Sunteți pe pagina 1din 37

Argument

t
Ce poate fi mai valoros decat
ceea ce ne-a putut oferi Istoria
teatrului, si anume pe marii poeti
tragici greci : Eschil, Sofocle si
Euripide.
Legendele, miturile oferite de ei
sunt adevaratele valori ale tragediei
grecesti care ni s-au pastrat pana
astazi si care folosesc ca sursa de
inspiratie si altor mari poeti. Cred ca
veti dori sa aflati de unde optiunea
mea pentru aceasta tema ?!
Este foarte simplu ! Admiratia
mea pentru Eschil, Sofocle si Euripide
s-a nascut inca din clasa a V-a, cand
doamna profesoara ne-a prezentat la
scoala o enciclopedie a legendelor
Greciei antice si pot spune ca am
ramas placut impresionata de felul
cum erau reprezentate picturile, dar
un impact puternic asupra mea a avut
si soarta eroilor prezentati in acea
enciclopedie. Bineinteles, admiratia
1

mea pentru acest domeniu s-a


intensificat in clasa a IX-a, cand
cultura mi-a fost imbogatita cu mult
mai multe date despre teatru, despre
autorii greci, despre piesele si
personajele lor. Abia atunci am putut
deslusi misterul destinului tragic al
eroilor lui Eschi, Sofocle si Euripide.
In lucrarea pe care am redactato
despre
Valorile
tragediei
grecesti , am dorit sa declar cat de
mult datoram predecesorilor nostri,
fie pentru fixarea unui text mai bun si
mai aproape de original, fie pentru
fixarea conceptelor despre viata si
sensul pe care il are tragedia
destinului omenesc la ei.
Aceasta lucrare se bazeaza pe
unele opere originale pastrate de la
acesti trei mari tragici. Eu cred ca din
marea istorie a teatrului, Eschil,
Sofocle si Euripide ar trebui sa fie cei
mai pretuiti, pentru ca pur si simplu
ei sunt niste bijuterii ai Greciei
antice. De ce le ofer eu acest titlu ?
Din pricina faptului ca daca ei nu ar fi
fost, nu ar fi existat nici teatrul, sau
2

cel putin ar fi ramas la forma lui de


inceput din timpului zeului Dionysos.
Ei sunt cei care au dezvoltat teatrul,
aducand inovatii, au stiut foarte
frumos sa introduca cel de-al doilea si
cel de-al treilea actor si sa faca
cunoscut poporului dialogul dramatic.
Prin unica lor valoare, Eschil,
Sofocle ei Euripide au stiut sa se
mentina vii si sa ne daruiasca tot
ceea ce e mai frumos : LUMEA
TEATRULUI

APARITIA TEATRULUI SI
INOVATIILE ADUSE DE
ESCHIL, SOFOCLE SI
EURIPIDE
Tragedia a aparut si s-a dezvoltat pe pamantul antic
al Greciei, ajungand la apogeu in secolul V i.Ch. cand
Eschil,Sofocle si Euripide au creat opere in acelasi timp
zguduitoare si inaltatoare inchinate omului care isi
depaseste suferinta prin demnitate. Specia tragediei isi
are originea in Ditiramb , poem liric ce se canta la
serbarile lui Dionysos intru lauda acestui zeu al vegetatiei,
al recoltelor bogate si al vinului. Persoanele care alcatuiau
corul ii prezentau pe satiri, fapturi fantastice, cu trup
omenesc si picioare de tap, formand alaiul zeului. De la
acest ritual cu mastile de tap purtate de coristi sau de
tapul care jertfit lui Dionysos, provine numele tragediei
intrucat cuvantul tragos din greaca veche inseamna
tap .

Amfiteatru grec

Cu timpul corul s-a impartit in doua grupuri, unul punand


intrebari si celalalt dand raspunsuri. Dialogul, acest
element atat de important al operei dramatice, s-a nascut
atunci cand Tespis l-a pus pe unul din coristi sa-l
intruchipeze pe Dionysos si sa raspunda corului. In felul
acesta a aparut actorul pentru care Tespis a creat masca.
Specia astfel creata s-a indepartat treptat de cultul lui
Dionysos, evocand faptele altor personaje mitologice, ale
unor eroi legendari sau ale unor personaje istorice. Eschil
a marit numarul actorilor la doi, iar Sofocle la trei, un
actor interpretand pe rand mai multe personaje. Se
organizau concursuri la care fiecare poet prezenta cate un
ciclu de patru piese, alcatuit de trei trilogii legate de ele
printr-un subiect si o drama cu satiri. Un exemplu in
acest sens il constituie trilogia Orestia , trilogie
apartinuta lui Eschil. Cu timpul s-au prezentat tragedii
independente.
Tragediile
pun
in
scena
personaje
exceptionale, cu trasaturi eroice, hotarate de o
remarcabila forta interioara. Acesti eroi intra in lupta cu
forte opuse care ii inving. Principalul conflict se naste
intre om si destinul implacabil ( Oedip rege ), dar el
este generat si de ciocnirea dintre doua caractere
puternice, cum sunt Antigona si Creon din tragedia
Antigona de Sofocle, aceste peronaje simbolizand
infruntarea dintre credintele traditionale si ratiunea de
stat. La originea conflictului se afla, de obicei o vina
tragica, a eroului sau a inaintasilor sai. Aceasta vina
consta intr-o greseala savarsita fara intentie ( Oedip
intr-o incaierare ucide un om care se va dovedi a fi
propriul lui tata ) ori in sfidarea zeilor prin lipsa de
masura ( ingamfarea triumfatorului Agamemnon in
5

Orestia ). Suferintele eroului trezesc in sufletul


nostru groaza, mila, dar si admiratie fata de taria morala
a omului, fata de demnitatea lui. Tragedia clasica
respecta regula celor trei unitati : de spatiu actiunea se
desfasoara in acelasi loc ; de timp actiunea se
desfasoara in decursul a 24 de ore ; de actiune legarea
sistematica si narativa a episoadelor.
In tragedii intalnim urmatoarele concepte tragice :
HYBRIS orgoliul nemasurat care duce la provocarea
maniei zeilor
MOIRA destin
HAMARTIA greseala comisa intentionat
PHTONOS furia zeilor, blestemul aruncat asupra
muritorilor

Inovatii :
1. Eschil :

- introduce al doilea actor


- intalnim trilogii formate din tragedii legate intre ele
prin subiect
- conflict puternic
- subiecte simple, concentrate
- destinul se manifesta prin intermediul zeilor

2. Sofocle :
- introduce al treilea actor
- tragediile din trilogie nu mai sunt intotdeauna legate
prin subiect
- zeii apar mai putin
- omul este pus in contac direct cu destinul sau
- punerea in lumina a caracterele personajelor
- conflicte intre caractere constrastante
6

