Sunteți pe pagina 1din 36

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

Universitatea din Craiova Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale

Anul II

Cuprins

Lect. univ. dr. Gabriel Tănăsescu

Criminologie………….………………………………………………………………… 2

Craiova

2013

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

I. Informaţii generale

Date de contact ale titularului de curs

Nume: Gabriel Tănăsescu Birou: Calea Bucuresti nr.107 D, C.4.8,Craiova, Dolj, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale Universitatea din Craiova Telefon: 0351 -177.100 Fax: 035 -177.100 E-mail: gabriel.tanasescu@yahoo.com Consultaţii: Joi 12-14

II. Suport curs

Date de identificare curs şi contact tutori

Numele cursului: Criminologie Codul cursului: D16DRFRL326 An, semestru: An II, Sem. I Tipul cursului: Obligatoriu Pagina web a cursului:

Tutore: Iancu Tănăsescu E-mail tutore:iancutanasescu@gmail.com Consultaţii: Miercuri 14-16

Modulul I. CRIMINOLOGIA. NOȚIUNE, EVOLUȚIE, DOMENIU DE ACTIVITATE, SCOP ȘI FUNCȚII

Unitatea de învăţare:

1. Evolutia.

2. Obiectul de studiu

3. Scopurile criminologiei

4. Functiile criminologiei

Timp alocat: 2 h Bibliografie:

1. N. Queloz, La sociologie du controle social: evolution et essai de conceptualization, în

Revista internațională de sociologie, nr.1/1988, p.7-47

2. M. Killias, Précis de criminologie, Berne, ed. Staempli, 2001

3. R.M. Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, București, 2002

4. V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, 1998.

EVOLUTIA. Pentru cunoașterea corectă a originilor criminologiei este indispensabilă o privire istorică asupra evoluției acestei științe. În literatura de specialitate s-a afirmat că nu există o singură criminologie, ci fiecare epocă istorică are propria criminologie. În antichitate, crima și autorul ei, chiar dacă nu erau observați din punct de vedere criminologic ocupau un loc important ca intrigă în operele literare. Filozofii antici, precum: Socrate, Platon și Seneca au privit crima și criminalul din punct de vedere filosofic, încercând să răspundă la întrebări esențiale: de ce se săvîrșește o crimă, de ce se aplică o pedeapsă. În Evul Mediu, în opera Sf. Augustin găsim sfaturi de aplicare a pedepsei în scopul reeducării sale vinovatului, iar nu vederea eliminarii sale definitive din societate. Despre primele cercetări criminologice se poate vorbi începînd cu sec. al XVIII-lea. Opera lui Cesare Beccaria "Despre delicte și pedepse" (1764) este piatra de temelie atât pentru dreptul penal modern, cât și pentru criminologie. Primii pași în criminologie aparțin lui Jeremy Bentham care pledează pentru o umanizare a sistemului penal în ansamblul său. Astfel se pun bazele criminologiei clasice care se axează pe cercetarea criminologică a faptei, proporționalizarea pedepsei față de pericolul social al faptei și acordarea unui rol decisiv conceptului de liber arbitru.

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

Pe această cale deschisă, după aproape 100 de ani se pun bazele criminologiei pozitiviste ai cărei reprezentanți de marcă au fost: Cesare Lombroso, Enrico Ferri și Raffaele Garofalo si mai apoi,

Adolphe Quételet, Michel Guerry. Despre criminologie ca știință vorbim de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, însă inițial, ca direcție de cercetare în cadrul altor discipline științifice și care tindea spre câștigarea unui statut de independență. Astfel, după cum se poate vedea, inițial nu a existat o știință criminologică autonomă, ci mai degrabă ramuri de cercetare distincte în cadrul științelor mai sus arătate. După primul război mondial apar primele asociații de criminologie și congrese ținute la intervale mai mult sau mai puțin regulate. Anul 1928 marchează în România primul tratat de criminologie al lui Traian Pop la Cluj. Eforturile științifice au fost zădărnicite de cel de-al doilea război mondial, însă ulterior, organismele de cercetare criminologică s-au înmulțit. Însăși Organizația Națiunilor Unite a recunoscut rolul important al studiilor criminologice și a dezvoltat o structură proprie (Comitetul pentru prevenirea criminalității și lupta contra delincvenței) pentru cercetări în domeniu și colaborează cu institute de prestigiu. Aceasta este perioada caracterizată prin criminologia “ de trecere la act”, pentru ca mai apoi, din deceniul șase al al secolului trecut aceasta să devină o criminologie a controlului social și a reacției sociale. În concluzie, deși criminologia a apărut în cadrul disciplinelor anterior amintite, treptat, s-a ajuns la desprinderea ramurilor arătate și transformarea lor în criminologii specializate care au ramas tributare pozițiilor teoretice și metodologice disciplinei "mamă". Este însă evident că o unificare a criminologiilor specializate într-o criminologie unitară este foarte necesară. Acest proces a fost dificil și îndelungat, deoarece criminologia generală nu reprezintă o adunare a celorlalte, nu este o superștiință în care să se topească într-un miracol creator criminologiile specializate. Printre reprezentanții de seamă ai criminologiei generale, care au inovat cercetarea criminologică, prin abordarea complexă din perspectivă biologică, psihologică, sociologică și mai ales legală se numără:

J. Pinatel, D. Szabo, R. Gassin, R. Schneider. In prezent, specialiștii au indentificat existența unei faze de evoluție a crimonologiei care se caracterizează printr-o expensiune vastă și explozivă in toate direcțiile de cercetare. Se vorbește despre o fază a criminologiei contemporane în care perspectiva integrării în criminologie este cel mai bine ilustrată de criminologul belgian L. Walgrave și al său demers etiologic critic. DEFINIȚII DOCTRINARE. Pentru a încerca o definire a acestei știinte de o deosebită complexitate vor porni demersul explicativ de la etimologia cuvântului “criminologie”, care are la bază două cuvinte de origine greacă - “crimen” respectiv infracțiune si “logos”- știință. În literatura autohtonă de specialitate, criminologia a fost considerată știința care studiază criminalitatea ca fenomen social și ca fenomen individual, crimele săvârșite care o alcătuiesc, persoanele care le-au comis, cauzele săvârșirii și mijloacele de prevenire și combatere. O altă posibilă definiție privește criminologia drept ansamblul cercetărilor cu caracter științific ce se ocupă, pe de o parte cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoașterea complexă a acestuia, iar pe de altă parte, cu evaluarea practicii anti-criminale, în scopul optimizării acesteia. Având în vedere și defintiile mai sus expuse, am putea considera criminologia drept o știință penală care face parte din domeniul mai vast al științelor despre om și societate și urmărește studirea criminalului, a crimei, a criminalității, reacția socială față de aceste fenomene, precum și victimele faptelor antisociale. OBIECTUL DE STUDIU. În literatura de specialitate au fost numeroase discuții, referitor la sfera de cuprindere a domeniului de cercetare al criminologiei. Concepțiile referitoare la obiectul de studiu au reflectat caracteristicile istorice și epistemologice proprii procesului de formare ca știință a criminologiei.

1. criminalitatea ca fenomen social global.

2. crimele care compun fenomenul criminalității.

3 criminalul, făptuitorul, delincventul

4. victima.

