Sunteți pe pagina 1din 452

1

CALEA SUFLETELOR IN VEŞNICIE


SAU
CELE 24 VĂMI ALE VĂZDUHULUI
VOLUMUL I

Chipul de F A Ţ A aratăJSufletul Sfintei Teodora ieşit din corp, stînd


între îngeri şi ajutat de
Sfîntul Vasile cel Nou. Sufletele drepţilor — după sfintele
descoperiri — L A ieşirea din corp sînt primite de Sfinţii îngeri,
care le păzesc şi le duc sus în regiunile cereşti pline de lumină şi
fericire. Aceasta-i natural, deoarece Sufletele drepţilor se găsesc cu
îngerii chiar din vremea vieţuirii lor pe pămînt. „întoarce-te Suflete
al meu la odihna t a , că Domnul bine a făcut ţie...". (PS. 114
7— 9 ) .

2
CALEA SUFLETELOR ÎN VEŞNICIE
SAU
CELE 24 VĂMI ALE VĂZDUHULUI

Eu sînt Lumina lumii... Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 8 72; 14


6).
El ne-a mîngîiat obrazul
Cel brăzdat de lacrimi multe.
El făcu sâ ne-nflorească
Florile nădejdei sncuite !

3
Apărătoare Doamnă, mulţumiri pentru biruinţă, lzbăvindu-ne din nevoi aducem Ţie,
Născătoare de Dumnezeu, noi robii Ţăi. Ci, ca Ceia ce ai stăpînîre nebiruită slobozeşte-ne pe noi din
toate nevoile, care cu umilinţă strigăm: „Bucură-Te bucuria noastră, acopere-ne pe noi de tot răul cu
cinstitul Tău omofor."
Către Tine, Maică Sfinţi
Rugăciune înălţăm,
Căci păcatul ne-nspăimîntă
Şi de el vrem să scăpăm.
Ruga noastră cea fierbinte
Să o duci la Fiul Tău
Şi să-L rogi cu dulci cuvinte
Să ne ia sub scutul Său,
Amin
RUGĂMINTE din partea cărţii
C i t i ţ i - m ă c u d r a g o s t e , c u b ă g a r e de seam ă ş i c u m u l t ă r ă b d a r e . . .
p ă s t r a ţ i - m ă c u r a t ă , n u - m i î n d o i ţ i f i l e l e , c ă ş i e u v ă sînt o b u n ă c ă l ă u z ă î n
v i a ţ a a c e a s t a p ă m î n t e a s c ă c ă t r e P a t r i a C e r e a s c ă . „Şi c î ţ i v o r u m b l a cu
dreptarul acesta, pace peste ei şi mila şi peste israilul — creştinismul
— l u i D u m n e z e u ( G a l . 6, 16).

4
Glasul cărţii de faţă!

Frate, cartea îţi grăeşte


La-mă-n mînă şi citeşte
Şi fii cu luare aminte
La ale mele cuvinte

Care-n mine aici sînt scrise


Spre folos către' toţi zise.
Deci, dar pune sîrguinţă
Şi-ţi cîştigă umilinţă.

Fugi de toată răutatea


Şi fă toată bunătatea
Iar de-ţi doreşti mîntuirea
Ascultă-mi povăţuirea:

De orice rău te fereşte


Şi bunătăţi isprăveşte.
Iubeşte pe Dumnezeu
Şi pe aproapele tău.

Ca să te învredniceşti
In Rai să te sălăşluieşti
în veşnica fericire
Care nu are sfîrşire.

Dar, nu uita frăţioare


Această a mea scrisoare,
Ci mă rog să bagi de seamă
Că spre viaţă ea te cheamă.

(de P. Pătruţ)

5
DIN DURERILE SUFLETULUI CĂTRE CITITORI
— la ediţia de faţă —

Prin punerea sub tipar a lucrării de faţă ne împlinim o datorie


m o r a l ă f a ţ ă d e a u t o r , t r e c u t l a c e l e v e ş n i c e î n 1975, p r e c u m ş i u n a d e
suflet către aproapele nostru, ajutîndu-l să păşească pe calea mîntuirii.
E a s e i n t i t u l e a z ă „ C a l e a S u f l e t e l o r î n V e ş n i c i e " s a u „ C e l e 24 d e V ă m i
ale Văzduhului" şi este scrisă de proiosinghelul Nicodim Măndiţă. El a
avut la bază, ca izvor de inspiraţie o lucrare mai veche scrisă la acea
vreme după arătarea Sfîntului Atanasie de la Crit, tradusă din limba
elinească de către protosinghelul Rafael. Aici erau cuprinse aspecte din
t r e c e r e a S u f l e t u l u i C u v i o a s e i TEODORA p r i n v ă m i l e v ă z d u h u l u i , d u p ă
ieşirea sa din trup, aşa cum i s-a descoperit Cuviosului Grigore,
ucenicul cel mai apropiat al Sfîntului Vasile cel Nou.
Punînd ca temelie lucrarea mai sus pomenită, părintele Nicodim a
îmbunătăţit-o, documentînd-o scripturistic şi teologic, arătînd toate
etapele prin care va trece Sufletul oricărui muritor după ieşirea din
trup. Fiind de asemenea proporţii, lucrarea A suferit mai mulţi
modificări şi a fost transcrisă cu trudă şi migală de cîteva ori pînă la
forma ei actuală. Textul a fost mult îmbunătăţit şi ilustrat cu clişee, aşa
c u m l e - a GÎNDIIp ă r i n t e l e N i c o d i m , a j u t a t ş i d e u c e n i c i i s ă i c e i m a i
a p r o p i a ţ i p r e c u m ş i d e n e u i t a t u l ş i r e g r e t a t u l p i c t o r J a n D u m i t r e s c u DIN
Bacău, care a muncit enorm pentru a da forma cuvenită acestor clişee.
Ca izvoare de inspiraţie ati mai fost folosite „Divina Comedie" A lui
D a n t e ş i „ P a r a d i s u l P i e r d u t " d e MILION. A c e s t e s u r s e u n i t e ş i s u s ţ i n u t e
de o muncă fără preget din partea tuturor, au condus la finalizarea
clişeelor aşa cum se găsesc tipărite în cartea de faţă. Manuscrisul A fost
dactitgrafiat în şapte exemplare. Anii de prigoană religioasă, pe care cu
toţii i-am trăit, s-au abătut şi asupra acestui manuscris încît din cele
şapte, A rămas doar unul - aşa ca prin minune - dar şi acesta incomplet,
deoarece fiind dactilografiat în fascicole,^ unele s-au pierdut. Totuşi,
p r i n t r -O m u n c ă s u s ţ i n u t ă d e t r a n s c r i e e m a n u a l ă î n c a i e t e , d e c ă t r e
credincioşi, s-a putut reconstitui integral manuscrisul şi recupera
clişeele care ilustrează fericirile şi pedepsele Sufletelor după trecerea
l o r î n v e ş n i c i e . A c e a s t ă l u c r a r e s ' a n ă s c u t IN v r e m u r i d e m a r i s t r î m t o r ă r i
pentru Biserica noastră ortodoxă, a suferit persecuţiile vremurilor
următoare, şi acum la ieşirea de sub tipar aceleaşi greutăţi au însoţit-o.
IN a c e s t t i m p - d e g r e l e f r ă m î n t ă r i , a t r e c u t LA c e l e v e ş n i c e - E l e n a - a c e e a
care a fost o parte din sufletul activităţii.„Dumnezeu să-i odihnească
„Sufletul trudit!" D u m n e z e u s ă l e A J U T E l a g r e u , ' c e l o r c a r e n e - a u a j u t a t c t n d
am fost şi noi la greu.
O parte din versurile care sînt semănate în anumite locuri în
această carte sînt luate si adaptate din cartea „Vorbe cu tllc" a
neuitatului fabulist; „Vasile Militaru"

Dacă cumva, unora dintre cititori, li sc va părea această lucrare prea încărcată, noi le
spunem să se gîndească a ş a : Cînd sînt însetaţi ş i găsesc în cale un izvor sau o firUînă, nu sînt
6
obligaţi să bea toată apa, c i îşi potolesc setea după dorinţă, lăsînd ş i altora care vin după ei. Aşa
şi cu această carte, să ne luăm fiecare doctoria trebuincioasă pentru folosul Sufletului, lăsînd restul
pentru alţii. Noi însă ne rugăm c a , bunătatea lui Dumnezeu să se reverse peste cei care vor citi
aceste pagini şi vor împlini - după putere - cele ce-sînt cuprinse în ele.
Mulţumim, pe această cale, a tiparului, tuturor ostenitorilor care au contribuit la menţinerea
unicului exemplar, aşa cum le-a ajutat Bunul Dumnezeu, , pentru a-l completa şi tipări azi,
punîndu-l la îndemîna tuturor celor doritori „să ia aminte". Ţinînd cont de întîmplările neobişnuite
prin care a trecut acest exemplar, apariţia integrală a lucrării o considerăm o adevărată „minune"'..
..
Fie ca, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a luat şi a purtat pe umerii Săi păcatele lumii, să
coboare Harul Său peste această lucrare în aşa fel încît să întoarcă Sufletele noastre din calea cea
largă a. pierzării către „poteca cea îngustă şi strîmtă a mîntuirii", precum ne-a zis: „Luaţi jugul
Meu,, că este bun şi sarcina Mea uşoară, şi veţi afla odihnă Sufletelor voastre.". . .
Iubiţi cititori, vă aducem la cunoştinţă că părintele Nicodim a mai lăsat în manuscris şi alte
lucrări, între care, una, intitulată „Privelişti Apocaliptice" despre care astăzi nu se mai ştie nimic,
deoarece a fost confiscată în 1964 împreună cu toate celelalte. Lucrarea era dactilografiată în trei
exemplare, cuprinzînd 10. 615 file de mărimea unei jumătăţi de coli obişnuite. In paginile sale
autorul nu ne dă o explicaţie literală a „Apocalipsului" ci cuvinte de zidire sufletească care se
adresează mai mult „inimii" si mai puţin „minţii", cuvinte în care cei însetaţi de viaţa cea veşnică
vor găsi o mare mîngîiere şi sprijin sufletesc. „Privelişti Apocaliptice" nu explică „vremile" şi
„anii", cum ar fi tentaţi unii să ' creadă, ele ne dau însă o orientare sigură către luminarea
Sufletului, a drumului drept către viaţa de veci. . . căci vremea este aproape. „Iată vin curînd şi
plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum va fi „fapta" lui. Eu sînt Alfa ş i Omega,
Cel dintîi şi Cel de pe urmă, începutul şi Sfîrşitul" (Ape. 22, 12-13).
Noi am pornit cu tot Sufletul şi în căutarea acestui manuscris, în speranţa că-l vom găsi,
amintindu-ne de cuvintele încurajatoare ale unui episcop, rostite către mama fericitului Augustin:
„Nu se poate să piară fiul atîtor lacrimi" şi revenind la căutările noastre îndrăznim a zice: „nu
poate să rămînă zadarnică şi sub obroc truda atîtor zile şi nopţi", punînd chezăşie şi cuvintele
psalmistului; „nu vom muri, ci vom trăi. adăugind pentru noi înşine „ ş i le vom tipărit".
A cestea fiind zise, îndreptăm gîndul nostru de rugă către Cel de sus Căruia .„toate-I sînt
cu putinţă".
Aşa să ne ajute Dumnezeu
Din partea celor care s-au ostenit să pună şi să iasă de sub tipar lucrarea de
faţă. Grea a fost povara, dar am dus-o cu drag !
Bucureşti 1990
Iar acum ca încheiere, Din Suflet dorim tuturor Spor în toate cele bune
Astăzi şi in viitor !
Amin.

