaun înalt al Împăratului te numim, Născătoare de Dumne-


zeu, Stăpână.

Cântarea a 5-a

Irmos: Dătătorule de lumină şi Făcătorule al veacurilor, Doamne, întru lumina


poruncilor Tale povăţuieşte-ne pe noi, că afară de Tine pe alt Dumnezeu nu ştim.

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un tainic sfinţit izvorând totdeauna cuvântul cel prea dulce, cu bună credinţă,
prea înţelepte, ai îndulcit sufletele celor supuşi la rătăcirea cea amară, sfinte Achi-
la, prea lăudate.

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.


Cu adevărat ţi-a scris ţie laudele sfântul Luca de Dumnezeu grăitorul, căci te-ai
făcut ucenic şi dumnezeiesc primitor de străini sfinţitului apostol Pavel, înţele-
pţeşte învăţându-te cele dumnezeieşti.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Aflând pe sfinţitul apostol Pavel ca pe o stea luminoasă, care lumina cinstita pro-
povăduire, fiind luminat de el, ai luat strălucirea Cuvântului.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Maică şi roabă te-ai făcut lui Hristos, Cel ce din tine S-a Întrupat pentru noi. Pe
Care neîncetat roagă-L pururea să ne mântuim noi, cei ce te numim pe tine Năs-
cătoare de Dumnezeu, prea curată.

Cântarea a 6-a

Irmos: În adâncul greşelilor...

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Vărsatu-s-a darul în buzele tale, fericite, prea sfinţite, de care s-a binecuvântat
Domnul tuturor în veci, sfinte apostole Achila, de Dumnezeu însuflate.

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Rugăciunea ta, fericite Achila, de Dumnezeu purtătorule, este vindecare a tuturor


bolilor şi curăţire a sufletelor celor ce păcătuiesc.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cărările tale fiind pornite dumnezeieşte şi către căile lui Dumnezeu îndreptându-se,
s-au arătat celor rătăciţi povăţuire şi cărare de mântuire.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fecioară prea curată, cea cu numele de Doamnă, ca singura ce ai născut pe Dătă-


torul de bine, Dumnezeu, miluieşte totdeauna de tot felul de supărări pe cei ce te
laudă pe tine.
Irmosul: În adâncul greşelilor fiind înconjurat, chem adâncul milostivirii Tale cel
neurmat; din stricăciune, Dumnezeule, scoate-mă.

Condac, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi Lumina Ta,


Doamne s-a însemnat peste noi care cu cunoştinţă Te lăudăm, venit-ai şi Te-ai
arătat, Lumina cea Neapropiată.

Împreună cu apostolii pe scaun şezător şi împreună călător fiind, apostole, lumea


cu învăţăturile şi cu minunile o ai luminat, luând cununa slavei, Sfinte Achila.

Cântarea a 7-a

Irmos: Chipul cel de aur fiind cinstit în câmpul Deira, cei trei tineri au defăimat
porunca cea fără de Dumnezeu şi fiind aruncaţi în mijlocul focului, răcorindu-se au
cântat: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ţesându-ţi ţie podoaba nestricăciunii prin Dumnezeiescul Duh, cu totul te-ai făcut
frumos şi pe vrăjmaşul l-ai golit, iar pe cei dezbrăcaţi de el i-ai îmbrăcat cu
podoabă luminoasă şi cu lumină mântuitoare, sfinte apostole Achila.

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Popoarele cele ce erau cuprinse de foamea înţelegerii şi se aflau în primejdie, le-ai


hrănit cu pâinea cuvintelor înţelepciunii tale, vrednicule de minune şi le-ai făcut
părtaşe mesei celei cereşti, fiind tainic sfinţit cu chip dumnezeisc.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cel ce aleargă la sfântul tău locaş, prea lăudate, dobândesc sănătate, se mântuiesc
de patimi şi se curăţă de boli, lăudându-te cu dragoste şi grăind: Binecuvântat eşti,
Dumnezeul părinţilor noştri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

S-a omorât odinioară Adam cu mâncarea cea făcătoare de stricăciune, iar tu, prea
curată Fecioară, născând Viaţa noastră, l-ai înviat pe el. Drept aceea, ca pe una ce
eşti pricina bunătăţilor, lăudându-te, grăim: Binecuvântată eşti, ceea ce ai năs-cut
pe Dumnezeu cu trup.
Cântarea a 8-a

Irmos: Pe Dumnezeu, care S-a pogorât...

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel ce cu bucurie locuieşti în ceruri, împreună cu dumnezeieştii ucenici şi slujitori,


ei înşişi văzători Cuvântului şi eşti îndumnezeit după dar, sfinte apostole Achila,
adu-ţi aminte de cei ce cu credinţă şi cu dragoste te cinstesc.

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Izvoarele sudorilor tale, fericite, ne izvorăsc nouă râuri de minuni dumnezeieşti şi


totdeauna usucă supărările patimilor celor necuvioase şi îneacă taberele înşelă-
torului.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.

Cel ce te apropii de Dumnezeu cu gând fără de materie, îndumnezeindu-te pururea


după dar, cu totul te faci lumină ca un om fără de trup şi vezi cele ce văd îngerii,
mărite Achila, sfinţite tăinuitorule al lui Hristos.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca una ce cu adevărat mai presus de toată pricina ai zămislit, Preacurată, în


pântece pe Dumnezeu, Pricinuitorul tuturor şi L-ai născut pentru noi asemenea ca
noi, pe Acela roagă-L, pentru cei ce te laudă pe tine, prea curată.

Irmosul:

Să lăudăm bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi prea


înălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe Dumnezeu, care S-a pogorât în cuptorul cel cu foc la tinerii evreieşti şi văpaia
în răcoreală o a prefăcut, ca pe Domnul lăudaţi-L, lucrurile, şi-L prea înălţaţi întru
toţi vecii.

Cântarea a 9-a

Irmos: Pe Dumnezeu Cuvântul...


Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe tine cel ce eşti sfinţit şi cinstit odor al Cuvântului şi prea înţelept propovăduitor
al Lui, luminător lumii şi întărire credinţei noastre, adunându-ne toţi, cu cântări
prea slăvite, într-un glas te fericim, sfinte apostole Achila.

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un surpător al înşelăciunii şi povăţuitor al limbilor, dumnezeiesc pătimitor al


Mântuitorului şi împreună cetăţean şi locuitor cu sfinţii îngeri, sfinte Achila,
grăitorule de cele dumnezeieşti, cu ei împreună roagă-te Stăpânului să se
mântuiască sufletele noastre.

Stih: Sfinte apostole Achila, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cunoscându-te pe tine, apostole Achila, ucenic al sfântului apostol Pavel şi


luminător neînşelător al lumii, mucenic prea sfinţit şi surpător idolilor şi învăţător
al cunoştinţei lui Dumnezeu, cu cuget bine credincios, cugetătorule de Dumnezeu,
te fericim.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Prea sfântă pomenirea ta răsărind în lume, ca soarele luminează sufletele celor ce


cu dreaptă credinţă te laudă pe tine; întru care roagă-te, fericite, să se dea tuturor
iertare de păcate, pace adâncă şi mare milă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Sfeşnic luminător te-a văzut pe tine mai înainte proorocul, Fecioară Maică, purtând
Lumina cea răsărită din Lumină; care, cu luminile Dumnezeirii Sale celei nespuse,
a luminat din destul cele ce erau întunecate mai înainte, prea curată Fecioară.

Irmosul: Pe Dumnezeu Cuvântul cel din Dumnezeu, care cu negrăită înţelepciune


a venit să înnoiască pe Adam cel căzut rău, prin mâncare întru stricăciune, din
Sfânta Fecioară în chip de negrăit întrupându-Se, pentru noi, credincioşii, cu un
gând întru laude Îl slăvim.
Sedealna, glasul al 4-lea. Podobie: Degrab ne întâmpină pe noi mai înainte până ce
nu ne robim când vrăjmaşii Te hulesc pe Tine şi ne îngrozesc pe noi, Hristoase,
Dumnezeul nostru, pierde cu Crucea Ta pe cei ce se luptă cu noi, ca să cunoască
cât poate credinţa dreptmăritorilor, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,
Unule, Iubitorule de oameni.

Luminându-te la suflet la cuvintele sfântului apostol Pavel, ca soarele ai strălucit


cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu, fericite Achila şi ţi-ai împletit cununa
muceniciei, după lege. Drept aceea, izvorăşti râuri de vindecări celor ce prăznuiesc
cu credinţă pomenirea ta, fericite.

Sedealna Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea. Podobie: Degrab ne


întâmpină pe noi mai înainte până ce nu ne robim când vrăjmaşii Te hulesc pe Tine
şi ne îngrozesc pe noi, Hristoase, Dumnezeul nostru, pierde cu Crucea Ta pe cei ce
se luptă cu noi, ca să cunoască cât poate credinţa dreptmăritorilor, pentru
rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.

Degrab primeşte, Stăpână, rugăciunile noastre şi le du Fiului tău şi Dumnezeu,


Fecioară Preacurată. Surpă semeţiile celor ce iubesc războaiele, ca să cunoască
puterea ta şi ne păzeşte pe noi cu acoperământul tău.

Sedelna Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea.


Podobie: Degrab ne întâmpină pe noi mai înainte până ce nu ne robim când
vrăjmaşii Te hulesc pe Tine şi ne îngrozesc pe noi, Hristoase, Dumnezeul nostru,
pierde cu Crucea Ta pe cei ce se luptă cu noi, ca să cunoască cât poate credinţa
dreptmăritorilor, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule
de oameni.

Dacă Te-a văzut pe Cruce înălţat Maica Ta cea curată, Cuvinte al lui Dumnezeu, ca
o maică, tânguindu-se, a grăit: ce minune nouă şi străină este aceasta, Fiul meu?
Cum Tu, Cel ce eşti Viaţa tuturor, Te împărtăşeşti cu moartea, vrând să înviezi pe
cei morţi, ca un Milosârd?
Imnografie

Condacul Sfântului apostol Achila, unul din cei şaptezeci: Împreună cu apostolii
pe scaun şezător şi împreună călător fiind, apostole, lumea cu învăţăturile şi cu
minunile o ai luminat, luând cununa slavei, Sfinte Achila.

Troparul Sfântului apostol Achila, unul din cei şaptezeci: Apostole Sfinte Achila,
roagă pe milostivul Dumnezeu, ca să dăruiască iertare de greşeli sufletelor noastre.
Viaţa Sfinţilor apostoli şi mucenici Acvila şi soţia sa, Priscila

Sfântul apostol Acvila, unul din cei şaptezeci de apostoli, a fost ucenicul
Sfântului apostol Pavel şi a fost aşezat episcop de acesta. El era de neam iudeu,
din părţile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a
crede ei în Hristos.

Când Claudiu Cezarul a poruncit ca toţi iudeii să fugă din Roma, atunci Acvila cu
soţia sa au trecut în Corint. Pricina acestei izgoniri a iudeilor din Roma a fost
aceasta: începându-se propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos în Roma şi
Sfântul apostol Petru venind şi el acolo, au primit Sfânta credinţă în Hristos, dar
mai mulţi petreceau întru necredinţă. Dar ei aveau multe certuri între dânşii, căci
unii mărturiseau că Hristos este adevăratul Mesia, iar alţii se lepădau de El,
hulindu-L.

Necredincioşii iudei, precum cei din Ierusalim şi din celelalte părti, tot astfel şi din
Roma, de multe ori se sculau cu răutate împotriva creştinilor. Ei nu sufereau nici să
audă de numele lui Iisus Hristos, dar şi pe păgâni îi îndemnau spre aceasta, gonind
pretutindeni pe cei credincioşi. Dar cei care se întorseseră la Hristos, aceia apărau
pe iudeii ce crezuseră, de iudeii cei necredincioşi; din această pricină se ridica între
dânşii ceartă. De acest lucru s-a dat de ştire lui Claudiu Cezarul. Dar, de vreme ce
Hristos se numea de creştini că este Fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel,
pentru aceea Cezarul s-a temut să nu se ridice vreo tulburare în popor şi să se arate
între dânşii un alt împărat, care să-i ia stăpânirea lui. Deci, el a poruncit ca pe toţi
iudeii cei credincioşi şi necredincioşi, să-i izgonească din Roma şi din toată Italia.

Se mai povestesc încă şi alte pricini ale izgonirii acelora. Iudeii cei necredincioşi
amăgiseră la credinţa lor mozaică pe împărăteasa Agripina, femeia lui Claudiu.

Deci iudeii, fiind izgoniţi de acolo, Acvila s-a dus în Corint, hrănindu-se din
osteneala mâinilor sale, pentru că era cu meşteşugul făcător de corturi.

Pe vremea aceea, Sfântul apostol Pavel, propovăduind pe Hristos între neamuri,


a mers de la Atena la Corint, cetate de scaun a Ahaiei şi aflând acolo pe Acvila
cu soţia sa, Priscila, a găzduit la dânşii şi fiind de acelaşi meşteşug cu ei, lucrau
împreună corturi. Deci, învăţându-i pe ei a crede în Hristos, i-a botezat.

Petrecând Pavel în Corint o vreme, se întreba cu iudeii şi cu elinii despre Hristos.


Astfel, i-a învăţat pe ei cuvântul lui Dumnezeu un an şi şase luni. Apoi, plecând cu
corabia în Siria, a luat cu dânsul pe Acvila şi pe Priscila. Sfântul apostol Pavel a
sosit împreună cu dânşii şi cu ceilalţi următori ai lui la Efes şi voind ca să fie în
Ierusalim de praznicul Paştelui, au lăsat în Efes pe Acvila şi pe Priscila, ca să
înveţe pe efeseni Sfânta credinţă cea în Iisus Hristos. Iar el s-a dus singur la
Ierusalim, făgăduindu-le ca iarăşi o să se întoarcă la dânşii în Efes.

După ce Pavel s-a dus în calea cea socotită de dânsul, a venit la Efes iudeul Apolo,
de neam alexandrin, bărbat înţelept şi tare în Scripturi. Acesta era învăţat în calea
Domnului şi arzând cu duhul, grăia şi învăţa cu dinadinsul cele pentru Domnul.
Însă nu ştia încă de botezul cel în Sfânta Treime, ci numai de botezul lui Ioan.
Auzind Acvila şi Priscila de această învăţătură a lui Apolo, l-au primit pe el la
dânşii şi mai cu încredinţare i-au spus calea Domnului. După aceasta, Sfântul
apostol Pavel s-a întors de la Ierusalim la Efes şi a scris de acolo Întâia Epistolă
către Corintenii care crezuseră în Hristos. Iar la sfârşit le grăieşte: „Închină-se
vouă întru Domnul Acvila şi Priscila, cu adunarea cea din casa lor, (adică cu
slugile lor)”.

După aceasta, murind Claudiu Cezarul, iarăşi s-a dat libertate iudeilor să vieţuiască
în Roma. Deci, iudeii se întorceau fiecare la locul lor cel dintâi, la averile lor, adică
în Italia. Atunci şi Acvila cu Priscila s-au întors în Roma.

Când Sfântul apostol Pavel s-a întors iarăşi la Corint şi a scris de acolo epistola
către Romani, n-a uitat ca într-însa să trimită sărutarea sa, către aceşti iubiţi ucenici
ai săi, zicându-le în capitolul cel mai de pe urmă, astfel: „Sărutaţi pe Acvila şi
Priscila, ajutătorii mei în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu şi-au pus
grumajii lor, cărora nu eu singur le mulţumesc, ci toate Bisericile neamurilor.”

Sfântul Acvila, zăbovind o vreme în Roma, s-a dus iarăşi în Asia, cu soţia sa.
Pentru că a fost rânduit de învăţătorul său, Sfântul apostol Pavel, la propovăduirea
cuvântului lui Dumnezeu. Mergând el la Efes, ajuta întru osteneli pe Sfântul
apostol Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, pe care, punându-l episcop, l-a
lăsat acolo, precum grăieşte în cea dintâi Epistolă scrisă către dânsul din
Laodiceea: „Te-am rugat pe tine să rămâi în Efes, când mergeam în Mace-
donia...”

După aceasta, când Sfântul apostol Pavel a fost izgonit de evrei din Ierusalim şi a
fost dus la Roma în lanţuri, a scris de acolo a II-a Epistolă către Timotei. În aceeaşi
epistolă vorbeşte de aceşti iubiţi ucenici ai săi, zicând: „Sărută pe Priscila şi pe
Acvila...”.

Sfântul apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia şi în Eracleea,


a adus la mântuire mulţime mare de suflete omeneşti. Pe mulţi i-a întors de la
idoleasca nebunie la dumnezeiască cunoştinţa, botezându-i.

El a trecut şi prin alte ţări diferite, binevestind pretutindeni Împărăţia lui


Dumnezeu şi luminând pe mulţi cu Sfânta credinţă. A sfărâmat mulţi idoli şi a
ridicat multe biserici, punând preoţi şi suferind multe ispite.

În urmă a fost ucis de cei necredincioşi şi a aflat odihnă la ceruri cu ceilalţi Sfinţi
apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci.
Amin.
Sinaxar - Pomenirea Sfinţilor apostoli şi mucenici Achila şi Priscila (13
februarie)

Tot în această zi (13 februarie ), pomenirea Sfinţilor apostoli şi mucenici Achila


şi Priscila.

Sfântul Achila era cizmar de meserie şi auzind de Sfântul apostol Pavel, s-a dus la
el, împreună cu soţia sa Priscila. Şi fiind botezaţi amândoi de dânsul, au rămas pe
lângă el slujindu-l şi urmându-l prin toate oraşele şi satele şi împreună
primejduindu-se în toate ispitele.

Şi atât i-a iubit pe ei marele apostol Pavel, pentru bunătatea lor şi pentru credinţa
cea întru Hristos, încât şi pomeneşte de ei în epistolele sale.

Deci astfel bineplăcând lui Hristos şi apostolului, şi multe minuni săvârşind, mai în
urmă au fost prinşi de necredincioşi şi li s-au tăiat capetele.

Şi aşa mutându-se din cele de pe pământ, locuiesc în ceruri.


Sinaxarul zilei - Apostolii Acvila şi Priscila

Sfinţii, slăviţii şi mult lăudaţii apostoli Acvila şi Priscila se numără printre cei
şaptezeci de apostoli. Acvila (sau Achila) era un evreu din Italia, care s-a mutat în
Corint împreună cu soţia sa Priscila, atunci când împăratul roman Claudiu i-a
alungat pe evrei din Italia. Apostolul Pavel i-a întâlnit în Corint, i-a convertit şi le-a
botezat întreaga casă, apoi a rămas cu ei timp de un an şi jumătate.

Acvila şi Priscila au mers împreună cu Sfântul Pavel în Efes, unde acesta a scris
prima sa Epistolă către Biserica din Corint, în care el îi menţionează pe Sfinţii
Acvila şi Priscila (I Corinteni 16,19). Când a murit împăratul Claudiu, evreilor li s-
a permis să se reîntoarcă la Roma, ceea ce Sfinţii Acvila şi Priscila au şi făcut.
Astfel, atunci când Sfântul Apostol Pavel a scris Bisericii din Roma, el i-a salutat
pe vechii săi prieteni în Epistola sa (Romani 16,3-4). Mai târziu, aceşti sfinţi au
mers încă o dată la Efes, împreună cu Apostolul Timotei, iar Sfântul Apostol Pavel
îi menţionează iarăşi în a doua Epistolă către Timotei (II Timotei 4,19).

Ca episcop, Sfântul Acvila a construit numeroase biserici, a distrus mulţi idoli, a


hirotonit mulţi preoţi şi a propovăduit Evanghelia cu multă vigoare. El a fost
martirizat pentru numele lui Hristos, săvârşindu-se de sabie. Biserica îl pomeneşte
pe Sfântul Acvila pe 14 iulie şi pe 13 februarie, împreună cu Sfânta Priscila.
Sinaxar - Pomenirea Sfântului apostol Achila (14 iulie)

În această lună (iulie), în ziua a paisprezecea, pomenirea Sfântului apostol


Achila.

În Faptele Apostolilor dumnezeiescul Luca (18 octombrie) a scris laude pentru


Sfântul Achila, pentru că, fiind acesta ucenic şi gazdă al fericitului Pavel (29
iunie), a fost învăţat de acesta dumnezeieştile învăţături. Pentru aceasta şi scuipând
rătăcirea lui Veliar, şi făcându-se preot şi mucenic al patimilor Domnului, a luat de
la Dânsul cununa.
Sinaxar - Sfântul apostol Achila - 14 iulie

https://www.trinitas.tv/sfantul-apostol-achila-14-iulie/

***
Atunci când ne gândim la misiunea de a converti la credința creștină un imperiu și
chiar lumea întreagă, ne vine în minte Sfântul apostol Pavel. Dar alături de el ne
gândim și la toți cei care l-au ajutat, sau au fost inspirați de pilda acestuia. Între
colaboratorii săi apropiați se numără și alți sfinții misionari. Astăzi pomenim pe
Sfântul apostol Aquila. El a lucrat ca misionar însoțit de Priscilla, soția sa.

Sfântul apostol Pavel i-a întâlnit în Corint. Fugiseră de curând din Roma, alungați
de împăratul Claudiu. Știm de la istorici că acesta a expulzat în anul 49 toți evreii
din Roma. A făcut-o din cauza unor tulburări apărute între evrei cu privire la un
anume Chrestus. Chrestus, adică Hristos. Creștinii, deci, erau certați și prigoniți de
confrații lor evrei pentru credința lor, iar această tulburare le-a adus tuturor
expulzarea din Roma.

Aquila era evreu de neam, născut în Pont, iar Prisca sau Priscilla, cum era alintată,
era soția sa. Amândoi acești creștini practicau în Corint aceeași îndeletnicire ca și a
Sfântului Pavel, făceau corturi. Totodată, lucrarea lor era să facă cort și Dumne-
zeului celui Viu, adică zideau Biserica prin lucrarea lor de propovăduire.
Prietenia întru Domnul și unirea în slujirea misionară i-au făcut să îl urmeze pe
Sfântul Pavel. Din Corint l-au acompaniat la Efes, un alt loc unde casa lor a
devenit biserică, iar de acolo au plecat apoi la Roma.

Îmbrățișați pe Priscilla și Aquila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus,


transmite Sfântul Pavel în Epistola către Romani, care și-au pus grumazul lor
pentru viața mea și cărora nu numai eu le mulțumesc, ci și toate Bisericile dintre
neamuri.

Ne putem întreba ce trebuie să facem noi, creștinii de astăzi, ca să urmăm exemplul


acestor sfinți? Atunci când noi nu mai facem misiune precum primii creștini, cum
putem fi misionari? Să privim la exemplul lor. Sfântul Pavel îi găsește dând
mărturie despre Hristos în Corint. De ce este important locul? Pentru că cetatea
Corintului era vestită pentru depravarea multora dintre locuitori. Tocmai în acest
loc, Aquila și Priscilla vin și propovăduiesc Cuvântul Evangheliei.

Noi unde trebuie să propovăduim astăzi? În lumea în care trăim. O societate


corinteană, a lipsei valorilor morale, este o societate care are nevoie de Cuvântul
lui Hristos. Sfinții de astăzi ne învață, întâi de toate, ce înseamnă să gândim
mărturisitor și misionar.

Și tot exemplul lor ne arată că nu suntem singuri. Dumnezeu a rânduit prietenia lor
sfântă cu apostolul Pavel, prietenie izvorâtă din dragostea propovăduirii credinței.
Arhid. Ștefan Sfarghie - Sinaxar - Sfântul apostol Achila (14 iulie)

Sfântul apostol Achila, unul dintre cei 70 de apostoli ai Domnului, a fost ucenic al
Sfântului apostol Pavel. Era iudeu, din părţile Pontului şi locuia în Italia, împreună
cu soţia sa, Priscila. Nu au stat multă vreme în Italia, deoarece împăratul Claudiu
(41-54) a poruncit ca toţi iudeii să fie alungaţi, şi aşa Achila şi Priscila s-au stabilit
în Corint, hrănindu-se din osteneala mâinilor lor, căci erau făcători de corturi.

