Sunteți pe pagina 1din 10

Tudor Arghezi

Flori de mucigai

Volumul Flori de mucigai-care a imprumutat titlul de la poezia liminara, a


aparut la patru ani de la debutul editorial (1927-Cuvinte potrivite) si la un
an dupa publicarea volumului de povestiri intitulat Poarta neagra (1930),
care are aceeasi sursa de inspiratie: lumea inchisorilor.
Atat Flori de mucigai, cat si Poarta neagra au ca tema viata sociala si
problemele ei. Ambele evoca (una in versuri si alta in proza) o experienta
traita de autor in inchisoarea Vacaresti, socotita un loc de claustrare, un
infern dantesc in care omul se cufunda ca viermele, in care conditia de trai se
constituie din mocirla, frig, catuse, zabrele, paduchi, sobolani, zavoare,
mucegai, intuneric.
Ciclul Flori de mucigai reprezinta un tot, cel mai unitar volum al
scriitorului, este o opera de inspiratie realista, terestra. Desi poeziile din
acest ciclu par inchipuirea perfecta a unei constante din Testament (din
bube, mucigaiuri si noroi/iscat-am frumuseti si preturi noi sau si dand in
varf ca un ciorchin de negi), ele sunt antitestamentare.
Estetica acestui volum este echivalenta unui avangardism iconoclast. Ciclul
reveleaza valori precum uratul, grotescul, monstruosul, trivialul, macabrul,
atrocele etc.
Centrul metafizic al ciclului se afla in misterul raului si al suferintei umane,
iar narativul este prezent din abundenta in toate poeziile, ca si in cea
liminara-atmosfera poetica fiind filtrata prin arta de a nara.
Fiecare poezie este o anecdota poetica propriu-zisa, scrisa parca intr-o proza
rimata, in care versurile lungi de 14-17 silabe stau alaturi de versuri scurte
cu masura de 5-6 silabe. De aici, impresia de prozaism pe care o degaja
intreg ciclul care poate fi considerat poezie prin excelenta impura (Sorin
Alexandrescu). Flori de mucigai este o ars poetica, intrucat sta ca un
text de deschidere a ciclului si da titlul volumului. Ea exprima aderarea
poetului Tudor Arghezi la estetica realista prin tematica sociala abordata cu
dezinvoltura.

Titlul poeziei liminare Flori de mucigai este un oximoron sugestiv pentru


adeziunea la o estetica a demascarii. Substantivul Flori este metafora
pentru destinele crepusculare. Rolul, pacatosul din versul imaginar
arghezian, marcat prin metafora mucigai este omul dorintelor frustrate,
insetatul, vesnic infometat. Prin metafora flori, Arghezi ii acorda acestui
parasit, lipsit, demnitatea reprezentarii in esenta a conditiei umane. Saracul,
bolnavul, slabul, cel inchis, cel cu simturile razvratite, cel pentru care lumea
e o carcera in care nu s-a instalat definitive, cel care asteapta si sufera in
tenebrele unei firide, acestia reprezinta umanitatea argheziana a Florilor de
mucigai.
In aceasta lume a neindeplinirilor dureroase (aflata la antipozii lumii in care
domina luxul, calmul, voluptatea) in care frustrarea este conditie sine qua
non, mucigaiurile metafora pentru reziduuri prea grele, maluri reci prea
intunecate si grele ca cineva intrat in ele sa poata strabate spre lumina-sunt
sordidul care ne sufoca si ne marcheaza pentru intreaga existenta.
Oximoronul este o sugestie pentru o lume a valorilor alterate, pervertite, o
lume in care frumusetea, lumina sunt sufocate de invazia uratului,
dizgratiosului, raului care-incet, dar sigur_-duc la degradarea fiintei umane.
Astfel poezia se manifesta ca o intoarcere a poetului impotriva sa insusi.
Parasirea este starea fireasca in care se consuma actul confesarii: Le-am
scris cu un unghia pe tencuiala / Pe un perete de firida goala. Se desprinde
din aceasta declaratie ostentativa intentia poetului de a ne transmite spre o
dubla scriitura: aceea exorcizatoare a inscriptiilor schimnicului in chilia
goala si aceea invocatoare a demonilor recluziunii intemnitatului.
Inscriptionarea cu unghia este o sugestie a artei sigura de sine, create facil,
ca o arta a inceputurilor (amintind de scrijelirea peretilor cavernelor in care
traia omul primitiv), dar si a infantilului. Peretele de firida inchide
nimicul, tenebrele care au pus stapanire pe eul poetului. Acesta, cautand pe
Dumnezeu (vezi Psalmii din Cuvinte potrivite) a intalnit in calea lui pe
Diavol (pierzand unghia ingereasca a lasat sa-I creasca unghia demonica
de la mana stanga, ca semn ca a intrat in conditia celui damnat, aflat la
stanga lui Iisus Hristos).
Daca poezia (cu intreg ciclul din care face parte) n-ar fi fost publicata in
1931, am fi fost tentati sa credem ca aceasta isi are sursa de inspiratie doar
intr-o tulburare pe care o simte adesea poetul: NU am talent, am
tulburare. Cuvantul imi vine greu in condei. Il sterg de zece ori si tot nu l-am
2