7
PRECUVÎNTARE

Sprijiniţi şi mult mângîiaţv de nemărginita dragoste, bunătate şî ajutorul Milostivului


Dumnezeu Cel pururea binecuvîntat, cu toată încrederea păşim înainte la îndeplinirea misiunei
noastre Preoţeşti, pentru a aprinde încă o făclie şi a o pune in sfeşnicul adunărei creştinilor şi a
întregei lumi, pentru a lumina şi a folosi pe toţi cei dornici de mîntuire. Deşi, unii scriitori şi
alcătuitori de cărţi obişnuiesc, ca, atunci cînd dau o carte la lumină s-o închine sau s-o aducă dar
unora din mai-marii lor: voievozi, căpetenii, boieri, notabili, copii, soţii, prieteni, rudenii, etc, totuşi,
noi, cel mai mic intre Iereii-Monahi, închinăm şi încredinţăm şi această lucrare Prea Sfintei şi de
viaţă făcătoarei Treimi: Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfînt', Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu şi
pururea Fecioarei Măria, Oştilor îngereşti şi tuturor Sfinţilor, Care ne-au ajutat a o realcătui,
complecta şi ilustra cît am putut mai viu, pentru foiosut vremetnic şi vecinie ai tuturor oamenitor
ostenitori in bine.
Văzînd în majoritatea tumii 'creştine, pe deoparte întunericul necunoştinţei de Dumnezeii, de
poruncite Lui izvorîtoare de statornică şi fericită viaţă, ba chiar şi bezna necunoştinţei de existenţa
Sufle-tutui, a hranei, îmbrăcămintei, aiăpostirei şi A T izvorului vieţii lui fericite ; iar pe de altă parte
folosul ţîşnitor în viaţa vecinicâ a Creştinilor vii şi repausaţi, din arătarea vieţii Sfîntului Vasile cel
Nou, cu istorisirea Părintelui Grigore, după arătarea Sfîntului Atanasie de la Crit, despre osîrdia
Cuvioasei Teodora cu vrednica ei săvîrşire din această viaţă, descoperirea înfricoşatelor 24 de vămi
ale văzduhului, cu: groaznicele greutăţi a trecerei Sufletelor prin acele cumplite oprei Uşii, locurile
iadului cu grozavele munci ale păcătoşilor neîndreptaţi prin Sf. Taină a Pocăinţei, şi desfătatele
locaşuri piine de nesfîrşite bucurii, veselii şi fericiri eterne ale Sufletelor în Rai. înflăcărat, zic, şi
totodată şi obligat de 'îndatoririle înaltei şi Sfintei dregătorii Preoţeşti cu care m-a îmbrăca!
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos Dumne-zeu-Omul, Universalul Arhipăstor etern, m-am văzut silit a
prelucra, complecta, alcătui, ilustra şi a reda la lumină şi această carte, spre folosul tuturor.
Cunoştinţa, cum că fiecare pămintean, deşi în lumea aceasta poate scăpa de multe greutăţi şi
primejdii cu isteţimea minţii, cu puterea, cu averea sa, ori prin puternicii' zilei, insă de moarte, de
judecata particulară şi universală, şi de 'răsplătirea faptelor sale bune sau rele, cu Raiul ori cu iadul,
nu poate scăpa nimenea — aşa cum a învăţat şi învaţă Sfînta noastră Biserică prin sfinţiţii Ei slujitori
ce s-au ostenit să analizeze despre nemurirea şi calea Sufletelor in vecinicie — m-a determinat a
cerceta cărţile sfinte care grăiesc despre sfîrşitul oricărui om de pe pămînt, cu răsplătirea faptelor lui
în vecinicie.
Astfel, în lucrarea de faţă am consultat Dumnezeeştile Scripturi ale Vechiului şi Noului
Testament, cîteva cărţi teologice, pe Sfinţii: Antonie cel Mare, Macarie Alexăndreanul, Teodor
Studitul, Ciril Alexăndreanul, şi pe alţi Sfinţi Părinţi: Viaţa Repausaţilor noştri după moarte, Viaţa
Sfîntului Vasile cel Nou din 26 Martie (după Vieţile Sfinţilor tipărite în Sf. Mănăstire Neamţu, anul
1813; ediţia de Tţişinău anul 1914; de Iorgu Dumitrescu, sub supravegherea P. S. Arhiereu Nifon
Ploeşteanu Vicarul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, anul 1905); cele 24 vămi ale văzduhului tra-
duse din limba Elinească, în limba noastră Românească, de Proto-singhelul Rafail; aceeaşi carte cu
24 vămi tipărită în anul'1910 de Iorgu Dumitrescu, cu binecuvîntarea Sfîntului Sinod al Sfintei
noastre Biserici Autocefale Ortodoxe Române (pg. 4 din precuvîntare), şi uite scrieri, alcătuind-o aşa
cum am putut mai bine; rămîntnd ca cei cu mai multă învăţătură, pregătire şt puteri luminătoare, să
facă •ceva mai mult, mai estetic şi mai bine decit noi.
Poate unii dintre cititorii acestei cărţi vor zice: „Asta-i o improvizaţie, de nu mai seamănă cu
„Vămile Văzduhului" cele dinainte. Şi cam aşa este. Asta am făcut-o din dragoste preoţească, de a:
cuprinde şi hrăni, vindeca, mîntui şi ferici cît mai multe Suflete... Asta mi-a impus-o dictonul vremii.
Adeseori s-a văzut la cîte o sfinţire de biserică, hram, ori mare serbare bisericească, improvizîndu-se
cîte un altar afară din biserică. De ce ? Fiindcă biserica este neîncăpătoare pentru mulţimea adunată
şi care se adună încă. Astfel, la Altarul improvizat afară, poate lua parte toată lumea adunată. Meni-
rea Altarelor acestora improvizate îl are şi lucrarea noastră de faţă, cu Darul lui Dumnezeu.
8
Aşijderea, îmi reamintesc din citirea prin Istoriile Bisericeşti, Vieţile Sfinţilor... că unii sfinţi pustnici-
preoli, oficiau Dumnezeiasca Liturghie în scorbura unor copaci seculari, perieri, chiliuţe, bisericuţe
mici, primitive, strimte, unde abia avea loc numai preotul cu ucenicul său. Apoi, cu cît s-au înmulţit
părinţii şi fraţii, cu atît au făcut bisericuţe şi biserici din ce în ce mai mari, care să-i încapă pe toţi.
Credem însă că nimeni nu protesta »că de ce nu seamănă cu cele dinţii. Din contra, toţi se bucurau de
ele că erau mai mari, mai încăpătoare, mai durabile, mai luminoase şi mai frumoase. Menirea pe
care au avut-o şi o au bisericile mari, spaţioase, trainice şi luminoase faţă de cele primitive, o are şi
lucrarea aceasta, faţă de cele anterioare.
Pentru educarea, laminarea şi folosirea iubitului nostru popor Creştin Ortodox, din toate
ramurile societăţii şi ţinuturile scumpei noastre Românii, ne-am ostenit pînă la sacrificiu a ilustra
această carte cu felurite clişee şi explicaţii, arătătoare vieţii creştine şi anticreştine a coreligionarilor
noştri cu repausarea lor, trecerea Sufletului prin vămile văzduhului şi aşezarea fiecăruia, în muncă
sau în fericire, după faptele sale bune ori rele.
Lucrarea de faţă poate folosi foarte mult chiar, şi pe cei ce merg la Scaunul Sfintei
Mărturisiri, urmărind feluritele păcate de la fiecare vamă a văzduhului, sau cele aşezate unele după
altele la urma cărţii. .. notîndu-şi pe cele cu care se simt greşiţi, pentru a şi le mărturisi înaintea lui
Dumnezeu şi a ministrului Său, iscusitul şi luminatul Preot Duhovnic, după care să primească
canonul cuvenit, cu dezlegarea lor, şi să facă apoi roade vrednice de pocăinţă, pentru a scăpa de iad
şi a se învrednici împărăţiei lui Dumnezeu.
în acest scop reproiectăm în mintea fiecărui cititor şi ascultător, că noi oamenii pe pămînt
sîntem numai nişte călători de o zi, şi că: „N-avem aici cetate sau patrie stătătoare; ci sîntem numai
în căutarea celei viitoare" (Evr. 13 14).
Fiecare din noi, oricît s-ar socoti de mare şi tare, vrînd-nevrînd, trebuie să recunoască cum că
tot va trebui să moară odată. De ar stăpîni careva lumea ca marii Faraoni şi ca împăraţii:
Nabuhodo-
nosor, Artarxerxe, Alexandru Macedon, ca vestiţii Cezari ai Romanilor şi Califii Arabilor, ca Sultanii
Turcilor. . . şi puternicii împăraţi ai popoarelor din felurite vremi şi locuri... şi de ar avea mai
multă minte şi înţelepciune decît Solomon, putere şi vitejie mai multă decît Samson, Ir adie, Napoleon
Bonaparte... de ar fi mai bogat decît Midas, Priam, Cresus. .. mai frumos la faţă şi la corp decît
Iosif Avesalom, Narcis, ş.a. în scurte cuvinte, de ar covîrşi pe toţi oamenii în trupeştile daruri
vremelnice, dar dacă robindu-se păcatului, şi-ar pierde Sufletul său — după cuvîntui Mîntuitoruiui —
ce folos ar avea? Şi ce-ar putea du în schimb ca să-şi răscumpere Sufietui său?Şi ce vâr moşteni ei în
veci în locul păcătoaselor desfătări vrememice care trec ca umbra ?
La ieşirea Sufetuiui din corp, atunci fiecare va vedea bine ce trebuia să facă şi ce să nu facă,
spre a se foiosi vecinie. La despărţirea Sufietumi de corp, oricare om va vedea toate bunătăţile şi
desfătările eumeşti pierind ca nişte năiuciri şi deşertăciuni din faţa iui, asemenea visurilor de
dinaintea cerni ce se deşteaptă dimineaţa, şi atunci se va căi groaznic, dar va fi prea tîrziu, prea tîrzi!
Orice căinţă, tînguire,jele sau planset mult, atunci e zadarnic. Deci, pentru a nu ajunge niciunul
dintre noi in acea groaznică disperare şi nefericire vecinică, hai cu toţii, mai inainte de despărţirea
noastră de corp, să ne pogo-rtm cu mintea in iad, după cum ne sfătuieşte psalmistul David, zicînd:
„Pogoarâ-se păcătoşii la iad de vii" (Ps. 54 16), şi să urmărim Sufletele ce se despart de trup; pe
patul agoniei, în trecerea lor prin vămile văzduhului, prin Rai şi prin iad. Hai cu toţii să urmărim
Sufletele repausaţilor noştri după moarte la cernerea lor în cele 24 de site ale vămilor văzduhului, la
prezentarea lor înaintea Dreptului Judecător, Răsplătitor, şi urmarea feluritelor vieţi, ca să ne păzim
de primejdie şi să fim fericiţi vecinie, lucrînd binele din răsputeri in scurtul rest al vieţii ce mai avem
de trăit în lumea aceasta trecătoare şi foarte amăgitoare.
Milostivul Dumnezeu să dea tuturor cititorilor şi ascultătorilor acestei cărţi duhovniceşti,
putere multă de pătrundere în viitorul Sufletelor de dincolo de mormînt, ca fiecare să se poată hotărî
şi griji din vreme cît mai bine, pentru a scăpa de iad şi a dobîndi fericirea şi odihna vecinică cu
drepţii şi cu Sfinţii în împărăţia lui Dumnezeu.
„Darul Domnului nostru Iisus Hristos, Dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea
Sfîntului Duh, să fie cu noi cu toţi, fraţilor, Amin" (2 Cor. 13 14).

9
PRAZNICUL PROSLĂVIRII ŞI
ÎNĂLŢĂRII DOMNULUI NOSTRU
IISUS HRISTOS 1948

CEL MAI MIC ÎNTRE


IEREII-MONAHI
NICODIM M A N D I T A
PROTOSINGHEL

* N.B. VEZI DESPRE ACEASTĂ PE LARG ÎN „ P R I V E L I Ş T I A P O C A L I P T I C E " , azi IN


MANUSCRIS, DE AUTOR.