Sfântul apostol Pavel, venind de la Atena, s-a oprit în Corint şi a fost găzduit de ei.
Şi a stat acolo, învăţându-i să creadă în Hristos, apoi i-a botezat.

Lucrând apostolul în Corint un an şi şase luni, a pornit cu corabia spre Siria, urmat
de Achila şi Priscila. Sosind la Efes, i-a lăsat pe cei doi să-i înveţe pe efeseni
credinţa în Hristos, iar Pavel s-a dus la Ierusalim.

Murind Claudiu, s-au întors la Roma şi apostolul îi saluta din Corint, în Epistola sa
către Romani, ca pe nişte ajutători ai săi, care şi-au pus viaţa în primejdie pentru
lucrul lui Hristos.

Mai târziu, Achila a fost rânduit episcop la Efes de către Sfântul apostol Pavel.

Tradiţia Bisericii spune că Achila a fost ucis de necredincioşi, aflând odihnă


împreună cu ceilalţi apostoli.
Calendar ortodox - Sfântul apostol Achila, Sfântul cuvios Nicodim Aghioritul

Sfântul apostol Achila, împreună cu soţia sa, Priscila, au fost printre iudeii care au
plecat din Roma în urma poruncii împăratului Claudiu şi s-a stabilit în Corint,
lucrând ca ţesător de corturi. Aici a găzduit pe Sfântul apostol Pavel.

În urma predicii lui Pavel, în sufletele celor doi s-a aprins dragostea faţă de Hristos
şi, după primirea botezului, au ajutat la răspândirea Evangheliei lui Hristos alături
de Sfântul apostol Pavel.

Datorită acestei râvne, Sfântul apostol Achila a fost hirotonit episcop în cetatea
Heracleea din Pont, convertind pe păgâni, sfărâmând idolii, ridicând biserici şi
hirotonind preoţi, fapt pentru care, împreună cu soţia Priscila, a suferit martiriul în
timpul primei prigoane.

***
Sfântul cuvios Nicodim Aghioritul s-a născut în anul 1749, în insula Naxos,
Grecia.
În 1775, la vârsta de 26 de ani, a intrat în obştea Mănăstirii Dionisiu din Sfântul
Munte Athos şi, la puţin timp, a fost făcut călugăr. Primind ascultarea de secretar şi
citeţ, el devine curând un model pentru toţi fraţii, atât în ascultarea pe care o
îndeplinea cu supunere fără murmur şi cu râvnă, cât şi în râvna pentru rugăciune şi
nevoinţă. El sporea în fiecare zi, pregătindu-se pentru luptele vieţii isihaste.

După doi ani, Sfântul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfântul Munte şi l-a însăr-
cinat să corecteze şi să pregătească pentru tipar „Filocalia„ acest manual ortodox al
rugăciunii şi vieţii duhovniceşti.

Sfântul a trecut la Domnul în data de 14 iulie 1809.

El este cunoscut pentru activităţile sale de traducere şi tipărire. Cu purtarea sa de


grijă au apărut următoarele lucrări:
 Filocalia, ce cuprinde texte patristice despre urcuşul duhovnicesc al su-
fletului către Dumnezeu - anul l782;
 Everghetinos, ce cuprinde texte patristice şi fapte ale unor sfinţi - anul 1783;
 Din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog - anul 1790;
 Carte foarte folositoare de suflet - anul 1794;
 Cunună Pururea Fecioarei, sau Noul Theotocarion - anul 1796;
 Războiul nevăzut - anul 1796;
 Epitomă (Prescurtare) din psalmii proorocului şi împăratului David, anul
1799;
 Noul martirologiu - anul 1799;
 Pidalionul - anul 1800;
 Deprinderi duhovniceşti - anul 1800;
 Paza celor cinci simţiri - anul 1801;
 Culegere nouă (Sinaxar) - anul 1803;
 Hristoitia - Cartea bunelor moravuri creştine;
 Tâlcuire la cele şapte Epistole soborniceşti ale Sfinţilor şi prea lăudaţilor
apostoli Iacob, Petru, Ioan şi Iuda - anul 1806;
 Cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan - anul 1816;
 Sinaxar - anul 1819;
 Tâlcuirea Epistolelor Sfântului apostol Pavel, după Teofilact al Bulgariei -
anul 1819;
 Grădina harurilor - anul 1819;
 Mărturisire de credinţă - anul 1819;
 Tâlcuire la cei 150 de Psalmi ai proorocului şi regelui David - anii 1819-
1821;
 Eortodromionul sau Comentariu la canoanele sărbătorilor - anul 1836;
 Scara cea nouă, adică „Tâlcuire la cele 75 de trepte ale Octoihului din di-
feriţi scriitori bisericeşti” - anul 1844;
 Introducerea Sfântului Nicodim la scrierile Sfântului Grigorie Palama - anul
1883;
 Despre dumnezeiasca împărtăşanie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos;
 Opera poetică a Sfântului Nicodim.

Tot astăzi, Biserica ortodoxă sărbătoreşte pe Sfinţii mucenici Iust şi Iraclie.


Proloage - Pomenirea Sfântului apostol Acvila unul din cei şaptezeci (14 iulie)

Luna iulie în 14 zile: pomenirea Sfântului apostol Acvila unul din cei şaptezeci.

Sfântul apostol Acvila, unul din cei şaptezeci de apostoli ai Domnului, a fost
ucenic al Sfântului apostol Pavel. Era iudeu de neam, din părţile Pontului şi,
înainte de a crede în Hristos, locuia în Italia, împreună cu femeia sa, Priscila. Nu au
stat multă vreme acolo, căci împăratul Claudiu (41,54) a poruncit ca toţi iudeii să
fie alungaţi din Italia. Şi aşa, Acvila, şi soţia sa, au părăsit Italia şi s-au aşezat la
Corint, hrănindu-se din osteneala mâinilor lor, pentru că erau, cu meşteşugul,
ţesători de corturi.

În acelaşi timp, Sfântul apostol Pavel, propovăduind pe Hristos, printre neamuri, a


mers, de la Atena, la Corint. Şi, aflând în Corint pe Acvila şi Priscila, a găzduit la
dânşii, având acelaşi meşteşug, adică lucrând, ca şi dânşii, la ţesutul pânzelor de
corturi. Şi, acolo, învăţându-i pe ei să creadă în Hristos, i-a botezat.

Şi atât de mare a fost dragostea lor pentru noua credinţă, încât, de îndată l-au
însoţit, pe Sfântul Pavel, la lucrul răspândirii cuvântului lui Dumnezeu, nu numai
printre iudeii şi elinii din Corint, dar şi în părţile Asiei.

Şi, lucrând apostolul în Corint, timp de un an şi şase luni, a pornit, apoi, cu corabia
spre Siria, urmat de Acvila şi Priscila, cei legaţi de el prin fierbinte şi duhov-
nicească dragoste. Şi, a sosit Pavel, însoţit de dânşii, la Efes, unde, lăsându-i pe ei
să-i înveţe pe efeseni credinţa cea în Hristos, apostolul s-a dus la Ierusalim.

Şi, Într-adevăr, peste o vreme, fiind şi Pavel la Efes, apostolul salută, din Efes, pe
corinteni, "împreună cu Acvila şi Priscila şi cu Biserica din casa lor". (I Cor 16,
19).

Murind însă Claudiu împăratul, Acvila şi Priscila s-au întors la Roma. Şi apostolul
îi salută, acolo din Corint, în Epistola sa către romani, ca pe nişte ajutători ai săi,
care şi-au pus viaţa în pericol, pentru lucrul lui Hristos, şi cărora el le mulţumeşte
în numele tuturor Bisericilor şi în numele său însuşi.

Şi puţină vreme zăbovind la Roma, Sfinţii Acvila şi Priscila s-au dus, iarăşi, la
Efes, în Asia, Acvila fiind rânduit, acolo, episcop propovăduitor, de către Sfântul
apostol Pavel.

Şi, mergând la Efes, Acvila ajuta Sfântului Timotei, în ostenelile sale, străduindu-
se, neobosit, şi pentru răspândirea credinţei printre păgânii din Asia, Ahaia şi
Iraclia, ridicând biserici, şi pe mulţi păgâni aducându-i la mântuire.

Tradiţia Bisericii ştie că, în cele din urmă Acvila a fost ucis de cei necredincioşi şi
a aflat odihna în ceruri, cu ceilalţi apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus
Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci! Amin.

Întru această zi, cuvânt despre pocăinţă.

Spunea un oarecare părinte, zicând că în Tesalonic, este o mănăstire de fecioare.


Iar una dintre acestea, din lucrarea vrăjmaşului, a vrut să plece din mănăstire.

Şi, plecând, a căzut în desfrânare, că aşa a amăgit-o vrăjmaşul. Şi, după ce a căzut
în păcat, a petrecut, câtăva vreme în desfrânare, apoi, iarăşi, aducându-şi aminte de
Dumnezeu, se gândea la pocăinţă. Şi, pornindu-se să vină spre mănăstirea din care
era, dorea, din tot sufletul, să se pocăiască. Dar, ajungând acolo a căzut înaintea
porţii şi a murit.

Deci, a arătat Dumnezeu, unui episcop, moartea ei. Şi a văzut episcopul pe Sfinţii
îngeri venind şi luându-i sufletul ei, iar pe draci, mergând în urma lor şi certându-
se cu ei.

Şi Sfinţii îngeri le-au zis: "Nouă ne-a slujit atâţia ani: al nostru este sufletul."
Iar, certându-se ei multă vreme, ziceau dracii: "Şi la mănăstire a mers cu lenevire,
deci cum ziceţi că s-a pocăit?"

Şi au răspuns îngerii şi au zis: "Dumnezeu, văzându-i gândul ei plecat, acum spre


pocăinţă, măcar că n-a mai avut vreme de pocăinţă şi de mărturisire, din pricina
morţii, i-a primit pocăinţa ei. Că, a se pocăi, stătea în puterea ei, pe când viaţa
fiecăruia. Atotţiitorul Dumnezeu o stăpâneşte."

Şi, aşa ruşinându-se, dracii au fugit. Pentru aceea, cu pază să umblăm şi să vieţuim,
că nu ştim în care ceas ne va lua pe noi moartea, care, facă Domnul, să ne găsească
în pocăinţă şi cu păcatele mărturisite.

Întru această zi, învăţătura despre cele opt gânduri, din capetele Sfântului Nil

Vezi, fiule, că opt sunt gândurile, din care pornesc toate răutăţile:
 îndrăcirea pântecelui,
 desfrânarea,
 iubirea de arginţi,
 mânia,
 întristarea cea fără de vreme,
 trândăvirea,
 slava deşartă,
 mândria.

Acestea se luptă cu toţi oamenii. Iar tu, fiule,

 dacă vrei să biruieşti îndrăcirea pântecelui, iubeşte înfrânarea şi ai frică de


Dumnezeu. Şi aşa o vei birui.
 Dacă vrei să biruieşti desfrânarea, iubeşte flămânzirea şi setea şi prive-
gherea şi adu-ţi aminte de moarte şi niciodată să nu vorbeşti cu femei, şi o
vei birui.
 De vrei să biruieşti iubirea de arginţi, iubeşte sărăcia şi simplitatea.
 De vrei să biruieşti mânia, câştigă-ţi blândeţe şi îndelunga răbdare şi adu-ţi
aminte de câte răutăţi au făcut iudeii Domnului nostru Iisus Hristos, iar
Iubitorul de oameni nu se mânie asupra lor, ci, mai mult, se ruga pentru ei,
zicând: "Părinte, iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac."
 Dacă vrei să biruieşti grija cea lumească, niciodată nu te îngriji de
lucrurile vremelnice şi, măcar de te-ar bate sau te-ar necinsti, sau te-ar
goni, nu te îngriji, nici nu te întrista, ci mai mult bucură-te şi, numai atunci
să te întristezi, când greşeşti, dar şi atunci, cu măsură, ca să nu cazi în
deznădăjduire şi să pieri.
 De voieşti să biruieşti trândăvia, fă puţin lucru de mână, orice ar fi, şi
citeşte dumnezeieştile cărţi şi te roagă deseori.
 De vrei să biruieşti deşarta slavă, să nu iubeşti laudele, nici cinstea, nici
hainele cele bune, nici întâietăţile, nici şederile mai sus, ci, mai mult, să
iubeşti ca să te ocărască şi să te defaime şi să te necinstească, clevetindu-
te, şi să te socoteşti pe tine mai păcătos decât toţi păcătoşii.
 Dacă vrei să biruieşti mândria, orice vei face, să nu zici, că, din osteneala
sau din bărbăţia ta, se face. Ci, ori de posteşti, ori de priveghezi, ori, de te
rogi, ori de te culci pe pământ, ori cânţi, ori slujeşti, ori metanii multe faci,
să zici: "Nu dintru a mea sârguinţă, şi, din dumnezeiescul ajutor şi sprijin,
le fac."

Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.


Sfântul Nicolae Velimirovici -Proloagele de la Ohrida - Pomenirea Sfântului
apostol Acvila (14 iulie)

Sfântul Acvila a fost unul dintre cei şaptezeci de apostoli mai mici. El era evreu şi
a locuit mai întâi la Roma, împreună cu soţia lui, Priscilla. Când împăratul
Claudius a decretat izgonirea evreilor din Roma şi din Italia, Acvila s-a dus şi s-a
sălăşluit în Corint.

Acolo 1- a cunoscut întâi Sfântul apostol Pavel şi a rămas în casa lui timp de un an
şi jumătate, botezându-1 atât pe el cât şi pe soţia lui.

Arzând de râvna pentru Sfânta credinţă, Acvila şi Priscilla 1-au însoţit pe Sfântul
apostol Pavel la Efes şi i-au slujit lui în nevoinţele apostoleşti.

La Efes, Sfântul Pavel a scris întâia Epistolă către Corinteni, în care zice: Vă
îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa
lor (I Corinteni 16: 19).

După moartea împăratului Claudius, evreilor li s-a permis să se întoarcă la Roma şi


astfel Acvila şi Priscila s-au întors şi ei în vechea cetate.

Când mai târziu Sfântul apostol Pavel a scris Epistola către Romani din Corint, el
i-a salutat şi pe prietenii şi împreună-nevoitorii lui: îmbrăţişaţi pe Priscila şi
Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, care şi-au pus grumazul lor
pentru viaţa mea şi cărora nu numai eu le mulţumesc, ci şi toate Bisericile dintre
păgâni şi Biserica din casa lor (Romani 16: 3-4).
Îl aflăm peste un oarecare timp pe Acvila la Efes, unde se nevoieşte împreună cu
Sfântul Timotei.

Înlănţuit fiind la Roma, Pavel îi scrie lui Timotei la Efes: îmbrăţişează pe Priscila
şi pe Acvila (II Timotei 4: 19).

Ca episcop, Sfântul Acvila a botezat pe mulţi şi pe mulţi a luminat cu credinţa; el a


dărâmat idoli, a zidit biserici, a sfinţit preoţi şi a vestit oamenilor slava Fiului lui
Dumnezeu întrupat.

El a fost la sfârşit asasinat de păgânii cei plini de toată răutatea şi s-a strămutat la
locaşurile cereşti ale împărăţiei lui Dumnezeu.

Cântare de laudă la Sfinţii Acvila şi Priscilla

Făclia luminii cereşti s-a pogorât mai întâi


în inimile apostolilor,
Iar apostolii cu aceasta
pe oameni i-au luminat.

Ei cu aceasta pe ai lor
urmaşi i-au întărit,
Trnasmiţîndu-le harul.
Cu această torţă Sfântul Acvila
De către Sfântul Pavel s-a luminat,
Asemenea Priscilla, credincioasa lui soţie:
Casa lor de către Pavel s-a botezat
Şi s-a umplut cu putere de sus.

Ei au lepădat apoi toate lumeştile petreceri,


Şi în lume au ieşit, la lucrarea lui Dumnezeu.

Ei lui Pavel i-au slujit, întemniţatului singuratic.


Ei cu grăbire şi cu râvnă Sfântului Apollos i-au slujit,
Şi fratelui Timotei, al lui Pavel duhovnicesc fiu.
Ei toţi împreună Biserica lui Hristos o au sporit.

Binecuvântate sunt ale Priscillei jertfe!


Binecuvântate ale lui Acvila răni!
Ei s-au proslăvit pretutindeni şi roadă multă au adus,
Ei adevăraţi lucrători au fost
Şi moştenitori ai Împărăţiei Cereşti.
Sfinţii apostoli şi mucenici Acvila şi Priscila şi unde sunt amintiţi in Scriptură

Sfinţii Acvila şi Priscila au fost evrei din Roma, iar după ce au fost expulzaţi prin
edictul lui Claudius, s-au stabilit în Corint unde l-au întâlnit pe Sfântul apostol
Pavel şi au devenit ucenici ai săi.

Sfântul apostol Pavel îi pomeneşte de mai multe ori în epistolele sale, de asemenea
şi Sfântul apostol şi evanghelist Luca le aduce laude în Faptele Sfinţilor Apostoli.

Iată locurile unde sunt amintiţi:


(a) FA 18, 1-28
(b) I Cor.16, 19
(c) Rom 16, 3-5
(d) 2 Tim 4,19

Faptele Sfinţilor Apostoli

1. După acestea Pavel, plecând din Atena, a venit la Corint.


2. Şi găsind pe un iudeu, cu numele Acvila, de neam din Pont, venit de curând din
Italia şi pe Priscila, femeia lui, pentru că poruncise Claudiu ca toţi iudeii să plece
din Roma, a venit la ei.
3. Şi pentru că erau de aceeaşi meserie, a rămas la ei şi lucrau, căci erau făcători de
corturi.
4. Şi vorbea în sinagogă în fiecare sâmbătă şi aducea la credinţă iudei şi elini.
5. Iar când Sila şi Timotei au venit din Macedonia, Pavel era prins cu totul de
cuvânt, mărturisind iudeilor că Iisus este Hristosul.
6. Şi stând ei împotrivă şi hulind, el, scuturându-şi hainele, a zis către ei: Sângele
vostru asupra capului vostru! Eu sunt curat. De acum înainte mă voi duce la
neamuri.
7. Şi mutându-se de acolo, a venit în casa unuia, cu numele Titus Iustus, cinstitor al
lui Dumnezeu, a cărui casă era alături de sinagogă.
8. Dar Crispus, mai-marele sinagogii, a crezut în Domnul, împreună cu toată casa
sa şi mulţi dintre corinteni, auzind, credeau şi se botezau.
9. Şi Domnul a zis lui Pavel, noaptea în vedenie: Nu te teme, ci vorbeşte şi nu
tăcea,
10. Pentru că Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău.
Căci am mult popor în cetatea aceasta.
11. Şi a stat în Corint un an şi şase luni, învăţând între ei cuvântul lui Dumnezeu.
12. Dar pe când Galion era proconsulul Ahaiei, iudeii s-au ridicat toţi într-un cuget
împotriva lui Pavel şi l-au adus la tribunal,
13. Zicând că acesta caută să convingă pe oameni să se închine lui Dumnezeu,
împotriva legii.
14. Şi când Pavel era gata să deschidă gura, Galion a zis către iudei: Dacă ar fi vreo
nedreptate sau vreo faptă vicleană, o, iudeilor, v-aş asculta precum se cuvine;
15. Dar dacă sunt la voi nedumeriri despre învăţătură şi despre nume şi despre
legea voastră, vedeţi-vă voi înşivă de ele. Judecător pentru acestea eu nu voiesc să
fiu.
16. Şi i-a izgonit de la tribunal.
17. Şi punând mâna toţi pe Sostene, mai-marele sinagogii, îl băteau înaintea
tribunalului. Dar Galion nu lua în seamă nimic din acestea;
18. Iar Pavel, după ce a stat încă multe zile în Corint, şi-a luat rămas bun de la fraţi
şi a plecat cu corabia în Siria, împreună cu Priscila şi cu Acvila, care şi-a tuns
capul la Chenhrea, căci făcuse o făgăduinţă.
19. Şi au sosit la Efes şi pe aceia i-a lăsat acolo, iar el, intrând în sinagogă, discuta
cu iudeii.
20. Şi rugându-l să rămână la ei mai multă vreme, n-a voit,
21. Ci, despărţindu-se de ei, a zis: Trebuie, negreşit, ca sărbătoarea care vine s-o
fac la Ierusalim, dar, cu voia Domnului, mă voi întoarce iarăşi la voi. Şi a plecat de
la Efes, cu corabia.
22. Şi coborându-se la Cezareea, s-a suit (la Ierusalim) şi îmbrăţişând Biserica, s-a
coborât la Antiohia.
23. Şi stând acolo câtva timp, a plecat, străbătând pe rând ţinutul Galatiei şi Frigia,
întărind pe toţi ucenicii.
24. Iar un iudeu, cu numele Apollo, alexandrin de neam, bărbat iscusit la cuvânt,
puternic fiind în Scripturi, a sosit la Efes.
25. Acesta era învăţat în calea Domnului şi arzând cu duhul, grăia şi învăţa drept
cele despre Iisus, cunoscând numai botezul lui Ioan.
26. Şi el a început să vorbească, fără sfială, în sinagogă. Auzindu-l, Priscila şi
Acvila l-au luat cu ei şi i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu.
27. Şi voind el să treacă în Ahaia, l-au îndemnat fraţii şi au scris ucenicilor să-l
primească. Şi sosind (în Corint), a ajutat mult cu harul celor ce crezuseră;
28. Căci cu tărie şi în faţa tuturor, el înfrunta pe iudei, dovedind din Scripturi că
Iisus este Hristos. (Faptele Sfinţilor Apostoli 18, 1-28)

Epistola I către Corinteni

19. Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi


Priscila, împreună cu Biserica din casa lor. (I Cor.16, 19)

***
„Închină-se vouă întru Domnul mult, Achila şi Priscila“, căci şi apostolul a stat
la dânşii în gazdă, fiind Achila curelar. „împreună cu biserica cea din casa lor“.
Şi aceasta nu este o mică virtute, de a face şi casa lor biserică. (Sfântul Ioan Gură
de Aur - Tâlcuiri la Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel)

Epistola către Romani

3. Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila, împreună lucrători cu mine în Hristos Iisus,


4. Care şi-au pus grumazul lor pentru viaţa mea şi cărora nu numai eu le mul-
ţumesc, ci şi toate Bisericile dintre neamuri,
5.Şi Biserica din casa lor. (Rom 16, 3-5)

***
„Îmbrăţişaţi, zice, pe Priscila şi Acvila, împreună lucrători cu mine în Hristos
Iisus…” (16, 3). Virtutea şi vrednicia acestora o mărturiseşte şi Luca, când zice:
„Şi pentru că erau de aceeaşi meserie, a rămas (Pavel) la ei şi lucrau, căci erau
făcători de corturi” (Faptele Apostolilor 18, 3). Aceasta mai ales o arată Luca
când spune cum această femeie, Priscila, a luat pe lângă ea pe Apolo, acel învăţat
alexandrin şi l-a catehizat, adică l-a învăţat mai lămurit calea Domnului. Mari,
desigur, sunt faptele spuse de Luca, însă cu mult mai mari sunt cele spuse de Pavel,
căci ce zice el? Mai întâi îi numeşte „împreună lucrători” cu el, arătându-i prin
aceste cuvinte părtaşi ai acelor necazuri nespuse şi al tuturor primejdiilor, iar după
aceea zice: „… care şi-au pus grumazul lor pentru viaţa mea” (16, 4). Ai văzut că
aceştia au fost mucenici desăvârşiţi? Căci era firesc lucru ca în timpul lui Nero să
fie mii de primejdii, mai ales că poruncise de a fi alungaţi toţi iudeii din Roma.

„Cărora nu numai eu le mulţumesc, zice, ci şi toate Bisericile dintre neamuri”.