gasit. Ma sangera fraza, ma doare. Sunt bolnav de ceva, bolnav de


nedeslusit (Talentul meu 1946).
In Flori de mucigai, Arghezi isi previne cititorul ca versurile sale sunt
efectul absentei revelatiei (pe care o intalnim in metafora slova de foc din
Testament), sugerata prin puterile negatiei intr-o anumeratie (cu puterile
neajutate/Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul) al carei rost este de
a situa sub accent fondul omenesc al actului poetic ca fenomen care s-ar fi
produs Pe intuneric, in singuratate intr-o clipa in care cerdinta i-a slabit
(unghia ingereasca s-a tocit) si a simtit nevoia sa apeleze la muze
demonice, fiind silit sa foloseasca unghiile de la mana stanga-adica sa
abordeze arta laica, sa reprezinte nivelul spiritual cel mai de jos al credintei
sale. Cu alte cuvinte, sarcina scrierii (a exprimarii, a comunicarii) este
preluata de unghiile de la mana stanga, mana care, in conformitate cu un
stravechi symbolism, este asociata maleficului, demonicului. Din aceasta
atitudine fata de creatie, mesajul pare a fi renuntarea la har inainte de
toate, iar versurile par opera Antipsalmistului. Poetul scrie cu puterile
neajutate/Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/Care au lucrat
imprejurul/ Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan. Animalele emblematice (taurulmetafora a fortei, leul-metafora a maiestatii, vulturul-metafora a libertatii
luminoase, depline), simboluri ale inpsiratiei evanghelistilor, aici prezente
prin negatie, sugereaza ca inspiratia este refuzata (sau se refuza), iar poetul
(Psalmistul din Cuvinte potrivite) este si el parasit si de recunoaste ca
atare. Sursa de inspiratie de altadata este condamnata, caci sacrul nu mai
exista sau nu mai este recunoscut (Cand mi s-a tocit unghia ingereasca/ Am
lasat-o sa creasca/ Si nu a mai crescut-/ Sau nu o mai am cunoscut). Acum
(in ciclul flori de mucigai) cuvantul poetului e cu desvarsire profane.
Profanarea pare a pune stapanire pe lirismul arghezian care se subtiaza prin
eliminarea confesiunii lirice: poetul nu se mai exprima, ci nareaza (Era
intuneruc. Ploaia batea departe, afara/ Si ma durea mana ca o gheara).
Verbele predicative, situate in majoritatea lor- la perfectul compus (am
scris, am lucrat, s-a tocit, am lasat, m-am silit), dar si la imperfect
(era, batea, durea), potenteaza idea ca procesul de profanizarea a
lirismului este incheiat, desvarsit, iar efectul ei este cel al durerii care n-are
sfarsit (Ploaia batea departe/ Si am durea mana ca o gheara).
Comparatia este sugestiva pentru idea de cadere in animalitate. Iar cand
gheara este cea de la mana stanga se pare ca aripa ingereasca a devenit o
gheara de demon. In aceasta situatie eul poetic este parasit de lumina (Era
intuneric), iar neputinta spiritual ail copleseste intr-atat incat il sileste pe
poet sa scrie cu unghiile de la mana stanga- ca semn al celui damnat.
3