10
VIAŢA ŞI PETRECEREA, CU CÎTEVA MINUNI,
ALE CUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU VASILE CEL NOU

Prescurtată după scrierea, smeritului şi iubitului său ucenic Grigore

AFLAREA CUVIOSULUI ÎN PUSTIE

Nemasurata si eterna bunătate a mult Milostivului Dumnezeu cea neînţeleasă de majoritatea lumii
aceştia, economiseşte toate cele folositoare mîntuirii oamenilor în felurite forme, vremi şi locuri, cu
adînca-I înţelep-ciune arătînd clar robilor Săi toate cele ce povăţuiesc pe om la mantuire. Aceasta
arată fiecărui cm cum câ trebuie a defăima şi a fugi de toate deşertăciunile lumeşti, care-l muncesc
vremelnic şi vecinie. Aceasta a arătat şi aici în Roma cea nouă, adică în Ţarigrad, în vremea noastră
— istoriseşte Sf. Grigore — pe acest de Dumnezeii luminat Părinte al nostru Vasile cel Nou, slăvit în
lucruri, în cuvînt şi prin multe minuni.
Pe acest mare Cuvios Părinte nu l-am putut afla de unde a fost sau din care părinţi, deoarece
nici el singur, trăind, nu ne-a spus-o aceasta, şi nici altcineva n-a auzit de la el, ca să ne pună în
cunoştinţă. Noi numai atîta ştim, că Cuvioşia sa a fost pe vremea împăraţilor creştini Leon înţeleptul
(a) şi Alexandru (b),fiul împăratului Vasile Macedon (c). în al zecelea an al stăpînirei lor, au fost
trimişi nişte magistriani (d) în părţile Asiei (e) pentru oarecare trebuinţe împărăteşti. Aceştia trecînd
prin nişte locuri şi pustietăţi cu greu de pătruns, au văzut pe omul acesta, pe Sf. Vasile, umblînd prin
pustie, îmbrăcat cu haine proaste, străin şi cu chip groaznic, ca un trăit pustniceşte.

a) împăratul Leon al Vl-lea, înţeleptul, a impărăţit în Bizanţ în ani 886-912.


b) împăratul Alexandru a fost dimpreună ocîrmuitor cu Leon înţe leptul şi a împărăţit în
anii 886—912.
c) împăratul Vasile I-iul Macedonul a fost împărat în Bizanţ între anii 867—886. Acesta
ascultînd ruga sihastrului Ioan Colovul, i-a dăruit lui şi urmaşilor săi, acest munte, care de atunci
înainte începu a deveni Sfîntul Munte. Privilegiul acesta, al lui Vasile Macedonul, îl întări şi fiul său
Leon filozoful (886-912, vezi şi V. Sf. o.c. pp. 822-830). Pe lîngă sihastri, încep a se ivi acum şi
chinoviţi, care puseră începutul zidirei de mănăstiri chiar pe vremea vieţuirii Sf. Vasile cel Nou şi a
Cuv. Teodora.
d) Magistriani se numeau dregătorii de la casa împărătească, care erau în cele mai de sus
slujbe împărăteşti. După rangul lor ei stăteau mai sus decît patricii.
e) Ţara Asiei sau Asia, se numea jumătate din ostrovul de acum a Asiei Mici.

PRINDEREA, LEGAREA ŞI DUCEREA CUVIOSULUI VASILE LA


CONSTANTINOPOL
Ilustrii aceia magislriani văzîndu-l pe Cuviosul Părinte, au alergat după dînsul şi îndată l-au
prins. Privindu-l cu luare-aminte, se minunau de chipul lui, şi socoteau că este vreun spion. Deci,
legîndu-l, s-au dus cu el la Constanlinopol, unde, pe lîngă raportul aranjării tre-bior împărăteşti, au
spus şi cele despre omul acesta aflat prin pustie, cum l-au prins,"legat şi adus. împăratul văzîndu-l, 1-
a dat spre cercetare patriciului ce se chema Samon, de neam aga-rean (c).

11
c) Agareni, se numeau beduinii, seminţia aceea tâlhărească, cate umblau din loc în loc prin
ţinuturile Arabiei. Ei au primit numirea aceasta după predania evreiească, fiind urmaşii lui
Ismail, fiul Agarei, roaba lui Avraam

CERCETAREA ŞI TORTURAREA CUVIOSULUI VASILE


Cunoscutul patriciu (a) Samon, luînd pe omul lui Dumnezeu din palatul împărătesc, l-a dus
la casa lui spre ispitire şi judecată. Acolo Samon, stînd încon-jurat de sfetnicii săi cu mare pompă, a
poruncit să-i aducă înainte pe fericitul. Aducîndu-l, fericitul nu i-a dat cuvenita cinste sau
închinăciune, precum aşteptau toţi după obiceiul lor, şi nici nu s-a închinat cîtuşi de puţin înaintea
lor, socotindu-i întru nimic. Atunci Samon mîniindu-se, a zis către dînsul: „Cine eşti tu? De unde
eşti? De unde vii? Şi cum îţi este numele tău ?" Fericitul Părinte nu i-a răspuns nimic ; ci tăcea (b),
privindu-i pe toţi cu ochi Uînzi. Patriciul l-a întrebat iarăşi: „Spune, de imde eşti ?" Atunci Sfîntul a
zis către el: „Dar tu cine eşti şi de unde eşti ?" Samon i-a răspuns: „Noi te întrebăm pe tine cine eşti,
de unde eşti şi de unde vii? Jar cine sînt eu, nu ţi şe cade ţie a mă întreba. însă, dacă voieşti a şti ceva
despre mine, iată câ îţi voi spune : Eu sînt Samon patriciul şi mai marele postelnicilor (c )
împărăteşti. Deci, spune şi tu cine eşti şi de unde eşti şi ce fel este viaţa ta ?" Atunci fericitul a zis:
„Eu sînt străin. Unul dintre cei ce petrec pe pămînt, şi locuiesc unde ajung". Patriciul mîniindu-se, a
zis: „Fiindcă nu mărturiseşti numele tău şi ce om eşti, apoi, după cuvintele tale, se vede că eşti un
spion şi ai venit prin locurile împărăţiei noastre ca să ne vinzi". Sfîntul nu le-a răspuns nimic, nici
patriciului, nici celorlalţi care-l ispiteau.
Atunci Samon, turburat groaznic, a poruncit a bate pe Sfîntul cu toiege verzi şi cu vine de bou,
fără nici o milă. Şi atîta l-au bătut cu nemilostivire, încît l-au rupt în bătaie, lăsindu-l abia viu lungit
pe pămînt. După aceea, aşa leşinat şi în nesimţire, l-au dus pe sus în temniţă. A doua zi, neîmblânzita
fiară cu chip omenesc, Samon, a trimis ostaşii să scoată pe fericitul din temniţă ca să-l bată iarăşi şi
mai cumplit, pînă ce va spune tot. Şi, o! mari sint minunile Tale Hristoase Dumnezeule tMergînd
ostaşii, au aflat pe Sf. Vasile deplin sănătos şi cu faţa veselă, stînd înaintea temniţei, care era
încuiată. Ostaşii mirînău-se foarte mult, l-au dus pe fericitul la Samon, căruia i-au spus starea în care
îl aflarâ. Samon, înaintea căruia fiind pus iarăşi Sfîntul, l-a întrebat, zicînd: „Spune nouă, cum ai
ieşit din temniţă, fiind uşile încuiate? Au nu cu farmece ai făcut tu aceasta? Spune de unde eşti, şi cine
eşti tu ?" Sfîntul nu i-a răspuns nimic. Atunci Samon înfuriindu-se, a poruncit să-l bată şapte zile
peste tot corpul, dindu-i zilnic cîte o mie de toiege, pînă va spune cele despre sine, cine este şi de unde
este ?

a) Titlul de' patriciu mai întîiâ oară se dădea numai feciorilor de senatori, care se numeau
părinţi, de la cuvîntul latinesc „patres". După aceea numirea asta a început a o alătura către toate feţele
care se trăgeau din viţe de boieri romani. Marele Constantin împăratul, titlul acesta de patriciu l-a
însemnat pentru feţele deosebit vrednice, cu care se numeau numai însăşi slujbaşii cei mai de sus.
Această numire fiind de mare cins te, nu trecea şi la copiii lor.
b) Sf. Vasile cel Nou, aducînduşi aminte de Mîntuitorul, Care' tăcu înaintea preoţilor, arhiereului
evreesc, al lui Irod şi înaintea lui Pilat, cînd îl acuzau şi interogau (Mt. 26 6 3 ; 27 72—14; Lc. 23 6 —
1 2 ; Ioan 19 9 ; comp. Is. 53 7), nici el nu le dădu nici un răspuns la această întrebare.
c) Postelnic sau Kuvicular impărătesc, era păzitorul camerei de odihna, pregătitorul aşternutului
pentru a dormi împăratul, unul dintre cei mai înalţi slujitori ai palatului împărătesc.

In toate cele şapte zile de bătăi cumplite, Sfîntul a rămas statornic în hotărîrea sa, nespunind
nimic despre sine, nici despre aspra vieţuire monahicească, după cuvîntul Mîntuitorului: „Să nu ştie
stînga ce face dreapta ta...", spre a nu-şi lua plata aici de la oameni, ci în viaţa vecinică de la
Dumnezeu, Tatăl Ceresc (Mt. 6 3; Lc. 14 12—14,). După acele zile de cumplite dureri suferite, Sfîntul
iarăşi a foit adus înaintea patriciului, care i-a zis cu urgie: „0 răule şi necuratule om, pînă cînd vei
ascunde în inima ta vicleşugul tău? Spune nouă: Cine eşti şi de unde eşti tu ?" Sfîntul a răspuns: „Cei
ce fac în taină fapte urîte sodomeşti (a), precum şi tu, pe aceia cu adevărat se cuvine ă-i numi: vicleni,
12
pagini, răi şi necuraţi". Samon ruşinîndu-se la această vădire faţă de cei ce stăteau în jurul lui, aprin-
zîndu-se de mînie şi iuţime, a poruncit să-l lege strîns cu coatele înapoi şi să-l spînzure cu un picior
băgat după o grindă, cu capul în jos, trei zile.

a) Acestea erau feluritele păcate necurate de desfrînare, împotriva firii şi a bunei rinduieli,
foarte spurcate, scîrnave şi satanice, pentru care Dumnezeu a ars cetăţile Sodoma şi Gomora cu
celelalte cetăţi şi localităţi dimpre-jurul lor cu foc şi piatră pucioasă din cer, ca să cureţe pămîntul de
acele spurcăciuni păcătoase, ce se răspîndiseră acolo (Fac. 19).

Samon văzînd pe Sf. Vasile nevătămat, umplîndu-se de mînie, a zis către ai săi: „Au n-am zis
eu bine, că acesta-i fermecător, pentru că iată nici cît de puţin n-a zăcut cu trupul. Lasă că-i mi
deslega eu puterea vrăjitoriei lui. Chemaţi la mine pe hrănitorul de fiare". . Venind acela, i-a zis: „Să
pregăteşti pe dimineaţă un leu mai cumplit. Să nu-i dai astăzi hrana cea rînduită, ca să fie flămînd, şi
vom vedea pe fermecătorul acesta de va birui şi pe leu".
A doua zi s-a adunat mulţime de popor la privelişte. Un leu foarte groaznic s-a slobozit, care
răcnea tare de foame. Acolo aducînd pe Sf. Vasile, l-au aruncat la leu spre mîncare. Leul însă văzînd
pe Cuviosul, a început a tremura, şi apropiindu-se, s-a culcat şi se tăvălea înaintea picioarelor lui ca
o oaie fără de răutate. Văzînd minunea aceasta toţi, mirîndu-se, strigau: „Doamne miluieşte".
Cuviosul apropiindu-se de leu, îl netezea cu mîna dreaptă şi apucîndu-l de urechi, l-a scos afară,
strigînd către cei ce stăteau înainte : „Iată oaia voastră, iată oaia".
Fâcîndu-se o minune ca aceasta, Samon cel de alt neam nicidecum n-a voit să înţeleagă şi să.
cunoască că omul cel muncit de dînsul este al lui Dumnezeu. Acea minune văzînd-o păgînii, birfeau,
zicînd că cu farmece şi cu vrăjitorii se păzeşte Sfîntul nevătămat în toate muncile acelea atît de
cumplite. După aceea, Samon agareanul a poruncit să lege strîns pe Sf. Vasile de mîini şi de picioare
şi sâ-l arunce departe în noianul apelor, unde să se scufunde, înnece şi să moară, şi să nu se spună
nimănui despre aceasta, ca nu cumva Creştinii să pescuiască trupul lui şi să-l înmormînteze cu cinste.