Aici el face aluzie la ospitalitatea lor şi la ajutorul bănesc, admirându-i că şi
sângele lor şi l-ar fi vărsat, şi că averea lor o au pus întreagă spre folosinţa
obştească. Ai văzut femei curajoase, care nimic din natura lor cea slabă nu le-a
putut împiedica în calea virtuţii? Şi cu drept cuvânt, căci: „În Hristos Iisus nu mai
este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28). Şi ceea ce a spus de
cea dintâi, aceeaşi o spune şi de aceasta. Ce-a spus el de cea dintâi? „Căci şi ea
(Febe) a ajutat pe mulţi şi pe mine însumi”, zice. Şi ce spune de aceasta de pe
urmă? „Cărora nu numai eu le mulţumesc, zice, ci şi toate Bisericile dintre
neamuri”. Dar ca nu cumva să se creadă că el îi linguşeşte prin aceste vorbe, iată
că mai jos aduce ca martori mai multe femei: „Şi biserica din casa lor” (16, 5),
zice.

Atât de cinstiţi şi de lăudaţi erau de toţi, încât chiar şi casa lor o făcuseră biserică,
pe de o parte fiindcă îi făcuse pe toţi credincioşi, iar pe de alta, spre a o deschide şi
a fi la îndemână tuturor străinilor. Nu ar fi numit el casele „biserici”, dacă cei ce
locuiau în ele nu ar fi avut o mare evlavie şi dacă frica de Dumnezeu n-ar fi fost
înrădăcinată în ei.

De aceea şi corintenilor le scria: „Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi


Priscila, împreună cu biserica din casa lor” (I Corinteni 16, 19). De asemenea şi
în epistola cea către Filimon, scriindu-i de Onisim, zicea: „Pavel… iubitului
Filimon… şi surorii Apfia,… şi bisericii din casa ta” (Filimon 1, 2). Este dar cu
putinţă ca şi însurat fiind cineva, să fie admirat şi minunat în cele duhovniceşti,
căci iată pe aceştia că fiind în căsătorie au strălucit foarte mult, deşi breasla lor nu
era atât de strălucită, de vreme ce erau făcători de corturi. Cu toate acestea
vrednicia lor totul a astupat, şi i-a arătat mai presus de soare. Nici meşteşugul lor,
şi nici căsătoria nu i-au împiedicat, sau i-a vătămat cu ceva, ci au arătat dragostea
aceea, pe care Hristos a cerut-o. „Mai mare dragoste decât aceasta, zice, nimeni
nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Aşadar,
ceea ce face semnul distinctiv al ucenicului lui Hristos, aceea dânşii au avut, adică
au luat crucea şi i-a urmat lui. Dar dacă ei s-au obosit atâta pentru Pavel, apoi cu
atât mai mult pentru Hristos ar fi arătat o asemenea bărbăţie.

Acestea audă-le şi cei bogaţi, şi cei săraci. Căci dacă cei ce trăiau cu mâinile şi din
meşteşugul lor, şi dau dovadă de o atât de mare dărnicie, şi erau folositori
Bisericilor, apoi ce iertare vor avea cei bogaţi, care trec cu vederea pe cei săraci?
Aceia, pentru ca să placă lui Dumnezeu, nu cruţau nici chiar sângele lor; şi tu cruţi
puţini bani, în timp ce de multe ori nu-ţi cruţi sufletul? Pentru dascăl astfel erau
aceia; apoi pentru ucenici oare nu erau tot aşa? Nici aceasta nu se poate spune, căci
„şi toate Bisericile dintre neamuri, zice, le mulţumesc”. Deşi ei erau dintre iudei,
cu toate acestea crezuse cu atâta nevinovăţie cuvântului Evangheliei, încât şi
neamurilor slujeau cu toată bunăvoinţa. Astfel trebuie să fie femeile, „nu din păr
împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ” (I
Timotei 2, 9), ci împodobite cu astfel de succese.

Care împărăteasă a strălucit atâta, spune-mi, ca această femeie a făcătorului de


corturi? Ea este în gurile tuturor şi toţi vorbesc cu drag de ea, nu în timp de zece
sau douăzeci de ani, ci până la venirea lui Hristos, şi toţi o laudă pentru aceasta,
ceea ce o împodobeşte mai mult decât o diademă împărătească. Ce poate fi mai
mare? Ce poate fi deopotrivă cu a deveni apărătoarea şi sprijinitoarea lui Pavel, şi
cu propria sa primejduire să apere pe dascălul lumii? Căci tu gândeşte-te: câte
împărătese sunt date uitării, şi nu se mai vorbeşte nimic despre ele, pe când femeia
făcătorului de corturi pretutindeni este purtată împreună cu bărbatul ei, şi pe cât
timp soarele va privi pământul, pe atâta şi slava acelei femei va înconjura lumea
întreagă! Şi perşii, şi sciţii, şi tracii, şi cei ce locuiesc pe la marginile pământului,
cu toţii cântă şi fericesc înţelepciunea acestei femei. Câtă bogăţie, câte diademe şi
porfire împărăteşti nu ai arunca de la tine, numai ca să poţi lua o astfel de mărturie?
Şi nici nu poate spune cineva că dacă în primejdii erau atât de curajoase şi atât de
darnice în bani, nu erau tot aşa şi în propovăduire, fiindcă apostolul le numeşte
împreună slujitoare şi împreună lucrătoare cu dânsul. Şi nu se ruşinează vasul
alegerii de a le numi împreună cu el, ci încă se şi mândreşte cu aceasta. Ce poate fi
oare deopotrivă cu o asemenea nepreţuită podoabă?

La ce vă slujeşte bogăţia ce se împrăştie de către voi pretutindeni? La ce


împodobirea voastră de pe dinafară? La ce slava aceea deşartă? Află acum care
este adevărata podoabă a unei femei: este acea podoabă care nu stă pe trup, nu
înfăşoară trupul, ci împodobeşte sufletul; acea podoabă care nu se leapădă
niciodată, care nu se strânge în ladă, ci este hotărâtă mai dinainte să stea în cer.
Uită-te la truda lor pentru propovăduirea Evangheliei, uită-te la cununa lor
mucenicească, la dărnicia lor în bani, la dragostea lor către Pavel, la dragostea lor
cea nemărginită către Hristos. Acum tu compară cele ale tale cu faptele acelor
fericite suflete; compară osârdia ta pentru bani, întrecerea cu femeile cele
desfrânate, ambiţia şi pofta ta pentru lucruri de nimic, şi atunci vei vedea cine au
fost aceia şi cine eşti tu. Sau, mai bine zis, nu numai să te compari, ci imită pe o
asemenea femeie, lepădând de pe tine acea sarcină de uscături - căci aceasta
înseamnă luxul în materie de veşminte - şi luând podoaba aceea din ceruri, şi caută
să afli cum de au devenit aşa cei de pe lângă Priscila.

Deci cum au devenit aşa? Doi ani întregi au ospătat în casa sa pe Pavel, şi în timp
de doi ani cum n-ar fi îmbunătăţit sufletul lor? „Dar ce să fac - zici tu - dacă nu am
şi eu pe Pavel?”. Dacă voieşti, mai mult îl vei avea decât aceia, căci nici pe dânşii
nu i-a făcut aşa privirea lui Pavel, ci cuvintele lui. Aşa că dacă ai voi, ai putea avea
şi pe Pavel, şi pe Petru, şi pe Ioan, şi pe prooroci, şi în fine pe întreaga ceată a
apostolilor ai putea-o avea, vorbind cu tine necontenit. Ia, deci, cărţile acestor
fericiţi, şi îndeletniceşte-te necontenit cu scrierile lor, şi vor putea să te facă şi pe
tine, ca şi pe femeia făcătorului de corturi. Şi ce spun eu de Pavel? Dacă voieşti,
vei avea chiar şi pe Stăpânul lui Pavel, căci prin limba lui Pavel şi Acela va vorbi
cu tine. (Sfântul Ioan Gură de Aur - Tâlcuiri la Epistola către Romani a Sfântului
Apostol Pavel)

Epistola a doua către Timotei

19. Îmbrăţişează pe Priscila şi pe Acvila şi casa lui Onisifor. (2 Tim 4,19)

Îmbrăţişează pe Priscila şi pe Acvila şi casa lui Onisifor. (4, 19) Acesta era atunci
în Roma, precum zice: „Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la
Domnul” (1, 18), prin care salutare îi face mai cu bunăvoinţă pe cei din casa lui,
spre faptele cele bune săvârşite de Onisifor. „Îmbrăţişează, zice, pe Priscila şi pe
Acvila.” Aceştia sunt aceia pe care necontenit îi pomeneşte şi la care a fost găzduit,
cei ce-l luaseră cu ei pe Apollo.

O pune pe femeie înainte, mi se pare, ca fiind mai însemnată şi mai vrednică de


credinţă, căci şi dânsa îl primise pe Apollo, deşi a făcut aceasta fără nici un interes.
Nu puţină mângâiere era salutarea adresată lor, ci avea în sine dovada de dragoste
şi de mult har, căci era de ajuns numai o simplă salutare a sfântului şi fericitului
aceluia, ca să-l umple de har pe cel ce primea acea salutare. (Extras Sfântul Ioan
Gură de Aur - Tâlcuiri la Epistola a doua a Sfântului Apostol Pavel către Timotei,
Tit şi Filimon)
Sfântul Ioan Gură de Aur - Mărgăritare duhovniceşti despre viaţa de familie
- „Îmbrăţişaţi pe Priscilla şi Aquila” şi cele următoare - Cuvântul 1

Astăzi îi prăznuim pe Sfinţii apostoli şi mucenici Aquila şi Priscilla, care s-au


arătat pe măsura vredniciei Sfântului apostol Pavel, cel care i-a botezat şi i-a născut
duhovniceşte, fiind găzduit în Corint chiar în casa lor. Pornind de la salutarea pe
care Apostolul neamurilor le-o face în Epistola sa către romani, mărturie a faptului
că îi purta la loc ales în inima sa, Sfântul Ioan Gură de Aur ne înfăţişează cu
pătrundere duhovnicească virtutea excepţională a acestor soţi apostolici:

1. Cred că mulţi dintre voi vă minunaţi de pericopa ce s-a citit din Apostol şi
socotiţi că această parte a epistolei este în plus şi de prisos, din pricină că are doar
adresări interminabile ale unora către alţii. De aceea şi eu, astăzi, deşi eram pornit
să vă vorbesc despre altceva, o să las deoparte acea pricină şi mă voi pregăti să mă
îndrept către ceea ce s-a citit, ca să aflaţi că nimic nu este de prisos în Sfânta
Scriptură, nimic nu este în plus, chiar de-ar fi o singură iotă ori virgulă, ci şi cea
mai sărăcăcioasă adresare ne deschide un ocean de înţelesuri. Dar ce zic eu de
adresare sărăcăcioasă, căci adesea şi o singură literă adăugată ne introduce în
întreaga putere a înţelesurilor! Şi acest lucru se poate vedea în cazul schimbării
numelui lui Avram.

După cum cel care primeşte o scrisoare de la un prieten nu citeşte doar corpul
epistolei, ci şi salutarea scrisă la sfârşit, şi de acolo, mai ales, află dispoziţia
sufletească a celui ce i-a scris-o, aşa şi Pavel, scriind – ba nu Pavel, ci mai degrabă
harul Duhului Sfânt fiind cel ce vorbeşte prin epistolă întregului oraş şi la atâta
popor, şi prin aceia, lumii întregi – cum nu este lucru necuvenit să socotim că este
ceva de prisos între cele scrise şi peste care putem trece pur şi simplu şi la care să
nu luăm aminte. Fiindcă pe toate acestea, de la început până la sfârşit, [harul] le-a
scris. Căci aceasta înseamnă, aceasta arată, că ne-am umplut de multă uşurătate şi
nu mai scrutăm cu râvnire întreaga Scriptură, ci pe cele care le socotim mai clare,
pe acestea le alegem, iar cu celelalte nu ne batem defel capul.

Acest lucru a adus şi eresurile: faptul că nu vrem să ne avântăm către tot conţinutul
Scripturii şi socotim că există lucruri de prisos şi peste care se poate trece. De
aceea toate celelalte ni se par nu numai de prisos, ci şi nefolositoare şi chiar
vătămătoare. Iar de cercetarea Scripturilor nu purtăm grijă şi o trecem cu vederea.

Dar cei ce sunt înnebuniţi după spectacolele de curse hipice pot să spună cu cea
mai mare exactitate şi numele, şi herghelia, şi rasa, şi locul de provenienţă, şi
modul de hrănire a cailor, şi vârsta lor, şi cum s-au comportat la curse, şi cine cu
cine se întrece pentru a răpi premiul, şi care cal pleacă de pe fiecare pistă, şi care
este călăreţul fiecăruia, care e favoritul alergării şi rivalul pe care trebuie să-1
întreacă.

Iar cei care sunt preocupaţi de cele de pe scenele de spectacole nu sunt mai prejos
decât aceştia, ba chiar arată mai multă nebunie pentru cei ce fac necuviinţe în teatre
– adică pentru actori şi formaţii de muzică – şi le cunosc neamul şi de unde sunt şi
cum au crescut şi toate celelalte.

Iar noi, dacă întrebăm câte şi care sunt epistolele lui Pavel, nici măcar numărul lor
nu ştim să-1 spunem. Iar dacă totuşi ştim care sunt şi numărul lor, oraşele care au
primit epistolele nu le cunoaştem. Iar eunucul acela barbar (Fapte 8), tras de mii de
griji şi mii de treburi, aşa stăruia în citirea Bibliei, că nici în vremea călătoriei nu
înceta, ci şezând în trăsură, cerceta cu mare stăruinţă şi amănunţime Scripturile. Iar
noi, neavând aproape nimic din îndatoririle aceluia, [care să ne cheltuie timpul],
suntem străini şi de numele epistolelor, deşi le citim aici în fiecare duminică şi ne
bucurăm de dumnezeiasca ascultare a lor. Dar ca să nu-mi cheltui cuvântul doar
spre a vă certa, hai să aducem spre cercetare însăşi salutarea, care pare a fi de
prisos şi care ne tulbură.

Căci dacă o vom explica şi se va arăta cât câştig dobândesc cei ce iau aminte în
amănunţime la ea, mai mare va fi atunci osânda celor ce nu se grijesc de atâta
comoară şi care azvârlă chiar din mâinile lor bogăţia duhovnicească.
Aşadar, ce este cu adresarea: „îmbrăţişaţi pe Priscilla şi Aquila, cei împreună
lucrători ai mei întru Domnul” (Rom 16, 3)? Oare nu pare că este o salutare
simplă, neavând să ne arate nimic important, nici ceva demn de luat aminte? Hai să
discutăm doar despre ea; ba, mai mult, chiar dacă ne sârguim, nici nu ne va ajunge
ziua de azi ca să strângem toate înţelesurile ce zac în aceste puţine cuvinte. Ci este
necesar ca să punem şi într-o altă zi în vistieriile voastre prisosul celor
contemplate, ivite din această mică salutare. Căci nu mă pregătesc să v-o ofer
toată, ci doar o parte din ea, doar începutul, şi anume: „îmbrăţişaţi pe Priscilla şi
Aquila”.

2. Mai întâi, trebuie să ne minunăm de virtutea lui Pavel, că având grija a toată
lumea şi purtând întru sine şi pământ şi mare, şi toate oraşele de sub soare, şi pe
barbari, şi pe elini şi atâta amar de popoare, se frământă atât de mult pentru un
bărbat şi o femeie.

Iar al doilea lucru de care să ne uimim este cum de avea sufletul treaz şi purta de
grijă nu numai de toate la un loc, ci îşi amintea în parte de fiecare dintre cei
probaţi şi cu suflet nobil.

Căci azi nu e nici o minune că întâi stătătorii elinilor fac acest lucru, căci cel care
se ocupă de tulburările [poporului] nu primeşte în grijă decât un singur oraş.
Atunci însă nu erau doar primejdii mari, ci şi distanţe mari şi mulţime de griji şi
furtuni peste furtuni şi faptul că nu putea pururea să stea necontenit cu toţi şi multe
altele mai grozave decât acestea, suficiente să scoată din amintirea [lui Pavel] chiar
şi lucrurile foarte necesare, însă el nu le-a scos din mintea sa.

Cum de nu au fost uitate? Din pricina mărimii de suflet a lui Pavel şi a dragostei
sale calde şi adevărate. Căci aşa îi avea pe ei în cugetul său, încât şi în epistole
adesea îi pomeneşte.

Dar să vedem care şi cum erau aceştia pe care Pavel îi avea în grijă şi de care îi
era atât de dor. Erau oarecare generali şi conducători de oşti ori guvernatori sau în
altă funcţie strălucită sau înconjuraţi de multă bogăţie, ori dintre cei ce conduc
oraşul? Nimic din toate acestea nu se poate spune, ci dimpotrivă, cu totul altceva:
erau săraci şi strâmtoraţi, trăind din munca mâinilor lor. Căci zice că erau
făcători de corturi (Fapte 18, 3).

Şi nu s-a ruşinat Pavel, nici nu a socotit lucru de ocară pentru prea împărătescul
oraş şi pentru nişte oameni care cugetau măreţ, poruncindu-le să îmbrăţişeze pe
acei meşteşugari şi nici nu a crezut că îi va dezonora pe ei prin dragostea pentru
aceia. Şi aşa i-a învăţat pe toţi atunci să filosofeze.

Iar noi, adesea având neamuri doar cu puţin mai sărace, ne rupem de legătura
firească cu ele şi socotim că ne este spre ocară dacă am fi surprinşi în compania
acelora. Iar Pavel nu aşa a făcut, ba s-a şi lăudat nu numai celor de atunci, ci şi
tuturor celor de atunci încoace, vădindu-le că acei făcători de corturi au fost cei
dintâi care au plinit faţă de el dragostea.
Şi să nu-mi spună mie careva: „Ce mare şi uimitor lucru a făcut şi ăsta, că nu s-
a ruşinat de cei de o breaslă cu el, că doar avea aceeaşi meserie?” Ce zici tu? Păi
chiar acest fapt este mai mare şi mai minunat. Fiindcă în acest fel se întâmplă cu
cei care au slava de mai înainte [şi nu au dobândit-o mai pe urmă]. Unii ca aceştia
dispreţuiesc pe cei mai jos decât ei. Dar nu fac aceasta cei care au fost cândva în
aceeaşi mizerie, iar mai apoi, deodată, se suie în mare strălucire şi slavă. Iar decât
Pavel, nu era nimic mai strălucit şi mai slăvit; căci şi decât înşişi împăraţii era
mai vestit, fiind cunoscut pretutindeni. Căci cel ce poruncea diavolilor şi învia
morţii, şi îmbolnăvea doar prin poruncă, şi putea să vindece pe cei bolnavi, ale
cărui haine şi umbră tămăduiau orice fel de boală, de bună seamă că nu era
socotit a fi om, ci vreun înger coborât din cer. Şi, bucurându-se de atâta slavă şi
fiind admirat în tot locul, încât oriunde s-ar fi arătat îi aducea la Hristos pe toţi,
nu s-a ruşinat de un făcător de corturi, nici nu i-a socotit mai prejos de cei ce
erau în funcţii atât de mari.

Căci de bună seamă că în Biserica romanilor erau mulţi oameni de vază pe care i-a
silit să-i îmbrăţişeze pe acei sărmani [făcători de corturi]. Căci ştia, ştia în chip
limpede că nobleţea nu o dă strălucirea avuţiilor, nici prisosul bunurilor, ci
blândeţea şi dragostea felului de a fi. Fiindcă cei ce sunt lipsiţi de acestea cugetă
înalt din pricina slavei părinţilor lor, fiind de bun neam doar cu numele, dar nu se
pot lăuda că sunt [de bun neam] şi prin faptă. Ba adeseori şi numele este de prisos
dacă scormoneşte cineva în „ilustra” lor genealogie. Căci pe cel ilustru şi strălucit,
având tată vestit şi bunic la fel, dacă-1 cercetezi pe-ndelete, adesea afli că
străbunicul era unul de condiţie umilă şi un necunoscut. După cum şi cei care par
de neam umil, dacă cercetăm în amănunt tot neamul de înaintaşi, vom găsi adesea
guvernatori şi conducători de oşti, chiar dacă cineva ar vedea că ei sunt acum
păzitori de cai şi porcari.

Prin urmare, ştiind Pavel toate acestea, nu s-a prea sinchisit de ele, ci îl interesa
nobleţea sufletului şi învăţa şi pe alţii să admire aceasta. Nu puţin rod am strâns
până acum: că nu trebuie să dispreţuim pe cei mai jos decât noi; să căutăm
virtutea sufletului, să le socotim pe toate cele ce le avem în exterior de prisos şi
nefolositoare.

3. Este şi un alt câştig de scos de aici, nu mai mic decât cele dinainte şi care mai cu
seamă susţine viaţa noastră, îndreptându-o. Care este? A nu osândi nunta, nici a
socoti piedică şi poticneală spre calea ce duce la virtute faptul de a avea femeie şi
a creşte copii şi a cârmui case şi a te îndeletnici cu o meserie şi au arătat o
vieţuire filosoficească mult mai riguroasă decât cei ce trăiesc în mănăstiri.
De unde ştim aceasta? Din cele pe care le-a grăit Pavel către ei, ba mai mult, nu
din cele pe care le-a grăit, ci şi din cele pe care le-a mărturisit [chiar el] după aceea.
Căci zicând „îmbrăţişaţi pe Priscilla şi Aquila”, a adăugat şi vrednicia lor. Care
era aceasta? Nu a zis: pe cei bogaţi, pe cei străluciţi, pe cei de bun neam. Dar ce?
„Pe cei împreună-lucrători cu mine întru Domnul”. Nimic nu ne arată mai mult
decât acest lucru virtutea lor. Şi nu numai de aici se vede, ci şi din faptul că a
rămas la ei nu o zi sau două, sau trei, ci doi ani întregi; de aici se poate vedea
virtutea lor.

Căci după cum stăpânitorii cei din afară nu aleg niciodată să fie găzduiţi la cineva
dintre cei de condiţie joasă şi smerită, ci caută conacele strălucite ale oarecăror
bărbaţi slăviţi, ca nu cumva sărăcia celor ce-i primesc să le întunece mărimea
vredniciei lor, tot aşa făceau şi apostolii. Nu găzduiau la care se întâmpla, ci, după
cum aceia căutau case strălucite, aşa şi aceştia căutau suflet virtuos. Şi căutând cu
cercetare adâncă pe cei ce se potriveau cu ei, la aceia rămâneau. Căci şi legea lui
Hristos porunceşte aceasta. Fiindcă zice: „în care oraş sau casă veţi intra,
întrebaţi cine este vrednic, şi acolo să rămâneţi” (Mt 10, 11). Aceştia erau
vrednici de Pavel, iar dacă erau vrednici de el, erau vrednici şi de îngeri. Iar eu
voi îndrăzni să numesc căsuţa aceea a lor şi cer şi Biserică. Căci unde era Pavel,
acolo era şi Hristos. „Iar de căutaţi probare – zice – Hristos este Cel Ce grăieşte
în mine” (II Cor 13, 3). Iar unde era Hristos, acolo şi îngerii neîncetat erau de
faţă.

Iar cei care mai înainte de a-1 primi pe Pavel erau vrednici de slujirea lui,
gândeşte-te că după ce au vieţuit doi ani împreună cu el, au deprins să fie atenţi şi
la înfăţişarea lor, şi la mers, şi la privire, şi la felul îmbrăcămintei, şi la intrări, şi la
ieşiri, şi la toate celelalte. Căci în cazul sfinţilor, nu numai cuvintele, nici doar
învăţăturile şi îndemnurile, ci şi tot restul modului lor de trai este îndeajuns să dea
învăţătura filosofici celor care iau aminte.