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

SCOPURILE CRIMINOLOGIEI. Ca știință penală, criminologia are un scop general comun cu al altor științe din ramură, respectiv fundamentarea unei politici penale eficiente pentru prevenirea și combaterea criminalității în scopul apărării valorilor sociale. Criminologia are însă și un scop particular, imediat, care constă în identificarea cauzelor

determinante ale conduitei criminale, identificarea ipotezelor privind cauzele criminalității și reacția socială față de acestea, prin coordonarea eforturilor de cercetare criminologice cu cele ale altor domenii conexe. FUNCȚIILE CRIMINOLOGIEI. Pentru atingerea scopului general și special criminologia îndeplinește patru funcții:

1. Funcția descriptivă,

2. Funcția explicativă,

3. Funcția predictivă,

4. Funcția profilactică.

Ghid de autoevaluare:

Care este evolutia criminologiei ca stiinta? Cum au apărut criminologiile specializate? Care este definitia criminologiei? Din ce este alcatuit domeniul de activitate al acestei stiinte? Care sunt scopurile generale si proprii ale crimonogiei? Care sunt cele patru functii ale criminologiei?

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

Modulul II. METODE DE INVESTIGARE CRIMINOLOGICĂ. LEGĂTURA CRIMINOLOGIEI CU ALTE ȘTIINȚE

Unitatea de învăţare:

1.Metode de cercetare criminologică 2.Legătura criminologiei cu alte știinte Timp alocat: 2 h Bibliografie:

1. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Editura Sansa, București, 1992

2. Killias, Précis de criminologie, Berne, ed. Staempli, 2001

3. R.M. Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, București, 2002

4.

5. Ioan Iacobuță, Criminologie, Editura Junimea, Iași, 2002

N.

M.

V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, 1998.

METODE DE CERCETARE CRIMINOLOGICĂ Paralel cu folosirea acestor metode "de împrumut", dat fiind statutul său de știință de graniță,

criminologia și-a dezvoltat pe parcursul evoluției sale ca disciplină autonomă propriile sale metode și tehnici de cercetare. Ele sunt capabile să studieze atât fenomenul infracțional în ansamblul său, cât și aspecte particulare precum metode de cunoaștere a personalității infractorului.

A. Metoda observației reprezintă una dintre principalele căi de cunoaștere a fenomenului

criminalității. Se distinge între observația științifică și observația empirică.

B. Metoda experimentală urmărește să sesizeze legăturile de intercondiționare între diferitele

fenomene, relevarea legăturii cauzale dintre acestea, fiind la bază o observație provocată în împrejurări alese sau realizate de către cercetător. C. Metoda clinică oferă cu precădere posibilitatea studierii unor cazuri particulare de infractori, spre deosebire de experiment unde rezultatele sunt generale. Tot spre deosebire de experiment mijlocul de realizare a investigației prin metoda clinică este anamneza sau studiul de caz.

D. Metoda tipologică servește în principal la descrierea unui așa-numit tip criminal în

opoziție cu tipul noncriminal, sau la descrierea unor tipuri particulare de criminali.

E. Metoda comparativă este metoda cel mai des întâlnită în studiul fenomenului criminologic

în toate fazele sale, asociată cu alte metode. Această metodă vizează studierea comparativă a grupurilor de infractori în raport de grupurile de noninfractori pentru identicarea deosebirilor dintre

aceștia.

F. Metoda studiilor reluate consta în studierea pe o periodă mai mare de timp a acelorași

infractori, prin examinare individuală la intervale regulate, ce variază între 3 și 15 ani

G. Metoda monografică reprezintă studierea detaliată și multilaterală a unor categorii de

infracțiuni și tipuri de infractori.

H. Metodele de predicție au urmărit în principal două obiective:

1) formularea de previziuni legate e evoluția fenomenului infracțional pe o perioadă de timp

limitată, 2) evaluarea probabilităților de delincvență, iar în această ultimă categorie se disting acțiuni

de

natură

să

evidențieze

semnele

unei

delincvențe

viitoare

și cercetări

care

comportamentul viitor al persoanelor deja delincvente.

să

evidențieze

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

Alături de aceste metode de cercetare, criminologia mai beneficiază de o serie de tehnici de investigare mai mult sau mai puțin proprii acestei științe: statisticile privind criminalitatea- procedee prin care se cuantifică și se exprimă numeric, diferitele categorii de criminalitate, chestionarul, interviul, ancheta- utilizate îndeosebi în studiile privind cifra neagră a criminalității și delincvența autodeclarată. LEGĂTURA CRIMINOLOGIEI CU ALTE ȘTIINȚE Deși există autori care contestă caracterul de știință independentă a criminologiei sau alții o consideră o "superștiință", majoritatea criminologilor sunt de acord în ce privește caracterul autonom al criminologiei ca știință de sine stătătoare, însă cu numeroase legături cu alte discipline din domeniul penal și al științelor sociale.

A. Criminologia și dreptul penal

B. Criminologia și dreptul procesual penal

C. Criminologia și criminalistica

D. Criminologia și antropologia criminală

E. Criminologia și sociologia penală

F. Criminologia și știința statistică

G. Criminologia și psihologia

H. Criminologia și psihiatria

Ghid de autoevaluare:

Care sunt metodele de cercetare criminologică? Care este legatura criminologiei cu alte stiinte?

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

Modulul III. TEORIILE CRIMINOLOGICE

Unitatea de învăţare:

1. Teoriile criminologice de orientare biologică

2. Teoriile psihiatrice – psihologice

3. Teoriile sociologice

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:

1. R.M. Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, București, 2002

2. V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, 1998.

3. A.Ogien, Sociologia devianței, ed. Polirom, Iași, 2002;

4. C. Lombroso, Omul delincvent, Editura Maiastra, București, 1992;

5. Ion Oancea, Probleme de criminologie, Editura All, București, 1998.

Unitatea 1

TEORIILE CRIMINOLOGICE DE ORIENTARE BIOLOGICĂ

Ilustează prima etapă în evoluția gândirii criminologice autonome, sub influența curentului pozitivismului, care a marcat un reviniment al științelor umane și sociale la inceputul secolului al XIX-lea. Aceste teorii au avut punctul de plecare în teoria evoluționistă al lui Darwin, găsind ulterior resurse în studiile de frenologie ale lui F. J. Gall și cercetările de fizionomie ale lui J. C. Lavater și au fost susținute de criminologi precum : Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo. I. TEORIA CRIMINALULUI ÎNNĂSCUT Dintre teoriile de orientare biologică una dintre cele mai cunoscute, având adepți, dar și frecvenți oponenți, este teoria criminalului înnăscut a lui Cesare Lombroso care a trăit între anii 1835- 1909 și a fost de profesie medic (legist) și psihiatru. După finalizarea culegerii de date, prin interpretarea lor, autorul a concluzionat că, în esență, criminalul se remarcă prin anomalii corporale (corp diform, nedezvoltat), asemănătoare cu sălbaticii, cu omul atavic, ca atare, criminalul este un degenerat, un epileptic, un nebun. Punând bazele teoriei atavismului, Lombroso a afirmat că omul delincvent este un individ care s-a oprit în evoluția speciei umane : el este un supraviețuitor al sălbaticului primitiv și al animalelor inferioare, originea tarelor sale afându-se mai ales în determinisme fizice (creier, personalitate, intelect care cântăreau 55% din constituția criminalului înnăscut), organice sau biologice (40%) și, într-o măsură mult mai mică (5%), de factorii de mediu sau de starea de civilizație. În opinia sa, criminalii se remarcă prin anumite stigmate anatomo-fiziologice: asimetria feței și a craniului, anomalii ale craniului, ale scheletului, efeminarea sau masculinitatea, dezvoltare întârziată, inteligență redusă, preferință pentru băuturi alcoolice, insensibilitate, atât la propria durere fizică, cât și la durerea semenilor; slaba dezvoltare a sistemului pilos, capacitate craniană mică și asimetrică, grosime mare a oaselor craniene, fruntea mică și teșită, urechi lungi, ochii afundați în orbite, oblici și de culoarea închisă, cu privire crudă, arcadele sprâncenelor proeminente, pomeții foarte dezvoltați, maxilarul bine evidențiat, prognatismul, grimasă cinică, mișcări neîndemânatice, preferință pentru tatuaje și limbaj argotic ; este guvernat de lene, minciună, răzbunare și cruzime. Într-o ultimă etapă a cercetărilor sale, Lombroso se concentrează asupra epilepsiei, una dintre bolile care oferă criminalității, prin frecvența răului și prin gravitatea sa, baza cea mai întinsă. În concluzie, contribuția lui C. Lombroso la dezvoltarea criminologiei poate fi importantă, deoarece el a fost primul care a făcut ca studiul criminalului să treacă de la faza metafizică, la fundamentare științifică și s-a aplecat cu răbdare și geniu asupra realității.

