Este critica buna sau nu?

Multi parinti cred ca da si astfel o folosesc in relatia cu copii si intre ei. Critica din
partea parintilor este un stil relational care de multe ori este in detrimentul copiilor
si este o sursa importanta de distres pentru acestia.
Ma refer la comportamentul repetitiv de blamare la adresa copilului si nu la o
actiune constructiva in care se incurajeaza copilul sa dezvolte comportamente
adaptative.

Critica parentala este un bun predictor pentru multe probleme psihopatologice pe

care copilul le poate dezvolta si mentine pe perioda intregii vieti.
Parintele foloseste critici la adresa comportamentului, atitudinilor si deciziilor
copilului, judecandu-le aproape de fiecare data ca fiind gresite, chiar daca acestea
sunt rezultatul unor preferinte personale si nu implica incalcarea unor reguli
morale. Persoana care blameaza si critica are ca si scop modificarea si cotrolul
comportamentelor, atitudinilor si convingerilor altora prin intermediul reprosurilor,
fiind convinsa ca stie mai bine ce este rau si ce este bun pentru ceilalti.
Critica este constanta si apare chiar si in momente cand ar fi de preferat ca
parintele sa incurajeze copilul sa-si exploreze si sa-si exprime propriile opinii si
preferinte astfel incat sa-si construiasca propria identitate.
Crescand intr-un mediu predominat de critica poate submina multe aspecte ale
vietii oamenilor. Ca si alte tipuri de abuzuri, critica parentala frecventa nu este
recunoscuta ca atare de copil, insa ii limiteaza stima de sine si libertatea de
gandire. Copilul nu are capacitatea intelectuala sa puna sub semnul intrebarii
veridicitatea criticilor, ci mai degraba copii internalizeaza mesajele parintilor ca
fiind adevaruri absolute despre propria persoana, astfel incat incep sa creada ca
ceva le lipseste si ca este foarte greu sau chiar imposibil pentru ei sa reusesca sa
faca ceva bine.

Copilul dezvolta o intoleranta la greseli care sunt interpretate ca fiind adevarate

catastrofe care nu pot fi corectate. Aceasta interpretare poate duce la
comporamente compensatorii de tip perfectionist.
Perfectionismul normal este motivat de nevoia de realizare, in timp ce
perfectionismul nevrotic este motivat de frica de esec si de critica.
Critica si fixarea unor standarde excesiv de inalte duc la sentimente de
culpabilitate, copilul fiind convins ca niciodata nu va fi destul de bun. Ca adult, un
astfel de copil va continua sa lupte din rasputeri pentru perfectiune si pentru
depasirea unui sentiment de inferioritate adanc inradacinat.
De asemenea, o astfel de persoana va avea si o foarte puternica tendinta spre
autocritica.
Un mediu hipercritic nu numai ca promoveaza perfectionismul dar si justifica
perceptia unui control insuficient. Parintele nu permite copilului sa-si exploreze
propriile preferinte si modalitati de abordare a situatiilor. Atunci cand copilul
incearca sa faca acest lucru, greseala este imediat evidentiata, daca parinte
considera ca nu se conformeaza regulilor lui.
Rezultatul este un sentiment de incapacitate personala, aceasta incapacitate poate fi
centrata la nivelul cognitiv (copilul vazandu-se incapabil din punct de vedere
intelectual) sau la nivel emotional, fiind privita ca o fragilitate emotionala si
ulterior dezvoltand convingerea ca nu poate tolera emotiile negative.
Un alt rezultat frecvent al criticilor este o insuficienta dezvoltare a propriei
identitati. Critica si controlul nu permit copilului sa-si exploreze propriile
preferinte si nu faciliteaza increderea in propriile opinii. Copii criticati tind sa-si
dezvolte o dependenta fata de opinia altora si sunt intr-o cautare nesfarsita de
validare externa. Critica ii invata pe copii ca, confirmarea propriei valori se afla in
afara lor si provine de la ceilalti. Cuvintele altor persoane sunt investite cu
autoritate si au puterea de a valida sau invalida propria persoana, astfel incat aceste
pesoane devin dependente de aprobarea celorlalti.