Gândeşte-te câtă vreme 1-au văzut pe Pavel făcând Liturghie, şi certând, şi


mângâind, şi rugându-se, şi plângând, ieşind şi intrând. Căci dacă noi, care
avem doar paisprezece epistole şi ne agităm să ni le procurăm de oriunde,
[putem deveni asemenea lui Pavel], cei care au avut izvorul epistolelor, limba
întregii lumi, lumina Bisericilor, temelia credinţei, stâlpul şi întăritura
adevărului, cum nu vor avea oare aceeaşi vieţuire cu un asemenea înger? Căci
dacă haina lui era înfricoşătoare demonilor şi avea atâta putere asupra lor, oare
împreună-locuirea cu el cum nu atrăgea mulţime de har al Duhului? Oare a
vedea patul lui Pavel, oare a-i vedea aşternutul, încălţările, nu era pricină
îndestulătoare pentru ei ca să aibă pururea în inimă străpungerea? Căci dacă
demonii văzându-i hainele se înfricoşau, cu mult mai mult aceştia, credincioşi fiind
şi împreună-vieţuitori cu el, se umileau la inimă privindu-le.

Apoi, vrednic lucru este şi să cercetăm pentru ce, atunci când îi salută, pe Priscilla
o pune înaintea bărbatului ei. Căci nu zice: „îmbrăţişaţi pe Aquila şi Priscilla”, ci
„pe Priscilla şi Aquila”. Nici aceasta nu a făcut-o pe degeaba, ci mie îmi pare că
era conştient că ea avea mai multă evlavie decât bărbatul ei. Şi că nu este ceva
ipotetic ceea ce am spus, ne învaţă şi Faptele Apostolilor.

Căci pe Apollo, bărbat învăţat şi puternic în Scripturi şi care cunoştea doar botezul
lui Ioan, ea 1-a luat şi 1-a învăţat calea lui Dumnezeu şi 1-a făcut învăţător
desăvârşit. Căci femeile creştine de pe vremea apostolilor nu se îngrijeau de
aceste lucruri de care se îngrijesc cele de acum: să îmbrace haine strălucite, să-şi
înfrumuseţeze faţa cu farduri şi încondeieri ale ochilor, să devină povară pentru
bărbaţii lor, să se silească să-şi cumpere haine mai scumpe decât vecina sau decât
cele de acelaşi rang, să aibă cai albi şi frâie de aur, mulţi eunuci care să le
slujească, cârd de slujnice, şi toate celelalte închipuiri deşarte şi vrednice de
batjocură. Ci scuturând toate acestea şi lepădând îngâmfarea lumească, un
singur lucru căutau: cum să se facă părtaşe apostolilor şi să aibă parte chiar de
plata lor. De aceea, nu numai aceasta era aşa, ci şi toate celelalte.

Căci şi despre o oarecare Persida zice: „care mult s-a ostenit pentru noi”. Iar pe
Maria şi Trufaina le admiră pentru aceste osteneli fiindcă se osteniseră împreună
cu apostolii şi s-au adâncit în lupta pentru ei.

Dar atunci, cum de-i scrie lui Timotei: „Femeii nu-i îngădui să înveţe pe altul,
nici să stăpânească pe bărbat” (I Tim 2,12)? Aceasta se întâmplă când bărbatul
este evlavios şi are aceeaşi credinţă ca şi femeia şi aceeaşi înţelepciune. Dar
când bărbatul este necredincios şi înşelat, nu o lipseşte apostolul de autoritatea
de a-l învăţa. Căci, scriindu-le corintenilor, zice: „Iar femeia care are bărbat
necredincios să nu-1 lase. Că ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul?” (I
Cor 7, 16). Cum să-1 mântuiască femeia credincioasă pe bărbatul necredincios? De
bună seamă, catehizându-1 şi învăţându-1 şi aducându-1 la credinţă, după cum a
făcut şi această Priscilla cu Apollo. De altfel, când zice: „femeii nu-i îngădui să
înveţe”, vorbeşte de învăţătura ce se dă de la amvon, despre discuţiile publice şi
despre învăţătura ce ţine de raţiunea preoţiei. Dar în particular nu o opreşte să
îndemne şi să sfătuiască. Căci dacă acesta era lucru oprit, nu ar fi lăudat-o pe
Priscilla că a făcut aceasta.

4. Să audă bărbaţii, să audă acestea şi femeile! Acelea, ca s-o urmeze pe cea care
este de acelaşi sex şi neam cu ele. Aceştia, ca să nu se arate mai neputincioşi decât
o femeie. Ce apărare vom avea, ce iertare, văzând că femeile arată atâta dispoziţie
răvnitoare şi atâta filosofie, iar noi pururea suntem legaţi de lucrurile lumii
acesteia? Acestea să le înveţe atât conducătorii, cât şi cei conduşi, şi cei din tagma
preoţească şi laicii, încât aceia să nu-i mai admire pe cei bogaţi, nici să caute cu
dinadinsul casele strălucite, ci să caute virtutea împreunată cu sărăcia şi să nu se
ruşineze de fraţii lor mai sărmani şi nici să nu treacă cu vederea pe făcătorul de
corturi, pe tăbăcar, pe vânzătorul de purpură, pe arămier, ca să slujească
puternicilor [lumii acesteia]. Iar cei conduşi [să ia aminte] să nu socoată că există
vreo piedică pentru a-i primi [în casa lor] pe sfinţi. Ci, gândindu-se la văduva care
1-a primit pe Ilie, deşi avea numai un urcior de făină, şi la aceştia care 1-au găzduit
pe Pavel doi ani de zile, să deschidă casele lor celor ce au trebuinţă şi toate câte le
au să le împartă cu străinii.

Să nu-mi spui mie că nu ai robi care să slujească. Căci şi dacă ai avea mii de robi,
Dumnezeu ţie îţi porunceşte să strângi roada iubirii de străini. De aceea şi Pavel,
vorbind despre femeia văduvă şi poruncindu-i să primească pe străini, i-a spus să
facă asta prin osteneala ei, nu a altora. Căci zicând: „dacă a primit pe străini”, a
adăugat: „dacă a spălat picioarele sfinţilor” (I Tim 5, 10). Nu a zis „dacă şi-a
cheltuit averile”, nici „dacă a poruncit slugilor să facă aceasta”, ci „dacă a lucrat ea
însăşi această faptă”.

 De aceea şi Avraam, având acasă 318 slugi, singur a alergat la turmă şi a


luat viţelul şi a slujit in toate celelalte şi a făcut-o şi pe femeia lui părtaşă
roadelor iubirii de străini.
 De aceea şi Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut în iesle – şi după ce S-a
născut, a fost crescut în casă, şi după ce a crescut nu avea unde să-Şi plece
capul – ca să te înveţe prin toate [câte a făptuit] să nu căşti gura la lucrurile
strălucite ale acestei lumi, ci în tot locul şi vremea să fii doritor de
simplitate şi să urmezi cu sârguinţă sărăcia şi să fugi de orice este de prisos
şi să te înfrumuseţezi pe dinăuntru.
Căci „toată slava fiicei împăratului este înlăuntru” (Ps 44, 15). Iar dacă ai ales să
fii iubitor de străini, să ţii aşezământul iubirii de străini întreg, chiar dacă ai numai
un obol. Iar dacă nu eşti iubitor de oameni şi nu iubeşti pe străini, chiar dacă ai
agonisi toate lucrurile, tot strâmtă ţi se pare casa ca să mai încapă în ea şi pe străini.

 Nu avea Priscilla paturi argintate, dar avea multă întreagă înţelepciune.


 Nu avea aşternuturi, dar avea o voinţă iubitoare de străini şi blândă.
 Nu avea colonade aurite, dar avea frumuseţe preastrălucitoare în suflet.
 Nu avea ziduri de marmură, nici podea împodobită cu mozaicuri, ci era ea
însăşi templu al Duhului.

Aceste lucruri le-a lăudat Pavel, de acestea a dorit. Pentru aceea a şi rămas doi ani
în casa lor şi nu a plecat. Pentru aceea îi pomenea pururea şi le-a alcătuit mare şi
minunată laudă, nu ca să-i slăvească pe ei, ci ca pe ceilalţi să-i aducă către aceeaşi
râvnire; şi a crezut de cuviinţă să-i fericească nu pe cei bogaţi, nici pe cei ce
stăpânesc în oraşe, ci pe cei iubitori de străini, pe cei milostivi, pe cei iubitori de
oameni, pe cei care au arătat multă cugetare iubitoare faţă de sfinţi.

5. Acestea să arătăm şi noi că le-am învăţat din această salutare, prin însăşi
făptuirea lor. Să nu-i fericim pur şi simplu pe cei bogaţi, nici să nu-i dispreţuim pe
cei sărmani, nici să nu ne ruşinăm de meşteşugari, nici să nu socotim munca o
ocară, ci nelucrarea şi a nu avea nimic de făcut, [aceasta este ocară]. Căci dacă
ocară era faptul de a lucra, nu ar fi acceptat Pavel să muncească, nu ar fi gândit că
[munca cu mâinile sale] i-ar putea aduce ceva mai bun.

Căci el aşa zice: „Dacă binevestesc, nu am nici o laudă. Aşadar, care este plata
mea? Ca binevestind Evanghelia lui Hristos, să o fac fără plată” (I Cor 9, 16-18).
Dacă a avea o meserie este lucru de ocară, nu ar fi poruncit celor care nu lucrează
să nu mănânce (II Tes 3, 10).

Doar păcatul este lucru de ocară. Iar păcatul obişnuieşte să se nască din nelucrare.
Şi nu doar un singur păcat sau două ori trei, ci deodată toată răutatea. De aceea şi
un înţelept, arătând că nelucrarea s-a făcut dascăl a toată răutatea şi grăind despre
slugi, zice: „Pune-1 la treabă, ca să nu fie nelucrător” (…). Căci ceea ce este frâul
pentru cal, aceasta este lucrarea pentru firea noastră.

Dacă era bună nelucrarea, pământul ar fi odrăslit toate, fără să fie arat şi semănat,
însă nimic de acest fel nu se întâmplă. La început a poruncit Dumnezeu să le scoată
pe toate fără a fi arat. Dar acum nu face aşa, ci [trebuie omul] să înjuge boii la
plug, să tragă brazde, să arunce seminţe şi să îl lucreze în multe alte moduri. Şi le-a
pus oamenilor legiuire ca să crească vii şi pomi şi cereale tocmai pentru ca lucrarea
fără odihnă să abată mintea celor ce lucrează de la orice răutate. La început, ca să
arate puterea pământului, 1-a pregătit ca să dea toate, fără ca noi să ne ostenim.
Căci zice: „Să odrăslească pământul iarbă” (Facere l, 11). Şi îndată 1-a şi umplut
de toate. Dar după aceea nu a făcut aşa, ci a poruncit ca roadele să iasă din pământ
prin osteneala noastră, ca să afli că spre folosul şi sporul nostru a adăugat
osteneala. Iar cuvintele auzite de Adam, „în sudoarea feţei tale vei mânca pâinea
ta” (Facere 3, 19), par a fi pedeapsă şi bătaie. Dar de fapt nu sunt decât o
atenţionare şi o înţelepţire, un leac pentru rănile ivite de pe urma păcatului. De
aceea şi Pavel a lucrat neîncetat nu numai ziua, ci şi noaptea. Şi acest lucru îl spune
în gura mare atunci când zice: „Căci am lucrat ziua şi noaptea, ca să nu
îngreunăm pe vreunul dintre voi” (II Tes 3, 8). Şi nu a muncit doar pentru hrană
şi pentru sufletul lui, cum fac mulţi dintre fraţi, ci atâta s-a ostenit, încât a putut să-i
hrănească şi pe alţii. „Căci pentru nevoile mele – zice el – şi ale celor care erau
împreună cu mine au slujit mâinile acestea” (Fapte 20, 34).

Omul care poruncea demonilor, dascălul lumii, cel ce se îngrijea de sporirea


tuturor celor de pe pământ şi de toate Bisericile de sub soare şi slujea cu multă
grijire atâtea popoare şi neamuri şi oraşe, el muncea ziua şi noaptea şi nu şi-a
îngăduit câtuşi de puţin să răsufle în acele osteneli.

Iar noi, nici a mia parte având din grijile aceluia, ba mai mult, nici măcar putând să
le cuprindem cu mintea, petrecem necontenit în nelucrare. Ce apărare vom avea, ce
iertare, spune-mi? Şi de aici ne vin toate relele în viaţă, fiindcă mulţi socotesc că
este cea mai mare cinste să nu ai o meserie şi cel mai de ocară lucru ar fi să cunoşti
practic vreuna dintre ele. Iar Pavel nu s-a ruşinat ca împreună cu mânuirea cuţitului
şi tăierea pieilor pentru corturi să discute cu mai marii lumii, ci s-a şi lăudat cu
lucrul lui, în timp ce mii de oameni străluciţi şi de vază veneau la el. Şi nu numai
că nu s-a ruşinat făcând acestea, ci în auzul tuturor se lăuda în epistole cu ocupaţia
lui.

Ceea ce a învăţat ca ucenic de la început, acelaşi lucru 1-a lucrat şi după aceea,
chiar după ce a fost răpit de trei ori la cer, după ce a fost dus în Rai, după ce s-a
împărtăşit de negrăite cuvinte din partea lui Dumnezeu. Iar noi, nefiind vrednici
nici măcar de încălţămintea aceluia, ne ruşinăm de acelea cu care el se fălea. Şi,
păcătuind în fiecare zi, nici nu ne întoarcem, nici nu socotim acest lucru o ocară.
Dar de faptul de a trăi din muncă dreaptă fugim ca de ceva ruşinos şi vrednic de
batjocură. Ce nădejde de mântuire vom mai avea, spune-mi? Căci cel cu bun-simţ
trebuie să se ruşineze de păcat şi de a se împotrivi lui Dumnezeu şi de a face ceva
din cele ce nu trebuie, dar să se laude cu meseria şi cu lucrarea [cinstită].
Căci astfel, prin neostoita lucrare, vom lepăda cu uşurinţă din minte cugetele rele şi
vom avea cele de trebuinţă şi nu vom îngreuna casele celorlalţi şi vom plini şi
legea lui Hristos, care zice: „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35).
Pentru aceea avem mâini, ca să ne fie nouă de ajutor. Iar celor neputincioşi cu
trupul să le dăm după putere, din toate ale noastre. Iar dacă cineva petrece în
nelucrare, sănătos fiind, este mai de plâns decât cei bolnavi de friguri. Căci aceia,
din pricina neputinţei, au iertare şi se bucură de mila altora. Dar aceştia, bătându-şi
joc de sănătatea trupului lor, de bună seamă că sunt urâţi de toţi, ca unii care calcă
legile lui Dumnezeu. Aceştia se murdăresc cu mesele celor neputincioşi şi îşi fac
sufletul şi mai rău. Şi nu numai acest lucru este cumplit, că trebuie să fie hrăniţi de
cei din casa lor şi îngreuiază şi casele altora, ci şi că se fac mai răi decât toţi. Căci
nimic nu se află pe lumea asta care să nu se piardă prin nelucrare.

Apa, dacă stă, se impute, dar dacă curge şi rătăceşte prin toate coclaurile, îşi
păstrează prospeţimea; fierul, dacă rămâne nefolosit, devine moale şi nefolositor,
mâncat fiind de multa rugină. Iar cel cu care se lucrează este mult mai folositor şi
mai bun, nelucind cu nimic mai puţin ca argintul. Şi dacă ar privi cineva pământul
nelucrat, nu ar vedea să scoată ceva bun, ci doar ierburi rele şi spini şi mărăcini şi
copaci fără rod. Iar cel lucrat este încărcat de roade bogate. Şi fiecare lucru din cele
ce sunt - ca să zicem într-un cuvânt – se strică din pricina nelucrării, iar prin
folosirea conform cu raţiunea sa, devine mai bun.

Ştiind, dar, toate acestea – câtă vătămare vine din nelucrare, dar cât câştig vine din
lucrare – de prima să fugim, iar de cealaltă să ne apropiem cu osârdie, încât şi viaţa
aceasta să o trăim cu bună cuviinţă, să hrănim din ale noastre şi pe cei ce au
trebuinţă şi, făcându-ne sufletele noastre mai bune, să avem parte de bunătăţile
veşnice.

De care fie ca noi toţi să ne împărtăşim cu harul şi cu iubirea de oameni a


Domnului nostru Iisus Hristos, căruia fie-I slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur - Mărgăritare duhovniceşti despre viaţa de familie
- Despre Aquila şi Priscilla; şi că nu se cuvine să grăim de rău pe preoţii lui
Dumnezeu - Cuvântul 2

1. Oare v-aţi lămurit că nimic din cele aşezate în dumnezeiasca Scriptură nu se


poate socoti a fi trecute cu vederea? Oare v-aţi convins că trebuie să ostenim şi
asupra titlurilor, şi a numelor, şi a simplelor salutări scrise în dumnezeieştile
cuvinte? Eu nu cred că există vreunul dintre cei iubitori de osteneală care să-şi
îngăduie să treacă cu vederea ceva din cuvintele puse în Scriptură, fie ele o
înşiruire de nume, date şi perioade de timp, simple salutări către oarecare etc.

Prin urmare, ca mai sigură să fie această dreaptă adeverire, hai să ne apucăm azi de
ceea ce a mai rămas din salutarea adresată Priscillei şi lui Aquila. [Ştiţi], de bună
seamă, că nu puţin folos ne-a adus începutul ei. Căci ne-a învăţat ce mare bine este
lucrarea şi ce mare rău este nelucrarea, ce suflet avea Pavel, cât de neadormit şi
grijuliu era nu numai faţă de oraşe şi gloate, şi neamuri, ci avea multă purtare de
grijă şi faţă de fiecare dintre cei credincioşi. Ne-a arătat cum sărăcia nu este deloc
piedică pentru iubirea de străini şi că nu este nevoie de bogăţii şi bunuri [pentru a
primi pe săraci], ci trebuinţă este în tot locul şi vreme de virtute şi de liberă voie,
care să aleagă evlavia.

Ne-a arătat că cei ce au frica de Dumnezeu sunt mai străluciţi decât toţi, chiar dacă
sunt cuprinşi de cea mai neagră sărăcie. Pe Priscilla şi pe Aquila, făcători de corturi
şi meşteşugari fiind, şi vieţuind în sărăcie, i-a fericit acum mai mult decât pe
împăraţi. Cei aflaţi în vrednicii şi la conducere în lumea aceasta au fost daţi uitării,
iar făcătorul de corturi, împreună cu soţia lui, sunt lăudaţi pretutindeni în lume. Iar
dacă aici se bucură de atâta slavă, ia gândeşte-te de câtă răsplată şi cununi vor fi
învredniciţi în Ziua aceea [a Judecăţii]. Şi chiar înainte de acea zi, nu mici le-au
fost desfătarea şi folosul, şi slava în vremea de acum, căci au vieţuit împreună cu
Pavel atâta timp.

Căci – şi aceasta am spus-o înainte şi o spun şi acum, şi nu voi înceta a o spune


– nu numai învăţătura şi îndemnurile şi împreună-sfătuirea, ci şi înfăţişarea
sfinţilor aduce multă desfătare şi folos. Ba şi modul lor de a se îmbrăca şi a se
purta, ca şi felul încălţărilor şi umbletul. Căci şi de aici poate să vină mult folos
în felul nostru de vieţuire: a învăţa [de la sfinţi] care este limita între ceea ce este
necesar şi ceea ce nu este necesar [traiului]. Căci nu numai că măsura [în cazul
sfinţilor] nu întrece niciodată trebuinţa, dar adesea nici nu-şi împlinesc toată
nevoia ce o au. Ci şi în foame, şi în sete, şi în golătate au petrecut.
Ucenicilor, Pavel le porunceşte, zicând: „Având hrană şi îmbrăcăminte, ne vom
îndestula cu acestea” (I Tim 6, 8). Iar despre sine arată că „până în ceasul de
acum flămânzim şi însetăm; şi suntem goi şi bătuţi” (ICor 4, 11).

Dar cele pe care le-am spus între timp şi cele pe care Pavel le-a adăugat [prin
cuvintele epistolelor citate] au trebuinţă să fie supuse unei cercetări adânci.

Ce înseamnă cuvintele pe care le-am zis: „Că şi modul în care Apostolii îşi
purtau hainele aduce mult folos”? Pe lângă cele ce le-am grăit eu despre aceasta,
încă şi legea lui Hristos, pe care El le-a dat-o [Apostolilor], zice la fel: „Să nu
aveţi aur, nici argint, nici aramă la cingătorile voastre, nici încălţăminte, nici
toiag pe drum” (Mt 10, 9-10).

 Şi totuşi, Petru poartă sandale. Când îngerul 1-a sculat din somn şi 1-a scos
din închisoare, îi zice: „încalţă-ţi sandalele şi îmbracă-ţi haina şi urmează-
mi!” (Fapte 12, 8).
 Iar Pavel, scriindu-i lui Timotei, zice: „Felonul pe care 1-am lăsat în
Troada, la Carp, adu-1 când vii; şi cărţile, mai ales pergamentele” (II Tim
4, 13).

Ce spui? Hristos nici încălţări nu a poruncit a avea, iar tu ai felon, iar celălalt
sandale? Şi măcar de-ar fi fost vorba despre nişte oarecare, care nu s-ar fi încrezut
totdeauna în cuvintele învăţătorului, n-ar fi fost ceva de cercetat în cele spuse. Dar
fiindcă sunt în joc cei care şi-au dat sufletele lor [pentru Domnul], căpeteniile şi cei
dintâi dintre ucenici, care au crezut în toate lui Hristos (ba Pavel a făcut nu numai
cele poruncite, ci a călcat peste toate opreliştile, căci, poruncind Acela să trăiască
din Evanghelie, el trăia din munca lui, făcând mai mult decât cele poruncite), cu
adevărat vrednic lucru este a cerceta pentru ce, deşi întru toate au ascultat de El,
aici par a încălca legea Lui. Însă nu o calcă.

Nu doar spre a face cercetări asupra acelor sfinţi ne este de folos prilejul acesta, ci
şi pentru a închide gurile elinilor. Căci mulţi dintre ei răpesc casele văduvelor, îi
dezbracă pe orfani, îşi însuşesc cele ce sunt ale tuturor, în comun, şi nu sunt cu
nimic mai buni decât lupii. Căci şi aceştia – precum lupii – trăiesc din osteneala
altora şi, adesea, văzându-i pe unii dintre cei credincioşi, din pricina slăbiciunii,
purtând haine mai multe, îndată ne aruncă în faţă legea lui Hristos şi zic aceste
cuvinte: Oare nu a poruncit Hristos să nu aveţi două haine, nici încălţăminte?
Cum, dar, călcaţi legea pusă pentru aceste lucruri? Apoi, râzând copios şi
ţinându-se de burtă, îşi bat joc de fratele şi răbufnesc asupra lui. Aşadar, ca să nu se
întâmple acestea, hai să răspundem neruşinării acelora. Tu întoarce-le doar
următoarele vorbe: Dacă îl socoteşti vrednic de crezare pe Hristos, aruncă-mi în
faţă aceste cuvinte şi ia-te la întrebări cu noi. Dar dacă tu nu crezi Lui, pentru ce
mă mustri? Dacă vii să ne osândeşti, înseamnă că Hristos îţi pare un legiuitor
vrednic de crezare. Iar dacă I te închini şi îl cinsteşti (având în vedere că ţi se pare
vrednic de crezare), n-ai nimic de zis contra Stăpânului lumii.

2. Dar, ca ei să nu creadă că zicem aceasta din pricina neputinţei de a ne apăra, să


înfăţişăm mai departe şi dezlegarea celor cercetate. Aşadar, cum vom face
dezlegarea? Să privim cui, când şi pentru ce a poruncit acestea Hristos.