- predomina continutul moral


- introduce pasaje lirice

3. Euripide :
- lupta eroilor cu pasiunile lor
- nenorocirea personajelor nu mai este produsa de o
vointa superioara, ci de propriile lor patimi
- predomina eroinele
- accentuarea starilor psihologice
- efecte patetice
- intriga mai complicata
- structura complexa a tragediilor

ESCHIL
Viata lui Eschil :
7

Din cate cunoastem, viata celui care poarta


denumirea de parintele tragediei e pe cat de simpla tot
pe atat de mareata.
Eschil s-a nascut la Eleusis, localitate aflata la o
departare de 20 de kilometri de Atena, in anul 525 i.Ch.,
dintr-o familie veche si nobila. Era fiul lui Euphorion,
maiestru de coruri, om dotat cu insusiri artistice.
Atmosfera de la Eleusis incarcata de imagini sacre si de
cultul national al misterelor religioase, i-a imprimat inca
din anii de copilarie un respect pios al adevarurilor divine
si al legaturii acestora cu soarta omeneasca. O legenda,
spune ca odata, copil, adormind in gradina tatalui sau,
zeul Dionisos i-a prevestit prin somn ca va ajunge poet.
Tineretea i-a fost incantata si totodata tulburata de
lirica vechilor poeti si mai cu seama de maretia limpede a
scrierilor lui Homer. Cu linistea unei precocitati
adevarate, Eschil a simtit de timpuriu ca va trebui sa
faca parte din familia spirituala a acestora. Ca tanar,
Eschil a luptat la Salamina, la Plateea si la Marathon,
unde a fost si ranit. Amintirea acestor lupte l-a stapanit
toata viata ; dovada, inscriptia pe care si-a compus-o
singur pe mormant, inscriptie in care chema padurea de la
Marathon si pe persul cu par lung care il cunosteau atat
de bine, sa spuna daca in viata a fost brav sau nu.
In teatru a debutat de tanar, la varsta de 26 de
ani.Totusi, abia mai tarziu, cand trecuse de 40 de ani, a
dobandit prima sa incununare. La concursurile tragice a
repurtat tresprezeca victorii, ceea ce inseamna ca a avut
52 de piese premiate. Cel mai important dintre triumfurile

sale a fost cel din 458 cu Orestia , singura trilogie


antica al carui text ni s-a pastrat in intregime. Cu trei
ani inainte de moartea sa, Eschil a parasit Atena pentru a
se duce in Sicilia, unde si-a dat si sfarsitul. Nu se
cunoaste
adevaratul
motiv
al
acestei
expatrieri.
Cercetatorii de specialitate au emis pe seama exilului sau
voluntar diferite supozitii si comentarii. Ce a putut, oare,
sa fie la mijloc ? Nu este exclus ca batranul Eschil sa se
fi simtit ranit in orgoliul sau de catre succesele tanarului
sau rival Sofocle si de preferinta pe care publicul incepuse
sa o acorde acestuia, la concursurile dramatice. S-a mai
spus ca asupra lui Eschil s-ar fi produs acuzatii de
impietate si ca ar fi fost invinovatit de prabusirea
amfiteatrului
de
lemn,
in
cursul
uneia
dintre
reprezentatiile sale. In sfarsit, e posibil ca Eschil sa fi
fost atras in Sicilia de multimea admiratorilor pe care ii
avea acolo, precum si de conditiile de linsite si de lucru pe
care i le asigura curtea de la Siracuza. A incetat din
viata la Gela, 456/5 i.Ch., dupa ce i se jucase in aceasta
localitate ultima sa tragedie, Edna . Legenda pretinde
ca ar fi murit intr-o imprejurare tragicomica : un vultur,
luandu-i fruntea drept o stanca, i-a strivit-o, lasand sa
cada pe ea de la o inaltime o broasca testoasa ; prin
aceasta izbitura, vulturul vroia sa sfarame carapacea
prazii. Mormantul sau din Sicilia a devenit loc de cult si
de pelerinaj pentru grecii de pretutindeni. Atenienii, in
special i-au inconjurat memoria cu respect si veneratie.
Caracterul lui, ca om este identic cu acela ce se poate
desprinde din operele sale. Eschil, preocupat de inaltimile
filozofice si de liniile severe ale artei sale, trecea cu
superioritate peste mizeriile obisnuite ale vietii. Mai
9

presus de sentimentele sale el punea respectul de patrie si


preocuparea de a o servi. Ceea ce avea ca putere de
duiosie si de expresie afectiva punea, nu atat in
comunicarile directe cu oamenii, ci in fondurile si
cristalizarile umane ale operelor sale. Eschil nu era un om
care sa fie iubit pentru popularitatea sa ; era insa facut
sa fie admirat, cu o admiratie, tacuta, adanca, simpla, de
speta a celuia ce se cuvine eroilor mari si ganditorilor.
Castiga la Atena titlul de parinte al tragediei .
El face parte din generatia eroica a veteranilor
razboaielor medice din elita maratonomahilor . Inrudit
cu Piudar ca temperament, ca morala si ca orientare
estetica el a participat nu numai ca martor dar si ca
element activ la grandioasa inaltare a Greciei victorioase
in razboaiele cu Persii.

Opera lui Eschil :


Se crede ca Eschil ar fi compus in total 90 de
tragedii. Dintre acestea, ni s-au pastrat : Prometeu
inlantuit,
trilogia
Orestia
( Agamemnon ,
Choeforele , Eumenidele ) , Cei sapte impotriva
Tebei , Persii , Rugatoarele si Edna . Din
celelalte s-au mai putut salva doar unele fragmente
izolate. In orice caz, e o mare fericire ca printre cele 7
piese pastrate se afla toata trilogia Orestiei , una din
cele mai caracteristice si mai impunatoare monumente ale
10

intregii literaturi antice. Pentru subiectele tragediilor


sale, Eschil s-a inspirat din mituri, din legende si din
istoria nationala a patriei sale. Preferinta poetului pentru
temele mitice pare notorie, faptul tine de aceea ca atat
in simtirea sa de poet cat si in gandirea sa filozofica,
Eschil se bizuia cu profunzime pe un fond religios.
Orestia
Este singura opera completa care ne-a ramas din
Antichitate. Ea marcheaza o etapa in evolutia morala a
umanitatii : eliberarea de povara spaimelor stramosesti.
Sub acest nume generic, cuprindem trilogia
formata din dramele : Agamemnon , Choeforele si
Eumenidele . Critica o numara intre operele universale,
fiind de cea mai mare insemnatate. Din nefericire, nici
aceasta opera n-a scapat in totalitate de ravagiile
timpului : Proteu , drama satirica despre care se stie
precis ca insotea aceasta trilogie, s-a pierdut fara urma.
Se crede ca Orestia a fost reprezentata si premiata
la concursul din 458 i.Ch., deci cu doi ani inainte de
moarte poetului. In cazul acesta, explicatia ca Eschil s-ar
fi exilat din cauza unor deceptii suferite ca autor
dramatic din partea publicului atenian se aluneaza.
Actiunea cuprinsa in Orestia infatiseaza
ultimele episoade din legenda Pelopizilor. Atreu, stramosul
de la care incepe desfasurarea evenimentelor, si-a alungat
fratele, pe Thiest, pe de o parte invinovatindu-l de incest
si pe de alta parte uramarind sa nu mai imparta cu el
coroana cetatii Argos. Dupa catva timp, Thiest a revenit
in cetate, ca supliant. Atreu era obligat sa-l primeasca ;
11

altminteri ar fi comis o impietate sa nu-l primeasca.