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

II.

TEORIILE EREDITĂȚII

O

replică importantă criminologului italian a fost dată de către Charles Goring, medic într-un

penitenciar englez care a susținut că originea criminalității se regăsește în zestrea ereditară a fiecărui

individ.

În lucrarea sa « The English Convict », publicată în anul 1913 a procedat la compararea unui

grup de deținuți cu un grup de control, alcătuit din persoane care nu au avut probleme cu justiția, aratând că această metodă compativă nu a fost utilizată de Lombroso. Pentru a demonstra că teoria lombrosiană nu este viabilă, având erori de culegere și interpretare a datelor experimentale, Goring a

inițiat acest experiment, constituind cele două grupuri de câte o mie de criminali și de necriminali,

examinându-le după criteriile fizice și morale cercetătorului italian, însă nu a descoperit o diferență notabilă între cele două grupuri de indivizi. Această concluzie nu a facut decât să impună de o manieră categorică în epocă, o alternativă argumentată știintific, la teoria criminalului înnăscut. Teoria eredității elaborată de către C. Goring a fost importantă deoarece nu a însemnat un drum blocat, ci a deschis noi direcții de cercetare. Linia dominantă a studiilor lui Goring a fost preluată în cercetările criminologice de arbore genealogic, studiile criminologice având ca subiecți frații gemeni și copiii adoptați.

III. ARBORELE GENEALOGIC

Cercetările de arbore genealogic realizate de criminologii americani Dugdale și Estabook au încercat să demonstreze că în familiile în care întemeietorii au fost cunoscuți cu antecedente penale există posibilitatea mult mai mare ca descendenții să devină la rândul lor infractori. Astfel, ei au

conchis că ereditatea constituie principala cauză a criminalității, dar concluziile lor nu au rezistat criticilor privind inexactitățile de ordin metodologic și științific.

IV. TEORIILE PRIVIND GEMENII

În cercetările criminologice având ca subiecți gemenii s-a pornit de la presupunerea că, dacă

se recunoaște existența unui tip de criminal înnăscut, ar trebui admisă și ideea că persoanele cu gene identice cum este cazul gemenilor monozigoți pot manifesta același comportament.

V. TEORIILE PRIVIND COPIII ADOPTAȚI

Cercetările criminologice având ca țintă copiii adoptați urmăreau să demonstreze rolul zestrei ereditare sau a mediului în manifestarea unui comportament delincvent. Astfel, se dorea aflarea răspunsului la întrebarea: copiii adoptați vor adopta comportamentul delincvent al părinților naturali sau cel al părinților adoptați? Cel mai important studiu în acest domeniu aparține lui Sarnoff Mednick, studiu care a acoperit o perioadă de aproximativ 20 de ani, în Danemarca și un număr mare de subiecți.

VI. TEORIILE CRIMINOLOGICE ALE INTELIGENȚEI

Primele fundamentări științifice ale impactului inteligenței asupra evoluției umane aparțin lui A. Binet. Rezultatul cercetărilor acestuia împreună cu colaboratorii săi dintre care doctorul T. Simon s-a concretizat în "testul de inteligență Binet-Simon". Acest test oferă posibilitatea aplicării practice pe subiecții cercetați, în scopul măsurării inteligenței. Testul a fost gândit și aplicat inițial în școli, pentru a identifica elevii, care aveau probleme de asimilare a conținuturilor, din cauza coeficientului scăzut de inteligență, dar și pentru identificarea problemelor didactice de tratare diferențiată a acestor elevi. Binet considera însă că inteligența nu este fixă, ci ar putea fi dezvoltată prin educație. Criminologul american Goddard a preluat aceste teste de inteligență, le-a adaptat și le-a aplicat în școlile de corecție. VII. TEORIILE BIOTIPURILOR CRIMINALE Aceste teorii sunt forme moderne ale antropologiei criminale fundamentată de C. Lombroso. Cercetătorul german Ernest Kretschmer a identificat legătura între structura corpului și predispoziția spre crimă. Autorul identifică patru tipuri: 1) tipul picnic - scund și gras, cu extremități scurte, fața rotundă; 2) tipul atletic - sistem osos și muscular dezvoltat, aspect fizic general piramidal; 3) tipul astenic - constituție firavă, pe verticală, chip prelung; 4) tipul displastic - anomalii fizice, cu handicapuri de ordin anatomic. Concluziile studiului lui Kretschmer au indicat frecvența scăzută a infracțiunilor comise de persoane care aparțineau tipului picnic.

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

VIII. TEORIA INADAPTĂRII BIOLOGICE Această teorie mai este cunoscută sub numele de teoria inadaptării (J. Pinatel), teoria inadaptării sociale (R. Gassin). În literatura de specialitate din România se întâlnesc și alte denumiri, însă cea mai frecvent este numită teoria inadaptării biologice. Teoria inadaptării biologice a fost promovată de criminologul suedez Olof Kinberg, care în lucrarea sa « Basic Problems of Criminology » publicată la Compenhaga în anul 1935, a continuat pe linia deschisă de Lombroso, considerând că explicația comportamentului criminal se regăsește în personalitatea individului. Pentru acest motiv, cercetătorul a creat un concept criminologic propriu, acela de constituție biopsihologică. Prin aceastase întelegea, atât zestrea ereditară normală a individului, cât și elementele de fenotip rezultate în urma interacțiunii eredității cu mediul. În concepția lui Kinberg lupta pentru prevenirea și combaterea criminalității se realizează pe două planuri: unul medical-igienic și celălalt moral, recomandând combaterea factorilor negativi de mediu: vagabondajul, prostituția, toxicomania, comportamentele imorale și scandaloase, precum și luarea unor măsuri de siguranță față de infractori pentru a evita întoarcerea acestora în mediul care i-a favorizat. IX. TEORIA CONSTITUȚIEI DELINCVENTE Teoria constituției delincvente cunoscută și sub denumirea de teoria constituției delincvențiale sau teoria constituției criminale se înscrie pe direcția bioantropologică deschisă de C. Lombroso. Teoria constituției delincvente a fost promovată de criminologul italian Benigno di Tullio, profesor la Universitatea din Roma, care a făcut pentru prima dată vorbire despre ea în lucrarea sa "Tratat de antropologie criminală" publicată în anul 1945.

Conceptul fundamental folosit de Di Tullio este acela de constituție delincventă, un concept asemănător cu cel utilizat de O. Kinberg, însă cu semnificație mult mai largă. Constituția delincventă este alcătuită din elemente ereditare, dar și din elemente dobândite în prima parte a vieții, în special în copilărie. Constituția delincventă este rezultatul interacțiunilor unor pluralități de elemente ereditare, care determină tendințele criminogene, dar care nu duc automat la săvârșirea de infracțiuni, ci numai favorizează unui subiect comiterea crimei mai ușor decât altuia. X. TEORIA ANOMALIILOR CROMOZOMIALE Cercetările noi în genetică referitoare la cromozomi au fost preluate și adaptate de criminologie în încercarea de a demonstra că anomaliile cromozomiale ar putea fi considerate drept o cauză a comportamentului deviant al unei persoane. Genetica a demonstrat că celulele umane au 46 de cromozomi, dispuși în perechi, în fiecare pereche existând un cromozom provenit de la mamă și unul provenit de la tată. Ultima pereche de cromozomi sunt cei care determină sexul individului. La femei această pereche este de forma XX, iar la bărbați de forma XY. Acesta este cariotipul uman normal, însă cercetările genetice au descoperit a anomalii cromozomiale de tipul XXY și XYY.