Căci nu trebuie pur şi simplu să cercetăm doar cele spuse, ci şi persoana [căreia i-
au fost adresate], şi vremea [când i-au fost spuse], şi pricina; şi toate acestea
trebuie scrutate în amănunţime. Căci dacă vom privi cu de-amănuntul, vom afla
că nu tuturor le-a poruncit acestea, ci doar Apostolilor, dar şi acelora nu pentru
totdeauna, ci doar pentru o vreme rânduită. De unde rezultă aceasta? Din chiar
cele spuse. Căci, chemându-i pe cei doisprezece ucenici, le-a zis: în calea
păgânilor să nu vă abateţi şi în oraş de samarineni să nu intraţi. Ci mergeţi mai
ales către oile cele pierdute ale casei lui Israel Vindecaţi pe cei neputincioşi,
curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi afară pe demoni, în dar aţi luat, în dar să daţi. Să
nu aveţi nici aur, nici argint, nici aramă la cingătorile voastre” (Mt 10, 5-9).

Ai văzut înţelepciunea învăţătorului, cât de uşoară a făcut porunca? Căci, zicând


mai întâi „vindecaţi pe cei neputincioşi, curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi afară pe
demoni” şi dându-le har din belşug, doar după aceea le-a poruncit acestea, prin
mulţimea semnelor făcând uşoară şi lesne de purtat acea sărăcie. Şi nu numai de
aici se arată lămurit că doar acelora le-a poruncit aceste lucruri, ci şi din multe
altele. Fiindcă şi pe acele fecioare pentru aceea le-a pedepsit, că nu aveau ulei în
candelele lor (Mt 25, 1-13). Iar pe alţii i-a învinovăţit pentru că, văzându-L
flămând, nu L-au hrănit, şi fiind însetat, nu I-au dat să bea (Mt 25, 34-46).

Cel care nu are bani, nici încălţăminte, ci numai o singură haină, cum poate să
hrănească pe altul, cum să-1 îmbrace pe cel gol, cum să-1 aducă în casă pe cel fără
acoperământ? Şi, în afară de acestea, şi din altă parte se face arătat acest fapt.
Atunci când a venit cineva şi I-a spus: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc
viaţa veşnică?” (Mt 19, 16) – şi, tocmai fiindcă împlinise toate ale legii, a şi zis cu
viclenie: „pe toate acestea le-am păzit din tinereţea mea. Ce îmi mai lipseşte?” –
El i-a zis: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile şi dă-le săracilor, şi
vino de-Mi urmează”. Dacă era lege şi poruncă, trebuia ca mai întâi pe aceasta să
o zică şi să o legiuiască şi s-o rânduiască între porunci, iar nu s-o dea ca sfat ori ca
îndemn. Fiindcă atunci când zice: „Să nu aveţi nici aur, nici argint”, o zice ca
poruncă. Dar când zice: „dacă vrei să fii desăvârşit”, o zice ca sfat şi îndemn. Şi nu
este acelaşi lucru a sfătui cu a legiui. Căci legiuitorul vrea, cu orice chip, să se
plinească porunca, dar cel ce sfătuieşte şi îndeamnă îngăduie şi voinţei [yvoojiri]
celui ce ascultă să aleagă cele propuse şi îl face pe ascultător stăpân în a primi sau
nu. De aceea nu a zis simplu „du-te, vinde-ţi bunurile”, ca să nu socoteşti că lege
este acea vorbă. Dar cum? „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi bunurile”; şi
aceasta, ca să înveţi că lucrul acesta stă în voinţa celor ce ascultă.

Şi că doar Apostolilor le-a poruncit aceasta, lămurit este şi din cele spuse acum.
Dar încă nu am aflat defel dezlegarea. Căci şi dacă numai lor le-a poruncit,
pentru ce spunându-li-se să nu aibă nici încălţăminte, nici două haine, au fost
aflaţi unul având sandale, celălalt felon? Ce vom zice, dar, de aceste lucruri?
[Vom răspunde] că nici pentru ei nu au fost neapărat trebuitoare legiuirile acestea
pentru totdeauna, ci, pe când Mântuitorul mergea spre moarte, i-a dezlegat de
această lege. De unde ştim aceasta? Din chiar cuvintele Mântuitorului. Căci, pe
când urma să purceadă spre patimă, i-a chemat şi le-a zis: „Când v-am trimis fără
pungă şi fără traistă aţi avut lipsă de ceva?” Iar ei au răspuns: „De nimic.” Şi El
le-a zis: „Dar acum, cel ce are pungă să o ia, tot aşa şi traista. Iar cel ce nu are,
să-şi vândă haina şi să-şi cumpere sabie” (Le 22, 35-36). însă, pe bună dreptate,
mi-ar spune cineva: Pe Apostoli i-ai scăpat de învinovăţirile aduse, dar rămâne de
cercetat pentru ce Hristos a legiuit cele potrivnice [faţă de cele poruncite mai
înainte]. Căci cândva a zis: „să nu aveţi traistă”, iar apoi: „cel ce are pungă să o
ia, asemenea şi traista”. Pentru ce a făcut acestea?

Vrednic lucru este acesta de înţelepciunea Lui şi de pronia Sa cea pentru ucenici.
Fiindcă la început a rânduit acestea ca aceia să priceapă, prin faptă şi cercare,
vădirea puterii Sale şi, pricepănd-o, să aibă îndrăzneala mai pe urmă să iasă [la
propovăduire] în toată lumea. Şi când au cunoscut cu îndestulare puterea Lui, a
voit ca şi ei [la rândul lor] să arate din parte-le virtutea şi nu să-i susţină [numai El]
până la sfârşit, ci adeseori le-a dat şi iertare, dar au şi răbdat ispite, ca nu cumva să
rămână cu desăvârşire nelucrători.

Şi, după cum antrenorii de înot, la început, îi susţin pe învăţăcei cu mâinile lor, cu
multă grijă şi tărie, iar după prima şi a doua, şi a treia zi, adeseori îşi trag mâna de
sub ei şi le poruncesc să se ajute singuri, ba şi îngăduie uneori ca aceia să se
scufunde puţin şi să-şi umple gura de apă, aşa şi Hristos a făcut cu ucenicii. La
început – şi încă nu puţină vreme – nu i-a lăsat să pătimească lucruri grele, ci
pururea era cu ei, întărindu-i, susţinându-i, având grijă ca toate să le meargă din
plin. Dar, fiindcă trebuia ca şi ei să arate bărbăţia lor, a micşorat puţin harul,
poruncindu-le ca şi ei multe să le ducă la capăt cu puterile lor. Pentru aceea atunci
[la început], nu aveau încălţăminte, nici centură, nici toiag, nici bani şi nu le lipsea
nimic. Căci zice: „Aţi avut lipsă de ceva?” Iar ei au răspuns: „De nimic”. Iar când
le-a poruncit să aibă pungă şi traistă şi încălţări, îi aflăm flămânzi şi însetaţi şi goi.
De unde este lămurit că, adeseori, îngăduia chiar să se primejduiască şi să fie
strâmtoraţi, ca să aibă plata.

Căci aşa face şi pasărea cu puii săi. Că şi aceea, până au aripile firave, îi hrăneşte în
cuib. Dar când vede că aripile prind vigoare şi au putinţa de a bate aerul, mai întâi
îi pregăteşte să zboare în jurul cuibului, apoi îi duce mai departe. La început îi
urmează şi îi susţine, dar după aceea îi lasă pe ei singuri să se ajute. Aşa a făcut şi
Hristos. Ca într-un cuib Şi-a hrănit în Palestina ucenicii. Apoi i-a învăţat să zboare,
stând lângă ei şi susţinându-i, iar la sfârşit i-a lăsat să zboare în toată lumea,
poruncindu-le ca adeseori să se ajute de unii singuri. Şi că acesta este adevărul şi
ca ei să înveţe puterea Lui, i-a golit de toate cele şi i-a trimis având doar o singură
haină şi le-a poruncit să umble fără încălţăminte.

Aşadar, din chiar cuvintele [Scripturii], dacă le ascultăm [cu atenţie], vom vedea cu
limpezime că este aşa. Căci nu le-a zis pur şi simplu: „Luaţi punga şi traista”, ci le-
a amintit de cele de mai înainte, zicându-le astfel: „Când v-am trimis fără pungă şi
traistă v-a lipsit ceva?” Aceasta înseamnă: Nu toate v-au mers de minune şi v-aţi
bucurat de multă îmbelşugare [înainte]? Acum însă vreau ca voi să luptaţi şi de
unii singuri. Vreau să aveţi şi experienţa strâmtorării. Pentru aceea, de acum
înainte, când sunteţi la nevoie, nu vă mai dau legea cea dintâi, ci îngădui să aveţi şi
pungă şi traistă, ca nu cumva să socotesc că însumi lucrez cele ale voastre ca prin
nişte unelte neînsufleţite, ci şi voi să daţi dovadă de filosofia voastră.
3. Dar ce – ar putea zice cineva -, nu mai degrabă s-ar fi manifestat harul dacă ei
rămâneau totdeauna aşa? însă atunci ei nu deveneau atât de încercaţi. Căci, dacă nu
aveau experienţa nici unui necaz, nici a sărăciei, nici a prigoanei, nici a
strâmtorării, rămâneau nelucrători şi molatici. Dar acum a vrut ca nu numai harul
să strălucească prin ei, ci să fie arătată şi probarea celor ce I s-au supus, ca să nu
zică mai pe urmă unii că aceia n-au făcut nimic din partea lor, ci totul a fost numai
din partea lui Dumnezeu. Căci putea Dumnezeu până la sfârşit să-i ţină în multă
îmbelşugare [de har], însă nu a vrut din multe şi absolut necesare pricini, pe care
adeseori le-am spus dragostei voastre. Una este tocmai [cea pe care am zis-o]
acum. O alta, nu mai mică decât cea dintâi, ca să-şi cunoască măsurile. O a treia, ca
să nu primească slavă mai mare decât cea cuvenită stării lor de oameni.

Din aceste pricini, ba chiar din altele mult mai multe, lăsându-i să cadă în mulţime
[de necazuri] pe care nu le aşteptau, [de fapt] nu a voit să-i slobozească de
stricteţea celei dintâi legiuiri, ci a slăbit doar frâul prea întins al acelei filosofii, ca
nu cumva viaţa în trup să le devină oarecum grea şi de nesuportat dacă, adeseori
fiind în lipsuri, ar fi trebuit să păzească cu stricteţe acea lege.

Căci zicând: „cel ce are pungă să o ia, asemenea şi traista”, a adăugat: „şi cel ce
n-are, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere sabie”. Ce poate însemna aceasta, să-i
înarmeze pe ucenici tocmai Cel Ce a zis: „Dacă cineva te loveşte peste obrazul
drept, întoarce-1 şi pe celălalt”? Cel Ce a poruncit să binecuvântăm pe cei ce ne
blestemă, să răbdăm pe cei ce se scoală asupră-ne, să ne rugăm pentru cei ce ne
prigonesc, cum, mai pe urmă, a înarmat [pe ucenici], însă doar cu sabie? Ce
poate fi acest cuvânt? Căci, dacă într-adevăr era nevoie să-i înarmeze, nu trebuia să
le dea numai sabie, ci şi scut, şi jambiere, şi coif. Dar de bună seamă, dacă în chip
omenesc se preocupa de unele ca acestea, cu atât mai mult era de-a dreptul de
batjocură o astfel de poruncă. Căci şi dacă ar fi avut mii de asemenea arme, cum
puteau să facă faţă cei unsprezece la atâta amar de atacuri şi împotriviri din partea
gloatelor şi tiranilor şi oraşelor şi neamurilor? Căci numai dacă ar fi auzit un
nechezat de cal şi le era de ajuns să fie bătuţi de alţii înarmaţi, fiindcă ei crescuseră
pe lângă limanuri şi râuri şi în micuţe bărci de pescari. Pentru aceea le zice acest
lucru, vrând să le arate atacul iudeilor şi că urmau să-L prindă. Iar acest fapt nu
a voit să-1 spună pe faţă, ci oarecum acoperit, ca nu cumva să-i tulbure iarăşi.

Prin urmare, când îl auzi zicând ceea ce auziţi la ureche vestiţi pe acoperişuri şi
ceea ce auziţi la întuneric spuneţi la lumină (Mt 10, 27), să nu socoti că porunceşte
ca cei sprinteni la picioare să lase piaţa şi să propovăduiască de pe acoperişuri.
Căci ucenicii, propovăduind [niciodată] nu au făcut [astfel], însă „pe acoperişuri”
şi „la lumină”, înseamnă, în chip acoperit, „cu îndrăzneală”. Iar „la ureche” şi „la
întuneric” aceasta arată: că după cum aţi auzit într-un mic colţ de lume, adică în
ţinutul Palestinei, aşa să răspândiţi, cu sunet mare, pretutindeni pe pământ. Căci nu
la întuneric, nici la ureche le-a vorbit, ci pe înălţimile munţilor şi adeseori în
sinagogi. Aşa şi aici trebuie înţeles în chip acoperit.

Căci după cum acolo, auzind de acoperişuri, am înţeles de fapt altceva, aşa şi aici,
auzind de sabie, să nu o luăm literal, că le-a rânduit să ia sabie, ci că prin sabie a
zis în chip acoperit despre atacul ce urma să se întâmple şi că urma să pătimească
de la iudei cele pe care le-a şi pătimit. Iar aceasta se lămureşte din cele ce urmează.
Căci zicând „să-şi cumpere sabie”, a adăugat: „că trebuie să se împlinească cu
Mine cele scrise, căci am fost socotit cu cei fără de lege” (Le 22, 37). Şi zicând
aceia că „sunt aici două săbii”, fiindcă nu pricepuseră ceea ce El a zis, le-a spus:
„sunt de-ajuns”, deşi nu erau de-ajuns. Căci dacă voia ca ei să se folosească de
ajutor omenesc, nu doar două ori trei nu erau de-ajuns, ci nici o sută [de-ar fi fost].
Iar dacă nu a vrut ca ei să se folosească de ajutor omenesc, de bună seamă că şi
cele două erau de prisos. Dar nici cu asta nu am rezolvat problema. Căci adeseori a
făcut acest lucru. Când ei nu pricepeau ce le spunea, trecea peste aceasta şi îi lăsa şi
abia după ce se petreceau întâmplările îngăduia să priceapă cele spuse. Ceea ce a
făcut şi altă dată, atunci când, vorbind despre învierea Lui, le-a grăit: „Dărâmaţi
templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (In 2, 19). Şi, la fel, nu au ştiut ucenicii
despre ce vorbea. Iar că nu ştiau a notat şi evanghelistul, când a zis: „După ce a
înviat Iisus, atunci au crezut în cuvântul Lui şi în Scriptură” (In 2, 22). Iar în altă
parte scrie că ei nu ştiau că El trebuie să învie din morţi (Le 24, 20-26).

4. Dar nedumerirea [aceasta] are o dezlegare [pe deplin] satisfăcătoare, însă noi să
vorbim despre ceea ce a mai rămas din salutarea [lui Pavel]. Să recapitulăm ceea ce
am zis despre acest [subiect] şi [să vedem] cum am deviat, încât am vorbit despre
cele de mai înainte.

Am fericit pe Priscilla şi Aquila că au locuit împreună cu Pavel, că au învăţat de la


Pavel cu amănunţime şi [atenţie] şi modul de a se îmbrăca, şi felul încălţărilor, şi
toate celelalte. De aici a şi venit nedumerirea aceasta. Căci am căutat să aflăm
pentru ce, de vreme ce Hristos a oprit cu totul a avea vreun lucru al său în afară de
haină, ei totuşi au avut şi felon şi încălţări.

Cuvântarea noastră a arătat tocmai că nu au călcat legea, ci au păzit-o cu mare


stricteţe, chiar folosindu-se de acestea. Iar acestea le-am grăit nu ca să vă atragem
la a avea mai multe bunuri materiale, nici să vă îndemnăm să aveţi mai mult decât
este trebuinţa, ci ca să aveţi ce să răspundeţi împotriva necredincioşilor care iau în
râs cele ale credinţei noastre. Căci şi Hristos, dezlegând cea dintâi legiuire, nici
case, nici sclavi, nici paturi, nici argintărie, nici altceva de acest fel nu a poruncit să
avem, ci numai din pricina neapăratei trebuinţe a îndepărtat cele spuse de prima
dată. Dar şi Pavel aşa îndeamnă, când zice: „Având hrană şi îmbrăcăminte, ne
vom îndestula cu acestea” (I Tim 6, 8) ceea ce prisoseşte faţă de ceea ce e de
trebuinţă trebuie dat la cei ce au nevoie.

Aşa au făcut şi Priscilla şi Aquila. Pentru aceea îi şi înalţă şi îi admiră, şi le


alcătuieşte [în epistolă] cea mai mare laudă. Fiindcă zicând: „îmbrăţişaţi pe
Priscilla şi Aquila, cei împreună-lucrători cu mine în Domnul”, spune şi pricina
unei asemenea iubiri faţă de ei. Care este această pricină? „Care şi-au supus gâtul
lor pentru sufletul meu” (Rom 16, 4). Aşadar, pentru aceasta îi iubeşti pe ei, cum
se zice, în mod special. Şi chiar dacă era numai acest motiv, de ajunsă era lauda.
Căci cel care a scăpat pe comandant [din primejdie], prin el a scăpat şi pe ostaşi.
Cel ce a scăpat pe doctor, a adus şi pe cei ce bolesc la sănătate. Cel ce a salvat pe
cârmaci din furtună, a izbăvit şi întreaga corabie de valuri. Tot aşa şi ei, scăpând pe
învăţătorul lumii şi vărsându-şi sângele pentru mântuirea aceluia, s-au făcut
binefăcătorii întregii lumi. Şi grijindu-se de învăţător, au mântuit prin el pe toţi
ucenicii săi. Şi ca să afli că unii ca ei nu purtau de grijă doar de învăţător, ci şi faţă
de fraţi, ascultă şi cele ce urmează.

Căci, zicând: „care şi-au supus gâtul pentru sufletul meu”, a adăugat: „Cărora nu
numai eu singur le mulţumesc, ci şi toate Bisericile neamurilor”. Cum zici
despre nişte făcători de corturi, despre nişte bieţi meşteşugari, care nu au nimic mai
mult decât hrana strict trebuitoare, că le mulţumesc toate Bisericile neamurilor? Ce
au făcut atât de mult aceştia doi să fie de folos la atâtea Biserici? Ce fel de bogăţie
prisositoare aveau? Ce stăpânire mare aveau, încât erau mai de vază [în ochii
Apostolului] decât mai-marii şi bogaţii? De bună seamă că nu aveau mai multă
bogăţie şi putere decât puternicii lumii. Dar ceea ce aveau mai mult decât toţi
aceştia era nobilul imbold lăuntric şi un suflet pregătit să se avânte cu multă
dăruire în primejdii. Pentru aceea s-au făcut binefăcători şi mântuitori [ai altora].
Căci cei bogaţi şi fricoşi nu pot să fie de folos Bisericilor pe cât sunt cei ce
vieţuiesc în sărăcie şi sunt cu inimă mare.

Şi nimeni să nu socoată că ceea ce spun este ciudat; căci este adevărat. Şi aceasta
se vădeşte din experienţa de zi cu zi. Fiindcă bogatul are multe prilejuri de a fi
vătămat: se teme pentru case, pentru slugi, pentru pământuri, pentru bani, ca nu
cumva cineva să-1 păgubească de ceva din acestea. Iar cel ce este stăpân peste
multe se face rob la acele multe. Pe când cel sărac, fiind sprinten întru totul şi
lepădând toate aceste pricini, leu este şi foc arzător, şi are un suflet nobil: şi,
ridicându-se deasupra acestora, cu uşurinţă lucrează cu toate puterile sale ca să fie
de folos Bisericilor, chiar dacă, trebuind să mustre şi să certe, întâmpină mii de
greutăţi pentru Hristos. Şi fiindcă o dată pentru totdeauna a trecut cu vederea viaţa
de aici, pe toate cu inimă voioasă şi cu multă uşurinţă le face. Spune-mi, de ce
anume s-ar putea teme? Nu cumva că se păgubeşte în avuţia lui? Nu poţi spune aşa
ceva. Nu cumva că este izgonit din ţara lui? Dar orice oraş de sub cer este al lui.
Nu cumva că cineva i-ar putea strica viaţa de huzur şi 1-ar despărţi de garda de
corp? Dar el se bucură de toate acestea, căci îşi zice:Vieţuirea mea este în cer şi eu
mă avânt către viaţa ce va să fie” şi chiar de este nevoit să-şi dea sufletul şi
sângele, nu se dă înapoi. De aici urmează că unul ca acesta este mai puternic şi mai
avut decât toţi stăpânitorii şi împăraţii şi gloatele.

Şi ca să vezi că nu e doar măgulire ceea ce am spus, ci acesta e adevărul, cei care


nu au nimic, tocmai aceştia, mai cu seamă, pot să grăiască liberi de toate cele. Câţi
bogaţi nu erau în vremea lui Irod, câţi puternici ai zilei? Dar cine a avut [curajul] să
iasă în faţă şi să-1 certe pe tiran? Cine a apărat legile nedreptăţite ale lui
Dumnezeu? Nici unul dintre cei avuţi. Ci săracul şi sărmanul; cel care nu avea nici
măcar pat, nici masă, nici acoperiş: ţeanul pustiului. Numai el singur, şi cel dintâi,
1-a mustrat pe tiran, cu toată îndrăzneala, şi a dat pe faţă nunta lui adulteră. Şi,
fiind toţi de faţă, a osândit-o pe cea care îl nedreptăţea pe Irod. Iar înaintea acestuia
a fost marele Ilie, cel care nu avea nimic mai mult decât un cojoc, singurul care 1-a
mustrat cu multă bărbăţie pe nelegiuitul şi necredinciosul Ahab. Căci nimic nu ne
pregăteşte aşa de mult să grăim slobod şi nu ne înduplecă atâta să îndrăznim când
sunt asupră-ne toate înfricoşările şi nu ne face aşa de nebiruiţi şi tari, precum a nu
avea nimic al nostru şi a nu ne înconjura de vreun lucru.

Aşadar, dacă cineva vrea să aibă multă putere, să-şi atragă de partea lui sărăcia, să
dispreţuiască viaţa de aici şi să socotească moartea un nimic. Acesta poate să fie de
folos Bisericilor nu numai mai mult decât bogaţii şi demnitarii, ci chiar decât
împăraţii. Căci împăraţii şi bogaţii toate câte le fac, le fac cu ajutorul banilor. Dar
unul ca acesta, adeseori, împlineşte isprăvi multe şi mari, primejduindu-se şi
dându-se la moarte. Şi pe cât sângele este mai de preţ decât orice aur, pe atât este
mai bună jertfa acestuia decât a banilor.

5. La fel erau şi aceşti găzduitori ai lui Pavel, Priscilla şi Aquila. Nu aveau mai
mult avut decât [necesarul] pentru a trăi, dar aveau o voinţă mai bogată decât orice
avuţie, căci aşteptau în fiecare zi să se dea spre moarte şi trăiau în mijlocul
măcelurilor, mărturisind în toată vremea [pe Hristos]. Pentru aceea înflorea
credinţa noastră în acele vremi, pentru că ucenicii şi dascălii erau împreună
legaţi unii de alţii [printr-un acelaşi duh de vieţuire]. Şi nu numai despre acestea
vorbeşte Pavel, ci şi despre multe altele. Căci, scriindu-le şi evreilor, şi
tesalonicenilor, şi galatenilor, dă mărturie tuturor de multele ispite ce au venit
asupră-le, pe care le şi arată în epistole: că au fost alungaţi din patrie şi şi-au
pierdut averile, ba s-au primejduit pe ei înşişi până la sânge. Şi întreaga lor viaţă
pentru ei era o luptă, încât şi mădularele lor nu au pregetat să şi le taie pentru
dascălii lor.