Continuandu-si inca planul, la asa-zisul ospat de impacare
i-a dat sa manance din carnea propriilor fii. Thiest,
innebunit de durere, a izbucnit intr-un blestem cumplit,
din generatie in generatie, toti urmasii nelegiuitului sau
frate sa se ucida intre ei. Primul asupra caruia se va
revarsa acest blestem avea sa fie Agamemnon, fiul lui
Atreu. Cu acestea, intram propriu-zis in desfasurarea
actiunii cuprinsa in trilogia amintita.

Agamemnon
In aceasta prima drama gasim preambulul actiunii
pe care o vor dezvolta celelalte doua opere. Scena
reprezinta o piata, o piata publica de fapt din Argos, cu o
terasa a palatului lui Agamemnon. Sclavul, pus de
Clitemnestra sa observe semnalul din departare al
focurilor, ne descrie drama unor lungi ani de insomnie si
de asteptare, facand totodata aluzii la dezordinile din
palat. Iata, in sfarsit, ca flacarile lucesc si vestea mult
asteptata a sosit : Troia a cazut si invingatorii se reintorc
in patrie. Corul, format din batranii incredintati cu paza
cetatii, se bucura. Sosirea lui Agamemnon are loc cu mare
pompa ; printre captivele regelui victorios se afla si
Casandra, tanara si frumoasa preoteasa a lui Apollon,
aceea ale carei proorociri ne va face sa simtim lantul
groaznicelor nenorociri se pregatesc. Clitemnestra, sotia
lui Agamemnon isi intampina sotul cu demonstratii excesive
de bucurie. Toate sunt numai de forma, ca sa-i adoarma
banuielile ; planul ei, insa, era pregatit din vreme. Sub
12

indemnurile complicelui sau Egist, avea sa-l omoare.


Inainte de producerea faptului intr-o atmosfera de
presimtiri sumbre, corul se face remarcat prin reflectiile
grave si solemne cu privire la soarta celor doi.
Corul : Oamenii, cu totii, nu inceteaza niciodata de a
dori fericirea. Nici unul, din aceia pe care soarta i-a
ales, nu-i inchide acesteia poarta, spunandu-i nu intra
aici ! Priviti, de pilda, la fiul lui Atreu ! Zeii i-au pus la
picioare cetatea lui Priam ; s-a reintors in patrie ; l-a
sarbatorit pana si corul. Dar voi ! Cine stie daca nu va
trebui sa ispaseasca varsarea unui sange stramosesc, daca
nu va trebui sa plateasca prin moartea sa mortii
petrecute inainte ? Ei bine, in fata unor asemenea
hotarari care muritor va mai putea spune ca s-a nascut
sub o stea fericita ?
Pentru moment, Clitemnestra nu se arata muncita
de remuscari. Pare chiar gata sa glorifice pentru crima
infaptuita. Candoarea in crima si lipsa de remuscare fac
din ea o sora mai varstnica cu Lady Macbeth, eroina lui
Shakespeare. Amenintarile
corului nu o
clintesc,
dimpotriva, dand la o parte orice tacere, se pune sub
ocrotirea bratului lui Egist si isi proclama tare adulterul
cu acesta. Catre sfarsit, Egist vrea sa pedepseasca aspru
pe batranii care ii cer socoteala. Clitemnestra il opreste,
obligandu-l sa nu le ia in seama amenintarile : Si-asa a
curs destul sange ! Croul retragandu-se roaga cerul sa-l
aduca in cetate pe Oreste. Personajul care imprumuta
acestei piese principala ei intensitate dramatica este
Clitemnestra. S-o privim mai cu seama, in lumina replicilor
pe care le da corului de batrani, atunci cand acestia
incearca sa o mustre pentru faptele sale : In ce alt
13

chip, trebuind sa ma razbun impotriva unui dusman despre


care s-ar fi crezut ca imi este scump, puteam sa-l atrag
intr-o cursa sigura, din care se stie bine ca nu avea cum
sa mai scape ? De mult, vechea mea ura isi torcea in
tacere planul ei. In sfarsit, a venit si ziua asteptata.
Dusmanul a sosit acolo unde il asteptam ; totul era
pregatit. Nu tagaduiesc nimic ; nu putea nici sa fuga, nici
sa se ascunda. L-am infasurat intr-un val minunat,
intocmai cum prinzi pestele, fara scapare intr-o plasa. Lam lovit de doua ori ; tot de doua ori a si gemut.
Genunchii lui s-au indoit, a cazut. O a treia lovitura,
ofranda zeilor subpamanteni, pazitori ai mortilor, i-a
prabusit sufletul in infern. Sangele lui m-a improscat : o
dulce roua a mortii, ale carei picaturi mi-au bucurat
sufletul asa cum ploaia cazuta din cer bucura pamantul,
cand trebuie ca semintele sa incolteasca. Iata, prin
urmare, ce-am facut ! Batrani, fie ca aceasta va place
sau nu, eu sunt mandra ca am facut-o !

Intoarcerea lui Agamemnon de la razboi


In sufletul Clitemnestrei, fortele binelui si fortele
raului isi fac parca echilibru, stau pe aceeasi linie
orizontala. Tocmai in acest echilibru simtim tragicul

14

situatiei si al personajului. Facut din trasaturi


contradictorii, femeie geloasa, femeie adultera, femeie
pasionala, mama apriga, personajul Clitemnestrei exprima
in unitatea lui multiplicitatea vietii si a simtirii umane.
Intaia oara, intr-o tragedie greaca, iubirea joaca un rol
preponderent. Critica se intreaba daca Eschil nu urmeaza
aici lucruri invatate de la contemporanul lui mai tanar,
Sofocle. Cand a compus Orestia poetul avea varsta de
35 de ani si castigase celebritatea in toata lumea greaca.
Dar ca si Homer, Eschil nu urmareste iubirea in evolutia ei
intima, ci ne lasa sa o deducem din unele acte superioare,
exterioare la care da nastere. Agamemnon , cea mai
lunga tragedie care ne-a ramas de la Eschil, ne impune
prima parte, prin frumusetea simpla a spectacolului, prin
tensiunea lirica de care sunt strabatute relatarile de
fapte si mai cu seama prin acea presimtire surda de
fatalitate ce creste necrutator, cuprinzand toata
atmosfera actiunii ; a doua parte, prin felul cum
patetismul tragic din proorocirile Casandrei se infrunta cu
insolenta triumfatoare a Clitemnestrei.