Ghid de autoevaluare:

Care sunt teoriile criminologice de orientare biologizantă? Care sunt coordonatele teoriilor criminalului innascut si a teoriilor eredității? Care sunt teoriile criminologice de orientare biologizantă mai recente?

I

TEORIILE PSIHIATRICE - PSIHOLOGICE I. PSIHANALIZA Reprezentantul cel mai cunoscut al curentului psihanalitic este Sigmund Freud. Psihanaliza este o metodă de investigare și tratament pentru persoanele cu probleme psihice. Aceasta constă în încurajarea pacientului să se relaxeze, să povestească tot ceea ce îi trece prin minte, pe baza liberei asocieri. Individul devine astfel capabil să reconstruiască întâmplările trecute și să le conștientizeze, în

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

așa fel încât acestea să piardă din puterea lor subconștientă și persoana să știge un grad mai mare de control al conștientului și al libertății. Contribuția lui Freud la dezvoltarea criminologiei este deosebit de importantă, fiind orientată în trei direcții principale:

1) explicarea structurii și funcționării "aparatului" psihic; 2) explicarea etiologiei și fundamentului nevrozelor; 3) referirile la fenomenul criminal. Fundamentul teoriei sale este constituit de legătura dintre conștient, subconștient și inconștient. În opinia lui S. Freud, psihicul uman s-a dezvoltat în trei etape, corespunzătoare inconștientului, subconștientului și conștientului. Personalitatea individului este structurată în trei niveluri: Sinele corespunzător inconștientului, cuprinzând un ansamblu de tendințe refulate predominant sexuale și agresive și care nu sunt trăite în mod conștient, Supraeul, reprezintă conștiința morală, dobândită și cizelată prin interacțiunea cu mediul și prin asimilarea regulilor de conduită socială și morală și Eul reprezintă conștiința de sine și este alcătuit din informațiile despre cele mai importante valori sociale. Apariția unor tensiuni între cele trei nivele ale personalității duc la conflict. Soluționarea conflictelor se realizează în două moduri:

1) prin sublimare, adică redirecționarea energiilor spre alte scopuri: sport, creații artistice; 2) prin refulare, respingerea ideilor, dorințelor neplăcute în inconștient, ceea ce ar genera un nou conflict insconștient. Prin refularea ideii de care se leagă dorința insuportabilă, individul o izgonește din conștiință, din memoria sa și în aparență, se pune la adăpost de o mulțime de suferințe, însă dorința refulată continuă să subziste în inconștient, ea pândește o ocazie de a se manifesta și curând reapare la lumină, dar deghizată în așa fel încât este de nerecunoscut. Complexele individuale sunt în concepția lui Freud adevăratele explicații ale săvârșirii faptelor antisociale. 1) Complexul Oedip la băieți și complexul Electra la fete; 2) Complexul Cain; 3) Complexul de vinovăție; 4) Complexul de inferioritate. II. TEORIA PERSONALITĂȚII CRIMINALE Jean Pinatel (1913-1999) a contribuit esențial la dezvoltarea criminologiei clinice în Europa, fiind un reprezentant de seamă al criminologiei trecerii la act. Pentru J. Pinatel, trecerea la act apare ca un răspuns al personalitații la o situație. Așadar, criminologul francez a considerat că personalitatea delincventului este inima procesului criminogen, care mai este influențat și de alți factori din conul criminogen (mediul social, mediul fizic, condițiile biologice, situația precriminală). Autorul acestei teorii consideră că nu este o diferență de natură între infractori și noninfractori, ci o

diferență de grad între personalitatea acestora.

Ghid de autoevaluare:

Care sunt teoriile criminologice psihiatrice psihologice? Care sunt coordonatele teoriilor psihalanlizei si a teoriei personalitatii criminale? Care sunt raporturile dintre teoriile criminologice de orientare biologizantă si teoriile psihiatrice psihologice?

II

TEORIILE SOCIOLOGICE

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

Obiective: cunoasterea teoriilor criminologice de orientare sociologică, precizarea locului si rolului acestora in sistemul teoriilor criminologice, definirea teoriei anomiei; precizarea rolului mediului social în dezvoltarea unui comportament deviant, definirea teoriei Scolii lioneze; prezentarea elementelor dominante ale teoriilor Scolii ecologice; stabilirea concluziilor acestor teorii in gestionarea criminalității. concepte cheie; teorii criminologice de orientare sociologică, teoria anomiei, teoria imitației, mediul social.

TEORIILE MEDIULUI SOCIAL SAU ȘCOALA LIONEZĂ Reprezentanții de seamă ai școlii lioneze au fost A. Lacassagne, L. Manouvrier și E. Tarde, care au încercat să demonstreze că mediul social ocupă locul primordial în apariția și dezvoltarea criminalității, inițial ca o replică la teoria criminalului înnăscut al lui C.Lombroso și mai apoi, ca alternativă științifică în demersul crimonologic de explicare cauzelor trecerii la act. Gabriel Tarde (1843-1904) a continuat studiile statistice si monografice (geografice) ale fenomenului criminalitații. În încercarea de explicare a delincvenței, el a cordat un rol prioritar

mediului social și mai ales, raporturilor sociale inter-individuale (psihologia socială). De asemenea, el

a folosit un argument comparatist pentru contracararea determinisnului biologic, în sesnul că este o

realitate neconstetată că delictele se schimbă odată cu colectivitățile umane, cu evoluția civilizației și

a ordinii publice, fiind imposibil determinarea a priori a naturii invariabile a ființei delincvente. Cercetătorul francez a fost promotorul teoriei imitației, conform căreia angajarea individului în săvârșirea unor infracțiuni este rezultatul exclusiv al influențelor psihosociale pe care și le-a însușit pe baza imitației și nu al factorilor biologici. Concepția lui Tarde asupra imitației se bazează pe trei legi: 1) imitația este influențată de legăturile strânse sau mai puțin strânse între persoane; 2) liderul, conducătorul reprezintă un model care este deseori imitat de subordonați, inclusiv dacă modelul este negativ; 3) imitația este ca o "modă", cea nouă înlocuind-o pe cea veche. II. TEORIA ANOMIEI Inegalitatea socială, fundamentată pe diferențele naturale dintre indivizi este considerată de sociologul francez, Emile Durkheim (1858-1917), o situație inevitabilă. În fapt, teoria lui E. Durkherim a fost o reacție la supoziția clasică, conform căreia indivizii erau considerați ființe libere și raționale într-o societate contractuală. În cercetările sale, Durkheim a constatat că în toate colectivitățile umane se întâlnește crima. Așadar, "crima este normală, fiindcă o societate în care ar lipsi este cu totul imposibilă". Mai mult, sociologul francez a aratat că plasarea crimei printre fenomenele normale ale sociologiei, înseamnă considerarea ei "ca factor al sănătății publice, o parte integrantă a oricărei societăți sănătoase". Prin aceste susțineri, sociologul francez a intrat în puternice dispute cu G. Tarde, a cărui teorie de sorginte sociologică nu implica și “normalitatea” crimei. Analizând criminalitatea Durkheim o considera ca fiind un aspect inevitabil al unei societăți normale, deoarece este de neconceput o societate în care indivizii să nu se abată mai mult s-au mai puțin de la normele de conviețuire și să nu săvârșească fapte antisociale mai mult sau mai puțin grave. O contribuție importantă a lui E. Durkheim constă în fundamentarea conceptului de anomie. Din punct de vedere etimologic, anomia derivă din cuvântul grec "a nomos" care înseamnă "fără lege". Anomia este un concept creat de sociologul Emile Durkheim și reprezintă o stare obiectivă a mediului social desemnată de schimbări bruște ale acestuia (războaie, crize economice) care duce la o dereglare a normelor sociale și în consecință la apariția unor discrepanțe între nevoile individului și mijloacele sociale disponibile pentru satisfacerea acestora. Conceptul de anomie a fost ulterior dezvoltat de criminologii americani : Robert Merton și T. Sellin. Astfel, starea de anomie apare atunci când există o discrepanță mare dintre nevoile indivizilor și mijloacele legale și posibile de care dispun anumite grupuri sociale. Ca atare, aceste categorii sociale marginalizate vor apela la mijloace ilegale, la săvârșirea de infracțiuni pentru satisfacerea nevoilor. III. TEORIA ECOLOGICĂ sau Școala de la Chicago Reprezentanții de seamă ai Școlii de la Chicago, C. Shaw și M. MacKay au arătat că diferențele individuale și de personalitate, ca și diferențele în relațiile cu familia și în contactele cu