Galatenilor, de pildă, le scrie: „mărturisesc vouă că, dacă era cu putinţă, ochii i-
aţi fi scos şi i-aţi fi dat pentru mine” (Gal 4, 15). Iar când 1-a primit pe Epafras,
care a fost printre coloseni, zice: „A slăbit încât era să moară, dar 1-a miluit
Dumnezeu nu numai pe el, ci şi pe mine, ca să nu am întristare peste întristare”
(Filip 2, 27). Şi prin aceste cuvinte arată că cu adevărat 1-ar fi îndurerat moartea
ucenicului. Iar virtutea ucenicului iarăşi o dezvăluie tuturor, zicând astfel: „S-a
apropiat de moarte, punându-şi în primejdie viaţa, ca să plinească lipsa voastră
în slujirea mea” (Flp 2, 30).
Cine este mai fericit decât aceia şi cine mai de plâns decât noi, de vreme ce ei şi-au
pus şi sângele şi viaţa pentru dascălii lor, iar noi, adeseori, nici măcar o simplă
vorbă nu îndrăznim să punem pentru părinţii noştri comuni, ci, auzind că sunt
batjocoriţi şi grăiţi de rău – fie de ai noştri, fie de străini – nu le răspundem celor
ce-i grăiesc astfel, nu-i oprim, nici nu-i mustrăm. Ba, mai mult, chiar noi înşine
începem să-i vorbim de rău. Iar acum nu vede cineva atâtea zeflemele şi batjocoriri
la adresa mai-marilor noştri din partea celor necredincioşi, câte vede din partea
celor ce par a fi credincioşi şi care sunt împreună cu noi [la slujbe]. Şi ne mai
întrebăm de unde este atâta uşurătate şi lipsă de evlavie, când ne purtăm cu atâta
vrăjmăşie faţă de părinţii noştri.

Că nu este, nu este nimic care să poată prăpădi şi strica Biserica – ba, mai mult, nu
se poate face acest lucru cu uşurinţă din afara [Bisericii] – decât a nu fi legaţi
întreolaltă, cu multă străşnicie şi profunzime, ucenicii şi dascălii, părinţii şi fiii
[duhovniceşti], mai-marii şi cei conduşi de ei. Şi e destul ca cineva să-1 grăiască de
rău pe un [simplu] frate, ca să nu mai fie lăsat să citească dumnezeieştile Scripturi.

„Pentru ce iei în gura ta legământul Meu?” (Ps 49, 16), zice Dumnezeu. Iar după
aceea, spunând şi pricina, adaugă: „Şezând, grăieşti împotriva fratelui tău” (Ps
49, 20). Iar tu, osândindu-1 pe părintele tău duhovnicesc, te socoteşti vrednic să te
sui pe amvonul dinaintea uşilor sfinte? Cum va fi judecat [unul ca acesta]? Căci
dacă cei care grăiesc de rău pe tată sau mamă se prăpădesc cu moarte, de ce
pedeapsă nu va fi vrednic cel ce îndrăzneşte să-1 vorbească de rău pe cel care cu
mult mai mult şi mai puternic decât acei născători trupeşti [îi este părinte]?
Şi nu te temi că se va căsca pământul şi vei pieri cu totul în el? Nici că fulger din
cer vei atrage, care să-ţi ardă limba cea care osândeşte? Nu ai auzit ce a pătimit
sora lui Moise când s-a împotrivit în cuvânt conducătorului, cum a devenit
necurată şi a cuprins-o lepra şi a răbdat astfel cea mai de pe urmă necinste? Şi chiar
rugându-se fratele ei pentru ea şi căzând el la picioarele lui Dumnezeu, nu a avut
nici o iertare, ci a fost scoasă din locul acela sfânt. [Şi gândeşte-te] că doar ea a
conlucrat la creşterea lui şi [a adus-o] pe mama lui să-i fie doică şi că a făcut toate
ca să nu fie crescut dintru început, copilul Moise, de mână barbară; iar după
acestea, şi mai mare peste femeile [evreilor] a fost, după cum Moise peste bărbaţi.
Şi ca una ce a fost alături de el în toate acele lucruri înfricoşate, ba fiindu-i pe
deasupra şi soră, nimic din toate acestea nu i-a folosit să scape de mânia lui
Dumnezeu, pentru grăirea de rău [ce a făcut-o]. Şi nici chiar Moise, care a izbăvit
prin rugăciune atâta popor de vina acelei negrăite nelegiuiri, nici măcar acesta nu a
putut să mijlocească şi să ceară iertare pentru sora sa şi nu a fost în stare să facă
milostiv pe Dumnezeu pentru ea. Ba a fost certat aspru.

Prin urmare, să învăţăm şi noi cât de mare năpastă este a grăi de rău pe cei ce
conduc şi a judeca vieţuirea celorlalţi. Căci în acea Zi a Judecăţii, Dumnezeu ne
va judeca cu amănunţime nu numai pentru cele pe care le-am păcătuit noi
înşine, ci şi pentru judecăţile pe care le-am făcut faţă de alţii. Şi adeseori, dacă
un păcat este uşor de felul lui, îl face mai greu şi de neiertat tocmai faptul că cel
ce 1-a comis îl judecă pe altul.

Sunt neclare cele spuse? Să încerc să le fac mai pe înţeles. Să zicem că cineva a
păcătuit. Iar apoi îl osândeşte foarte pe un altul, care a păcătuit în acelaşi fel. în
Ziua Judecăţii nu-şi va atrage pedeapsa pe măsura păcatului săvârşit, ci dublă va fi
aceasta sau triplă. Căci Dumnezeu îl va pedepsi nu numai că a păcătuit el, ci şi
pentru că a osândit greu pe cel care a păcătuit la fel ca dânsul. Iar că acest lucru
este adevărat, vă arăt din fapte întâmplate în trecut, ba, mai mult, ceea ce v-am
spus va rezulta mai limpede din cele ce urmează. Fariseul, deşi nu a păcătuit cu
nimic, ba trăia chiar în dreptate şi avea multe virtuţi, fiindcă 1-a osândit pe vameş
că era răpitor şi lacom şi prea-nelegiuit, şi 1-a judecat aşa de tare, a primit o osândă
mai mare decât a aceluia. Iar dacă acela, nepăcătuind defel, fiindcă a osândit cu un
simplu cuvânt pe altul care a păcătuit şi i-a dat în vileag toate fărădelegile, şi-a
atras atâta pedeapsă, noi, care păcătuim mult în fiecare zi, dacă vom judeca
vieţuirea altora, nefiind aceia [vinovaţi] la arătare cu ceva, nici făcând ceva în
văzul nostru, ia gândeşte-te câtă osândire ne vom atrage? Cum nu vom pierde orice
iertare? „Căci cu judecata cu care veţi judeca, cu aceea veţi fi judecaţi” (Mt 7, 2).
6. Pentru aceea, vă pun înainte şi vă îndemn şi vă rog să ne depărtăm de acest rău
obicei. Căci pe de-o parte nu vătămăm cu nimic pe preoţii care aud [că-i vorbim]
de rău, nu numai dacă sunt minciuni, ci chiar de ar fi adevărate (fiindcă şi fariseul
nu 1-a rănit cu nimic pe vameş, ba i-a fost şi de folos, deşi adevărate erau cele
spuse despre acela); iar pe de altă parte ne aruncăm pe noi înşine în cele mai
cumplite rele. Căci şi fariseul, împotriva lui a folosit sabia şi, făcându-şi o rană de
moarte, [singur] s-a îndepărtat. Prin urmare, ca să nu pătimim şi noi aceleaşi
necazuri, să ne ţinem cu tărie înfrânarea limbii. Căci dacă grăindu-1 de rău pe un
vameş oarecare, nu a scăpat [fariseul] de pedeapsă, noi, vorbindu-i de rău pe
părinţii noştri [duhovniceşti], ce apărare vom mai avea. Dacă Maria numai o dată
1-a vorbit de rău pe fratele ei [Moise] şi a luat atâta pedeapsă, ce nădejde de
mântuire mai avem când împroşcăm cu mii de batjocoriri, în fiecare zi, pe mai-
marii noştri?

Să nu-mi spună cineva că acela era Moise. Căci voi putea să-i spun şi eu că aceea
era Maria. Iar ca să afli cu limpezime că chiar dacă preoţii sunt vinovaţi, nici aşa
nu-ţi este îngăduit să le judeci vieţuirea, ascultă, ce spune Hristos despre
căpeteniile iudeilor: „Pe scaunul lui Moise au şezut cărturarii şi fariseii. Aşadar.,
toate câte vă spun vouă să le faceţi, faceţi-le. Dar după faptele lor să nu faceţi”
(Mt 23, 2-3). Şi ce poate fi mai rău pentru aceia, că invidia lor i-a stricat pe
ucenicii lor? Dar nici chiar aşa nu i-a coborât din vrednicia lor, nici nu i-a făcut
dispreţuiţi în ochii celor cârmuiţi de ei. Ba, din contră. Căci dacă cei cârmuiţi ar fi
primit această putere, pe toţi i-ar fi dat afară din preoţie şi i-ar fi coborât de la altar.
Pentru aceea şi Pavel, ocărând pe arhiereul iudeilor şi zicându-i: „Te va bate
Dumnezeu pe tine, perete văruit; tu şezi şi mă judeci” (Fapte 23, 3), când a auzit
pe aceia că îi sar împotrivă, spunându-i „pe arhiereul lui Dumnezeu îl faci tu de
ocară?”, voind să arate câtă cinste şi respect se cuvine a se da conducătorilor, a
răspuns: „Nu am ştiut că era arhiereul lui Dumnezeu”.

Pentru aceea şi David, prinzându-1 pe călcătorul de lege, Saul, care răsufla în juru-
i moartea şi era vrednic [pentru aceasta] de mii de pedepse, nu numai că i-a cruţat
viaţa, dar nici măcar cuvânt impovărător nu a suferit să spună către acela. Şi a zis
şi pricina:(,,Pentru că era unsul Domnului” Regi 24, 11). Şi nu numai din acestea,
ci şi din altele se poate vedea cu prisosinţă că cel cârmuit trebuie să stea cu respect
faţă de cele ale preoţilor. Căci, fiind adus odinioară chivotul Legii, unii dintre cei
cârmuiţi, văzând că este gata să cadă, au sărit să-1 sprijine şi pe loc li s-a dat
pedeapsa, căci au fost loviţi de Domnul şi au murit (II Regi 6, 6-7). Şi doară nu au
făcut nimic care să nu fie la locul lui. Căci chivotul, urmând să se răstoarne, ei 1-au
sprijinit să nu cadă.
Dar ca să afli hotărât vrednicia preoţilor şi că nu le este îngăduit ca cel aflat într-o
stare mai mică şi care se află în tagma laicilor să îndrepteze cele preoţesti, i-a ucis
pe ei în mijlocul mulţimii. Şi aşa i-a înfricoşat mult de tot pe toţi ceilalţi şi i-a
convins ca niciodată să nu se mai apropie de lucrurile afierosite preoţiei. Că dacă
fiecare, pentru orice pricină, şi-ar băga nasul în cele ale preoţiei, ca să îndrepte
relele ce se întâmplă, nici pricină nu ar primi îndreptare cândva şi nu am deosebi
cu limpezime, nici cine cârmuieşte, nici cine este cârmuit, fiindcă toţi ar fi
amestecaţi unii cu alţii.

Şi să nu socoată cineva despre mine că zic acestea ca să-i condemn pe preoţi (căci
din pricina harului dumnezeiesc arată – şi voi ştiţi asta – multă îngăduinţă în toate
şi nu dau niciodată nimănui vreo pricină de sminteală), ci le spun ca voi să aflaţi,
că şi dacă aţi fi avut părinţi [duhovniceşti] perverşi şi dascăli cumpliţi, nici aşa nu
v-ar fi fost fără de primejdie şi fără urmări să-i vorbiţi de rău şi să-i batjocoriţi.

Dacă despre părinţii trupeşti un înţelept zice: „Chiar dacă îi lipseşte priceperea
are iertare. Căci ce le-ai dat tu asemenea cu ce ţi-au dat ei?”, cu atât mai mult
trebuie să păzim această lege faţă de cei duhovniceşti şi fiecare să se îngrijească de
propria vieţuire, ca nu cumva să auzim în acea Zi a Judecăţii: „Făţarnicule, pentru
ce vezi paiul în ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”
(Mt 7, 3).

Căci faptă de făţarnici este ca în public, când toţi ne văd, să sărutăm mâinile
preoţilor şi să ne atingem de genunchii lor, şi să-i rugăm să se roage pentru noi, şi
când voim să ne botezăm să alergăm pe la uşile lor, iar acasă sau în piaţă, pe cei
care ne-au pricinuit atâtea bunătăţi şi ne sunt slujitori, să-i împroşcăm cu mii de
ocări ori să îngăduim ca alţii să-i batjocorească. Căci dacă, într-adevăr, părintele
tău duhovnicesc este rău, cum socoţi că este vrednic de încredere şi slujitor al
Tainelor acelora înfricoşate? Iar dacă ţi se pare că este vrednic slujitor al acelor
Taine, pentru ce rabzi când alţii îl grăiesc de rău şi nu le stai împotrivă cu cuvântul,
nici nu te doare, nici nu te macină înlăuntru blasfemiile lor? [Căci dacă le-ai
răspunde la acuzaţii], ai lua multă răsplată de la Dumnezeu, şi chiar din partea
celor ce osândesc ai primi laudă.

Şi chiar dacă ar fi răi de mii de ori, te vor lăuda întru totul şi vor accepta [ca un
lucru bun] grija ta pentru părinţii [duhovniceşti]. [Iar dacă stăm] şi suferim ocările
[împotriva preoţilor], toţi ne vor osândi, până şi cei care îi grăiesc de rău. Căci
nimic nu distruge aşa de mult Biserica, decât această boală. Şi după cum un trup,
dacă nu este susţinut cu multă vigoare de legăturile dintre mădulare, face viaţa de
netrăit, tot aşa şi Biserica, dacă nu este susţinută prin legătura foarte puternică şi de
nedesfăcut a dragostei, naşte mii de războaie într-însa şi sporeşte [asupra ei] mânia
lui Dumnezeu şi devine pricină de multe ispite. Şi ca să nu se întâmple una ca
aceasta, nici să nu-L mâniem pe Dumnezeu, şi ca nu cumva să crească şi răutăţile
noastre şi să ne agonisim pedeapsă fără iertare şi [astfel] să ne umplem viaţa de
multe necazuri, să ne întoarcem limba către vorba bună şi să ne îngrijim în
fiecare zi de viaţa noastră şi să nu ne mai îngăduim a judeca viaţa altora, ca şi
cum am şti cu exactitate tainele lor, ci să ne judecăm păcatele noastre. Fiindcă
aşa vom putea scăpa şi de focul gheenei.

Căci după cum cei ce iscodesc relele altora nu şi le judecă pe ale lor, aşa şi cei care
se tem să tragă cu ochiul la vieţuirea altora vor avea multă grijă de greşelile lor. Iar
cei care vor cugeta mereu la răutăţile lor şi le vor osândi în fiecare zi,
neîndreptăţindu-se pe ei înşişi, îl vor avea blând, în Ziua Judecăţii pe Judecător. Şi
acest lucru 1-a spus lămurit Pavel: „Dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am mai
fi judecaţi de Domnul” (I Cor 11, 31). Aşadar, ca să scăpăm de judecata aceea,
să lăsăm toate ale celorlalţi şi să ne îngrijim de viaţa noastră; să pedepsim
gândurile ce ne conving să păcătuim, să ne străpungem conştiinţa şi să ne cerem
socoteală pentru cel înfăptuite de noi. Căci astfel vom putea şi să facem uşoară
povara păcatelor noastre, şi să ne bucurăm de multă iertare, şi să petrecem viaţa
aceasta cu bucurie, şi să avem parte de bunătăţile ce au să fie, cu harul şi cu iubirea
de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care Tatălui şi Duhului
Sfânt slavă, în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur - Sfaturi pentru soţie

Sfânta Priscila

„Ea poate să se ocupe aici cu studiul înţelepciunii şi să liniştească sufletul tulburat


al soţului ei, atunci când se întoarce acasă; ea poate să-l îmblânzească şi să
risipească inutilităţile şi gândurile necăjitoare care-l tulbură şi să-l trimită apoi
debarasat de gândurile şi grijile pe care le avea dinafară, ducând cu el ceea ce a
învăţat bun de la femeia sa.

Nimic, în sfârşit, nimic nu are mai multă putere şi tărie pentru a-l ordona şi a
conduce pe om ca femeia lui, atunci când este evlavioasă şi prudentă şi pentru a-i
întoarce sufletul lui unde vrea ea şi cum îi place. Va afla mai puţină încredere la
prietenii săi, la învăţaţi şi la fel la cei mari, decât la avizele şi la sfaturile femeii
sale. Căci extrema tandreţe pe care o are un soţ pentru femeia sa, îl face să
primească sfaturile ei cu multă plăcere. Eu v-aş putea arăta aici exemplul multor
oameni grei şi indisciplinaţi, pe care femeia lor i-a potolit şi i-a civilizat. Femeia
este însoţitoarea omului, la masă, la pat, în crearea copiilor; ea este păstrătoarea
secretelor, a hotărârilor lui, mai ştiu eu a ce? Ataşată cu totul de bărbatul ei, ea îi
este aşa de unită precum este capul cu trupul. Ea îi va face mai multe servicii
bărbatului ei decât oricine, dacă este cinstită şi cu bun simţ.
Pentru aceia le rog pe femei să se aşeze la ceea ce le zic eu şi să le dea sfaturi
mântuitoare şi bune bărbaţilor lor; căci, dacă femeia este foarte capabilă să
îndemne pe bărbatul ei la virtute, ea poate la fel să-l ducă la păcate. O femeie l-a
pierdut pe Abesalom, o femeie l-a pierdut pe Amon; o femeie a încercat să-l piardă
pe Iov; femeia lui Nabat l-a scăpat de la moarte; o femeie – Iudita a scăpat un
popor întreg. Debora, Estera şi multe altele, au împlinit destul de bine funcţia unui
general de armată. Sfântul Pavel zice: Ce ştii tu femeie de-ţi vei mântui bărbatul
tău? (I Cor., 7, 16). Şi Scriptura ne învaţă că în veacul fericit al apostolilor, Persida,
Maria, Priscila (Rom., 16) s-au expus în mod curajos la luptele apostolice.

Imitaţi-le pe aceste femei sfinte, zidiţi-i şi întăriţi-i pe bărbaţii voştri, nu numai prin
cuvintele voastre, ci încă şi prin exemplul vostru bun.

Şi cum îl veţi învăţa voi pe bărbatul vostru?

Atunci când nu va vedea în voi nici o răutate, nici rău, nici curiozitate, nici iubire
pentru podoabe sau împodobiri, nici dorinţă, nici gust pentru lucrurile zadarnice şi
dimpotrivă vă veţi mulţumi simplu cu ceea ce aveţi, atunci vă va asculta cu
plăcere, el va primi cu bucurie sfaturile voastre; dar dacă nu sunteţi înţelepte decât
în cuvinte şi dacă faceţi contrarul a ceea ce ziceţi, atunci vă va învinui de
înşelătorie, dar dacă faptele voastre se potrivesc cu cuvintele voastre, dacă învăţaţi
în acelaşi timp şi prin faptele voastre şi prin cuvintele voastre, soţul vostru vă va
asculta atunci cu plăcere şi va ceda atunci în faţa voastră; atunci, spre exemplu,
când nu veţi mai căuta deloc aurul, pietrele preţioase şi măreţia hainelor şi în locul
acelora vă veţi face o comoară de modestie, de cumpătare, de blândeţe şi de
bunătate, atunci când vă veţi prezenta în faţa soţului vostru împodobite cu aceste
virtuţi, veţi avea dreptul să le cereţi să le aibă şi el.

Căci dacă o femeie trebuie să facă ceva lucru pentru a-i plăcea soţului ei, sufletul ei
trebuie să şi-l împodobească şi trupul ei nu va face aşa decât să-l desfigureze
împodobindu-l. În sfârşit, aurul şi împodobirile nu vă vor face aşa de iubite de
soţul vostru, ca şi cumpătarea şi blândeţea şi de a fi gata să vă daţi viaţa voastră
pentru el. Iată ceea ce câştigă inima şi toată iubirea soţului. Împodobirile în plus îi
sunt neplăcute: ele cer griji, produc osteneală şi jenă, dar ceea ce v-am spus îl
ataşează pe soţ femeii sale, fiindcă o voinţă dreaptă şi bine dispusă, prietenia,
ataşamentul nu cer nici o grijă, nici osteneală; sau vorbind mai scurt, cu aceea se
îmbogăţeşte o casă. Împodobirile au dezgustul lor de obicei; dar împodobirile
sufletului răspândesc în toate părţile o nouă strălucire în toate zilele şi aprind în
inimă o flacără mai curată şi mai mare.
Pentru aceasta, vreţi să plăceţi soţului vostru? Împodobiţi sufletul vostru cu curăţia
şi cu evlavia, aveţi grijă de casă. Acestea sunt lucrurile care ataşează mai mult şi
care nu încetează niciodată să ataşeze bătrâneţea, nu distruge această podoabă,
boala nu o veştejeşte. Este tocmai contrarul cu frumuseţea trupului: vârsta înaintată
îl veştejeşte, boala îl consumă şi multe alte lucruri îl distrug. Dar bunurile
sufletului le întrec pe cele ale trupului. Frumuseţea trupului trezeşte invidia şi
gelozia, frumuseţea sufletului nu este supusă nici unei boli, nici slavei deşarte.
Ataşându-vă aşa să vă împodobiţi sufletul vostru şi nu trupul vostru, voi veţi
conduce mai uşor gospodăria din casa voastră şi veniturile voastre vor fi mai
abundente, dacă aurul cu care aţi putea să vă împodobiţi trupul vostru şi
mădularele voastre, îl veţi folosi la lucruri necesare, ca hrană pentru robii voştri şi
pentru casnicii voştri, să le daţi copiilor voştri educaţia care este necesară şi la alte
lucruri asemănătoare.