Choephorele

Rugaciunea corului a fost ascultata si dupa o lunga


absenta Oreste, fiul lui Agamemnon, se reintoarce in
Argos din ordinul oracolului. Vine la mormantul tatalui sau
unde depune ca ofranda o bucla din parul lui. Acolo o
15

intalneste si pe sora lui, Electra, insotita de coefore, un


grup de fecioare din slujba Clitemnestrei. Mustrata de
constiinta, Clitemnestra isi trimisese sclavele sa faca
rugaciuni pe mormantul regelui. Cei doi frati se intalnesc
si sub indemnul oracolelor hotarasc sa razbune moartea
tatalui lor. Printr-o nota de ritual ei invoca spiritura lui
Agamemnon pentru a le veni in ajutor, asa incat
razbunarea sa fie desavarsita. Intr-o credinta primitiva a
grecilor mortul avea puterea sa-si ajute urmasii, cand
acestia puneau la cale o razbunare dreapta. Oreste isi
face aparitia in palat, dandu-se drept un calator venit sa
anunte moarte lui Oreste. La aceasta veste Clitemnestra
isi ascunde bucuria sub o poza de resemnare tacuta si o
insarcineaza pe fost doica a lui Oreste sa transmita stirea
lui Egist. Cand acesta intra in scena plin de bucurie sa
afle confirmarea stirii Oreste il izbeste de moarte.
Atrasa de strigatele lui Egist, Clitemnestra incearca sa
opreasca bratul fiului sau. Dezlantuiti, mama si fiul intra
in palat in vreme ce corul celebreaza in cantecele sale
puterea implacabila care a vrut si a pus in miscare toata
aceasta fatalitate. Putin dupa aceasta, portile se vor
deschide si vom vedea capul sangerat al Clitemnestrei,
zacand langa acela al lui Egist. Oreste vine in scnea ca
sa-si justifice crima, insa mintea lui tulburata, se
rataceste. Are impresia ca este inconjurat de furii
(erenii), ca acestea cer la randul lor sa fie si el pedepsit.
Ereniile sunt imbracate in negru si au trupurile pline de
serpi incolaciti. Corul se intreaba : Cand oare se va
potoli aceasta neinfranta cursa arazbunarii ? Oreste,
pentru a-si gasi linistea cere azil in templu de la Delfi,
templul zeului care i-a condus mana a face din el un
16

paricid. Actiunea in aceasta piesa este foarte marcata ;


in aceasta intalnire dintre Oreste si Electra, Eschil
foloseste pentru prima oara procedeul dramatic al
recunoasterii. O succesiune puternica de scene regasirea
celor doi frati, pregatirea complotului, explicatia dintre
mama si fiu, omorarea lui Egist si a Clitemnestrei,
tulburarea lui Oreste cand se vede asaltat de furii
imprumuta piesei miscare, adancime si un patetism tragic.
Un moment deosebit este acela in care furiile excitate de
producerea acestui lant de crime, forteaza portile
Infernului, navalesc cu impetuozitate tragica si apar in
scena intonand un imn macabru, in care fiecare sunet si
fiecare accent ar tine park sa afirme ca exista o
predestinare spre durerea spetei umane. Cheia tragica a
dramei ne este data de lupta interioara a lui Oreste. La
un moment dat, Oreste, a avut o sovaire,intrebandu-se, :
E mama mea, am dreptul sa o omor ? . Ne lasa sa
intelegem ca a pus in discutie hotararea si porunca zeilor.
Nu putem vorbi doar de o slabiciune sau de o teama,
situatie ne spune doar ca in constiinta lui Oreste s-a
pornit sa se faca lumina.
Eumenidele
Avem in fata templul de la Delfi, unde Oreste cu
mainile insangerate, continua sa fie inconjurat de furii,
care nu-l slabesc un pas. Pentru moment, aceste furii au
fost adormite de catre Apollon, care incearca sa vina in
ajutorul victimei sale. Dar umbra Clitemnestrei se ridica
din mormant pentru a excita mania furiilor, certandu-le
totodata ca s-au lasat adormite. Sfatuit de Apollon,
17

Oreste se refugiaza la Atena in templul zeitei Atena. La


implorarile lui Oreste, Atena consimte ajutata de un
tribunal sa arbriteze intre cele doua parti. Apollon ii ia
apararea lui Oreste, dar si Atena se pronunta in favoarea
acestuia. Atena le aduce la sentimente mai ingaduitoare si
odata potolite, in fata zeului luminii, furiile capata un alt
nume :
Eumenidele,
adica
binevoitoarele.
Ele
binecuvanteaza pamantul Aticii si li se inchina un sanctuar
in mijlocul satisfactiei generale, si Oreste se reconciliaza
cu zeii. Prin aceasta impacare, apare deznodamantul
intregii trilogii. Teribila succesiune de crime a luat
sfarsit, si ereditatea razbunarii se stinge.
Inceputa cu ceata si intunecime, trilogia se incheie
in lumina, intr-o apoteoza a victoriei morale prin ispasire.
Deslusim in Orestia , masura in care Eschil a simtit
tragicul vietii. E vorba de un tragic adanc, sfasietor,
plutind asupra omului ca o sacra fatalitate, fara insa a
face din aceasta o fiinta slaba, lipsita de vointa si de
maretie. Sub apasarea necrutatoare a destinului, sufletul
barbatesc al lui Eschil da dovada de forta titanica. Asa
cum ca soldat a luptat la Marathon impotriva persilor, tot
asa ca om va lupta impotriva destinului. Locul Orestiei
este printre marele opere pe care le-a dat pana acum la
iveala geniul omenesc. Cele doua milenii si jumatate care
s-au scurs de la nasterea ei, continua sa-i confirme
frumusetea poetica, si universalele sale adevaruri
filozofice.