SALVAREA CUVIOSULUI VASILE


O astfel de groaznică nelegiuire proiectînd a săvirşi ascul-tatorii patriciului cu Sfîntul,
Domnul nu s-a depărtat de el; ci l-a scăpat chiar şi din înecarea aceea. După ce slugile patriciului an
luat pe Sfîntul în o corăbioară, în a treia Strajă a nopţii, l-au dus departe pe mure şi l-au aruncat, aşa
legat, in adîncul noianului apelor. După isprava aceea sataniceascâ, ucigaşii trimişi s-au întors la
Samon, raportîndu-i cele făcute. Dumnezeu, însă, Cel ce păzeşte pe robii Săi, a trimis doi delfini (a),
cari au luat pe Sf. Vasile pe spatele lor şi l-au scos pe al şaptelea mal al Constantinopolului, anume
Evdoni. Văzîndu-se Sfîntul pe mal, unde i s-au dezlegat mîinile şi picioarele, sculîndu-se, a mulţumit
tui Dumnezeu, apoi s-a dus în cetate. Alungind la porţile aurite (b), care încă nu erau deschise, a
şezut să se odihnească puţin.

a) Delfinii sînt nişte jivirii mari ale mărilor. Ei petrec în cete mari, alergînd după corăbii
pentru a căuta ceva hrană sau chiar oameni, pentru mîncare.
b) Porţile principale sau cele mai dintîi purtau numirea de: „Porţile de aur".

CUVIOSUL VASILE VINDECĂ UN BOLNAV ŞI GĂZDUIEŞTE APOI ÎN


CASA LUI
Domnul Dumnezeu luminînd şi conlucrînd cu placidul şi mult devotatul Său slujitor Vasile,
acesta a văzut acolo în poartă un om tulburat cumplit de boala frigu-rilor, tre murind şi suspinînd de
durere. Fâcîndu-i-se milă de bolnav, Sfîntul rugîndu-se, l-a însemnat cu Dumnezeiescul Semn al
Sfintei Cruci şi l-a făcut sănă-r tos. Omul văzîndu-se sănătos, a căzut la picioarele Sfîntului.. mulţu-
mindu-i şi rugîndu-l să meargă la casa lui. .. Sfîntul ascultîndu-l, a mers în casă la el, unde a fost
găzduit şi ospătat. Ioan acesta, omul tămăduit de friguri, era -unul din mai-marii cetăţii. El a spus la
masă soţiei sale Elena, care era foarte pioasă, cum l-a tămăduit Sf. Vasile. Atunci Cuviosul le-a

13
istorisit cîte suferise de la patriciul Samon şi cum l-a scăpat Dumnezeu din toate primejdiile de
moarte.
Cei doi soţi ascullînd rînd pe rînd toate păţaniile suferite de Sf. Vasile, i-au pregătit deoparte
o cameră liniştită şi i-au pus acolo un sfeşnic cu luminare aprinsă în el. Rămînînd Sfîntul mai mult
timp acolo, zilnic înălţa rugăciuni către Dumnezeu. Cine poate spune mulţimea rugăciunilor şi a
lacrimilor fierbinţi ? Cine va putea socoii mulţimea plecărilor de genunchi şi a privegherilor de toată
noaptea? Dar mulţimea altor bunătăţi ale lui?!! Niciodată nu se mînia, ci sta liniştit, paeinic ca un
siîlp neclintit. El era blînd ca Moisi (a), şi David (b), lin ca Iacob (c). El era mai milostiv decît
Avraam (d), deoarece acela din multa sa bogăţie făcea milostenie; iar acesta, din sărăcia lui cea de
bună voie pentru dragostea lui Dumnezeu, dădea milostenie aproapelui lipsit şi necăjit, din
milosteniile căpătate de la Creştinii iubitori de Hristos.

a) Se înţelege voievodul poporului Israelit, pe care l-a scos din Egipt, Proorocul şi de
Dumnezeu văzătorul Moisi. Sf. Scriptură îl numeşte pe dînsul descoperit „mai blînd" decît toţi
oamenii de pe pămînt (Num. 12 J ) . '
b) Aici se înţelege împăratul şi Proorocul David, a cărui blîndeţe s-a arătat vederat, iar mai
ales în vremea cînd îl prigonea pe el Saul. De asemenea cînd s-a ridicat asupra Iui şi Avesalom fiul
său. La întîmplarea cea de pe urmă, David, cu blîndeţe şi fără nici o răutate, a suferit ocările
cele zise asupra lui de un oarecare om, anume Semei.
c) Iacob, Patriarhul poporului Israelit. Pacea şi liniştea duhului lui s-au văzut mai ales în
vieţuirea sa împreună cu Laban, de la care el a suferit multe fruri de ocări, obijde, fiind adeseori
amăgit de acela. De asemenea şi în atînarea lui către fratele său Isav, pe care, atunci cînd se întorcea el
de la "Laban, l-a întîmpinat cu cinste, ca pe cel mai mare frate al său.
d) Avraam, Patriarh şi începător al poporului evreiesc.

CUVIOSUL VASILE ÎNVĂŢA, AJUTA ŞI FOLOSEA MULTĂ LUME

Iluminatul de Dumnezeu-, Părintele Vasile cel Nou, petreeîndu-şi vrema în cele bine plăcute
lui Dumnezeu, după puţină vreme de osteneli duhovniceşti, s-a răs pîndit vestea pretutindeni despre
şederea lui acolo. Atunci au început a mage la dînsul carecari buni Creştini, spre a se folosi. Unii
dintre ei îşi aduceau bolnavii, peste care Sfîntul făcînd Semnul Sfintei Cruci, ca rugăciunea, îi
tămăduia de boalele lor trupeşii şi sufleteşti. Şi pe cît alerga la el mai multă lume să se folosească, pe
atîta mai mult se înmulţtea puterea Sfîntului Duh peste dînsul. El cunoştea cu duhul nu numai pe cei
stăpîniţi de vreo boală sufletească; ci şi pe cei care străluceau-in fapte bune şi în vieţuire
duhovnicească. Astfel, pe cei ce- veneau spre a vorbi cu el, din Dumnezeescul Dar, le cunoşatea
aşezarea Sufletului fiecăruia din ei, şi le spunea cele din depărtări, câ şi cum le-ar fi avut înaintea
ochilor. De asemenea, fiecăruia îi spunea arătat socoteala tăinuită.

Aşa a prezis el moartea voievodului Constantin Duca şi a celor cu dînsul, pînă în trei luni / iar
celor doi protospătari le-a prezis ; unuia tăierea capului cu sabia, şi altuia tăierea nasului şi a urechi-
lor... care, aşa au şi păţit în curînd... Astfel, petrecînd el cîtva timp în Ţarigrad, vieţuirea lui aleasă şi
minunile lui, s-au făcut arătate şi multor oameni notabili şi slăviţi ai cetăţii, care îl chemau adesea să
găzduiască şi să se odihnească prin casele lor, spre a se învrednici de rugăciunile, blagoslovenia şi
învăţăturile lui. Sfîntul însă n-a ascultat pe niciunul, ci a stat în casa smeritului Ioan, care, împreună
cu soţia sa Elena, ii slujeau cu toată osîrdia, sinceritatea şi dragostea sfînta, ca unui înger.

CUVIOASA TEODORA SERVEŞTE PE SFÎNTUL VASILE


Milostivii şi binecredincioşii creştini ajutători ai Sfîn-tutui: Ioan, cu soţia sa Elena, repausînd după
citva timp ca oameni, s-a ivit un alt fiu duhovnicesc al Sfîntului, anume Constantin. Acesta era
Pronicier sau Consul al tuturor streinilor care veneau în Ţarigrad felurite pricini, trebuinţe, pentru a
vorbi cu împăratul (a). Acesta, cu multe lacrimi şi rugăminţi, l-a chemat pe Sf. Vasile, poftindu-l în
14
casa sa. Venind acolo, i-a dăruit un loc deosebit, liniştit şi fără turburare, dindu-i toate cele
trebuincioase. Apoi, a ales şi rinduit dintre slujnicile sale pe o bâtrînă foarte credincioasă, blîndă,
milostivă, fără de răutate, cu bună socoteală, cinstită şi înţeleaptă, anume Teodora, ca să servească
cu toate cele trebuincioase Sfîntului. Bătrîna Teodora, cea cu bună socoteală ştîndemîna-tică, îi
servea Sfîntului cu toată smerenia şi pietatea. Pe lîngă aceasta, ea primea cu faţă veselă, deschisă şi
cu Suflet bun, pe toţi care veneau la Cuviosul Vasile pentru feluritele lor trebuinţe. Ea îi întreba cu
deamănuntul de nevoile care-i sileau să vină la Sfîntul, şi primind răspunsul, îi spunea Sfîntului
necazul şi trebuinţa fiecăruia. Apoi, ca un portar bun şi credincios, îi băga înăuntru rînd pe rînd,
folosind mult cu mijlocirea şi abilitatea ei înţeleaptă, atît pe credincioşii veniţi, cît şi pe Sf. Vasile, în
toate cele cuviincioase şi bine plăcute lui Dumnezeu. ,
a) împăratul Constantin al VIMea Porfirogenitul sau Visonogenitul,. care a ţinut scaunul
Bizanţului între anii 912—959 d.Hs.

ISTORISIREA LUI GRIGORE, UCENICUL SFÎNTULUI VASILE


Milostiva şi mult ostenitoarea aceasta, slujitoare a Sfîn-tului, Teodora cea vrednică de
fericirea vecinică, m-a făcut şi pe mine să vorbesc cu Sfîntul cînd era elsingur. Economia lui
Dumnezeu a rînduit a-l cunoaşte şi eu pe Sf. Vasile, astfel: Repausînd Părintele meu Duhov-nic.
căutam să am un alt Duhovnic vrednic şi iscusit, care să mă călăuzească pe calea vieţii şi a mîntuirii.
Atunci a fost voia lui Dumnezeu de m-am dus acasă la Sfîntul, pe care toţi cetăţenii il aveau în mare
cinste.
Pentru viaţa lui duhovnicească şi sfînta, -pentru minunile şi cuvintele lui profetice, care se
împlineau întocmai, mulţi il socoteau ca pe unul din Apostolii cei dinţii, îl lăudau şi i se cucereau cu
pietate ca unui trimis al lui Dumnezeu. Unii dintre credincioşii mai aprinşi, ziceau că-i Sf. Ioan
Bogoslovul, ucenicul iubit al Domnului nostru Iisus Hristos. Cuvîntul acesta se purta printre creştini
şi creştine, cum că-i acela cu adevărat, şi că a venit în Ţarigrad..
Sf. Vasile nu vorbea deopotrivă cu toţi, nici nu se arăta cine este el. Uneori stătea de vorbă
numai cu puţini fii ai săi duhovniceşti mai iubiţi, în care avea încredere, între care eram şi eu
nevrednicul, căci mie imi arăta mai multă dragoste, încredere şi bunătate decît celorlalţi fii
duhovniceşti. Sfîntul era mare învăţat şi înţelept, adînc în-ştiinţă şi în cuvînt, vorbind cu oamenii în
pilde educative şi cu cuvinte foarte adînci şi cu greu de înţeles. Adeseori insă se prefăcea cu cuvintele
că e simplu, nebun şi neînţelegător, pe cînd in realitate el era cu adevărat luminat, plin de
înţelepciune şi înţelegere Dumnezeiască şi omenească. Acestea le făcea însă către aceia care îl
supărau cu multe laude şi cinstirile peste măsură ce-i făceau.
Strălucind acest de Dumnezeu luminat Dascăl şi Părinte al nostru în casa sus numitului boier
Constantin, cu viaţa lui sfînta, cu lucrările şi minunile ce le săvîrşea Dumnezeu printr-însul, adeseori
alergam şi cădeam la sfintele lui picioare (4 Imp. 2 15; Ape. 3 9), şi sărutindu-le cu evlavie, mă
alimentam şi mă săturam din sfintele sale învăţături şi rugăciuni. Aşa m-am obişnuit şi m-am
împrietenit eu cu dînsul. Şi atîta îndrăzneală am luat, încît eram mai iubit de Sfîntul decît toţi fiii lui
Duhovniceşti. Dar nu numai Sf. Vasile mă primea cu atîta bunăvoinţă, cu- acea strălucită şi luminată
vedere, penare o arăta către toţi cei iubiţi ai săi, zîmbind şi heretisindu-i'; ce şt cinstita bătrînă
Teodora, care-i slujea, mă iubea şi mă primea cu-foarte multă dragoste duhovnicească*. Şt aceasta o
făcea dînsa fiindcă vedea cită dragoste sfînta, bunăvoinţă şi plăcere avea Sf. Vasue faţă de rmne
nevrednicul.