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

alte instituții și grupuri au fără îndoială, o mare influență asupra acceptării sau refuzului de angajare pe calea delincvenței. Dacă nu ar exista o anumită tradiție în delincvență și dacă tinerii nu ar avea posibilitatea să o cunoască, mulți dintre cei care devin delincvenți în cartierele sărace s-ar orienta spre alte activități decât delincvența. Cercetările criminologilor americani au arătat că majoritatea tinerilor delincvenți, studiați pe parcursul mai multor generații au locuit în cartiere care de-a lungul timpului au căpătat și și-au menținut faimă rea prin cotele ridicate ale criminalității. Cei doi cercetători reușesc să delimiteze anumite zone urbane, denumite de ei "zone delincvenționale" care reprezintă o sursă constantă și independent de compoziția populației, pentru un număr crescut de delincvenți. În opinia celor doi criminologi, o persoană care se naște și trăiește într-un mediu în care delincvența este considerată un comportament normal, au mai multe posibilități de a merge pe calea delincvenței, ale cărei riscuri și avantaje îi sunt familiare și ușor de cuantificat, față de o persoană care nu a avut contact cu mediul delincvențional, unde posibilitatea de a porni pe calea infracțională este mai mică. Așadar, reprezentanții Școlii de la Chicago arată că delincvența nu este înnăscută, ci este dobândită de individ pe parcursul evoluției sale. Devianța nu este o stare a personalității umane, ci o conduită care se învață în relațiile cu semenii.

Ghid de autoevaluare:

Care sunt teoriile criminologice sociologice? Care sunt coordonatele teoriilor imitatiei si anomiei?

Care sunt elementele de baza ale teoriei ecologice sau Scoala de la Chicago?

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

Modulul IV. ASPECTE PRIVIND CRIMINALUL

Unitatea de învăţare:

1. Cauzele obiective in dezvoltarea personalității criminale

2. Cauzele subiective in dezvoltarea personalității criminale

3. Aspecte bio-psiho-sociale relevante în formarea și dezvoltarea personalității delincvențiale. Trăsături comune ale delincvenților

Timp alocat: 2 h Bibliografie:

1. Anuarul Statistic al Penitenciarelor 2000;

2. T. Butoi, D. Voinea, V. Iftene, A. Butoi, C. Zărnescu, M. C. Prodan, I. T. Butoi, L. G.

Nicolae, Victimologie, curs universitar, Pinguin Book, București, 2004.

3. I. Iacobuță, Criminologie, ed Junimea, Iași, 2002.

4. A.Ogien, Sociologia devianței, ed. Polirom, Iași, 2002;

Cauzele obiective in dezvoltarea personalității criminale Prin mediu se înțelege ansamblul condițiilor și stimulilor externi care exercită influență persistentă asupra individului, modelând trăsăturile fizice și psihice prin solicitările permanente la care supun potențialul ereditar al persoanei precum și potențialul dobândit în cursul existenței prin experiența de viață. În limbaj curent, prin mediu se înțelege realitatea exterioară, noțiunea de mediu vizând, atât spațiul geografic în care trăiește individul, cât mai ales ambianța culturală, mediul social. Mediul, atât cel natural, cât și cel social fiind la îndemâna omului, pot fi mai ușor modificat prin acțiuni, fie ele și educative, spre deosebire de zestrea ereditară. Astfel, există posibilitatea influențării mediului prin atitudini educative formale sau informale care pot avea influențe pozitive și negative asupra dezvoltării personalității umane prin intermediul familiei, școlii, profesiei. 1.a) Familia În funcție de tipul de familie: organizată, dezordonată, monoparentală rolul acesteia în dezvoltarea personalității umane este diferit. La aceste situații putem adăuga și ipoteza lipsei totale a familiei, cum este cazul copiilor care de la naștere și până la maturitate sunt integrați în diferite instituții de ocrotire. Familia este importantă prin educația inițială pe care o oferă copilului în primii ani de viață. De altfel, popular vorbind, această etapă de evoluție este recunoscută ca importantă și de către ceilalți actori ai vieții sociale, sub numele de "cei șapte ani de acasă". Familia este locul unde copilul învață noțiuni fundamentale precum bine și rău, să facă diferența între ele, punându-și bazele concepției despre lume și viață.Tot în cadrul familiei, copilul își însușește deprinderi care îi vor orienta conduita în viață și de asemenea, dobândește o identitate care îi va fi recunoscută de ceilalți parteneri sociali. În ceea ce privește nivelul socio-economic al familiei, studiile au arătat că majoritatea infractorilor provin din familii modeste ca nivel de trai. De asemenea, cercetările au arătat că familii cu potențial criminogen sunt cele în care climatul intern este tensionat prin certuri și conflicte permanente care uneori degenerează prin violență, unde se consumă băuturi alcoolice și moralitatea este scăzută. Referitor la tipul de familie, familiile dezorganizate, dar și cele monoparentale pun probleme în ce privește educația copiilor. În general, rolul tatălui este important în educația copilului, care vede pe fiecare bărbat ca un posibil tată care la fel ca și al său nu se implică în creșterea sa, iar mama are o atitudine prea tolerantă și exagerat protectoare, tocmai în ideea de a ușura problemele copilului cauzate de lipsa tatălui. Există cazuri în care delincvența este o atitudine normală în familie, este cazul familiilor în care copii sunt încurajați și chiar determinați să fure, să cerșească. Astfel, delincvența este favorizată din cei șapte ani de acasă.