18

SOFOCLE

Viata lui Sofocle :


Sofocle, al doilea in seria marilor poeti tragici ai
Atenei, a trait intre anii 496-406 i.Ch., ocupand astfel
cu viata si personalitatea lui tot acest secol memorabil. In
fiinta sa gasim o personificare a geniului atenian, cu ceea
ce acesta avea mai fecund, mai armonios, mai plin de
euritmiile gandirii si ale sensibilitatii. Dintre toti scriitorii
greci care au trait in aceasta epoca, el este acela in care
19

s-au reflectat cele mai multe trasaturi ale hegemoniei


ateniene. Sofocle s-a nascut la Colonos, o localitate
modesta din apropierea Atenei. Se tragea dintr-o familie
instarita, tatal Sofilos, era armurier si avea in serviciul
sau sclavi. Acesta i-a oferit fiului sau o instructie
bogata, multilaterala : muzica, gimnastica, literatura si
filozofie. Maturizandu-se, Sofocle se va lega cu atat mai
mult de viata cetatii sale, ajungand sa-si conformeze un
suflet pe masura acesteia. Il vom vedea patruns de
manifestarile literare ale timpului, participand cu
insufletire la serbarile publice, luand parte la concursuri
gimnastice si familiarizandu-se cu poetii ce exprimasera
mai sugestiv traditia nationala. Marturii contemporane ni-l
infatiseaza, dupa lupta de la Salamina, gol, uns cu
untdelemn, in plina splendoare a adolescentei sale
conducand corul efebilor si intonand Pean-ul victoriei.
Iubea traditiile cetatii, le simtea sufleteste necesitatea,
insa trecutul ii parea mai plin, mai armonios, mai bogat in
cintinuturi morale decat viitorul. Fondul sau de simtire era
un fond religios. A inceput sa se prezinte la concursuri la
varsta relativ tanara de 28 de ani. Invatase mestesugul
tragediei de la Eschil, despre care se crede ca era cu 30
de ani mai varstinc decat el. In activitatea pe care o va
initia timp de 6 decenii, Sofocle va depune un mare si
profund devotament. Cu toate ca il avea ca adversar pe
Eschil, a luat premiu inca de la primul concurs la care s-a
prezentat. Se spune ca judecatorii neputand sa se
pronunte intre Eschil si tanarul sau rival, au lasat ca
decizia sa fie luata de catre Cimon si generalii sai. De
atunci Sofocle a mai triumfat inca de 20 de ori la

20

concursurile dramatice, situandu-se intotdeauna in primul,


sau cel mult al doilea loc.
A fost contemporan cu Georgios si cu Pitagora. Sau constat inrudiri de idei si cu Eschil si cu Heraclit.
Multi l-au apropiat de Sofocle cu Herodot. Preocuparile
literare, ca si repetatele lui victorii, n-au incetinit
niciodata in cugetul poetului si nici in vibrarea sa pentru
faptele si ingrijorarile patriei. A luat neincetat parte la
viata publica, fiind chemat adesea in demnitati de
raspundere ale cetatii. In toate demnitatile publice
Sofocle nu a venit ca un doritor de situatie, ci din
devotament patriotic, ca barbat de incredere la care tara
apela in momentele grele de cumpana. Ca om, in
intimitatea sa sufleteasca, viata lui Sofocle este tot atat
de plina ca si viata lui politica. A avut satisfactii, dar nu
i-au lipsit nici amaraciunile ; a fost casatorit de doua ori,
avand doi fii, pe Iofon si pe Ariston. Adese ori inima lui
de tata a fost tulburata de certuri urate intre fii sai. El
personal a suferit mult din cauza iubirii. Si in viata dar si
in opera sa, Sofocle a ramas credincios traditiei fara a
cadea insa in superstitiile acesteia. Spirit inzestrat cu
intelepciune si masura, Sofocle stie sa pastreze acel
echilibru delicat prin acre sufletul si trupul reusesc sa
traiasca in buna intelegere. Spectacolul magnific al
universului, pe care il considera ca fiind comandat de
forte superioare, ii stapanea sufletul si ii incanta
gandirea. Aceasta i-a dat putinta sa-si pastreze
integritatea mintala pana in ultima clipa a vietii. O
anecdota, pretinde ca, tradus in fata judecatii de catre
fii sai care ii cereau punerea sub interdictie, Sofocle s-a
aparat singur, recitand judecatorilor pasaje din opera sa
21

compusa recent, Edip la Colonos . Ce dovada mai buna


ca aceasta se afla inca in plinatatea puterilor sale
intelectuale. Sofocle s-a stins din viata la varsta de 90
de ani, lasand in lumea greaca impresia unui om fericit.
Dupa moarte numele si mormantul sau a devenit obiect de
cult ; pe sanctuarul ridicat in onorea sa, atenienii aduceau
jertfe anuale intocmai ca pe sanctuarul unui erou. Se
spune ca pe mormant i s-ar fi sculptat o sirena, drept
simbol al puterii de incantare cuprins in poezia sa.

Opera lui Sofocle :


Dupa unele marturii vechi in care cea mai
caracteristic este a criticului Aristofan din Bizant,
Sofocle ar fi compus 123 de piese, unele tragedii, altele
drame satirice. Si in opera lui Sofocle timpul a facut
ravagii mari. Ni s-a mai putut pastra din ea doar 7
tragedii intregi, precum si cateva fragmente din celelalte
piese. Cum insa toate aceste tragedii salvate sunt
capodopere, putem avea impresia ca ele alcatuiesc un
material suficient, pentru a deslusi conceptia de teatru a
poetului
si
pentru
a
identifica
elementele
ei
reprezentative. Intrucat traditia tetralogiilor incepea sa
slabeasca, nemaiavand ca in timpul lui Eschil putere de
lege, e greu sa se stabileasca daca tragediile pastrate se
incadrau in tetralogii sau erau constructii independente.
Mai multe pareri de specialitate inclina sa creada ca
tragediile in chestiune au fost scrise de catre Sofocle in a
22

doua parte a vietii sale si ca au fost concepute ca opere


individuale. Sofocle intocmai ca si Eschil, maestrul si
inaintasul sau si-a luat subiectele atat din legendele
nationale cat si din ciclurile epice care circulau in lumea
greaca : ciclul teban ( Edip rege , Edip la Colonios
si Antigona ) ; ciclul troian ( Ajax , Filoctet si
Electra )

Antigona
Este cea mai reprezentativa opera a lui Sofocle.
Ca sa ajungem la actiunea prorpiu-zisa a acestei opere, e
nevoie ca mai intai sa ne reamintim de cateva episoade
care au pregatit-o. Dupa tragedia intamplata lui Edip,
fiicele acestuia Antigona si Ismena, sunt adapostite de
unchiul lor Creon, fratele mamei lor Iocasta. Intre timp,
fii lui Edip, Eteocle si Polinice, se intelesera sa domneasca
asupra Tebei pe rand, cate un an fiecare. A intervenit
apoi cunoscuta lor cearta, unde Polinice, avand ajutor de
la regele Adrest al Argosului, pe a carui fiica o luase in
casatorie, vine cu razboi impotriva propriei sale cetati. In
lupta lor fraterna, Eteocle si Polinice cad rapusi unul de
celalalt. Creon ca ruda mai apropiata a familiei
domnitoare, urmeaza la tronul Tebei. In aceasta calitate
el ordona ca trupului lui Eteocle sa i se face funeralii ca
pentru un erou al cetatii, si ca trupul lui Polinice, drept
pedeapsa postuma pentru fapta sa, sa fie lasat
neingropat, hrana fiarelor si pasarilor de prada.
23