Căci dacă expuneţi acest aur în ochii soţului vostru, atâta vreme cât inima lui este
îngrijorată, ce rod, ce folos veţi avea? Nu, durerea nu permite ca privirea să fie mai
fermecată. Voi ştiţi, dragii mei ascultători, sigur ştiţi: când ai venit să întâlneşti
femeia cea mai împodobită şi mai rafinată, nu vei mai găsi plăcere aici, dacă inima
este în necaz şi în tristeţe. Pentru a te bucura de un lucru, trebuie să fii vesel,
trebuie să ai inimă mulţumită. Ori, dacă tot aurul este folosit la împodobirea
trupului femeii, jena va stăpâni la masă şi soţul nu va putea găsi nici bucurie, nici
plăcere. Dacă vreţi să-i plăceţi la al vostru, gândiţi-vă să-i daţi mângâiere şi-i veţi
da dacă veţi înlătura surplusul împodobirii, dacă veţi înlătura orice împodobire
zadarnică.” (din “Comentar la Evanghelia de la Ioan”)

„Nu te teme când se spune că eşti datoare de a urma pe bărbat. Altmintrelea nu ar


putea fi legătura. Deci ai căpetenia trebuitoare de la natură, ai şi legătura aceea a
dragostei.” (din “Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni”)

„Dar dacă voieşti numaidecât să placi bărbatului, apoi ai prin ce să-i placi: prin
gingăşie, prin blândeţe, prin onestitate. Căci crede-mă, femeie, că dacă bărbatul tău
ar fi de o mie de ori aplecat spre desfrânări şi nestăpânit, totuşi acestea la un loc de
le vei avea: blândeţea, cinstea, neîngâmfarea, iconomia, simplitatea mai mult îl
vor atrage spre tine.” (din “Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei”)

„(Femeia – n.n.) va putea fi de ajutor bărbatului nu atunci când umblă după găteli
şi sulimanuri, nu atunci când umblă după distracţii şi desfătări, nu atunci când cere
bărbatului bani şi iar bani, nu atunci când caută luxul, nu atunci când cheltuieşte
fără sfârşit şi fără socoteală, ci atunci va fi de ajutor bărbatului, când este mai
presus decât toate lucrurile de pe pământ, când îşi întipăreşte în sufletul său o
vieţuire apostolică, atunci când arată în purtările ei multă blândeţe, multă modestie,
mult dispreţ faţă de bani şi faţă de avere, multă resemnare. Da, atunci va putea să
mântuie pe bărbatul ei. Va fi de ajutor bărbatului ei când va spune: Dacă avem ce
mânca şi cu ce ne îmbrăca, avem de toate (I Tim., 6, 8); când va nutri astfel de
gânduri chiar prin faptele sale, când va râde şi nu-i va păsa de moartea trupului,
când va spune că viaţa aceasta pământească nu preţuieşte nici două parale, când va
socoti, ca şi profetul, toată slava lumii acesteia ca floarea ierbii (Isaia 40, 6).” (din
“Despre Feciorie, Apologia vieţii monahale, Despre creşterea copiilor…”)

„… atunci contribuie femeia la mântuirea sufletului bărbatului, când prin faptele şi


vorbele sale arată multă înţelepciune, multă filosofie, multă răbdare, când şi râde
de toate greutăţile căsniciei, când urmăreşte necontenit acelaşi scop. Dacă face
altfel, dacă cere cu stăruinţă cele pe care de obicei le cer femeile, nu numai că nu-i
este de nici un folos, dar îl şi mai vatămă.” (din “Despre Feciorie, Apologia vieţii
monahale, Despre creşterea copiilor…”)

„Esenţa căsătoriei constă în aceea că femeia măritată iubeşte, se mărgineşte şi se


mulţumeşte cu un singur bărbat. Prin aceasta se deosebeşte o femeie cinstită, o
femeie care se respectă pe sine, de o desfrânată. Dacă o femeie măritată se
mulţumeşte toată viaţa ei cu un singur bărbat, atunci se poate zice pe bună dreptate
că femeia aceea este cu adevărat o femeie căsătorită, iar unirea dintre ea şi bărbatul
ei este căsătorie…” (din “Despre Feciorie, Apologia vieţii monahale, Despre
creşterea copiilor…”)

„Ea va şti, păstrându-şi demnitatea ei, s-o recunoască pe a lui ca cea mai înaltă.
Nimic nu este mai potrivnic delicateţei procedeelor decât de a vrea să stăpâneşti şi
să te substitui soţului tău în poruncire şi conducere. Sara, soţia lui Avraam, este
modelul soţiilor sub acest raport.

Cu cât mai mult se va abţine femeia de la orice injurie şi de la orice reproş, de la


orice învinuire nepotrivită. Chiar dacă soţul ei merită să fie mustrat pentru
indolenţa lui sau lipsa de aptitudine, chiar dacă lenea lui pune în pericol soarta
familiei, femeia nu se va îndrepta spre nici un limbaj injurios.” (Din “Bogăţiile
oratorice”)
Pomenirea Sfinţilor mucenici Acvila şi Priscilla

(13 februarie Roma, Corint şi Efes, sec. I)

Marele sinaxar grec al sfinţilor îi numeşte „apostoli” pe amândoi aceşti sfinţi,


Priscilla şi Acvila, zicând că erau „într-un suflet (homopsihoi) cu apostolul Pavel”.

Priscilla şi Acvila erau evrei de neam şi aveau ca îndeletnicire facerea de corturi.


Ei se aflau la Roma în anul 52 d.H., când împăratul Claudius (41-54 d.H.) a scos
afară pe toţi evreii din Italia, datorită, se pare, tulburărilor dintre ei din pricina noii
învăţături despre Hristos.

Deci au fugit la Corint, în Grecia. Acolo s-a întâmplat ca vieţile lor să se schimbe
cu totul, căci marele apostol Pavel se afla atunci la Corint. Auzind că Priscilla şi
Acvila erau, ca şi el, evrei făcători de corturi, Pavel i-a căutat, s-a împrietenit cu ei,
le-a dat cuvântul Adevărului despre Iisus Hristos şi a avut grijă să fie botezaţi.

Iată cum descrie Sfântul Luca, autorul Cărţii Faptelor, aceste întâmplări: Iar după
acestea, ieşind Pavel din Atena, a venit la Corint. Şi aflând pe oarecare iudeu
Acvila, de neam din Pont, care de curând venise de la Italia, şi pe Priscilla,
femeia lui (pentru că poruncise Clavdie să iasă toţi iudeii din Roma), a venit la
ei. Şi pentru că era de un fel de meşteşug cu ei, a rămas lângă dânşii şi lucra;
pentru că erau făcători de corturi cu meşteşugul (Fapte 18, 1-3).

Apoi Sfântul Luca aminteşte că Sfântul Pavel vorbea în sinagogă în toate


sâmbetele şi încredinţa şi pe iudei şi pe elini (Fapte 18, 4), şi că a stat la Corint un
an şi şase luni, învăţând întru ei cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 18, 11). Este
aproape sigur că în tot acest răstimp Pavel a locuit în casa lui Priscilla şi Acvila. Iar
Pavel, încă mai îngăduind zile multe, despărţindu-se de la fraţi a mers pe apă în
Siria, şi împreună cu el Priscilla şi Acvila… Şi a sosit în Efes, şi pe aceia i-a lăsat
acolo (Fapte 18, 18-19).

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie despre Sfinţii Priscilla şi Acvila, închipuie
grăitor felul cum trebuie să se fi simţit ei avându-l pe marele apostol Pavel locuind
în casa lor şi despre felul în care hotărârea lui Pavel de a locui cu ei este o dovadă
hotărâtoare despre măreţia firii lor creştineşti:

„Ci mai mult decât aceasta, Pavel împreună cu ei a şezut, şi nu doar o zi, ori două,
ori trei, ci doi ani întregi, martor virtuţii lor fiind. Căci precum cârmuitorii cei
lumeşti nicidecum aleg a fi adăpostiţi vreodată de oamenii de rând şi ticăloşi, ci
alese case de oameni subţiri caută, ca măreţia lor să nu se necinstească de
prostimea celor ce-i primesc, tot asemenea apostolii nu cu oricine se sălăşluiau.
Dară în loc de a se aşeza în casele celor avuţi şi slăviţi, precum lumeştii
cârmuitori, apostolii râvneau a se sălăşlui cu cei cu sufletele strălucind de virtute.
Şi cu adevărat aceasta după porunca lui Hristos făceau, Care zice: Şi ori în care
cetate sau oraş veţi intra, cercetaţi cine este întru dânsul vrednic, şi acolo
rămâneţi (Mat. 10, 11).

Aşadar, vrednici de Pavel erau Priscilla şi Acvila. Şi vrednici de Pavel fiind,


vrednici şi de îngeri erau. Iar casa lor fără greş Biserică aş putea-o numi sau
cerul însuşi. Căci unde Pavel era, acolo şi Hristos, cum însuşi Pavel zice: de
vreme ce căutaţi ispitire a lui Hristos celui ce grăieşte întru mine (II Cor. 13, 3). Şi
unde era Hristos, acolo şi îngerii necontenit se strângeau.

Căci de s-a făcut această însoţire vrednică a fi gazda lui Pavel, cugetaţi cum s-au
făcut aceştia în doi ani de împreună vieţuire cu el, luând seama la purtarea lui, la
umbletul, căutătura, felul îmbrăcămintei, intrările şi ieşirile, şi toate celelalte.
Căci nu doar cu vorba, ori cu învăţătura, ori cu îndemnul sunt oamenii sfinţi, ci cu
viaţa lor toată, tocmind-o pe potriva învăţăturii lor despre creştineasca vieţuire.
Închipuiţi-vă ce lucru măreţ era a-l vedea pe Pavel mâncându-şi cina, mustrând,
mângâind, rugându-se şi plângând, zi şi noapte! Avem doar patrusprezece din
epistolele sale, şi în toată lumea le ducem. Ne putem dar închipui cum cei ce au
vieţuit cu dânsul ca îngerii s-au făcut - ei care aveau cu sine pe însuşi izvorâtorul
acelor epistole, limba întregii lumi, lumina Bisericilor, întărirea Credinţei, stâlpul
şi temelia Adevărului!

Iar dacă dracii şi de veşmântul lui se înfricoşau, asemenea putere având (cf. Fapte
19, 12), cât de măreţ să fi fost harul Duhului pe carele cel împreună-vieţuind cu el
putea a-1 dobândi! Oare n-ar fi fost îndeajuns a vedea doar scaunul lui Pavel, ori
patul lui, ori încălţămintea, spre a fi tras către necontenită pocăinţă ? Şi dacă
dracii se cutremurau văzându-i veşmintele, cu cât mai mult cei credincioşi, şi mai
ales cei vieţuind cu el, au fost împinşi spre pocăinţă la vederea lor ?”

Abia când Priscilla şi Acvila ajung la Efes începem a vedea în vieţile lor roada
celor doi ani de vieţuire cu apostolul Pavel şi a învăţăturii primite de la el. Sfântul
Luca ne spune: Iar un iudeu oarecare, anume Apollos, alexandrin de neam,
bărbat meşter la cuvânt, a venit în Efes, puternic fiind întru Scripturi. Acesta era
învăţat în calea Domnului, şi fierbând cu duhul, grăia şi învăţa cu de-adinsul
cele ce sunt pentru Domnul, ştiind numai botezul lui Ioan. Acesta a început a
grăi cu îndrăzneală în sinagogă; şi auzindu-l pe el Acvila şi Priscilla, l-au luat şi
mai cu amănuntul i-au spus lui calea lui Dumnezeu (Fapte 18, 24-26).

Rezultatul acestei învăţări a lui Apollos de către sfinţii soţi este descris îndată de
Luca: Şi vrând el să treacă în Ahaia, îndemnându-se fraţii au scris ucenicilor să-
l primească pe el, carele mergând acolo, mult a ajutat celor ce crezuseră prin
har; pentru că tare înfrunta pe iudei înaintea norodului, arătându-le din
Scripturi că Iisus este Hristos (Fapte 18, 27-28).

Doi ani mai târziu, în anul 54 de la Hristos, pe când se afla la Efes, Sfântul Pavel
scria întâia Epistolă către Corinteni. De aici vedem că Priscilla (numită uneori
Prisca) şi cu Acvila erau încă în Efes ţinând şi acolo o adunare bisericească în casa
lor. Pavel scrie: Închină-se vouă bisericile Asiei. Inchină-se vouă întru Domnul
mult Acvila şi Priscilla, împreună cu biserica cea din casa lor (I Cor. 16, 19).
Întrucât singura biserică din Asia pomenită anume de Sfântul Pavel este a lor,
avem aici o puternică dovadă a însemnatei ajutorări date vieţii Bisericii timpurii de
către această pereche sfântă.

Aflăm din nou despre Priscilla şi Acvila în Noul Testament atunci când Sfântul
Pavel le trimite închinăciune, spre sfârşitul Epistolei sale către Biserica Romanilor,
pe care o scria din Corint pe la anul 58 d.H. Vedem deci că după şederea la Efes ei
s-au întors la Roma, unde iarăşi ţineau adunări bisericeşti în casa lor. Pavel scrie
romanilor creştini: Spuneţi închinăciune Priscillei şi lui Acvila, celor împreună
cu mine lucrători întru Hristos Iisus, care pentru sufletul meu grumazii lor şi-au
supus; cărora nu numai eu singur mulţumesc, ci şi toate bisericile neamurilor.
Şi (spuneţi închinăciune şi) bisericii celei din casa lor (Romani 16, 3-5).

În al treizecelea Cuvânt la Romani, Sfântul Ioan Gură de Aur extrage câteva dintre
sensurile acestui izbitor pasaj: „Spuneţi închinăciune, zice el (Pavel), Priscillei şi
lui Acvila, celor împreună cu mine lucrători întru Hristos Iisus. Despre strălucirea
acestor oameni aduce mărturie şi Sfântul Luca - pe de-o parte atunci când zice că
Pavel a rămas lângă dânşii şi lucra; pentru că erau făcători de corturi cu
meşteşugul (Fapte 18, 3), şi pe de altă parte când o pomeneşte întâi pe femeie ca
primindu-1 pe Apollos şi învăţându-l în calea Domnului (Fapte 18, 26).

Mari sunt lucrurile acestea, dar lucrurile pomenite de Pavel încă şi mai mari. Şi ce
oare zice el ? Mai întâi îi numeşte „împreună-lucrători”, spre a arăta că au fost
părtaşi negrăitelor sale osteneli şi primejdii.

Apoi zice: Care pentru sufletul meu grumazii lor şi-au supus (Romani 16, 4a).
Vedeţi cum deplin mucenici a fi îi arată ? Căci, pe cât mi se pare, mii de primejdii
se aflau în vremea lui Nero…

În continuare, zice:

Cărora nu numai eu singur mulţumesc, ci şi toate bisericile neamurilor (Romani


16, 4b). Aici face pomenire de felul cum primeau pe străini şi cum ajutorau cu
bani, minunându-se de ei, fiindcă amândoi şi-au vărsat sângele, punându-se cu
toată fiinţa la îndemâna tuturor.

Vedeţi dar că acestea erau femei alese (adică toate femeile apostolice îndeobşte),
nicidecum pomenite după firea lor în urmarea virtuţii? Şi cu dreptate este a fi
astfel, căci în Hristos Iisus nu este parte bărbătească nici femeiască (Galat. 3, 28).
Şi ceea ce Pavel zicea de Fivi (Rom. 16, 1-2), tot aşa şi de Priscilla. Căci zicea
despre Fivi: Aceasta ajutătoare a fost multora, şi mie însumi; iar despre Priscilla
zice: Nu numai eu singur mulţumesc, ci şi toate bisericile neamurilor. Şi ca nu
cumva să pară linguşitor, aduce şi alţi martori care ştiu lucrarea acestor femei.

Şi (spuneţi închinăciune şi) bisericii celei din casa lor (Romani 16, 5). Căci
Priscilla şi Acvila erau aşa de mult preţuiţi, încât casa lor se făcuse biserică, atât
prin aceea că i-au făcut pe toţi ai lor credincioşi, dar şi deschizând-o tuturor
străinilor. Căci nu avea el obiceiul a numi casele „biserici”, fără numai atunci
când aveau multă credinţă şi multă frică a lui Dumnezeu adânc înrădăcinată în
ele…”

In a doua omilie dedicată Sfinţilor Priscilla şi Acvila, Sfântul Ioan Gură de Aur îşi
arată cu mai multă uimire admiraţia faţă de măreţia şi însemnătatea slujirii aduse
Bisericii de către această pereche, cum rezultă din Romani 16, 3-4:

„Căci zicând: Spuneţi închinăciune Priscillei şi lui Acvila, celor împreună cu mine
lucrători întru Hristos Iisus, arată pricina dragostei lui pentru ei. Şi care e acea
pricină ? Pentru sufletul meu, zice el, grumazii lor şi-au supus. Oare nu i-aţi fi
iubit şi îndrăgit şi voi pentru aceasta? Negreşit că da. Numai aceasta şi este
destulă pricină pentru lauda lui Pavel. Căci cel ce izbăveşte căpetenia oştii
izbăveşte şi pe ostaşi, iar care scapă pe doctor de primejdie, pe toţi cei bolnavi
către sănătate îndreptează, iar care pe cârmaciul corăbiei din valuri scoate, pe
toată corabia de la furtună o scapă. Deci dar aceia care pe învăţătorul lumii l-au
scăpat, şi sângele pentru izbăvirea lui şi-au vărsat, cu adevărat binefăcători sunt
întregii lumi, şi pe învăţător ajutând, deopotrivă pe toţi ucenicii i-au mântuit.

Dar ca să aflaţi că nu doar faţă de învăţător s-au purtat astfel, ci către toţi fraţii
aceeaşi grijă şi ajutor au dovedit, ascultaţi cele ce urmează. Căci după ce a zis că
pentru sufletul meu grumazii lor şi-au supus, zice iarăşi: Nu numai eu singur
mulţumesc, ci şi toate bisericile neamurilor. O, Pavele, oare ce grăieşti ? Toate
Bisericile neamurilor mulţumesc la doi făcători de corturi - bieţi oameni lucrători
cu mâinile lor, ce rareori aveau ceva mai mult decât hrana trebuitoare ? Cum pot
doi oameni ca aceştia să fie aşa de mari binefăcători ai tuturor Bisericilor ? Oare
belşug de bogăţii aveau aceştia ? Ori poate vreo mare putere stăpâneau ? Ori
dregătorie înaltă ţineau ? Nicidecum, ci în locul acestora aveau aleasă râvnă a
sluji altora cu toată fiinţa lor, gata fiind orişicând a da piept cu orice primejdii.
Astfel de însuşiri mai bune sunt decât toată avuţia şi puterea acestei lumi. Astfel s-
au făcut ei binefăcători şi izbăvitori multora.”

Pentru ultima oară îi vedem pe Priscilla şi Acvila în Noul Testament în a doua


epistolă a Sfântului Pavel către fiul lui duhovnicesc, Sfântul Timotei. Epistola a
fost scrisă prin anul 65 d.H., pe când Pavel se afla întemniţat la Roma, cu puţin
înainte de a i se tăia capul, sub domnia smintitului împărat Nero. Întrucât Timotei a
fost întâiul episcop al Efesului, se pare că în acel moment Priscilla şi Acvila se
reîntorseseră în acea cetate. În epistolă Sfântul Pavel zice, referindu-se la ei: Spune
închinăciune Priscillei şi lui Acvila şi casei lui Onisifor (II Tim. 4, 19).
Tâlcuind acest verset, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Spune închinăciune
Priscillei şi lui Acvila. Aceştia sunt cei despre care Pavel face necontenită pome-
nire, cu care se sălăşluise şi care îl primiseră la ei pe Apollo. El o numeşte pe
femeie întâi, fiind, pe cât îmi pare, cea mai râvnitoare şi mai credincioasă dintre
cei doi, precum atunci când îl primise pe Apollo. Ori poate că a spus-o fără a se
gândi la ceva anume. Şi nu puţină mângâiere le-a fost lor o astfel de închinăciune.
Ea aducea dovada preţuirii şi dragostei şi părtăşia întru mult har. Căci şi numai
închinăciunea acelui sfânt şi fericit bărbat era de-ajuns spre a umple de har pe cel
care o primea.”

Predania Bisericii spune că Sfântul Acvila a ajuns mai apoi episcop, care „pe mulţi
a botezat şi i-a sfinţit întru credinţă, a nimicit idoli, a zidit biserici, a făcut preoţi şi
a răspândit între oameni slava Fiului lui Dumnezeu celui întrupat”. În sfârşit, atât
Acvila cât şi Priscilla au fost aflaţi vrednici de moarte mucenicească. Sfântul
Acvila e cinstit de Biserică şi la 14 iulie, ca unul din cei şaptezeci de apostoli.

Spre a putea să ne folosim şi mai mult de pilda acestei sfinte perechi, neclintiţi
împreună-lucrători în lucrarea de răspândire a Evangheliei lui Hristos, să cercetăm
mai pe larg învăţătura marelui Sfânt Ioan Gură de Aur. Acest propovăduitor cu
gură aurită i-a lăudat mult în tâlcuirea Epistolei Sfântului Pavel către Romani, ca şi
în cele două omilii dedicate lor îndeosebi.

De pildă, Sfântul Ioan se minunează de înfăptuirile şi faima Priscillei şi a lui


Acvila, deşi privind din afară nu aveau nimic nemaipomenit - fiind doar nişte bieţi
oameni căsătoriţi, trăind în lume ca umili făcători de corturi: „Căci este cu putinţă
ca şi în starea căsătoriei să fim minunaţi şi aleşi întru cele duhovniceşti. Căci
Priscilla şi Acvila, căsătoriţi fiind, cu mare strălucire străluceau, ci meseria lor
era departe de a fi strălucită, făcători de corturi fiind ei. Totuşi, virtutea lor a lăsat
în urmă toate, făcându-i mai străluciţi decât soarele. Şi nici îndeletnicirea, nici
căsnicia nu le-a adus vreo vătămare, căci în chip vădit şi-au arătat dragostea pe
care Hristos o cerea de la ei…

Să audă acestea bogaţii, să audă şi săracii; că dacă aceştia, din truda trupului lor
trăind, şi dugheana lor chivernisind, asemenea belşug de dărnicie au arătat, că s-
au făcut binefăcători ai multor biserici, ce iertare mai pot aştepta bogaţii care nici
nu-i bagă în seamă pe săraci ? Că Priscilla şi Acvila nici sângele lor nu-1
precupeţeau spre a se face plăcuţi lui Dumnezeu, iar voi vă zgârciţi şi la câţiva
bănuţi, întru primejduirea sufletelor voastre…
Căci ce împărăteasă, vă întreb, a fost aşa vestită ori slăvită ca soţia acestui
făcător de corturi ? Că orişicine ştie astăzi despre ea şi se vorbeşte de ea nu zece
ori douăzeci de ani, ci până la venirea lui Hristos. Şi toţi grăiesc faima ei pentru
nişte lucruri mult mai slăvite decât orice cunună împărătească. Că ce este mai
mare sau tot aşa de mare ca aceea de a fi fost ocrotitoarea Sfântului Pavel ? Ori a
fi izbăvit, primejduindu-se pe sine, pe învăţătorul lumii ?

Socotiţi dar câte împărătese au fost, despre care nimeni mai grăieşte ! Ci soţia
făcătorului de corturi, alături de Apostolul Pavel, pretutindenea e pomenită, şi
toată întinderea acelei părţi de lume peste care soarele străluceşte nu întrece pe
aceea unde ajunge slava ei. Perşi şi sciţi şi traci, şi cei trăitori în cele mai
depărtate părţi ale pământului, fericindu-o cântă creştineasca filosofie a acestei
femei! Câtă avere, câte cununi şi veşminte de porfiră nu aţi da şi voi cu bucurie
spre a dobândi o asemenea faimă ?

Şi nimeni nu poate zice că au arătat doar vitejie în primejdii şi dărnicie cu banii


lor, dar de propovăduirea lui Hristos nu s-au îngrijit. Căci Sfântul Pavel îi
numeşte împreună-lucrători şi ajutători mai ales pentru băgarea de seamă întru
răspândirea Evangheliei. Iar acest «vas ales» (Fapte 9, 15) nu se ruşinează a numi
pe o femeie împreună-lucrătoare cu el, ci mai curând se simte cinstit prin aceasta.
Că nu la fire se uită el, ci felul vieţuirii omului îl cinsteşte.”

Această temă e continuată de Sfântul Ioan în prima sa omilie dedicată Sfinţilor


Priscilla şi Acvila, arătând cum căsătoria nu este piedică desăvârşirii duhovniceşti:
„Iată un alt lucru, cu nimic mai mic decât acestea, pe care-1 putem culege ca
roadă a acestui loc (Romani 16, 3-5) şi care poate îndeosebi a ne ajuta să ne
îndreptăm vieţile. Şi care este acesta ? Că nu trebuie să defăimăm căsnicia, şi nu
trebuie să socotim că a avea soţie, a creşte copii, a îngriji de familie şi a lucra cu
mâinile tale într-o anume meserie sunt piedici şi oprelişti întru a urma calea
virtuţii. Că iată vedem aici un bărbat şi o femeie, având amândoi grija unui atelier
şi trudind în meseria lor şi totuşi vădind un chip de vieţuire (philosophian) creştină
mai desăvârşită decât cea a trăitorilor în mănăstiri… Căci zicând „Spune
închinăciune Priscillei şi lui Acvila”, Pavel scoate la iveală vrednicia lor. Şi cum
anume ? Nepomenind pe bogaţi, ori pe cei vestiţi, ori pe cei de stirpe înaltă; dar pe
cine ? Pe cei împreună lucrători cu mine întru Domnul. Nimic mai presus decât
aceasta se poate grăi.”