Prezenta sa de acum este aceea a unui cronicar al infernaliilor care scria pe


tencuiala aceste flori de mucigai (flori ale raului).
Stihurile (archaism pentru versuri, dar si pentru versetele din psalmi sau
dintr-o cantare bisericeasca) sunt scrise pe intuneric, in singuratate, pe un
perete de firida goala. Firida goala este un univers stramtat la extrem,
ermetic, al monarhului-scrib ca si al robului, este o monada fara ferestre in
spatiu. In ea ar fi putut exista alte bunuri, dar este goala pentru a permite
umplerea cu fantomele care vor fi de fapt personajele din ciclul Flori de
mucigai. Experienta infernului incepe prin aceea a inchiderii in firida
goala austere nu a unor obiecte materiale, ci a monologului esential, a
experinetelor amare, care sunt inscrise in stihuri fara an/ stihuri de groapa/
De sete de apa/ De foame de scrum. Substantivul stihuri repetat in
anafora chiar la mijlocul poeziei si determinat cu attribute (fara an-iesire
din timp, de groapa-de moarte, de sete de apa-aspiratie spre lumina
cunoasterii, de foame de scrum-aluzie la cenusa in care s-a prefacut si din
care a renascut Pasarea Phoenix)- ar putea fi o sugestie pentru intentia
poetului de a scoate la lumina tiparului toate visurile, aspiratiile, idelaurile
condamnate sa fie suffocate de intunericul carcerelor. Stihurile de acum
(adica din ciclul Flori de mucigai) constituie o revelare a mortii launtrice
spirituale, consemnate lapidar intr-un stil oral, in care ritmul naratiunii
descopera o ordine abstracta, suprapusa haosului, evenimentelor narrate.
Tonul colocvial (vag argotic in majoritatea poeziilor din ciclu) este aici
subliniat in douazeci de versuri inegale ca masura (care este intre 5 si 17
silabe) si grupate in doua parti: prima parte are 16 versuri (anafora) care
contin o anecdota argheziana al carei talc este concentrate in partea a II-a,
construita intr-un catren. Catrenul reveleaza gestul demascarii, al surpizei:
osanda la intuneric, obturarea oricarei dschideri spre lumina de dincolo de
peretele firidei. Cel Inchis, singur, lasat anume in intuneric, prada
anxietatilor, nu are nici o consolare, nici un animal mistic-inspirator. El nu se
mai poseda, e posedat, lasat prada demoniei: Si m-am silit sa scriu cu
unghiile de la mana stanga.
Aici veacul (timpul) se retrage, versurile scrise pe intuneric sunt fara an,
spatiul devine tot mai mic, mai stramt, mai nesemnificativ si se
concretizeaza prin substantivul arhaic firida. Poezia insasi-scrijelita pe
parete (fonetism usor arhaic) de firida- se proiecteaza intr-un gol de timp si
spatiu care, in incremenirea lor, ofera imaginea unei vieti inscrisa in moarte.
Este, de fapt, adevarata conditie penitenciara, de claustrare fortata.
4

Stihurile de groapa scrise pe peretele firidei solicita un lamento existential


S-ar putea spune ca versul concretizeaza bocetele arhaice din ciclu. Ca si
tanguirea folclorica ce se naste dintr-o jale cosmica, bocetul din Flori de
mucigai apare ca o cantare a mortii nedrepte si premature si isi are sursa in
crime, cadaver, descompunere, atmosfera de spital in care se moare cu
dorinte neimplinite, viata netraita intr-un nenat-care erodeaza spirit si
materie vie. Ceea ce ramane e intunericul (Era intuneric), la care se realize
si ploaia. Intunericul si umezeala prolifereaza mucigaiul (o vegetatie
obscura, demonica, disgratioasa in plan visual si olfactiv). La intuneric si
umezeala, scrisul insusi se deformeaza, mana il doare ca o gheara. De
aceea, poetul se supune unui imperativ launtric salvator Si m-am silit sa
scriu.
Aceasta fictiune a neputintei (poetul si-ar fi scris poezia cu puteri
neajutate, silit), a modificarii mainilor, sugestie, a unei poezii a
condamnarii la poezie, adica la poetizarea neantului existential (care este
orice claustrare) sub chipul mizeriei social-morale care este, de fapt, o forma
a damnarii.
Testament