Din acest punct, incepe actiunea propriu-zisa a


piesei. Antigona dand ascultare datoriilor sale de sora, nu
poate accepta ca trupul lui Polinice sa ramana neingropat.
E hotarata sa infrunte porunca regelui, dar este prinsa
asupra faptului pe cand presara tarana pe trupul
neinsufletit al lui Polinice, fiind adusa in fata regelui care
spumega de manie. Tanara fata isi apara fapta cu
energie, cu inaltime si cu caldura :
Creon : Tu singura, dintre tebani, vezi astfel lucrurile.
Antigona : Toti le vad ca mine, dar pentru a-ti fi pe plac,
ei nu spun nimic.
Creon : Nu rosesti cand incerci sa gandesti altfel decat
ceilalti ?
Antigona : Nu poate fi o rusine a cinsti pe acela care mie ruda de sange.
Creon : Nu era de un sange cu tine si acela care a murit
tinandu-i piept ?
Antigona : Ne-au nascut acelasi tata si aceeasi mama.
Creon : Cum, prin urmare, poti sa cintesti pe unul injosind
pe celalalt ?
Antigona : Niciodata cel cazut nu se va plange de
aceasta !
Creon : Ba da, intrucat l-ai cinstit tot asa cum ai cinstit
si pe un ticalos.
Antigona : Cand a murit, mi-era un frate nu era un rob.
Creon : Uiti ca vroia sa-si prade tara pe cand celalalt o
apara ?
Antigona : Da, poti sa spui aceasta, dar legile lui Hades
sunt aceleasi pentru toti.
Creon : Nu este drept ca omul bun sa fie pus pe aceeasi
treapta cu cel rau.
24

Antigona : Cine spune ca aceste legi sunt sfinte, ca ele


pot fi bune si pentru cei morti ?
Creon : Vrajmasul chiar si mort mi-e tot vrajmas.
Antigona : M-am nascut sa aduc in lume iubire, nu ura !

Antigona in fata lui Creon

Regele, continuand sa fie furios, pronunta


impotriva ei sentinta finala. Nimic nu-l indupleca : nici
rugamintele Antignonei si nici durerea fiului sau Hemon,
logodnicul acesteia. Tiresias, proorocul, cere regelui sa
revina asupra hotararilor sau, amintindu-i ca resturile din
cadavrul lui Polinice pangaresc altarele sfinte. Regele
refuza si insulta pe proorocul care prin spusele sale i-a
sporit nelinistea. Acesta retragandu-se anunta o mare
nenorocire, iar Creon cuprins de infricosare se indupleca si
ordona ca trupul lui Polinice sa fie ingropat si apoi se duce
la pestera unde o inchise pe Antigona, cu gandul sa o
elibereze. Aici, gaseste pe Hemon luandu-si viata pe
trupul neinsufletit al iubitei sale. Iar Euridice, sotia lui
Creon, neputand suporta durerea de a-si fi pierdut fiul,
isi pune capat zilelor, blestemandu-si sotul. Creon coplesit
de aceasta cascada de nefericire, va trebui sa-si
ispaseasca cruzimea si trufimea, intelegand la ce
consecinte fatale poate duce infruntarea legilor naturii si
25

ale zeilor. Sufletul liber si generos al Antigonei nu se


impresioneaza de rigorile autoritatii. Singura, fara nici un
alt sprijin decat indemnurile intime ale cugetului, infrunta
pe rege si odata cu acesta un intreg lant de prejudecati
statale. Odata ce a luat hotararea, nimic nu o mai
impiedica de a o aduce la indeplinire : nici amenintarile
crude ale lui Creon si nici interventiile calde, iubitoare ale
surorii ei Ismena. Aproape ca nici n-o vedem luptand ;
merge la moarte ca din datorie. Atunci cand declara :
M-am nascut ca sa aduc in lume iubire, nu ura ! are
in vedere datoria ei fata de fratele sau mort, mai mult
decat sentimentul sau de dragoste fata de Hemon.
Intreaga ei viata s-a tesut din devotament pentru ai sai,
caci ani in sir, a mangaiat batranetea nefericita a tatalui
sau orb. A incercat intre zidurile Tebei sa-si impace
fratii, si rareori s-a putu gandi si la ea, la problemele
intime, ca fata tanara indragostita.
Succesiunea scenelor trezeste in sufletul
spectatorului o gama de sentimente bogate si nobile, in
care admiratia alterneaza cu teama, iar mila si simpatia
cu indignarea. Corul, in cantece de o rara frumusete
poetica, da fundalul moral al actiunii, interpretand in
legatura cu aceasta fie vointa divinitatii, fie adevarurile
legilor omenesti.

26

EURIPIDE

Dintre cei trei mari tragici, Euripide este acela in


a carui opera timpul a facut cele mai putine ravagii. Din
92 de piese ce ii sunt atribuite, ni s-au pastrat 17
tragedii, o drama satirica intitulata Ciclopul si
numeroase fragmente din celelalte opere : Alcestis ,
Medeea , Heraclizii , Hipolit , Andromaca ,
Hecuba , Heracle , Supliantele , Troienele ,
Ifigenia
in
Taurida ,
Electra ,
Elena ,
Ifigenia in Aulida , Orestia si Bocantele .
Poetul isi ia subiectele cu predilectie din istoria fabuloasa
a Atenei. Pastreaza si teme din ciclurile epice ale vechilor
epopei, fara insa a face din acestea o materie preferata.
Are preferinta pentru subiectele ce pot aduce pe scena
pasiuni mari si violente ; el nu se preocupa ca personajele
si situatiile sale sa puna linie legendara sau adevar
istoric ; totul e ca aceste personaje si situatii sa aduca
pe scena lacrimi, suferinte si tulburari profunde. In
comparatie cu Eschil si Sofocle, Euripide vine cu o
varietate de aspecte atat de putin obisnuite, incat pentru
un moment ea ne lasa impresia ca linia clasica a tragediei
a fost grav zdruncinata. Gasim aventuri, omoruri,
27