REPAUSAREA SFINTEI TEODORA

Aceasta vrednică de pomenit şi devotată slujitoare a lui Dumnezeu şi a Sfîntului Vasile, s-a
intimplat de s-a sfîrşit din viaţa pâmîntească, fiind ajunsă la adinei bătrîneţe de mulţi ani, după ce
servise cu multă credm-cioşie Sfîntului Părintelui nostru Vasile. Atunci toţi s-au întristat de trecerea
ei dm această viaţă, fiindcă iubea pe Sfîntul şi pentrucă- mijlocea pentru toţi la dînsul, căci intra şi
vorbea cu el pentru trebuinţele lor, şi ieşind, le dădea răspunsul aşteptat: Multora le părea rău de
trecerea ei din această viaţă, pentrucă era o femeie pioasă, bună, blîndă, miloasă, fără de răutate şi
cu bună socoteală, făcindu-şi slujba ei cu mare smerenie, sîrguinţă şi devotament sfînt.
15
După moarte, nesfîrşită.
Te va cere iarăşi viaţa
Cum, după ce dormi o noapte.
Deschizi ochii, dimineaţa...

Iar în viaţa viitoare


Vei avea sau nu dureri,
După „binele" sau „răul"
Săvîrşit în viaţă, ieri!

CONVORBIREA CUVIOSULUI GRIGORE CU SUFLETUL SFINTEI TEODORA

Nedumerindu-mă eu după repausarea Cuvioasei Teodora ce sa fi fâcut şi petrecut cu ea, mă


tot supărau gîn- durile pentru dînsa, şi mereu mă întrebam singur, socotind în sine-mi : „Oare in ce
loc se_ va fi dus ? La bine ori la rau? Oare se va fi mîntuit ori se va fi pier-dut? Şi oarece folos va fi
aflat ea din slujba făcută cu credincioşie Părintelui nostru Vasile... ?" Acestea'socotindu-le eu mereu,
m-am dus la Sfîntul şi l-am rugat cu multă fierbinţeală ca să-mi spună ceva despre dînsa şi cum a
repausat.... Sfîntul Vasile mai întîi a tăcut şi nu- mi-a dat nici un răspuns pentru dînsa. Eu însă
întrebîndu-l neîncetat şi supărîniu-l cu aceasta, într-o zi îmi zise cu faţă veselă: „Fiule Grigore!
voieşti cu adevărat să vezi pe Teodora ?" Eu i-am răspuns: „O, Părinte Sfinte! Şi cum o voi putea
vedea, odată ce dînsa s-a mutat de la 'noi, despărţindu-se de cele vremelnice şi dueîndu-se la cele
vecinice ?" Sfîntul mi-a zis: „Deseară o vei vedea, aşa după cum ai căutat-o de multe ori, şi vei
cunoaşte aceea ce doreşti, ca să înceteze gîndul care te supără mult pentru aceasta". Eu atunci mă
miram şi socoteam: cum, şi unde oare aş vedea-o ?! Astfel, foarte mult mă supăra gîndul, şi doream s-
o văd. Aceasta însă mi se părea cu neputinţă.
Sosind seara, m-am culcat în patul meu, după obicei, şi am adormit. Atunci îndată am văzut un
tînăr, care îmi zise: „Scoală-te şi vino degrab, îţi porunceşte Cuviosul Vasile, Dascălul tău, care are
să se ducă acum la Teodora, dacă cu adevărat voieşti/k-o vezi". Auzind eu acestea, îndată m-am
sculat şi mi s-a părut că m-am dus la locuinţa Sfîntului, însă nu l-am aflat. întrebînd eu acolo, mi s-a
spus că s-a dus să vadă pe Inodora, care mai înainte îi fusese slujnică. Stind eu aşa mihnit că nu l-am
apucat acasă pentru a ne duce împreună, unul din ai casei mi-a arătat calea pe unde să mă duc la
acel loc. Alergînd eu spre locul acela, mi se părea câ merg pe calea ce ducea la Biserica Prea Sfintei
Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherna. . .
Mergînd eu astfel nedumerindu-mâ, îndată m-am aflat fără de veste într-un loc strimt şi foarte
cu greu de suit. Trecînd cu multă frică şi osteneală, am ajuns la o poartă mare_ şi bine încuiată.
Privind înăuntru pe o ferestrue, spre a zări vreun cunoscut care să-mi deschidă, văzui două femei,
doamne cinstite, care stăteau pe treptele scării casei'şi vorbeau. Atunci am strigat să vină una, şi
venind, am întrebat-o : „A cui este casa aceasta ?" Aceea mi-a răspuns: „Casa aceasta este a
Cuviosului Părintelui Vasile, care chiar acum de curînd a venit aici ca să-şi vadă pe fiii săi (Lc. 16 16
—31; Ioan 12 26; 14 2-3, 6, 21, 23; Is. 56 5). .Auzind eu aceste cuvinte, ,m-am bucurat şi i-am zis:
„Deschi-de-mi, doamna mea, să intru înăuntru, că şi eu nevrednicul sînt fiu al său, şi am venit
împreună cu dînsul aici şi alte ori". Aceea mi-a răspuns': „ Tu aici n-ai mai fost niciodată, nici nu te
cunosc, deci, cum îţi voi deschide? Du-te la treaba ta, că fără întrebarea şi porunca doamnei Teodora
nimenea nu. intră aici". Auzind eu de Teodora, şi luînd îndrăzneală, am bătut mai tare în poartă şi am
şi strigat. 'iuzind Teodora cele ce se făceau, a venit la poartă ca să vadă pe fereastră cine este cel ce
bate şi striga. Văzîndu-mă ea, m-a cunoscut, şi a zis femeilor acelora: „Veniţi şi deschideţi degrabă
că acesta este 'domnul Grigore, iubitul fiu duhovnicesc al Părintelui nostru Vasile (Mt. 16 19; 18 18;
Ioan 20 21, 23;. Acelea deschizînd, am intrat îndată înăuntru, unde m-a cuprins doamna mea, Maica
Teodora, îmbrâţişîndu-mă şi heretisindu-mă. Ea mă săruta cu multă bucurie şi veselie, zicîndu-mi:
„Domnul meu Grigore, cine te-a adus aici? Oare ai murit şi te-ai slobozit din acea lume înşelătoare,
şi aşa ai ajuns în locul acesta fericit, în viaţa vecinică?" Eu auzind acestea, mă minunam, înţelegînd
desăvîrşit cele ce-mi grăia, pentru că mi se părea că le văd, nu în vedenie, în vis, în uimire ori în
somn cu mintea mea; ci ca şi deştept, treaz şi cu adevărat sau in realitate erau cele ce se făceau şi le
auzeam.
16
Răspunzind apoi la întrebare, i-am zis: „Doamnă, maica mea, eu încă n-am murit, ci încă sînt
irăitor în viaţa pămîntească, însă cu rugăciunile şi ajutorul bunului nostru Părinte, am ajuns aici,
pentru a vedea cinstita ta faţă, şi spre a mă înştiinţa în ce loc şi parte ai ajuns/ Spune-mi dar, doamna
mea, cu adevărat, cum te afli? Cum ai suferit sila morţii ? Cum ai trecut vămile văzduhului cu acele
cete de demoni răi, şi cum ai scăpat de răutatea lor măiastră? (Is. 14 11-15; Lc. 10 18; Ape. 12 7-9,
12; Ioan 14 30). Te întreb acestea, căci cunosc destul de bine că şi eu singur voi pătimi aceleaşi,
îndată ce-mi voi isprăvi de trăit viaţa pămîntească".
La întrebările acestea, ea mi-a răspuns astfel: „O, iubitul meu fiu Grigore! Oare ce pot eu să-
ţi răspund la aceste întrebări, căci mi se întunecă şi-mi tremură Sufletul numai cît mă gîndesc la acele
întîmplari petrecute de mine! De groaza acelor greutăţi, prin care am trecut, Sufletul meu se face ca
un mort, fără glas şi fără putere, de multă frică ! Drept îţi spun, că nici cu mintea mea nu îndrăznesc
a mă mai gîndi la acele cumplite grozăvii prin care am trecut. Dar, fiindcă cel care odată a murit şi a
ajuns în locul acesta fericit, al celor mîntuiţi, n-are de ce se mai teme, pentru aceasta îti voi istorisi
toate prin cîte am trecut din vremea despărţirii mele de trup pînă acum, atît pe cît voi putea."

Doamne!
La despărţirea pămîntească
Primeşte-mi pe sărmanul, duh,
Ca nu cumva să aibă silă
La vameşii cei din văzduh

SFÎNTA ÎEODORA ISTORISEŞTE CUVIOSULUI GRIGORE CELE SUFERITE LA


MOARTEA SA
D ragul meu, fiule Grigore! Cele întîmplate şi -suferite de mine la moartea mea, pentru faptele
mele cele- rele, erau aşa de înfricoşate şi nesuferite, încît şi acum cînd ma gădesc, groaznic mă înfior.
Dar cu ajutorul şi cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru duhovnicesc Vasile, cel luminat de
Dumnezeu, vei şti fiule Grigore, că s-au făcut cele grele uşoare, şi cele cu anevoie lesnicioase. în
scurt timp, punînd el mina, necazurile şi greutăţile ce m-au .întîmpinat, cu ajutorul şi mila lui
Dumnezeu, s-au uşurat... cele nevindecate s-au săvîrşit cu bine. Deci, mulţumesc celui care împreuna
cu tine s - a întristat şi rugăciuni fierbinţi la Dumnezeu pentru noi fiii săi a înălţat şi ne-a ajutat
(Filip. 1 3—9,).
O, fiule Grigore ! Cum îţi voi povesti despre ceasul acela în care se despărţea Sufletul meu de
trup! Ce primejdie! Cîtă silă! Cită nevoie şi cîtă amărăciune şi greutate pătimeşte Sufletul atunci in
durerea şi chinuirea aceea amară, ca să se despartă de trupul său ! O aşa de infricoată nevoie şi
durere cuprinde pe cel ce are a-şi da Sufletul său, încît e asemenea unui om viu, care, dezbrăcat şi gol
fiind, s-ar arunca într-un foc mare, unde fiecare cărbune aprins îl arde şi-l prăjeşte usturător, încît să
leşine de dureri cumplite, pierzîndu-şi faţa şi alcătuirea corpului său, atît de groaznic, încît să iasă
Sufletul din el. Aşa-i de amară şi groaznică moartea, fiul meu, şi cu atîta mai mult, mai ales a acelora
care sunt mai păcătoşi, ca mine. Martor îmi este Dumnezeu că adevărul ţi-l spun. Moartea la cei
drepţi însă, nu ştiu ce fel este, pentru că eu ticăloasa m-am făcut prăvălia păcatelor şi a păcătoşilor.

17
Chipul de faţă ne arata pe Maica Teodora, mult ostenitoarea în îngrijirea şi servirea Sf. Vasile cel Nou, aflîndu-se
în agonia morţii. Ea vede mai întîi arătîndu-se împrejurul patului său o mulţime de arapi schimonosiţi şi negri ca tăciunele,
gîlcevindu-se şi răcnind ca fiarele sălbatice, guiţînd ca porcii, urlînd ca lupii şi lătrînd ca înrăiţii cîini. . . repezindu-sc cu dinţii rînjiţi asupra acesteia ca
s-o înghită. în acel timp ei desfac nişte hîrtii, şi deschid nişte catastife, în care îi arată păcatele pe care ea le făcuse, şi pe care nu şi le mărturisise, sau nu-
şi făcuse canon pentru ele; aşteptînd parcă să vină oarecare judecător la faţa locului.
Ori încotro îşi întorcea ochii, vedea cu groază feţele monstruoase ale arapilor infernali, care o acuzau şi ameninţau. îndată însă, spre marea sa
bucurie şi grabnică salvare, apar lîngă patul ei doi îngeri frumoşi şi luminaţi, cu feţele vesele, hainele strălucitoare ca fulgerul, încinşi cruciş cu brîie de
aur, care certară aspru pe demoni. Imediat sosi şi moartea, care cu un ciocănaş i-a deznodat cele 20 de degete de la mîini şi picioare, apoi încheieturile
braţelor şi picioarelor, care rămîn după aceasta moarte şi în nesimţire. Imediat după aceea apucă o teslă cu mîna dreaptă şi îi taie grumazul, iar cu cea-
laltă mînă îi dă să bea paharul morţii, după care Sufletul i se zmulse din corp şi ieşi afară, sărind în braţele Sfinţilor îngeri. De-o parte se vede Sf. Vasile
cel Nou, dînd îngerilor un sicriaş cu daruri duhovniceşti pentru răscumpărarea Sufletului Teodorei de la vămile văzduhului funde nu se vor ajunge
faptele ei cele bune), pentru slujbele ce i le făcuse în viaţa ei,, ca slujitoare bună şi credincioasă. De sus vin în zbor cîţiva îngeri luminaţi, care poartă
nişte vase pline cu untdelemn şi miruri curate, preţioase şi duhovniceşti, pe care vărsîndu-le peste Sufletul ei, s-a văzut schimbată şi luminată. . .