Specie literara -testament, de factura lirica, are- in lietratura romana- traditie,


prin ceea ce avea sa lase literaturii noastre Enachita Vacarescu: Urmasilor
mei Vacaresti/ Las voua mostenire:/ Cresterea limbii romanesti/ Si a patriei
cinstire si prin continuatorii lui :Eminescu (Epigonii), Cosbuc (Poetul),
Goga (Rugaciune), L. BLaga (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii),
I. Barbu (Joc secund), Augustin Doinas (Mistretul cu colti de argint) s.a.
Deschide volumul de debut (Cuvinte portivite -1927) al lui T. Arghezi si
este o ars poetica (manifest poetic) in care se anunta conceptia argheziana
asupra artei si asupra menirii poetului. Chiar titlul volumului este dat de o
sintagma extrasa, probabil, din poezia Testament: Eu am ivit cuvinte
potrivite.
Desi cea mai cunoscuta si mai reprezentativa, Testament este sustinuta si
de alte poezii (Ruga de seara, Plugurile, Belsug, Un cantec,
Vraciul) care contin expersia lirica a conceptiei despre actul creatiei. In
Testament, expersia lapidara si rezumativa a activitatii sale artistice pe
care o dedica fiului Arghezi vorbeste de cele doua surse ale artei sale: cea
5

divina-slova de foc (e vorba de tipul de scriere inspirata si critica cea a


aparut pe peretele palatului regal Balthazar si pe care a descifrat-o prorocul
Daniel) si slova faurita (adica arta elaborate printr-o tehnica anume)
unificate intr-un gest de vointa cranceva: imperecheata-n carte se marita/ ca
fierul cald imbratisat de cleste.
Optiunea autorului pentru plasarea in fruntea celui dintai volum al sau
potenteaza intentia poetului de a-I revela caracterul ei programmatic, evident
in fiecare secventa a textului. Testamentul este adresat unui fiu spiritual,
caruia ii este lasata ca unica mostenire cartea. Astfel, cuvintele-rima din
primele doua versuri (moarte/carte) constituie o opozitie; in vreme ce
fiinta umana a poetului se va intoarce in nefiinta (in lut), imaterializata intrun nume (adunat), opera va dainui, caci adresandu-i-se fiului, poetul se
intoarce la Geneza, adica la prima Creatie divina. Opera sa se incadreaza,
astfel intr-o eternal repetare a actului creator, sacru, la care iau parte toti
Zamislitorii de frumos. La randul lui, omul devine nemuritor prin prelungiri
in viitorul fara nume (posteritate, fiul) si in strafundurile de morminte
(strabunii, bunii, osemintele). In sirul generatiilor, strabunii, batranii care
urca pe branci, poetul isi are partea lui de munca si de slova, numele
adunat in opera fiind suma vietii sale.
Trei probleme esentiale pentru creatia poetica abordeaza Arghezi in
Testament: transfigurarea socialului in estetic, estetica uratului si raportul
dintre inspiratie si tehnica poetica.
Prima problema este realizata prin infatisarea poetului ca o veriga in lantul
temporal al generatiilor, alcatuit, in ascendenta, de stramosii tarani (batranii
au adunat printer plavani/ Sudoarea muncii sutelor de ani) iar, in
descendenta, de seria urmasilor carora, incepand cu firul evocat in poem, li
se transmite mostenirea culturala (cartea). Cartea este o treapta esentiala in
urcusul spre lumina al generatiilor.
In metafora serii rezvratite (poate fi scara razvratita= intoarsa a valorilor),
epitetul personificator potenteaza ideea de efort consumat in procesul
creatiei, iar metafora rapilor si gropilor adanci este sugestiva pentru ideea
suferintelor mute, nestiute ale truditorilor pamantului in drumul lor
dramatic-ascendent, spre intelegere si speranta: Am luat cenusa mortilor
din vatra/ Si am facut-o Dumnezeu de piatra/ Hotar inalt, cu doua lumi pe
poale/ Pazind in piscul datoriei tale. Se simte, in aceste versuri, un cult al
stramosilor a caror amintire e sacralizata, indumnezeita ca indreptar
6