incesturi, dezlantuiri pasionale, catastrofe ce se


inlantuiesc chemandu-se una pe alta, situatii neasteptate,
crime si mizerii, fapte ce pot sa ne uimeasca ;cu alte
cuvinte ne aflam intr-o lume noua, o lume necunoscuta in
traditia tragica de pana atunci. Pentru Aristotel, tragedia
trebuie sa arate o actiune a unui caracter nobil,
elevata care inspira teroare si mila. In lecturarea
pieselor sale clasice, Aristotel considera ca Euripide este
cel mai tragic dintre cei trei mari dramaturgi. Aceasta
judecata se explica prin faptul ca Euripide a stiut sa-si
faca personajele sa cada in nenorocire si sa le arate
suferinta.
Euripide a fost victima multor antipatii, calomnii
si insulte, pentru ca indraznea sa trateze curajos si
intr-un spirit inaintat probleme noi ale vremii. Statul
atenian era in declin, Atena isi pierdea hegemonia
absoluta pe mare, expeditia sa militara in Sicilia se
soldase cu un dezastru. In aceste imprejurari scrie
Euripide piesa sa Ciclopul , singura drama cu satiri ce
ne-a ramas din Antichitate, in care satirizeaza,
caricatural, toate aceste primejdioase idei si practici
sociale.
Prin coborarea pesonajelor de pe piedestalul
sublimului conventional la nivelul oamenilor obisnuiti, prin
limbajul vietii de toate zilele, Euripide a devenit cel mai
modern dintre tragicii antici si cel din care s-au
inspirat mai mult dramaturgii moderni.

28

Medeea

Se numara printre cele mai


bine construite piese ale lui Euripide. Patetismul ei
cunoaste pe alocuri culmi aproape neintrecute. Actiunea ei
simpla si mare, aluneca repede spre deznodamant, fara
insa a pierde ceva din gradarea necesara a sentimentelor.
E socotita printre capodoperele teatrului grec. Medeea
este o femeie parasita de sotul ei. Doica, care deschide
piesa, ne informeaza cu stiri privind imprejurarile acestei
parasiri. Pe acest barbat, care o lasa cu cei doi copii ai
sai, pe Iason, ea l-a iubit in tinutul indepartat unde s-au
intalnit, in Colchida. Medeea era fiica regelui ; Iason
venea sa caute in Colchida lana de aur si Medeea, se
casatoreste cu fiica lui Creon, regele Corintului. Intr-un
greu acces de disperare si de gelozie, urmarita obsedant
de gandul de a se razbuna impotriva necredinciosului si de
29

a-i sfasia inima, omoara pe cei doi copii pe care ii are cu


aceasta si face ca sa-i piara si rivala. Iason, afland intai
de moartea logodnicei sale si a regelui Creon, apoi si de
aceea a fiilor sai, da ordin ca Medeea sa fie inchisa in
palat, pentru a se razbuna si el la randul sau. Este insa
prea tarziu, caci intr-un car atenian, tras de dragoni
inapripati, Medeea calatoreste spre Atena, avand cu ea
cadavrele copiilor. Implorarile lui Iason de a-i lasa
trupurile copiilor, ca sa le ingroape el, sunt zadarnice caci
Medeea isi duce razbunarea pana la capat. Admiram pe
rand gelozia furioasa a Medeei, felul dramatic cum isi
disimuleaza planul de razbunare, precum si tulburarea de
care e cuprinsa cand se apropie momentul sa loveasca in
copii ei. Monologul care precede omorul este emotionant :
O, copii, copii ! Voi aveti o tara si o casa in care veti
locui pentru totdeauna, fara de mama voastra,
parasindu-ma pe mine, nenorocita. Iar eu voi merge in
alte tari ca exilata, inainte de a ma fi putut bucura de
voi si sa va fi vazut fericiti. Zadarnic v-am crescut si mam chinuit ofilindu-ma de atata cazna, si sterpe au fost
durerile facerii, pe care le-am indurat. Pe timpuri,
nenorocita de mine imi pusesem nadejdea in voi, ca imi
veti hrani batranetea si ca murind ma veti inmormanta cu
mainile voastre, soarta de invidiat pentru oameni (...) Voi
nu veti mai privi cu ochii vostri pe mama voastra, ci
treceti la o alta forma de viata. Vai, vai ! De ce va uitati
asa cu privirea voastra, copii ? De ce suradeti ultimul
vostru suras ? Vai, ce sa fac ? Hotararea inimii mele se
topeste, femei, cand vad privirea limpede a copiilor mei,
nu ma simt in stare. Ramaneti cu bine, planuri ale mele !
Pentru a pedepsi pe tatal lor care m-a parasit, sa ma
30

pedepsesc pe mine de doua ori mai mult ? Aceasta n-o voi


face eu. Ramaneti cu bine planuri de razbunare ! Dar ce
slabiciune m-a apucat ? Sa ma fac de rasul dusmanilor
mei, lasandu-i nepedepsiti ? Trebuie sa am curaj. Ce
lasitate m-a apucat ca sa tes cuvinte molatice sa-mi
cuprinda sufletul ? Intrati in casa, copii (...) Mana nu-mi
va sovai. O, inima mea, tu nu vei face aceasta. Lasa-i
nenorocito, cruta pe copii ! Te vei bucura de ei chiar daca
sunt departe !
Medeea este una dintre dramele
caracteristice ale lui Euripide, prin aceea ca ne
infatiseaza o latura fundamentala a poetului, arta lui de a
zugravi pasiunea iubirii cu furtunile pe care le poate starni
in sufletul omenesc. Medeea este prin excelenta o faptura
pasionala ; iubirea in ea s-a stins ; a facut insa loc unei
mari si orgolioase patimi a razbunarii. Aceasta o indeamna
la actiune, ii imprumuta neasteptate puteri de disimulare
tot asa dupa cum ii incita imaginatia la combinatiuni
teribile. Asistam la o lupta plina de sfasieri, la o lupta
patetica, la capatul careia aceasta pasiune de razbunare
invinge chiar instinctul firesc de mama, transformandu-se
intr-un egoism pe cat de miscator, tot pe atat de
salbatic. Medeea este distrusa, chiar in triumful ei.
Obstacolele care pana acum ii restabileau mereu puterea,
nu mai exista in fata ei. Dragostea materna insasi, este
depasita. Acum, in victoria sa ea se va sfarama de vid,
iar moartea ei in sens figurat nu este resimtita de noi
ca o pedeapsa, ci ca o implinire a destinului sau, o
implinire a naturii sale, care, ca orice implinire, ne umple
de bucurie.

31

TRAGEDIA. DESTINUL SI
DREPTATEA
.