Cînd m-am apropiat de sfîrşitul vieţii mele şi a sosit ceasul despărţirii Sufletului meu de trup,
am văzut o mulţime mare de arapi stînd împrejurul patului meu. Feţele lor .schimonosite erau negre
ca funinginea, ca tăciunele şi ca smoala; ochii lor ca nişte cărbuni învăpăiaţi de foc şi vederea lor era
grozav de urîtă, ca gheena focului infernal. Aceia făceau o mare tulburare şi gîlceavă. Unii răgeau ca
dobitoacele, răcneau ca fiarele sălbatice, alţii lătrau ca nişte cîini, urlau ca lupii, boroncăneau ca
taurii, guiţau ca porcii. . . Toţi iuţindu-se asupra mea, mă îngrozeau şi se repezeau scrîşnind cu dinţii
rînjiţi la mine, vrînd să mă înghită. Acele duhuri rele şi uricioase se pregăteau, adu-cînd o mulţime de
pergamente (hîrtii întocmite în formă de sul). aşteptînd parcă să vină oarecare judecător. Ei îşi
desfăceau furioşi hîrtiile, în care erau scrise faptele mele cele rele. Atunci sărmanul meu Suflet a fost
cuprins de mare frică şi cutremur. Astfel, fiind muncită eu de relele acelea, deşi îmi era destulă
amărăciunea morţii, acea înfricoşată vedere a acelor groaznici arapi, mi-a fost asemenea unei alte
morţi şi mai cumplită. întorcindu-mi ochii încoace şi încolo, ca să nu mai văd înfricoşatele lor feţe şi
să nu mai aud glasurile lor infernale, nu puteam scăpa de ei nici într-o parte. Pretutindeni vedeam
numai arapi grozavi înarmindu-se împotriva mea, şi nu era tine să-mi ajute. într-o astfel de primejdie
chinuindu-mă, mă torturam şi leşinam de groază, de dureri şi de cutremur.
Deodată însă am văzut doi îngeri ai lui Dumnezeu, luminaţi şi foarte frumoşi, care au venit la
mine cu faţa veselă. CMpurile lor erau luminoase, ochii privitori cu dragoste, perii capului albi ca
zăpada, cu strălucirea în chipul aurului, hainele lor erau ca fulgerul şi încinşi cruciş cu brîie de aur.
Aceia s-au apropiat de patul meu, unde zăceam,,şi vorbeau între dînşii. Eu vâzandu-i, m-am bucurat
cu inima, şi cu ochi veseli priveam spre dînşii ; iar arapii aceia negri s-au depărtat puţin de patul
meu. Atu.izi unul dintre îngerii începători de lumină, a certat cu mînie pe acei arapi întunecaţi, zicîn-
du-le : „O! Nedrepţilor, blestemaţilor, necuraţilor, întunecaţilor, răilor, anatematisiţilor şi viclenilor
vrăjmaşi ai neamului omenesc, pentru ce apucaţi voi a veni înainte la cei ce mor, făcînd atîta
gîlceavă, îngrozind şi tulburînd pe tot Sufletul ce se desparte de trup ? Dar să nu vă prea bucuraţi, că

18
aici nu veţi avea nici un cîştig. Milostivirea lui Dumnezeu este cu dînsul, şi voi nu aveţi nici o parte la
Sufletul acesta". Atunci arapii aceia, tntăritindu-se, chiuind şi gîlcevindu-se, arătau păcatele mele,
zicînd : „Nu avem nici un ciştig aici ? Dar aceste păcate ale cui sînt ? Au nu ea singură a făcut
acestea ?" Aşa gîlcevindu-se aceia, eu stăteam pe pat, tremunnd şi aşteptînd moartea.
Deodată, fără de veste, a sosit şi moartea, răcnind ca un leu. Chipul aceleia era înfricoşat.
Asemănarea ei era în o slabă formă omenească, cu trup fioros, alcătuit numai din oase omeneşti
înşirate. Ea purta felurite unelte de muncire: săbii, săgeţi, suliţe, bardă, coasă, secure, ţepuşi, pilă,
secere, teslă, undiţă, şi alte felurite unelte neştiute şi necunoscute de mine. Acelea vâzîndu-le smeritul,
necăjitul şi mult truditul meu Suflet, s-a cutremurat de frică. Sfinţii îngeri, privind, au zis morţii: „De
ce zăboveşti? Eliberează Sufletul acesta din legăturile trupeşti. Dezleagă-l degrab şi cu uşurinţă,
pentru că nu are multă greutate de păcate".
Apropiindu se moartea de mine, a luat un ciocănaş cu care a deznodat vinele şi cele 20 de
unghii de la mîini şi picioare, apoi toate încheieturile degetelor, braţelor şi picioarelor mele, după
care au rămas moarte, încît nu le mai puteam mişca de loc. După aceea luînd o teslă, m-a lovit peste
gît: tăindu-mi-l, după care nu mi-am mai putut mişca nici capul, de parcă nu mai era al meu. Atunci
Sufletul era în inimă, şi numai mintea lc mai nălucea şi cugeta pe toate. Apoi umplînd un pahar cu
oarecare amestec, pe care ducîndu-mi-l la gură, m-a silit a-l bea fot. Vai, Doamne ? Şi atîta de amară
era băuta aceea, încît nemai puţind suferi, Sufletul meu s-a scuturat şi a ieşit din trup,

Chipul de faţă ne arată plăcuta moarte a omului drept. Din Dumnezeeştile Scripturi, adevărurile sfinte şi luminata raţiune, vedem că
Dumnezeu a destinat pe fiecare Suflet omenesc a trece prin trei stări foarte deosebite, constituind viaţa sa vecinică: 1) Viaţa omului în sînul maicei sale
timp de nouă luni. 2) Vieţuirea sa limitată aici pe pămînt. 3) Vieţuirea sa nelimitată dincolo de mormînt. Aşadar, nimenea dintre noi Creştinii să nu se
teamă de moarte, ştiind că totul este în puterea, rînduiala şi voinţa lui Dumnezeu. Deci, ori de mîncăm, ori de bem, şi orice cugetare, vorbire sau lucrare
vom face, toate să le facem spre Slava lui Dumnezeu, şi aşa: „De trăim, Domnului trăim, şi de murim, Domnului murim. Deci, ori de trăim, ori de
murim, ai Domnului suntem" (1 Cor 10 31 ; Rom. 14 8).
Precum vedem şi ştim bine, nu noi ne-am pregătit a ne zămisli, a creşte în sînul mamei noastre şi a ne naşte; noi n'avem nici o amintire de
prima stare a vieţuirii noastre. Atîta ştim că prima stare a vieţii noastre a fost o pregătire minunată pentru intrarea în viaţa aceasta de aici de pe pămînt.
Precum prima stare a vieţii în s'înul mamei noastre, bună ori slabă, a fost premergătoare stării a doua a vieţuirii noastre aici pe pămînt, adică: cei ce s-au
dezvoltat mai bine acolo, sînt mai destoinici de a înfruntă greutăţile a i c i pe pămînt şi a deveni mai biruitori, mai fericiţi; iar cei care s - a u dezvoltat
slab, morbos,' infirmi, etc, în pîntecele mamei lor, nefiind destoinici a înfrunta greutăţile vieţii aceştia părnînteşti, cad r o b i ţ i lipsurilor, boalelor,
mizeriilor, nefericirilor şi feluritelor primejduiri ireparabile; tot astfel şi felul stării a doua a vieţuirii noastre a i c i pe pămînt, e premergătoare pentru
starea a treia a vieţuirii noastre dincolo de mormînt pe vecinicie, în fericire ori în osîndă.
Din descoperirile Divine, noi Creştinii ştim ce ne aşteaptă dincolo de mormînt. De vom evita păcatul, ori ne vom curaţi de el prin o adevărată
Spovedanie, împlinirea' canonului cuvenit, înso-tit de facerea roadelor vrednice de pocăinţă, ne vom izbăyi de cumplita moarte a păcătoşilor şi vom avea
parte de plăcuta, dulcea, inimoasa, dorita şi mult folositoarea moarte a drepţilor, care trec din moarte în viaţă, de pe pămînt la cer, din valea aceasta a
necazurilor şi a plîngerilor, în Raiul desfătărilor vecinice. „Cînd Sufletul iese din .trup — zice Sf. Ioan Carpatiul — vrăjmaşul dă năvală asupra lui,
războindu- 1 şi ocărîndu- 1 cu îndrăzneală, făcîndu-se pîrîş amarnic şi înfricoşat al lui pentru cele ce a greşit. Dar atunci se poate vedea' cum Sufletul
iubitor de Dumnezeu şi credincios, chiar dacă a fost mai înainte rănit adeseori de păcate, nu se sperie de năvălirile şi ameninţările aceluia; ci se întăreşte
şi mai mult în Domnul şi zboară plin de bucurie, încurajat de Sfintele Puteri, care- 1 conduc, şi împrejmuit ca de un zid de luminile credinţei, strigă şi ci
cu multă îndrăzneală diavolului viclean: „Ce este ţie şi nouă, înstrăinatule de Dumnezeu? Ce este ţie şi nouă, fugarule din ceruri şi slugă vicleană? Nu ai
stăpînire peste noi, căci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are Stăpînirea peste noi şi peste toţi. Lui I-am păcătuit, Lui îi vom răspunde, avînd zălog al

19
milostivirii Lui faţă de noi şi al mîntuirii noastre, cinstita Lui Cruce. Tu însă fugi departe de noi, pierzătorule, căci nimic nu este ţie şi slugilor lui Hris-
tos". Zicînd acestea Sufletul cu îndrăzneală, diavolul întoarce spatele, tînguindu-se cu glas mare, neputînd să stea împotriva numelui lui Hristos. Iar
Sufletul aflîndu-se deasupra, zboară asupra vrăjmaşului, pălmuindu- 1 , ca pasărea numită oxypterix (repede zburătoare) pe corb. După aceasta e dus cu
veselie de Dumnezeeştii îngeri la locurile hotărîte lui, potrivit cu starea lui" (F.o.c. Voi. IV, pp. 130 — 1).
Priviţi la moartea dreptului din chipul de faţă, cît e de plăcută şi dorită! Sufletul lui ieşit din corp, ajutat şi de molitfele Preotului şi cu
rugăciunile casnicilor şi a cunoscuţilor săi, îndrep-tîndu-se spre cer însoţit de Sfinţii îngeri, vede că: „Cele ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la
inima omului nu s-au suit, acele bunătăţi vecinice a pregătit Domnul celor ce-L iubesc pe Dînsul" (1 Cor 2 9 ; comp. Is 64 4)
„Aşa dar—zice Sf Ioan Hrisostom — pentru noi, care din mila lui Dumnezeu am învăţat a cunoaşte misterioasa Sa înţelepciune Divină, şi
care ne privim ca nişte călători în viaţa aceasta, nişte chiriaşi pe acest pămînt, călători la Patria viitoare şi moartea sa călătorie, noi aceştia nu trebuie să
tremurăm în faţa morţii, ci să ne bucurăm că părăsim această existenţă trecătoare şi mergem la o altă viaţă cu neasemănare mult mai bună care este
nesfîr-şită. Moartea drepţilor, deşi unora li se pare o pedeapsă, totuşi, ea este o mare binefacere" (Inţ. Sol 3 1-9; comp. Mt. 13 43; 1 Cor, 6 2 ; Vezi şi
altă explicaţie a clişeului acestuia in „Oglinda Duhovnicească", pp. 1874-5, de autor).

smulgandu-se cu sila. Atunci îngerii purtători de lumină l-au luat i n m i i nile lor. Privind eu
înapoi, am văzut trupul meu zâcînd pe pat: mort, fără Suflet în el, nesimţit şi nemişcat. Şi precum
cineva îşi dezbracă haina învechită şi ruptă, aruncînd-o încolo de pe sine, aşa şi eu priveam la trupul
meu mort, de care mă dezbrăcasem ca d e - o haină veche, şi de care lucru mă minunam mult!