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

O situație aparte este cea a copiilor instituționalizați. Lipsa de afectivitate părintească se răsfrânge negativ asupra personalității individului crescut în centrele de ocrotire, observabil mai ales după atingerea majoratului. Studiile au arătat că aceștia sunt mai egoiști, mai izolați și mai puțin sociabili. 1.b) Școala Influența pe care o exercită școala asupra formării personalității individului nu este de loc de neglijat. Așadar, trebuie avută în vedere calitatea procesului instructiv - educativ, dar și personalitatea formatorului - dascălului care reprezintă un model pentru elevii săi. Calitatea slabă a procesului de învățământ se reflectă într-o pregătire școlară incompletă, în înmulțirea situațiilor de abandon școlar, în lipsa deprinderilor de implicare într-o activitate organizată prin muncă și asumarea unor responsabilități, capacitate scăzută de integrare în colectivitate și adaptare la exigențele celor din jur, în special ale profesorilor. Toate aceasta duc inevitabil la nereușită școlară și profesională, favorizând adoptarea unui stil de viață parazitar, fără a se supune imperativelor sociale. Alte carențe educaționale care au efecte negative asupra formării personalității individului sunt: insuficienta asimilare a conținuturilor educative și un nivel scăzut al culturii generale, tolerarea cazurilor de indisciplină școlară, manifestate prin atitudini impertinente și agresive față de profesori și absențele repetate, nemotivate de la cursuri, lipsa unei relații de conlucrare între școală și familie în cazul elevilor indisciplinați, cu rezultate slabe la învățătură și care pun în general probleme pentru școală, familie și societate. Un cuvânt greu de spus în cristalizarea unei personalități normale îl au formatorii - educatori. 1. c) Mediul socio - profesional Formarea personalității individului nu se sfârșește odată cu terminarea școlii, ci se continuă și în mediul profesional. De regulă, munca și relațiile ce se stabilesc la locul de muncă favorizează consolidarea unor trăsături de caracter și de conduită pozitive și impun individului o disciplină interioară, dar și exterioară și un spirit de competiție benefic. Cu toate acestea, deoarece mediul socio- profesional presupune o provocare permanentă prin situații inedite și solicitante care pot duce la apariția unor reacții de frustrare, de inadaptare a individului la noile exigențe, stări care poate fi sursa unor dezechilibre pentru indivizii cu o personalitate labilă. Uneori chiar mediul de muncă este locul care favorizează conduita delincventă. Conform statisticilor 14% dintre infracțiuni sunt determinate de condițiile favorabile de la locul de muncă exemplu: munca în zgomot puternic poate slăbi psihicul individului, munca în baruri poate duce la slăbirea simțului moral.

Ghid de autoevaluare:

Care este importanta mediului in dezvoltarea unei personalitati criminale? Care este raportul acestuia cu ereditatea? Care sunt implicatiile familiei, scolii si a mediului profesional asupra personalitatii delincventiale?

I

Cauzele subiective in dezvoltarea personalității criminale

Prin ereditate se înțelege bagajul genetic al individului care i-a fost transmis de către predecesorii săi și care va fi transmis obiectiv către descendenții săi. Cercetările genetice au indicat cu certitudine că stabilitatea fondului genetic este relativă, în sensul că anumite trăsături ereditare de regulă stabile, pot suferi modificări și alterări de la generație la generație. Cercetările genetice au arătat cu precizie că nici un conținut psihic nu se transmite genetic de la o generație la alta. Ceea ce se dobândește pe cale ereditară sunt predispozițiile care în condiții de mediu favorabile și similare se pot dezvolta în conduite, temperamente, caractere asemănătoare cu cele ale ascendenților. Este vorba de așa numitele "trăsături de familie" care în realitate sunt comportamente imitative, care prin fidelitatea întipăririi apar sub aparența unor trăsături ereditare.

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

Așadar, zestrea genetică a unei persoane nu are un efect direct asupra formării și dezvoltării

personalității în cauză, nici în sens evident pozitiv sau evident negativ, ci acționează în mod indirect prin predispozițiile pe care se grefează factorii de mediu. În calitate de unități de bază ale personalității individului delincvent sau nondelincvent sunt studiate cu precădere temperamentul, aptitudinile și caracterul, deoarece informațiile furnizate de acestea conduc la elucidarea aspectelor faptului antisocial și la adecvarea reacției sociale concretizată în alegerea unei sancțiuni corespunzătoare față de gravitatea faptei și periculozitatea socială a făptuitorului.

2. a) Temperamentul

Temperamentul ca subsistem al personalității se referă la o serie de practici și trăsături înnăscute care, neimplicând responsabilitatea individului nu pot fi valorizate moral, dar sunt premise importante în procesul devenirii socio-morale a ființei umane.

Este importantă cunoașterea felului temperamentului, deoarece trăsăturile unui individ sunt diferite în funcție de tipul temperamental din care face parte. Astfel în cazul unor atingeri aduse onoarei și demnității unui individ coleric, riposta acestuia este promptă și în general violentă, spre deosebire de aceeași situație în care un individ de tipul melancolic va acorda o importanță redusă jignirii.

Temperamentul coleric se evidențiază prin excitabilitate deosebit de puternică, lipsa stăpânirii și reacții explozive și agresive, dificil de necontrolat. Temperamentul sanguin este cel mai echilibrat, se manifestă prin vioiciune, sociabilitate, mobilitate, dar și superficialitate. Temperamentul melancolic aparține persoanelor care se remarcă prin sensibilitate, anxietate, pesimism, izolare.

Temperamentul flegmatic se remarcă prin stăpânire de sine, rezistență, precizie, rigurozitate însă într- un ritm lent, lipsindu-i spontaneitatea și capacitatea de adaptare, fiind în același timp și pedant, comod și monoton. Cu timpul însă această clasificare a rămas de bază însă a suferit completări în sensul identificării și a altor tipuri de temperament: amorf, nervos, apatic, sentimental, pasionat care se adaugă la cele de bază.

2. b) Aptitudinile în general reprezintă trăsături individuale care condiționează reușita sau a

căror lipsă pot explica eșecul în realizarea unor activități fizice sau intelectuale. Au atât o latură ereditară, este vorba de acele predispoziții moștenite care faforizează dezvoltarea unor aptitudini specializate, cât și o latură dobândită, modelată sub influența factorilor de mediu. Din punct de vedere criminologic, dată fiind legătura dintre aptitudini și desfășurarea unei

activități specializate, prezintă importanță efectele lipsei aptitudinilor sau dezvoltarea slabă a acestora la o persoană care desfășoară o profesie cu risc asupra populației. Astfel, în această ipoteză este evident că efectele sunt grave, ajungându-se la săvârșirea unor fapte antisociale. Exemplu:

desfășurarea activității de conducător auto de către o persoană care nu are aptitudini formate în acest sens sau de către o persoană care nu a mai condus de timp îndelungat. Lipsa aptitudinilor sau dezvoltarea redusă a acestora manifestată în slaba coordonare a mișcărilor, distragerea atenției de la trafic, reactivitate redusă, oboseala cauzată de stimulii prea puternici pot duce la producerea de accidente auto cu repercusiuni deosebit de grave.

2. c) Caracterul. Reprezintă un ansamblu al trăsăturilor stabile și definitorii ale persoanei.

Caracterul este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esențiale ale unei persoane, cât și posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele. Caracterul reprezintă latura relațional-valorică a personalității individului și este o combinație a trăsăturilor psihice ale individului obiectivate în acțiuni și conduite, în atitudini și reacții față de propriul eu, ceilalți indivizi, valorile sociale ocrotite și societate în general. Cu toate acestea, se poate afirma că indivizii care au caracter în care predomină trăsăturile pozitive vor acționa în situații provocatoare sau tentante, nu printr-o faptă antisocială, ci în mod corect, legal, moral indiferent de aptitudinile și temperamentele lor. Dimpotrivă persoanele cu caracter negativ vor acționa incorect, ilegal. Anumite trăsături de caracter pozitive, temperament echilibrat, favorabil sau o aptitudine corectă pot fi exploatate ca instrumente în realizarea unor fapte antisociale de către persoane lipsite de caracter.

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

În psihologia s-au identificat după criteriul agresivității două tipuri de trăsături de caracter care prezintă importanță pentru studiul criminologic al agresorilor: trăsături de caracter de natură agresivă, precum ambiția, gelozia, invidia, avariția, ura și trăsături de caracter de natură neagresivă, respectiv izolarea, angoasa, lașitatea, pulsiunile neînfrânate.

Ghid de autoevaluare:

Care este importanta eredității in dezvoltarea unei personalitati criminale?