În continuare, Sfântul Ioan foloseşte pilda sfintei Priscilla spre a aduce aminte
femeilor din turma sa că evlavia creştinească este adevărata podoabă a femeii:
„Ce este asemenea acestei podoabe ? Unde este acum bogăţia ce se revărsa din
toate părţile ? Unde este împodobirea cu sulemeneli ? Şi unde este slava deşartă ?
Ţineţi minte că adevăratul veşmânt al femeii nu este cel ce se poartă pe trup, ci cel
ce împodobeşte sufletul - niciodată dezbrăcându-se, nici în sipet ţinându-se, ci în
ceruri păstrat fiind.

O, femeilor, priviţi truda apostoliceştilor femei întru propovăduirea Evangheliei,


muceniceştile lor cununi, dărnicia lor cu banii, dragostea pentru Pavel, desfătarea
ce o aflau în Hristos. Asemuiţi-le cu starea voastră - grija banilor, întrecerea cu
curvele la felul veşmintelor, pofta după nimicurile trecătoare - şi veţi vedea cât de
mult aţi rămas în urma acelor sfinte femei!

Ci nu doar să vă asemuiţi, ci şi la întrecere să vă luaţi cu Priscilla, şi lăsând


deoparte poverile cele de ierburi (că aceasta sunt veşmintele voastre cele scumpe),
luaţi veşmintele cele din ceruri şi învăţaţi cum s-a făcut Priscilla aşa cum a fost.”

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte şi despre felul cum toţi am putea să ne facem
tovarăşi lui Pavel, chiar dacă nu locuieşte în casa noastră, aşa cum a făcut cu Sfinţii
Priscilla şi Acvila:

„Dar cum de ea şi cu Acvila întru acesta şi chip s-au sfinţit ? Doi ani în ospeţie l-
au ţinut ei pe Pavel, şi cât nu au făcut aceşti doi ani pentru sufletele lor ?

Veţi zice: Dar ce pot face eu, că nu îl am pe Pavel sălăşluindu-se în casa mea ?
Dar eu vă zic că, de veţi dori aceasta, încă şi mai aievea decât aceia pe Pavel
puteţi a-1 avea. Căci şi pe dânşii nu vederea lui Pavel i-a făcut să fie astfel, ci
vorbele aceluia. Deci, de veţi cugeta astfel, puteţi să îl aveţi pe Pavel, şi pe Petru,
şi pe Ioan, şi toată ceata proorocilor şi apostolilor vorbind cu voi necontenit. Căci
de veţi lua cărţile acestor fericiţi, şi necontenit de vorbă cu scrierile lor vă veţi
afla, în stare vor fi aceştia asemeni soţiei făcătorului de corturi a vă face.

Dar ce zic eu de Pavel ? Căci de aţi dori, şi însuşi pe învăţătorul lui Pavel L-aţi
putea avea. Căci prin limba lui Pavel, însuşi Hristos cu voi va grăi. Şi încă într-alt
chip aţi putea a-L primi pe Hristos - când îi primiţi pe sfinţi, când vă-ngrijiţi de cei
ce cred în EI. Şi astfel chiar şi după plecarea lor vă vor rămâne încă multe
amintiri ale evlaviei lor. Căci până şi masa la care sfântul a mâncat, şi scaunul pe
care a şezut, şi patul pe care s-a culcat, vă pot aduce aminte de sfânt şi de Cel ce
1-a primit pe el în ceruri…
Acestea ştiind dar, să primim pe sfinţi, ca şi casa noastră să strălucească, să se
slobozească de năpădirea bălăriilor grijilor, ca odaia de dormit să ni se facă
liman… Căci nu numai roadă pruncilor vă va da Dumnezeu în schimb, ci însuşi
cerul, şi toate blagosloveniile din el, şi slobozirea de iad şi lăsarea păcatelor
voastre. Căci mare, da, foarte mare este roada primirii străinilor…”

La sfârşit putem vedea cum Sfântul Ioan Gură de Aur înfăţişază această sfântă
pereche ca fiind vrednică de urmat de către noi toţi, indiferent de împrejurările
vieţuirii noastre:

„Ascultaţi, bărbaţilor şi femeilor, aceste lucruri - voi femeilor, ca să puteţi urma


Priscillei, celei dintru firea voastră; iar voi, bărbaţilor, ca să puteţi să nu vă arătaţi
mai slabi decât femeile voastre. Că ce dezvinovăţire vom avea noi bărbaţii, ce fel
de iertare, când femeile vădesc asemenea osârdie şi asemenea filosofie creşti-
nească, iar noi necontenit rămânem legaţi de lucrurile lumii acesteia? Să învăţăm
aceste lucruri - fie că suntem domni ori supuşi, preoţi ori mireni - ca să nu vă mai
minunaţi de bogăţie, ori să tânjiţi după case măreţe, ci mai curând să căutaţi
virtutea întru sărăcie, şi să nu vă mai ruşinaţi de cel mai sărac dintre fraţi, ori de
făcătorul de corturi, ori de curelar (Fapte 9, 43), ori de vânzătorul de pânze
mohorâte (Fapte 16, 14), ori de faurul de aramă (Tim. 4, 74).”

Biserica îl pomeneşte pe Sfântul Acvila pe 14 iulie şi pe 13 februarie, împreună cu


Sfânta Priscila.

Sursa: http://tainacasatoriei.wordpress.com & wikipedia.


Sfințenia în cuplu, Sfinții Acvila și Priscila

https://www.trinitas.tv/sfintenia-in-cuplu-sfintii-acvila-si-priscila/
Pr. George Papavarnavas - Sfinţii Priscilla şi Acvila, ca modele pentru viaţa
noastră

Sfinţii apostoli Acvila şi Priscilla au fost un cuplu binecuvântat, ei au venit din


Pontus şi au trăit în Corint. Amândoi au fost făcători de corturi şi au avut bucuria
de a se întâlni cu Sfântul apostol Pavel când au mers în Corint.

L-au primit în casa lor şi au lucrat împreună, deoarece şi Sfântul Pavel era făcător
de corturi. După cum se ştie, apostolul neamurilor pentru a-şi acoperi cheltuielile
sale zilnice şi ca să nu fie o povară se ocupa el însuşi de facerea cor-turilor. Sfinţii
apostoli Acvila şi Priscilla s-au asociat cu el şi au devenit prieteni de încredere şi
colegi. El a devenit pentru ei, un învăţător şi părinte spiritual lu-minat.

Pentru că nu aveau copii, cu siguranţă că le-a fost mai uşor să-l urmeze în diferitele
călătorii. Ei îi slujeau lui şi în acelaşi timp el i-a hrănit spiritual.

În unele din epistolele sale, cum ar fi: Corinteni şi 2 Timotei, el le transmite


salutări. În epistola către Romani le transmite mulţumiri în numele Bisericilor
locale şi îi laudă pentru devotamentul şi dragostea lor nesfârşită. “Spuneţi-le
sănătate Priscilei şi lui Acvila, colegii mei de muncă în Hristos Iisus care şi-au
riscat viaţa pentru mine. Nu numai eu, ci şi toate Bisericile neamurilor sunt re-
cunoscătoare pentru ei.” (Romani 16: 3-4).

Studiind Faptele Apostolilor, scrise de Luca, evanghelistul îi vedem împreună cu


apostolul Pavel în Siria şi apoi în Efes.

În Efes s-au întâlnit cu Apollo, pe care l-au adus pe calea adevărată a lui
Dumnezeu. Apollo era un predicator înfocat al Evangheliei, dar nu ştia despre
venirea Sfântului Duh şi despre botezul apostolilor prin punerea mâinilor asupra
celor care îi botezau. El cunoştea numai botezul Sfântului Ioan Botezătorul, care a
fost un botez de pocăinţă.

Inspirându-ne din viaţa şi faptele acestui sfânt cuplu, putem dezvolta multe, dar ne
vom limita la următoarele:

În primul rând, faptul că nu au avut copii nu a avut un rol negativ în viaţa lor şi nu
a dus la răceala iubirii dintre ei, aşa cum din păcate se întâmplă, în multe cazuri.
Acest lucru se datorează faptului că calitatea iubirii lor era de aşa natură încât nu
putea să fie afectată de acest lucru. A fost dragoste adevărată, dezin-teresată şi nu
carnală şi pasională. Amândoi au iubit pe Dumnezeu şi aceasta i-a unit împreună.
Faptul că nu au putut procrea nu i-a dezbinat, au văzut în aceasta voia lui
Dumnezeu şi s-au supus ei, menţinându-se astfel pacea şi unitatea dintre ei.

Desigur, copii sunt rodul unui cuplu căsătorit şi absenţa lor ar putea crea unele
probleme. Acest lucru, cu toate acestea, nu înseamnă că prezenţa copiilor în
căsătorie este fără probleme. Trebuie să fie o conştientizare mai mare a cu-plurilor
care au copii, că aceştia sunt fructele, roadele şi nu scopul căsătoriei. Deoarece
scopul căsătoriei după Hristos, la fel şi virginitatea după Hristos este mântuirea
sufletului. Căsătoria şi virginitatea sunt două drumuri care duc la acelaşi scop.

Atunci când perioada fertilă este considerată scopul căsătoriei, atunci este firesc ca
atunci când există opusul să existe frustrare cu toate consecinţele ei. În cazul în
care absenţa copiilor în căsătorie este considerată o problemă, prezenţa şi creşterea
lor este o Golgota şi o cruce. Acceptarea voii lui Dumnezeu, în orice caz, asigură
pacea internă şi unitatea între soţi. Darul dezinteresat şi slujirea fraţilor în Hristos,
contribuie în mare măsură la dobândirea desăvârşirii interioare.

În al doilea rând, ei au acceptat îndrumarea şi sfatul apostolului Pavel în diferitele


probleme care au apărut în relaţia lor, iar acest lucru a condus la asigurarea unităţii
între ei şi a crescut dragostea. Şi acest lucru este foarte important, ca aceasta să nu
scadă, adică dragostea să nu se estompeze cu trecerea timpului, ci mai degrabă să
crească şi să devină mai puternică.

Cuplurile ar trebui să aibă un părinte duhovnicesc şi să caute sfatul lui şi nu de a se


lega fiecare de libertatea lui, de a fi independenţi. În schimb, îi ajută să evite
greşelile cele mai grave şi de a ajunge, cât mai mult posibil, la soluţia corectă
pentru diversele lor probleme întâlnite uneori în viaţa lor. Părintele spiritual este
capabil să ajute în mod substanţial, pentru că el face acest lucru cu iluminarea lui
Dumnezeu, dar de asemenea el stă în afara problemei şi are capacitatea de a vedea
lucrurile mai clar şi să le trateze cu seriozitate şi calm.

În timpul ceremoniei de la Taina căsătoriei, atunci când se cântă “dănţuieşte Isaia”,


preotul conduce mirii ţinând în mână Evanghelia. Acest lucru înseamnă că preotul,
ca un tată spiritual, trebuie să meargă mai departe şi mirii trebuie să-l urmeze,
adică să asculte de sfatul lui şi să se supună. Şi desigur, el ar trebui să ghideze nu
după propriile gânduri şi reflecţii, ci în conformitate cu spiritul Evangheliei.
Cuvintele apostolului Pavel pentru Acvila şi Priscilla “şi-au riscat viaţa pentru
mine”, dezvluie măreţia sufletelor acestor sfinţi, modul lor de viaţă şi calitatea
dragostei lor, care a fost testată şi a rezistat la cele mai dificile condiţii şi cu
trecerea timpului a crescut şi a crescut mai puternic.
Ioan-Lucian Radu - Sfinţii Acvila şi Priscila - o familie în slujba lui Dumnezeu

Unii soţi ştiu cum să se comporte, pentru a obţine tot ceea ce a mai bun de la viaţă.
Ei se completează reciproc, valorifică reciproc punctele forte şi formează o echipă
eficientă, eforturile lor unite influenţând pe cei din jurul lor, fiind oricând gata să
se sacrifice pentru cei dragi. O astfel de familie au fost şi Sfinţii Apostoli şi
Mucenici Acvila şi Priscila, prăznuiţi pe 13 februarie. Ei nu sunt niciodată
menţionaţi separat în Biblie, căci în căsătorie şi în slujirea lui Hristos, au fost
mereu împreună.

Colaboratori apropiaţi ai Sfântului Pavel

Acvila era de neam evreu însă nu se ştie dacă şi soţia sa, Priscila, era de acelaşi
neam. Numele ei este roman, dar asta nu decide cu privire la originea ei, deoarece
este foarte des întâlnit obiceiul ca evreii din Imperiu să adopte un nume roman.
Familia a locuit în Roma, însă au fost expulzaţi de acolo, împreună cu toţi evreii, în
anul 49, din ordinul împăratului Claudiu. Motivul edictului împărătesc a fost, aşa
cum afirmă scriitorul latin, Suetonius, conflictele publice generate de evrei, din
cauza unui anume lider, „Crestus”. Dacă aici Crestus se referă la Iisus Hristos,
atunci tulburările raportate de Suetoniu puteau fi generate de opoziţia înverşunată a
iudeilor, faţă de stăruitoarea predicare a creştinilor.

Aşadar, expulzaţi din Roma, Acvila şi Priscila au venit de acolo până la Corint,
posibil în drum spre Pontul natal al lui Acvila, pe malul Mării Negre. La Corint s-
au întâlnit cu Sfântul Pavel, aflat în cea de-a doua sa călătorie misionară, unde au
muncit împreună, fiind făcători de corturi, lucru care, probabil, a dus şi la
convertirea celor doi.

Un an şi jumătate mai târziu, Priscila şi Acvila l-au însoţit pe Sfântul Pavel, de la


Corint, până la Efes, în drumul său spre Siria. Acolo, întâlnindu-se cu Apolo,
bărbat iscusit la cuvânt şi bun cunoscător al Scripturii, dar totuşi deficitar în unele
puncte ale învăţăturii creştine, cei doi l-au luat la ei şi l-au învăţat mai cu de-
amănuntul calea mântuirii lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 18, 24). Ei au fost cu
Pavel în Efes în timpul şederii sale de doi ani în marele oraş asiatic, pentru că vom
găsi saluturi de la ei în Epistola întâi către Corinteni, care a fost scrisă de la Efes, în
acea perioadă (în jurul anului 56). Dar când Pavel a părăsit Efesul, tovărăşia lor
pare să se fi încheiat şi aflăm următoarele date despre ei, în Epistola către Romani,
scrisă după aproape doi ani, în care Acvila şi Priscila sunt salutaţi încă o dată, ca
locuitori ai Romei.

Exemplu de sacrificiu de sine

Deşi avem puţine date despre această familie dedicată slujirii Evangheliei, există
câteva lucruri care trebuie evidenţiate. Priscila şi Acvila sunt un exemplu strălucit
de devotament eroic, aprins de credinţă creştină adevărată. „Pentru viaţa mea”,
spune Apostolul, „şi-au pus grumazul lor”. Nu se ştie exact la ce incident face
referire Sfântul Pavel, însă este clar că este vorba despre o situaţie în care viaţa i-a
fost pusă în pericol, iar cei doi apropiaţi ai săi au fost în stare să se sacrifice pentru
el. Contextul activităţii sale în Efes este cel mai potrivit, pentru a încadra acest
eveniment, deoarece Efesul a fost cel mai periculos oraş în care şi-a desfăşurat
activitatea, de multe ori fiind aproape de moarte, aşa cum el însuşi mărturiseşte: Nu
voim, fraţilor, ca voi să nu ştiţi de necazul nostru, care ni s-a făcut în Asia, că peste
măsură, peste puteri, am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu
viaţă. Ci noi, în noi înşine, ne-am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem
încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi (II Corinteni 1, 8-9).
Acest act mărinimos de sacrificiu, care aduce mulţumirea Apostolului şi a
Bisericilor dintre neamuri, a fost un simbol minunat al admiraţiei şi al dragostei
pentru Apostol, dar motivul cel mai profund era o dragoste mai profundă pentru
Stăpânul Apostolului, pentru Hristos, Care spune: Mai mare dragoste decât aceasta
nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).

Modele pentru perioade tulburi

Într-o perioadă în care Biserica este atacată din toate părţile, această familie ne
arată cum ar trebui să ne mărturisim credinţa: chiar cu preţul vieţii, aşa cum au
făcut-o toţi sfinţii martiri de la începutul creştinismului până acum, având în faţă
modelul lui Hristos, exemplul suprem de sacrificiu, de dragul oamenilor.

Credinţa în Hristos şi consecinţa acesteia, dragostea faţă de El, transformă fricoşii


în eroi şi prin distrugerea egoismului, face ca sacrificiul de sine să fie natural, uşor
şi binecuvântat. Eroismul poate fi exercitat şi este necesar în viaţa de zi cu zi, căci
acelaşi Duh, care i-a purtat martiri spre locul în care aveau să-şi dea viaţa pentru
Hristos, se manifestă la fel şi în rutina vieţii noastre. Dacă dragostea pentru Hristos
va fi în noi, aşa cum ar trebui să fie, vom fi gata să devenim sacrificii vii, în faţa
oricărui duşman al credinţei şi ne vom putea lupta cu fiarele, aşa cum a făcut şi
Sfântul Pavel (I Corinteni 15, 32).
Sfânta Prisca (Priscilla) martiră

Sfânta Prisca (Priscilla) martiră


??-275
d.: în 275, Roma, Italia
18 ianuarie (latin)

Este greu de stabilit adevărata identitate a acestei martire romane, în ciuda nume-
roaselor documente vechi, pentru că diferitele note cu privire la ea se referă
probabil la trei persoane diferite. Celebrarea de astăzi vrea, în orice caz, să o
cinstească pe fondatoarea bisericii titulare de pe Aventin, la care se referă inscripţia
funerară din secolul al V-lea, păstrată în locul rezervat canonicilor de la bazilica
„Sfântul Paul din afara Zidurilor”. Vechea biserică, scumpă celui dornic de a
descoperi colţurile intacte ale Romei antice, în umbra discretă şi odihnitoare a
navatelor sale, se ridică pe temeliile unei mari case romane din secolul al II-lea,
după cum au demonstrat recentele săpături arheologice.

Dar Acta Sanctae Priscae, care îi fixează martiriul sub Claudiu al II-lea (268-270)
şi mormântul pe via Ostiense, de unde mai apoi trupul său ar fi fost mutat pe
Aventin nu au motive de credibilitate mai mari decât sugestiva legendă, care o
plasează pe Sfânta Prisca în epoca în care Sfântul Petru şi-a desfăşurat munca sa
misionară la Roma.
După această legendă, sfânta ar fi fost botezată la vârsta de treisprezece ani de
însuşi principele apostolilor şi şi-ar fi încoronat iubirea sa faţă de Hristos cu ramura
de palmier a martiriului, stabilind, în acelaşi timp, un primat, sugerat şi de numele
roman, care înseamnă „prima”: ea ar fi fost de fapt prima femeie din Occident care
şi-a mărturisit prin martiriu credinţa sa în Hristos. Protomartira romană ar fi fost
decapitată în timpul persecuţiei lui Claudiu pe la jumătatea secolului I. Trupul
tinerei a fost înmormântat, întotdeauna după această tradiţie, în catacombele
Priscilei, cele mai vechi din Roma.

În secolul al VIII-lea s-a început identificarea martirei romane cu Prisca, soţia lui
Aquila, despre care vorbeşte Sfântul Paul: „Salutaţi-i pe Priscila şi pe Acvila,
colaboratorii mei în Hristos Iisus: aceştia şi-au pus în primejdie viaţa pentru mine
şi le sunt recunoscător nu numai eu, ci şi toate Bisericile dintre naţiunile păgâne”
(Rom 16,3).

A început să se vorbească astfel despre titulus Aquilae et Priscae modificând titlul


primar despre care se ştie deja în sinodul roman din 499. Titlul „proprie cardi-
nalului” cu care s-a voit a se cinsti biserica „Sfânta Prisca”, o sfântă aproape uitată
astăzi în calendare, vine să dovedească devoţiunea pe care încă din primele secole
de viaţă creştină o recăpăta această „trufanda” a umilului pescar din Galileea.

Biserica „Sfânta Prisca”, ridicată pe locul unei case romane, care după legendă l-ar
fi găzduit pe Sfântul Petru, păstra în criptă un capitel concav, folosit de însuşi
apostolul, pentru a boteza catehumenii.

Sursa: "Sfântul zilei", de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline,


1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei
Catacombele Priscillei din Roma

Unii arheologi afirmă că în această catacombă au fost îngropaţi şi Aquila şi


Priscilla, ucenicii Sfântului Apostol Pavel, ale căror trupuri au fost mutate mai apoi
în oraş pentru a fi scăpate de profanare.

Nobila doamnă Priscilla este întemeietoarea cimitirelor săpate pe locul pe care ea l-


a donat. Această Priscilla se pare că este mama senatorului Pudens. Aici au fost
îngropaţi toţi membrii familiei lor, fiul ei Pudens şi fiicele acestuia, Praxede şi
Pudenţiana. Potrivit unei inscripţii din catacombă, un hipogeu din aceasta aparţinea
familiei senatoriale a Acililor. Istoricii vremii pomenesc un anume Manius Acilius
Glabrio, consul în anul 91, care a fost condamnat la moarte de Domiţian, din cauza
credinţei în Hristos.

Unii arheologi afirmă că în catacombă au fost îngropaţi şi Aquila şi Priscilla,


ucenicii Sfântului Apostol Pavel, ale căror trupuri au fost mutate mai apoi în oraş
pentru a fi scăpate de profanare.

Dintre martirii îngropaţi în catacombele Priscillei, amintim pe fraţii Felix şi Filip,


care au fost martirizaţi sub Diocleţian, împreună cu mama lor Felicita şi încă cinci
fraţi ai lor: Alexandru, Martial, Vitalie, Silan şi Ianuarie. De asemenea mulţi papi
au fost îngropaţi aici: Marcellin (296-304), Marcel (308-309), Silvestru (314-335),
Liberiu (352-366), Siricius (384-399), Celestin (422-432) şi Vigiliu (537-555).
La etajul superior este aşezat ansamblul cel mai important al catacombei.
Cubiculum-ul Velatei (Înveşmântata) este decorat cu picturi din a doua jumătate a
secolului al Ill-lea, reprezentând oranta (rugătoarea). Mai multe fresce o reprezintă
în poziţie de rugăciune, cu mâinile ridicate. Faptul că apare de mai multe ori, i-a
determinat pe cercetători să creadă că acesta era simbolul comunităţii creştine
rugătoare, al Bisericii.

Se găseşte aici şi o capelă greacă (Capella Greca), foarte importantă prin picturile
antice care o împodobesc. Despre câteva fresce din această capelă, care reprezintă
femei înveşmântate (velata), unele participând la frângerea pâinii (probabil
diaconiţe), altele cu mâinile ridicate în rugăciune, se credea că au fost realizate în
jurul anului 200, dar unii cercetători sunt de părere că e posibil ca picturile să fi
fost realizate în secolul I, mai ales că veşmintele lor aparţin acelei perioade.

Marea nişă a Fecioarei cu pruncul şi profetul Valaam care indică o stea, reprezintă
cea mai veche icoană a Maicii lui Dumnezeu în Occident (230-240).
În hipogeul Acililor (la origine a fost o cisternă de apă) sunt expuse inscripţiile
familiei. Mai târziu, în faţa momântului Sfinţilor Martiri Felix şi Filip, papa
Silvestru a ridicat o bazilică.

(Arhidiacon Sebastian Serdaru, Catacombele romane, pp. 49-50)


Icoane
Depiction of Saint Paul (left) in the home of Aquila and Priscilla.
Johannes Sadeler I (1550-1600) after Jos van Wing
St. Paul at Corinth
Sfinţii apostoli şi mucenici Acvila şi Priscila, soţia lui; Sfântul cuvios Martinian;
Sfântul Evloghie, patriarhul Alexandriei; Sfântul cuvios Simeon de la Hilandar
- Icoana sec. XX, Grecia, Colecţia Sinaxar la Sfinţii zilei (icoanele litografiate se
găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iaşi)
Sfântul apostol Achila, Sfântul mucenic Iust și Sfântul cuvios Nicodim
Aghioritul
Bucuraţi-vă, Sfinţilor apostoli Acvila şi Priscila!