Moartea nu-i decît odihnă,


Viaţa nu e decît muncă.
Cine-n viaţă odihneşte,
Viaţa-n moarte şi-o aruncă...

Chipul de faţă ne arată corpul neînsufleţit al unui repausat Creştin, aşezat, după o anumită pregătire, pe o masă, laviţă, ori pe pat, în casă.
Mulţi din cei ce-1 văd, sau aud de repauzarea lui, il fericesc că a scăpat de greutăţile lumii aceştia, zicînd: „Ferice de el că l-a iertat Dumnezeu; Ferice de
el că a scăpat de atîta amar de necazuri, greutăţi şi suferinţele! Ferice de el că l-a luat Dumnezeu!" Şi aşa, şi din vorbele acestea, reiese că moartea e
binefăcătoare omului. Şi chiar aşa şi este.
Iureşurile împrejurărilor potrivnice cerinţelor Sufletului şi trupului creştinesc, îl împing adeseori în o mare greutate, afundîndu-1 p e bietul
creştin în întristări, îndoieli, necazuri şi în ispite, care s î n t primej duitoare mîntuirii. Numai acei fii şi fiice ai Sfintei Biser i c i Ortodoxe, care înaintează
suindu-se pe scara virtuţilor duhovn i c e ş t i şi a sfinţeniei, se bucură în necazuri. Cît timp trăieşte omul p e acest pămînt, îndoiala şi ispitele nu-1 mai
părăsesc. Numai moart e a î l scapă de ele. Astfel, moartea, care pune capăt la atîta amar d e suferinţe, e o mare binefacere de la Dumnezeu, pentru care
noi s î n t e m datori a-I mulţumi din adîncul inimilor noastre.
Dacă şi unii dintre Sfinţii mari doreau trecerea din această l u m e , c a să se mute în o lume mai aleasă, mai frumoasă, mai armon i o a s ă ,
m u l t mai plăcută, bună şi vecinică; apoi ş i noi, adevăraţii Creştini, socotim moartea o minunată călătorie a Sufletului nostru d i n t r -un loc îndurerat
într-un loc fericit, din lumea aceasta mater i a l ă , văzută, în lumea spirituală, nevăzută de ochii trupeşti, de, p e pămînt la ceruri. Privitor la trecerea din
această viaţă, Proorocul D a v i d zice: „însetat este Sufletul meu de Dumnezeul cel tare şi v i u . Cînd voi veni Oare şi mă voi arăta Feţii lui Dumnezeu?"
(Ps. 41 2 ) ; iar Apostolul Pavel striga: „Unde-ţi este moarte boldul tău? Unde-ţi este iadule biruinţa ta?" Şi Mîntuitorul ne îmbărbătează, zicînd: „Eu
sînt învierea şi Viaţa...". Prin aceste cuvinte Dumnezeu-Omul ne încredinţează că repausaţii Creştini, care au fost mădulare vii ale Bisericii Sale, deşi

20
mor trupeşte în lumea asta,t totuşi în El sînt vii, activi şi fericiţi, afară de cei care în viaţa lor pămîntească au fost neghină sau zizanii (1 Cor. 15 55; Ioan
11 2 5 ; 5 24—25; Mt. 13; Vezi şi altă explicaţie a clişeului acestuia în „Oglinda Duhovnicească", pp. 1878—9, de autor).

FAPTELE BUNE AJUTĂ PE OM DUPĂ MOARTE

Iubitorii de Dumnezeu şi de mîntuirea Sufletelor omenesti Ingerii, — istoriseşte Sf. Teodora —


pe cînd mă ţineau în mîinile lor, mulţime de draci întunecaţi şi nemilostivi m-au înconjurat, strigînd:
„Sufletul acesta ; a r e mulţime de păcate, deci, trebuie să ne răspundeţi nouă la acestea". Aşa
strigînd, arătau păcatele mele. îngerii atunci căutau în cărţile lor faptele mele cele bune, şi aflau cu
Darul lui Dumnezeu cîte cu ajutorul Lui făcusem şi eu in viaţă, d.p.: de am dat cîndva milostenie la
săraci, de am hrănit pe flămînzi, de am adăpat pe însetaţi, de am îmbrăcat pe cei goi, de am găzduit
pe cei fără de-adăpost şi pe străini odihnindu-i, de am slujit Sfinţilor, de am cercetat pe bolnavi şi pe
cei întemniţaţi, de am urmat regulat şi cu pietate la Sfînta Biserică, de m-am rugat lui Dumnezeu cu
umilinţă şi cu lacrimi pentru iertarea păcatelor, de am ascultat slujbele Sfintei Biserici cu luare
aminte, de am adus luminări, untdelemn, tămîie, vin şi prescuri curate, liturghii pentru vii şi pentru
repauzaţi, de am cinstit Sfînta Cruce, Sfintele Icoane şi toate cele Sfinte cu evlavie, de am postit după
rînduiala Ortodoxiei Creştine, de am lucrat binele şi m-am ferit de răutăţi, de mi-am păzit gura a nu
vorbi deşetăciuni, de a nu pîrî, a nu grăi ponegriri, clevetiri, hule, minciuni, năpăstuiri şi alte felurite
păcate ale limbii, şi am făcut în schimb cele bu n e , spre Slava lui Dumnezeu şi zidirea aproapelui
meu, de am intors ochii mei de la deşertăciuni lumeşti... Şi orice alte fapte bune aflau scrise în cărţile
lor, le aduceau la cumpănă împotriva păcatelor mele.
Atunci arapii aceia văzînd faptele mele cele bune, scrîşneau cu dinţii lor asupra mea, vrînd să
mă răpească din mîinile Sfinţilor îngeri şi să mă arunce in fundul iadului lor. Dar s-a arătat fără de
veste Cuviosul Părintele nostru Vasile, vorbind oarece cu îngerii lui Dumnezeu.

Chipul de faţă ne arată ducerea repauzatului creştin, cu procesiune religioasă, la cimitir, în a căruia biserică sfînta urmează a fi prohodit. Unde
cimitirele n-au biserici, repausaţii creştini ortodocşi, se prohodesc în biserica parohială sau filială, apoi se duc la cimitir, unde se înmormîntează. Sufletul
lui, unit cu trupul în viaţa pămîntească, prin voinţa lui Dumnezeu, formează omul întreg. Acum, prin aceeaşi voinţă Divină, el este despărţit de trup.
După ieşirea din corp, Sufletul se pregăteşte .a trece în împărăţia fiinţelor spirituale sau a îngerilor. Sufletele Creştinilor — după faptele lor, bune sau rele
— după despărţirea lor de corp, se duc şi se .: unesc cu îngerii cei buni în Rai, ori cu îngerii cei căzuţi în iad; iar trupul se duce la biserica cimitirului,
unde, după prohodire, se îngroapă, dîndu-se pămîntului din care s-a luat şi din care s-a hrănit... (Vezi şi altă explicaţie a clişeulpi acestuia în „Oglinda
Duhovnicească", pp. 1886—8, de autor).

CUVIOSUL VASILE AJUTA MULT SUFLETUL CE-I SLUJISE CU


CREDINCIOŞIE
21
Tinind in mîinile sale ceva minunat, un fel de sicriaş cu daruri duhovniceşti în chip de bani de
aur, Pârin-tele nostru Vasiie ie-a dat îngerilor luminaţi, zicînd: „Poftiţi domnii mei! Acest Suflet mi-
a, siujit mie cu bunâ credinţă, odihnindu-mi bătrineţeie meie. Eu m-am rugat iui Dumnezeu pentru
dînsui şi Ei mi i-a dăruit ... Cînd veţi trece prin vămile văzduhului şi vor începe duhurile cete viclene a
strîmtora pe acest Suflet, să-l răscumpăraţi cu acestea de datoriile iui. Eu, cu Darul iui Dumnezeu,
sînt bogat duhovniceşte, adunîndu-mi comoară mare în cer din ostenelile, -suferinţele şi sudorile
meie. Dăruiesc deci sicriui, acesta pentru răscumpărarea Sufletului acestuia ce mi-a slujit cu mult
devotament". Acestea zicînd, le-a dat sicriaşul şi s-a dus. Văzînd acestea viclenii draci, au rămas
uimiţi, şi ridicînd glasuri de pl.ngere, s-au făcut nevăzuţi.
Fugind arapii aceia, a venit iarăşi domnul meu, plăcutul lui Dumnezeu Vasile, aducînd
împreună cu el mai multe vase cu untdelemn curat şi cu mir de nmt preţ, sfinţit, pe care le ţineau in
mîini niste tineri frumosi. Sfantu Vasile a poruncit sa le despecetluiasca - destupe
- si sa le toarne toate peste mine . Dupa turanrea sfantului untdelemn si mir
peste mine, m-am umplut de o mireasma duhovniceasca minunata şi cerească.
Atunci am văzut câ m-am curăţit toată.

Chipul de faţă ne reprezintă trecerea la cele vecinice a Sfintei Teodora. Sufletul ei ieşit din corp între cei doi îngeri de la capul patului cu
rămăşiţele ei pămînteşti. Sfîntul Vasile cel Nou, căruia aceasta ii slujise cu multă cucernicie, dă îngerilor un sicriaş cu daruri duhovniceşti (galbeni), din
care să plătească pentru ea pe la vămile văzduhului, spre a o salva şi duce în locaşurile cele cereşti, pe care şi le pregătise în Rai prin multele osteneli şi
suferinţe. Deasupra lor alţi îngeri varsă asupra Sufletului Sfintei Teodora nişte vase cu untdelemn şi mir sfinţit, date de Sf. Vasile, prin care Sufletul ei s-
a umplut de mireasmă duhovnicească minunată şi cerească, după care s-a văzut strălucită, luminată, prea frumoasă şi plină de veselie Dumnezeească,
gata a-şi lua zborul spre înălţimile cereşti.
Pentru astfel de Suflete binecredincioase psalmodia David Proorocul, şi cintă şi Biserica Luptătoare, zicînd: „Scumpă este înaintea Domnului
moartea Cuvioşilor Lui. . . De voi umbla în mij locul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu, Doamne, eşti cu mine. Toiagul Tău şi varga Ta,
acestea m-au mîngîiat, Gătit-ai înaintea mea masă, împotriva celor ce mă necăjesc. Uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpîndu-mă ca
un puternic, iar mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele; ca să locuiesc eu în Casa (Ierusalimul Ceresc al) Domnului, în îndelunga re de zile,
(pururea)" (Ps. 115 '5-6; 22 4-8).
Moartea este numai un somn mai lung, temporal, pînă la învierea obştească (Mt. 9 23—24 ; 27 52—53; Ioan 11 11 —14, 21-45; 12 9—70; F.
Ap. 7 60 ; 20 9-12 ; 9 36-41; 1 Ţes. 4 16). „Doamne! —strigă Sf. Vasile cel Mare—pentru robii Tăi, care părăsesc trupul şi vin la Tine, moarte nu există;
moartea nu e decît numai o trecere de la'întristare la fericire. Lîngă Tine ei află pacea şi bucuria... (Rug. de seară). Sufletele adormiţilor repau-zaţi,
continuă a vieţui într-o altă lume, unde şi noi vom merge, mai degrabă ori puţin mai tîrziu. . .
Sf. Epifanie opune eresului lui Arie, deci, şi tuturor ereticilor, rătăciţilor de la adevărata învăţătură a Bisericii lui Dumnezeu, că: „Morţii nu-şi
întrerup de loc existenţa prin moarte; ci ei sînt vii înaintea lui Dumnezeu. Ei sînt la fel ca cei ce pleacă m călătorie, pentru care sîntem datori să ne
rugăm, ca şi pentru cei vii, cu deplină nădejde că le vom căpăta ajutor de la Dumnezeu, cu toate că acest ajutor nu se poate căpăta tuturor celor morţi în
păcate. . . ci numai celor ce au trecut în cealaltă lume cu păcate mai uşoare. . . Biserica cu necesitate săvîrşeşte pomenirea pentru cei mOrţi, primind
tradiţia aceasta de'la Sfinţii Părinţi. . . şi de la Sfinţii Apostoli chiar. Deci, cine poate călca porunca Mamei, sau Legea Tatălui? „Ascultă fiule — zice
înţeleptul Solomon — cuvintele Tatălui tău, şi nu lepăda sfaturile Mamei tale" (Prov. Sol. 1 8). Prin aceste cuvinte se arată că Tatăl, adică Dumnezeu
Tatăl cu Unul-Născut Fiul Său şi Duhul Sfînt al Său, a învăţat verbal şi scris, şi că Maica noastră — Biserica — a avut şi are învăţături date Ei de sus,
care nu se pot călca, nici a se nimici. Aceste aşezăminte sînt stabilite în Sf. Biserică, şi toate sînt foarte bune şi minunate. . . Acestea cunoscîndu-le bine,
privind la cei ce adorm sau repauzează creştineşte, mărturisim şi noi cu văzătorul tainelor apocaliptice: „Ferice de cei morţi cari mor în Domnul. Da —
zice Duhul — ei se vor odihni de lucrurile lor, şi faptele lor vor urma după ei" (Ape. 14 13; comp. 1 Tes. 4 14; Inţ. Sol. 4 7-17; 3 1-9).