Care este raportul acesteia cu mediul? Care sunt implicatiile caracterului, aptitudinilor, temperamentului asupra personalitatii delincventiale?

II

Aspecte bio-psiho-sociale relevante în formarea și dezvoltarea personalității delincvențiale.

Trăsături comune ale delincvenților

Formarea și dezvoltarea personalității infracționale este influențată în afară de ereditate și mediu de o serie de aspecte, precum vârsta, sexul, maladiile și handicapurile psiho-somatice, trăsăturile de rasă și apartenența la o anumită etnie.

1) Vârsta făptuitorului este un aspect deosebit de important ce oferă indicii asupra dezvoltării fizice și psihice a individului, mai mult asupra locului pe care-l ocupă în grup sau în comunitate și asupra experienței de viață a infractorului. Problemele specifice fiecărei etape de vârstă în evoluția individului pot oferi explicații pentru anumite comportamente ale făptuitorului și de asemenea, în funcție de vârstă se pot adopta măsuri de sancționare și reeducare adecvate. 2) Sexul făptuitorului. Diferențele dintre sexe au la bază atât factori de natură biologică, dar și elemente de natură socială și culturală. Deși, de principiu, funcționează egalitatea în drepturi între bărbat și femeie, putându-se afirma în concret că ambele sexe beneficiază de condiții sociale și culturale asemănătoare, diferențele de natură fizică, psihică, dar și sociale și culturale se mențin. Astfel de particularități se obiectivează în felul și volumul criminalității masculine spre deosebire de criminalitatea feminină. 3) Maladiile și handicapurile psiho-somatice. Fără a ne considera adepți ai teoriilor lui C. Lombroso și ai urmașilor săi, privind condiționarea comportamentului criminal de anumite trăsături anatomo-fiziologice, totuși considerăm că anumite boli, de regulă incurabile sau handicapuri fizice și psihice pot genera o stare de frustrare cu efecte negative asupra stării psihice a persoanei afectate și care pot denatura atitudinea acesteia față de cei din jur și față de societate în general. 4) Apartenența la o anumită etnie și caracteristicile rasiale Comunitățile etnice și rasiale nu sunt realități naturale biologice, ci realități istorice, determinate de evoluția umană în condiții specifice, sociale, istorice, culturale, geografice. Aspectele

ce țin de apartenența la un grup rasial sau la o comunitate etnică nu constituie elemente definitorii

pentru explicarea structurii și dinamicii criminalității. Cauzele reale ale acestui fenomen se regăsesc

în inegalitatea socială, nivelul scăzut de trai, șomajul, lipsa de educație și uneori chiar necunoașterea

anumitor reguli morale sau penale ale populației majoritare. La acestea se adaugă represiunea sporită

la care sunt supuși acești delincvenți de către organele statului care îi etichetează drept indivizi "de

categoria a doua", potențiali suspecți și periculoși. Trăsături comune ale delincvenților În practică delincvenții reprezintă o masă eterogenă. Cu toate aceste diferențieri, cercetările au indicat o serie de particularități de ordin psihologic care prin frecvența apariției lor duc la concluzia existenței unor trăsături psihologice comune pentru delincvenți. 1) Instabilitatea emotiv-acțională Această caracteristică este întâlnită la delincvenți spre deosebire de relativa stabilitate afectivă

a persoanelor nondelincvente. Este vorba despre o stabilitate relativă afectivă a persoanelor noninfractoare, deoarece dacă acestea ar fi stabile, rigide din punct de vedere afectiv nu ar exista interacțiuni cu mediul ceea ce ar împiedica procesul de adaptare continuă care este esențial pentru supraviețuirea speciei umane.

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

2) Inadaptabilitatea Delincvenții sunt considerați persoane inadaptate la cerințele mediului, din cauza atitudinilor de respingere a influențelor educative. Educația vizează cizelarea instinctelor în sensul exigențelor sociale și se realizează de la primele luni de viață și ulterior, prin influențele familiei și ale școlii. Vagabondajul, abandonul școlar sunt forme ale inadaptării sociale a copilului, inadaptare care va duce în final devianță. Astfel, inadaptabilitatea nu este o particularitate de sine stătătoare, ci este în strânsă legătură cu lipsa de educație, deoarece se arată că nu există persoane inadaptabile, ci doar refractare la educație. 3) Corectarea satisfacției materiale sau morale prin infracțiune Prin comiterea faptei antisociale, delincventul urmărește obținerea unui folos sau avantaj material sau moral, fie imediat, fie mai îndepărtat. Astfel, mobilul ce reprezintă o reunire a stărilor afective ale autorului și scopul urmărit prin săvârșirea faptei antisociale sunt aspecte de normalitate a infractorului și prin urmare, pentru descoperirea autorului faptei în cercul de suspecți se vor include obligatoriu persoane care au avut de profitat de pe urma infracțiunii. Spre exemplu: în cazul unei infracțiuni de omor printre suspecți este inclusă și persoana care beneficiază de asigurarea de viață a victimei. 4) Sensibilitatea excesivă față de stimuli Acțiunea exercitată de stimulii exteriori pot avea efecte deosebit de puternice asupra sensibilității delicventului, care va adopta o conduită în sensul satisfacerii nevoilor sale materiale și spirituale. 5) Duplicitatea comportamentului delicventului Duplicitatea este o altă trăsătură comună delincvenților. Astfel, pe de o parte, infractorul își elaborează și pune în executare hotărârea infracțională în clandestinitate, urmărind să nu fie surprins de alte persoane, iar pe de altă parte, trebuie să pozeze într-o persoană străină de fapta comisă, să adopte față de ceilalți o conduită care să nu trezească suspiciuni și să fie descoperit. Starea de duplicitate în care se află delincventul este generatoare de tensiuni psihice. 6) Psihologia infractorului după comiterea infracțiunii prezintă anumite aspecte comune Datorită tensiunii psihice generate de starea de duplicitate, infractorul încearcă să se elibereze căutând să afle datele pe care se bazează organele de cercetare. Astfel, infractorul apare în preajma locului infracțiunii, căutând să obțină informații și pozând într-o persoană dezinteresată. Mai mult, el poate recurge la acțiuni în scopul derutării mersului cercetărilor prin denunțuri, scrisori anonime. După săvârșirea infracțiunii, în special când infracțiunea este premeditată, autorul încearcă să-și confecționeze un alibi care să-l plaseze în timp cât mai aproape de momentul comiterii infracțiunii și în spațiu cât mai departe de locul săvârșirii faptei. Tipuri de infractori Tipul de infractor nu presupune o sumă a trăsăturilor individuale ale infractorilor studiați, ci reprezintă o idee, un concept, o schemă care reprezintă pe toți cei care au asemenea trăsături și care fac parte dintr-o asemenea categorie. Tipul reprezintă un ansamblu de caracteristici psihologice, care se obiectivează într-un anumit fel de conduită, deci într-un profil psihic și comportamental. Aceste caracteristici sunt comune grupului respectiv, astfel cum este cazul grupurilor artiștilor, militarilor, dar și a grupurilor infractorilor. Cercetările pentru elaborarea unei tipologii criminale datează de mult timp, încercându-se o abordare interdisciplinară. Astfel, au urmărit să stabilească tipologii criminale, psihiatrii, precum Lacassagne și Lombroso, psihologi, sociologi și criminologi: E. Ferri, G. Tarde, E. Seeling, J. Pinatel. În literatura de specialitate sunt identificate 10 tipuri de criminali printre care: crimunalul agresiv, criminalul achizitiv, criminalul caracterial, criminalul lipsit de frâne sexuale, criminalul profesional, criminalul ocazional, criminalul debil mintal, criminalul recidivist, criminalul ideologic (politic), criminalul alienat. Ghid de autoevaluare:

Care sunt principalele coordonate bio-psiho-sociale in formarea si dezvoltarea unei personalitati criminale? Care sunt trasaturile comune ale delincventilor?