Intre creatiile poporului grec, tragedia este poate


cea mai inalta si cea mai indrazneata. Nasterea tragediei
pe la mijlocul secolului al VI-lea, in pragul epocii clasice,
este legata de conditii istorice, pe care trebuie sa le
amintim pe scurt, daca vrem sa intelegem sensul si
orientarea acestui gen nou. Pe de o parte, tragedia
greaca reia si continua efortul poeziei anterioare pentru a
pune de acord lumea divina cu societatea omeneasca,
umanizand si mai mult pe zei. Cu toata dezmintirea pe
care o da realitatea zilnica si in ciuda traditiei mitice,
tragedia greaca cere cu tarie ca zeii sa fie drepti si sa
faca sa triumfe, in aceasta lume, dreptatea. Pe de alta
parte, tot in numele dreptatii, poporul atenian continua sa
duca o lupta foarte aspra, pe planul vietii politice si pe
acela al vietii sociale, impotriva posedantilor care sunt si
conducatorii sai, pentru a le smulge, in sfarsit egalitate
deplina in drepturi intre cetateni, ceea ce il va numi regim
democratic. Atmosfera tragica, exista intotdeauna, din
momentul in care ma identific cu personajul, din momentul
in care actiunea piesei devine actiunea mea, adica din
momentul in care eu ma simt angajat in aventura care se
joaca... daca zic eu , intreaga mea fiinta, intregul

32

meu destin intra in joc Impotriva cui se bate deci eroul


tragic ? El se bate impotriva diverselor obstacole de care
oamenii se lovesc in activitatea lor, obstacole care
stanjenesc libera dezvoltare a persoanei lor. Se bate
pentru ca sa nu existe o nedreptate, pentru ca o moarte
sa nu aiba loc, pentru ca o crima sa fie pedepsita, pentru
ca legea unui tribunal sa invinga asupra linsajului, pentru
ca dusmanii invinsi sa ne inspire fraternitate, pentru ca
misterul zeilor sa nu mai fie mister, si pentru ca oamenii
sa aiba mai mult curaj si seninatate pentru a trai. Inca
ceva : eroul tragic se bate cu sentimentul paradoxal, cu
obstacolele pe care le intalneste in actiunea sa care sunt
totodata de neintrecut si necesar de trecut cel putin daca
vrea sa-si regaseasca propria sa totalitate, sa implineasca
acea periculoasa vocatie de maretie pe care o poarta in
el, aceasta fara a jigni ceea ce mai subzista inca in lumea
divina din gelozie ( Nemesis), fara a comite greseala lipsei
de masura ( Hybris ). Eroul trebuie sa confirme si sa
arate in actiunea sa ca lupta angajata care este de
asemenea conflictul tragic nu este fatala sau nu va
ramane mereu asa. Obstacolul de invins este pus in cale
de o forta necunoscuta, asupra careia nu are putere, si
pe care, de aceea, o numeste divina. Numele cel mai
infricosator pe care el il da acestei forte este acela de
Destin. Lupta eroului tragic este aspra. Oricat de aspru
ar fi si oricat de condamnat cu anticipatie ar parea
efortul corului, el o intreprinde iar noi, public atenian sau
spectator modern, suntem cu el. Este foarte izbitor
faptul ca acest erou condamnat de zei nu este omeneste
condamnat, adica de multimea oamenilor care asista la
spectacol. Maretia eroului tragic este o maretie lovita
33

deoarece duce la moarte. Se intampla ca acesta sa moara


si departe de a ne face sa disperam, cum ne asteptam,
dincolo de groaza pe care ne-o inspira, ne umple de
bucurie. Asa este cazul cu moartea Antigonei si a multor
altora. Participarea noastra la lupta eroului cu un
sentiment de admiratie nu poate insemna decat un lucru si
anume ca lupta eroului contine, pana si in moartea sa o
promisiunea, promisiunea ca actiunea eroului contribuie sa
ne elibereze de destin. Daca nu, placerea tragica,
spectacolul nenorocirii noastre ar ramane de neinteles.
Tragedia intrebuinteaza deci limbajul mitului, iar acest
limbaj nu este simbolic. Intreaga opera a primilor doi
poeti tragici, Eschil si Sofocle, este profund religioasa.
Ea crede in adevarul miturilor, crede in lumea divina, pe
care o prezinta poporului. Aceste mituri si multe altele, cu
mult anterioare nasterii tragediei, trebuiesc interpretate
in termeni de morala omeneasca de catre poeti.

34

VALOAREA MITURILOR
GRECESTI SI INSEMNATATEA
MARILOR POETI TRAGICI
ESCHIL, SOFOCLE SI
EURIPIDE

Miturile grecesti sunt povestiri despre aventurile


sau faptele vitejesti atribuite unor oameni-eroi inzestrati
cu o forta supranaturala, curaj si iscusinta. Miturile care
ne-au ramas din atntichitate sunt foarte des folosite in
operele poetilor de astazi. Miturile personajelor grecesti
sunt frecvent reprezentate in arta greaca, in special prin
pictura pe vase. Pindar, un poet liric grec, refuza mitul ca
document, considerandu-l poveste nascocita : Multe
sunt de mirare in lume / Si graiul de om intrece
adevarul / Mituri plasmuite din multe minciuni / Ne
inseala.
Eschil, Sofocle si Euripide iubesc situatiile mari,
am putea spune excesiv de mari. In lupta lor necrutatoare
cu destinul, eroii lui cad, sunt invinsi, insa in aceasta
cadere exista o nesfarsita maretie, o rara noblete ; eroii
amintiti nu cad niciodata inanite de a fi luptat.
Sinceritatea si adevarul sunt forte capabile sa triumfe

35

asupra oricaror manii si oricaror blesteme ale zeilor cei


mai inversunati. In spiritul acestor invataminte, dramele
lui Eschil, Sofocle si Euripide lumineaza mileniile, ca niste
nepieritoare lectii de filozofie morala.
Tragedia greaca din secolul al V-lea i.Ch. a
reprezentat culmea creatiei dramatice a Antichitatii. Atat
ca structura si adancime a conflictului, cat si ca tehnica
de reprezentare, ea a ramas in esenta neschimbata de-a
lungul multor secole ce i-au urmat. Opera lui Eschil,
Sofocle si Euripide a exercitat o puternica atractie si
influenta asupra literaturii dramatice din epoca elenista, a
celei romane si alexandrine, ea constituind de asemenea
un izvor de inspiratie pentru marii autori de tragedii ai
Renasterii si ai epocii moderne.

36

Bibliografie
Zamfirescu, Ion Istoria universala
a literaturii Volumul I Antichitatea
(editia a doua), ingrijita de Rodica si
Alexandru Firescu , pag. 40-47, 5964, 70-72
Frenchian,
Aram
Intelesul
suferintei umane : Eschil, Sofocle si
Euripide , editura pentru literatura
universala,
Bucuresti 1969
Bonnard,
Andre

Civilizatia
greaca ,
volumul
trei,
editura
stiintifica,
Bucuresti - 1969
Manual pentru clasele a IX-a si a XIIa. Editura Didactica si Pedagogica.
R.A., Bucuresti, 1993, pag. 22-32

37