moral (S. Cioculescu). Cenusa mortilor devine dumnezeu de piatra,


hotar al lumii morale strajuind calea urmasilor; hotar inalt intre trecut si
present, hotar cu doua lumi pe poale ca sa fie act de cunoastere, de
constiinta treaza pentru fiul sau (=generatia tanara)- pazind in piscul datoriei
tale.
Termenii arhaici si populari: saricile, hrisovul (Ea e hrisovul vostru cel
dintai/ Al robilor cu saricile pline/ De osemintele varsate-n mine)
potenteaza idea de vechime a cartii care reprezinta intaia justificare a
efotului primului scriitor din neamul inaintasilor.
Trecerea de la munca fizica la cea spirituala este rezultatul unor indelungate
acumulari: ca sa schimbam, acum, intaia oara/ Sapa-n condei si brazda-n
calimara/ Batranii-au adunat printer plavani/ Sudoarea muncii sutelor de
ani. Din limbajul rustic, popular, bolovanos din graiul lor cu-ndemnuri
pentru vie a realizat creatia sa (cuvinte potrivite- adica rimate); in
realitate, actul artistic a impus un travaliu nebanuit Eu am ivit cuvinte
potrivite/ Si leagane urmasilor stapani/ Si framantate mii de saptamani.
Astfel el ilustreaza realitatea pe calea artei prin cuvinte prelucarte stilistic:
versuri, icoane, muguri, coroane, miere.
Durerea, revolta sociala sunt concentrate in poezie prin metafora vioara
care sugereaza perfect mediul rustic : Durerea noastar surda si amara/ O
gramadii pe-o singura vioara/ Pe care scultand-o a jucat/ Stapanul ca un tap
injunghiat. Comparatia este sugestiva pentru frenezia receptarii artei pe
care stapanul o traieste fara sa sesizeze adevaratele ei sensuri, protestatare.
Metafora Veninul strans l-am preschimbat in miere/ Lasand intreaga dulcea
lui putere converetste socialul in imagini artistice si deschide calea spre
intelegerea ca poezia devine revansa generatiilor napastuite: Biciul rabdat
se-ntoarce in cuvinte (metafora), Si izbaveste-ncet pedepsitor/ Odrasla viea crimei tuturor. Asocierea bizara dinter izbavire si pedeapsa poate fi
interpretata ca o fina subliniere a paradoxului artei-fictiune a spiritului, dar
in acelasi timp o modalitate de insertie a omului in realiatate. Arta nu acuza
pe nimeni, darn e pedepseste pe toti. Ar putea fi o sugestie pentru
universalitatea artei, insusire ce o face nesemnificativa pentru individual
empiric (bazat numai pe experienta senzoriala), dar revelatorie pentru
umanitate. Crima e a tuturor si, de aceea, pedepsirea ei la nivelul unei
categorii sociale il izbaveste pe cititorul stapan, judecat ca persoana
empirica, prin acceptarea poeziei si mustrarea pe care acesta oa scunde.
Lectura peepseste prin suferinta.
7

Arghezi accepta ideea unei arte c ear putea fi receptata de toate categoriile
sociale, dar la niveluri diferite de lectura. Domnul citeste cartea scrisa de rob
far-a cunoaste ca-n adancul ei/ Zace mania bunilor mei.
Arghezi considera ca realul este mult mai cuprinzator si ca orice aspect al
acestuia poate fi sursa de inspiratie. Dar, ca in alchimia verbului (de care
vorbea Rimbaud), este nevoie de o transformare de substanta. Uratul nu
intereseaza in sine, cid oar pentru expresivitatea lui, pentru ceea ce ne poate
soca. O data cu Arghezi, categoria frumosului inceteaza de amai fi conditie
sine qua non a artei. Uratul castiga teren prin harul, mestesugul si truda
poetului care a luat cuvintele potrivite: Si framantate mii de saptamani/
Le-am prefacut in visuri si icoane/ Facui din zdrente muguri si coroane. Har
si truda se cer poetului pentru a realiza o opera de arta idee exprimata de
metaforele: Slova de foc si slova faurita/ Imperecheate in cartea se marita/
Ca fierul cald imbratisat de cleste. Epitetele de foc si faurite, care se
asociaza termenului cu nuanta arhaica slova desemneaza inspiratia,
respctiv tehnica poetica, cele doua fiind inseparabile in procesul de creatie.
Ceel doua sintagme ar putea fi digestive si pentru dualitatea poeticului: ar
putea fi vorba de un cuplu al artei sau al poeziei sacre si al poeziei, a
poetului-care primeste poezia ca un dar si o face ca sub o condamnare la
munca teribila. Aceasta ar putea fi dubla fata a poetului raportata la existenta
creatorului.
Comparatia din Si dand in varf, ca un ciorchin de negi./ Rodul durerii de
vicii intregi vizeaza estetica uratului, ca si enumeratia bube, mucigaiuri si
noroi puse in antiteza cu Frumusetile si preturile noi din care se naste o
opera de arta literara modernista.
Ceea ce imprsioneaza in stilul poemului este vasta sinonimie care
innobileaza textul cu valori sensibile. Astfel, cuvantul-cheie al poemului
-carte- are in context multiple semnificatii: cartea este o treapta in marea
trecere universala, un moment al progresului inceput cu adancurile
timpului originar, este opera prin care poetul isi castiga un loc in infinitul
timpului, este un hrisov al innobilarii prin munca; ea consfinteste atat o
evolutie (de le sapa si brazda la condei si calimara-sinecdoce), cat si
ispasirea blestemului biblic (Sudoarea muncii sutelor de ani) transmis si
poetului care-si asterne, cu truda si migala, in mii de saptamani cuvintele
potrivite. Cartea este alcatuita din cuvinte potrivite preluate din graiul
aspru al truditilor gliei; este rezultat al sublimarii uratului (bube,
8