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

Modulul V. ASPECTE REFERITOARE LA CRIMINALITATE

Unitatea de învăţare:

1. Criminalitatea in functie de diverse criterii de determinare

2. Criminalitatea organizata

Timp alocat: 2 h Bibliografie:

1. A.Ogien, Sociologia devianței, ed. Polirom, Iași, 2002;

2. C. Olaru, Proxenetism. Trafic de persoane, Revista română de drept penal nr.2/2003;

3. N. Queloz, Efficacité des systèmes de contrôle du blanchiment d’argent?, Revue internationale de criminologie et de police technique et scientifique, no.1/2007;

4. Sorin Corlățeanu, Bianca Simion, Unele aspecte controversate privind infracțiunile de trafic

de persoane și proxenetism, Dreptul nr. 4/2005;

5. T. Amza, Criminologie teoretică, Editura Lumina Lex, București, 2000;

Criminalitatea in functie de diverse criterii de determinare

Noțiunea de "criminalitate" are un sens larg, desemnând ansamblul faptelor penale, dar și un sens restrâns, reprezentând categorii particulare de fapte penale în funcție de criteriile mai sus arătate. După variabilitatea în spațiu, este identificată cu precădere criminalitatea națională, reprezentând ansamblul faptelor penale comise pe teritoriul unui stat, astfel cum definește legea penală noțiunea de teritoriu. De asemenea, prin extinderea ariei de cuprindere se poate vorbi de criminalitatea țărilor occidentale, criminalitatea din UE, sau prin restrângere sferei, de criminalitatea zonală sau criminalitatea de cartier. În raport de perioada de timp avută în vedere se întâlnește de regulă, noțiunea de criminalitate anuală. Aceasta este noțiunea cu care se operează cel mai des, dată fiind și utilizarea obișnuită în toate anuarele statistice ale României. După categoriile de persoane implicate, se poate vorbi despre criminalitatea persoanelor adulte și criminalitatea juvenilă, criminalitatea masculină și criminalitatea feminină. Un loc aparte îl ocupă criminalitatea "gulerelor albe" a persoanelor care provin din mediul economic sau comercial și au un grad ridicat de instrucție. După structura sa și în funcție de gradul de descoperire a faptelor penale de către organele judiciare, o clasificare importantă a criminalității este cea tripartită, după cum urmează:

1) criminalitate reală; 2) criminalitate aparentă; 3) criminalitate legală. Această clasificare este importantă deoarece majoritatea studiilor criminologice operează cu aceste noțiuni, iar cunoașterea în ansamblu a structurii și dinamicii criminalității impune studierea acestor fenomene și a interacțiunilor dintre ele. 1) Criminalitatea reală reprezintă totalitatea faptelor penale comise obiectiv, atât cele cunoscute de către organele judiciare sesizate, cât și cele rămase nedescoperite. Această ultimă categorie, de fapt, alcătuiește ceea ce cercetătorii numesc "cifra neagră" a criminalității. Cifra neagră a criminalității reprezintă matematic vorbind, rezultatul scăderii dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă, înregistrată de organele judiciare. Cifra neagră a criminalității, reprezentând fapte penale care se comit efectiv, dar care nu ajung la cunoștința organelor judiciare, poate bulversa statisticile, îndepărtându-le de realitate. Pentru a observa care este volumul real a faptelor penale nedescoperite și implicit exactitatea datelor statistice, cercetătorii au încercat evaluarea cifrei negre a criminalității, prin anchete de delincvență autoraportată sau prin anchete de victimizare. Ambele tipuri de anchete, oferind subiecților beneficiul anonimatului, urmăresc fie obținerea mărturisirilor legate de eventualele comportamente delincvente ale subiecților chestionați, fie descoperirea eventualelor victime ale unor infracțiuni nedescoperite. Deoarece aceste anchete pot prezinta lacune de organizare și desfășurare în

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

plan metodologic este destul de dificil să se generalizeze și să se ofere concluzii exacte asupra criminalității ascunse. 2) Criminalitatea aparentă (sesizată) este alcătuită din ansamblul faptelor penale comise efectiv sau ipotetic și care sunt cunoscute de organele judiciare. Unele dintre faptele sesizate organelor judiciare au numai aparența unor infracțiuni, ele nemaifăcând obiectul sesizării ulterioare a instanțelor de judecată. Pentru acest motiv criminalitatea sesizată, cunoscută organelor judiciare poartă și denumirea de criminalitate aparentă. 3) Criminalitatea legală (judecată) are sfera de cuprindere cea mai restrânsă dintre noțiunile analizate. Criminalitatea legală cuprinde infracțiunile judecate și pentru care s-a dat o soluție de condamnare de către instanța de judecată. Cu toate acestea, tot în urma judecării unei fapte, instanța poate să ajungă la concluzia că fapta nu este infracțiune și deci să soluționeze cauza prin achitare sau încetarea procesului penal, însă considerăm că aceste fapte nu intră în sfera criminalității legale, ci rămân în stadiul de criminalitate aparentă. Criminalitatea legală este numai vârful piramidei criminalității, volumul mai mare sau mai mic al acesteia, fiind relativ ușor de influențat prin măsuri de politică penală (exemplu:

dezincriminări, grațieri sau dimpotrivă, stabilirea unor noi infracțiuni), dar și prin discontinuitățile din prima faza a procesului penal respectiv, urmărirea penală. Criminalitatea raportată la felul infracțiunilor comise Marea diversitate a infracțiunilor ce pot fi săvârșite, sunt împărțite de legea penală în grupe după criteriul obiectului juridic al fiecărei infracțiuni, respectiv valorile și relațiile sociale periclitate. Astfel, sunt încriminate:

1) infracțiuni contra statului în număr de 17 dintre care trădarea, spionajul, subminarea puterii de stat, complotul, etc; 2) infracțiuni contra persoanei în număr de 28 printre care omorul, vătămările corporale, lipsirea de libertate, violul, insulta și calomnia, etc; 3) infracțiuni contra patrimoniului. Acestea sunt în număr de 15 dintre care cele mai importante sunt: furtul, tâlhăria, înșelăciunea, delapidarea, etc; 4) infracțiuni contra autorității. Această grupă de infracțiuni cuprinde infracțiuni precum, ultrajul, defăimarea țării și a națiunii, etc, în total 8 infracțiuni; 5) infracțiuni care aduc atingere activităților de interes public sau altor activități reglementate de lege. Acestea reprezintă o grupă numeroasă de infracțiuni, sistematizate în subdiviziuni precum:

infracțiuni de serviciu și în legătură cu serviciul - exemplu: darea, luarea de mită, neglijența în serviciu, purtarea abuzivă; infracțiuni care împiedică înfaătuirea justiției: denunțarea calomnioasă, mărturia mincinoasa, etc; infracțiuni contra siguranței pe căile ferate în număr de cinci; infracțiuni privind regimul stabilit pentru unele activități reglementate de lege: nerespectarea regimului armelor și munițiilor, exercitarea făra drept a unei profesii,etc, în număr de cinci. Aceste două ultime subgrupe de infracțiuni cuprind infracțiuni cadru, care se vor completa cu infracțiunile din legile speciale referitoare la siguranța pe calaea ferată sau cele referitoare la regimul armelor și munițiilor sau regimul activităților de vânătoare; 6) infracțiuni de fals în număr de treisprezece, dintre care falsul material în înscrisuri, falsul intelectual, falsificarea instrumentelor oficiale, etc; 7) infracțiuni care aduc atingere unor relații privind convieț