mucigaiuri, noroi) si al transformarii lui in inalta arta (facui din


zdrente, mucigaiuri si coroane/ / Din bube, mucigaiuri si noroi/ Iscat-am
frumuseti si preturi noi). Cartea reprezinta convertirea durerii adunate in
vecie . Fara nume, in creatia artistic ace izbaveste si purifica; este o
sublime imbinare intre slova de foc si slova faurita; o incercare la
primul element anterior Creatiei (facerii biblice) lumii: cuvantul Cartea e
Dumnezeu de piatra (metafora sugestiva pentru caracterul ei sacru etern),
e munca, e truda asupra cuvintelor. In afara de seria centrala sinonimica, se
constata ca intregul text este construit din metafore, cuvinte, locutiuni,
expresii care se grupeaza in serii opuse: grai cu-ndemnuri pentru vie/
cuvinte potrvite, zdrente/ Mucigaiuri si coroane, venin/ miere,
cenusa/ Dumnezeu. Mesajul poeziei este singurul bun pe care-l poate
lasa poetul urmasilor sai, este o carte de poezie, metafora ce sugereaza un
univers, o valoare spirituala in care a sublimate munca strabunilor robi, a
celor ce au trait in permanenta si chinuitoare razvratire. Poezia este un
process de purificare a cuvintelor si de modelare a unui univers de
frumusete.
In cele 7 strofe - inegale ca numar de versuri (de la distih pana la strofa de
13 versuri), cu masura libera (versurile variaza ca masura intre 6 si 11
silabe), rima imperecheata, masculine si feminine (care potenteaza atmosfera
grava, solemna, dar si optimista a poetului) se observa ca textul poetic
arghezian se afla la punctul de interferenta inter proza (versurile cele mai
multe sunt neritmate) versificata si mestesugul (de aici atacul lui Ion barbu,
care, in articolul Poetica Domnului Arghezi, il defineste drept un prozator
care se exprima in versuri). Exista torusi versuri ritmate: prin rapi si gropi/
adanci-versul e iambic.
In ce priveste continutul ideatic, se poate afirma ca testament este o
insumare de motive care au o interferenta a lor prin motivul durerii, prin
cultivarea esteticii uratului si a grotescului preluat de la Baudlaire. T.
Arghezi releva cultul pentru cartea ca pe forma cea mai inalta de cultura, de
civilizatie si rezistenta in timp. Poezia Testament reveleaza procesul de
reprezentare a realitatii si a universului ca frumusete, dar si inspiratie si
efort. Frumusetea dupa Arghezi nu exclude uratul, care poate deveni
obiect, frumosul avand, uneori si radacini urate (asa cum unele flori cresc pe
mucigaiuri).

In concluzie, poezia inseamna forma cea mai inalta a spiritualitatii unui


popor, o sinteza estetica, etica si etnica realizata cu mare efort si oferita
generatiilor viitoare spre continuitatea unei civilizatii.

10