22
Fata Sufletului meu s-a făcut strălucită şi luminată, prea frumoasă si plină de veselie
Dumnezeiască. Apoi Cuviosul Vasue a zis iarăşi îngerilor care mergeau împreună cu mine': „Domnii
mei! După ce veţi săvîrşi toate cele ce se cuvin cu Sufletul acesta, după rînduială,să-l duceţi în
locaşul meu ceresc, cel gătit mie de la Domnul Dumnezeu, ca să petreacă acolo". Acestea zicînd, s-a
făcut nevăzut; iaf Sfinţi îngeri zburînd în văzduh, m-au dus în sus spre răsărit (a).

a) RăsărituL în Sf. Scriptura închipuieşte latura lumii răsăritene. Acesta e simbolul împărăţiei
lui Hristos, Care se numeşte „Răsăritul cel de sus", iar apusul închipuieşte împărăţia întunericului şi a
ceţei, împărăţia satanei.

CE SE FACE CU SUFLETUL CREŞTINESC DIN ZIUA DESPĂRŢIRII LUI


DE TRUP PÎNĂ ÎN A 40-A ZI?

Am văzut şi auzit adeseori multă lume, chiar şi dintre Creştini, întrebîndu-se nedumeriţi: „Ce
se face cu Sufletul creştinesc după moarte, adică imediat după despărţirea sa de trup? Ce
însemnează: a treia zi, a noua zi si a patruzecea zi ? în ce timp trece Sufletul vămile văzduhului, şi la
ce epocă are loc judecata particulară ?"
Sfîntul Macarie Alexandreanul, ne comunică descoperirile îngereşti, pe care ei le-a avut
despre situaţia Sufletelor repauzaţnor în timpui ceior patruzeci de zile după moarte. Cînd s-a
indepdnit misterul morţii, Sufletul, despărţit de corpul său, locuieşte încă două zile pe pămînt şi
vizitează, împreună cu îngerii, locurile unde avea el obicei de a face binele. El umblă împrejurul casei
unde s-a despărţit de corpul său şi chiar rămîne, cîteodată, lîngă sicriul unde zace trupul lui. Apoi,
după urmarea Mîntuitorului, Care a înviat a treia zi după moarte, tot Sufletul trebuie să se urce la cer
pentru a adora pe Creatorul întregului univers. De aceea Biserica are aşezămînt a se ruga în ziua
aceea pentru cei repauzaţi.
Se serbează deci a treia zi după moarte printr-un Parastas (serviciu funebru şi pomană,
milostenie) în favoarea repauzatului. Acea zi are pentru morţii noştri, ca şi pentru noi, un raport
"spiritual cu învierea Aceluia Care ne-a dat viaţa, Care a pus temelia propriei noastre fericite învieri.
A treia zi se înmormînteazâ repauzatul.. Dînd pămîntului corpul ce ne este scump, să ne
întoarcem Sufletul şi inima noastră către învingătorul morţii, Care ne-a acordat tuturor, şi prin
urmare şi scumpului nostru repauzat, triumful vieţii asupra morţii, care triumf l-am cîştigat prin
învierea Domnului. Biserica ne afirmă în mod solemn, nouă fiilor săi, că Iisus Hristos a înviat şi a dat
viaţă celor ce erau în mormînt, deci şi repauzaţilor noştri. Să ne aducem aminte de aceasta, că
învierea şi viaţa nu ne sînt date decît prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos. Aşa dar, a treia zi
corpul este înmormîntat, în timp ce Sufletul trebuie să se urce la cer. „ Ţarina se va întoarce în
pămant precum a fost, şi duhui se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Ecl. 12 7 ).

23
Chipul de faţă ne arată prohodirea repauzatului Creştin în Sf. Biserică de către Preoţii slujitori, lumea adunată în jurul sicriului cu rămăşiţele
pămînteşti ale repauzatului, şi Sufletul stînd cu îngerul său păzitor lîngă trupul neînsufleţit, din care a ieşit. Prohodul ce se face după rînduiala în duh şi
adevăr, dimpreună cu toate rugăciunile, privegherile sfinte, milosteniile şi lacrimile vărsate de cei de aproape (nu pentru alte deşertăciuni, ca păgînii şi
necredincioşii, cu bocete disperate şi cu cuvinte deşarte, pentru care cad sub afurisanie, Sf. Ioan Hrisostom opreşte pe bocitoarele morţilor creştini şi de
a intra în Sf. Biserică. Vezi „Privelişti Apocaliptice" cap. 21 3 „Morţii nu se plîng), ci pentru iertarea păcatelor repauzatului ce a crezut şi vieţuit
creştineşte după puterea lui, îl uşurează şi-i ajută Sufletul său. La aceasta privind Sf. Ioan Damaschin, zice: „Dumnezeu, prin Milostivirea Sa, va mîntui
făptura mîinilor Sale, afară de Sufletele din numărul osindiţilor, vădite pentru lepădarea credinţei adevărate, la care partea stînga a cumpenei ridică prea
mult pe partea cea dreaptă!" Părinţii luminaţi ai Ortodoxiei ne încredinţează că, la ultima răsuflare a Creştinului, f aptele sale bune şi rele se pun în
Cumpănă, şi: 1) Dacă partea dreaptă cu faptele bune dintr-însa ridică pe cea stînga cu faptele rele, Sufletul e primit în Rai, în mijlocul îngerilor
luminaţi. 2) Dacă ambele părţi ale cumpenei sînt deopotrivă, Sufletul acela, prin Mila lui Dumnezeu, capătă biruinţa. 3) Dacă cumpăna se pleacă nu
mult în partea stingă, Mila lui Dumnezeu împlineşte lipsa aceea. Acestea sînt cele trei feluri de judecăţi ale Domnului: Judecata dreaptă, judecata
omenească şi judecata milostivirii. 4) Cînd însă faptele rele ale omului pleacă cumpăna prea mult spre stînga, dreapta judecată rosteşte hotărîrea după
păcatele omului. La acestea privind Sufletul Creştinului repauzat, îşi pleacă capul în jos, smerindu-se, îngrijorîndu-se şi înfricoşîndu-se, neştiind ce-1
aşteaptă...
Fericiţi sînt Creştinii care în toată viaţa lor au ascultat Cuvîntul lui Dumnezeu şi l-au păzit, îmbogăţindu-şi Sufletele lor cu dreapta credinţă,
vieţuirea curat' creştinească şi faptele bune, de a căror binefaceri se vor bucura vremelnic, şi vecinie. „Rodul ostenelilor tale vei mînca, fericit eşti şi
bine va fi ţie" (Ps. 127 2; Vezi şi altă explicaţie a acestui clişeu în „Oglindă Duhovnicească", pp. 1888-1890, de autor).

Spaţiul nesfîrşit ce desparte pămîntul şi cerurile, sau care este între Biserica Triumfătoare şi
Biserica Luptătoare, în limba ordinară, ca şi în Sfintele Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi, se
numeşte aer, văzduh. Acest spaţiu este plin de îngeri căzuţi, a cărora toată activitatea constă în a
întoarce pe om de la mîntuirea sa, făcînd din el instrumentul răutăţii lor infernale. Ei lucrează asupra
activităţii interioare şi exterioare a Sufletului nostru, pentru a-l face să participe la căderea lor." Ca
un leu răcnind umblă, căutînd pe cine să înghită" (1 Petru 5 8). Aşa a zis Sf. Ap..Petru vorbind despre
demoni. După mărturisirea Vasului alegerii Sfîntului Duh, spaţiul aerian serveşte de locuinţă
spiritelor răului (Iov. 7 6—7; 2 1—2; Efs. 6 12; Cols. 2 14 — 15,), şi noi credem acest crud adevăr.
Sfîntul Ap. şi Ev. Ioan Teologul, care s-a făcut vrednic de a vedea marile misterii
Dumnezeieşti în Apocalips, zice că îngerii căzuţi au fost izgoniţi din locuinţa lor cerească (Ape. 12 7
—8). Deci, unde şi-au găsit ei refugiu ? După cartea lui Iov, noi vedem lămurit că locuinţa lor este în
văzduh, în aer. Sf. Ap. Pavel îi numeşte: „duhurile răutăţii răspîndite în aer", şi pe căpetenia lor:
„domnul puterii văzduhului". îndată după căderea primilor oameni şi izgonirea lor din Rai, paza
pomului vieţii fu încredinţată unui Heruvim ; cu toate acestea însă, un alt înger, înger căzut, se puse
şi el la rîndul său în calea Raiului pentru a împiedica pe om a intra în el. Porţile cerului se închiseră
şi domnul întunericului acestui veac nu lăsă să mai intre în Rai nici un Suflet despărţit de corpul său,
pînă şi drepţii, afară de Ilie şi Enoh, se coborau în iad, ca şi păcătoşii.
Chipul de faţă ne arată ultima vreme a omului pe pămînt, în
care trupul lui neînsufleţit, întins în sicriu, se pogoară în mor-mînt,
dîndu-se pămîntului din care a fost zidit şi din care s-a hrănit în toată
viaţa sa; iar Sufletul e înălţat de îngerul său păzitor pe norii miresmei
tămîiei sfinţite înălţată din cădelniţă, dimpreună cu rugăciunile Preoţilor,
în sus pe treptele văzduhului la cer, la Creatorul său. Moartea
binecredincioşilor Creştini nu-i moarte, aşa cum zice lumea ce zace în cel
rău (1 Ioan 5 19; Ioan 8 44; 5 44; 1 Cor. 11 3—4); ci viaţă şi fericire
statornică (Ioan 5 24—26; 14 27, 23; 6 48 -58).
Ştiut să fie tuturor că moartea nu este un sfîrşit absolut al
existenţei omului. Sufletul continuă a vieţui dincolo de mormînt şi de
lumea asta trecătoare într-o altă lume, unde şi noi vom merge, curînd sau
mai tîrziu.
Deci, la plecarea noastră de la mormîntul repauzatului acoperit cu
pămînt, să zicem aceluia care a murit în Domnul nostru Iisus Hristos
(Ape. 14 13) nu adio, ci: „La revedere bunul nostru tată, mamă, la
revedere frate, soră, prietene. . . la revedere scumpul meu soţ, soţie, la
revedere dragă vecine, cunoscutule sau coreligionarule, la revedere
iubiţilor părinţi, fraţi, surori şi copii repauzaţi în Domnul (Ape. 19 9).
Vezi şi altă explicaţie a acestui clişeu în „Oglinda Duhovnicească", pp.
1892—1894, de autor.

24
Cel dintîi care străbătu trecerea neumblată a Raiului, fu Iisus Hristos, biruitorul morţii,
sfărîmătorul iadului. Din acel moment porţile Raiului se redeschiseră. După Domnul, a mers tîlharul
cel din dreapta. De asemenea şi toţi drepţii Vechiului Testament, pe care El i-a scos din iad, trecură
această cale deopotrivă, fără nici o piedică. Sfinţii fac această călătorie cu înlesnire, chiar dacă
duhurile rele se silesc de a-i opri, pentru că virtuţile ce le au acoperă păcatele lor. Acele duhuri rele
vor avea cu atît mai mult dreptul de a opri Sufletele omeneşti, cînd, după ce s-au despărţit de corp, se
vor urca spre Dumnezeu, cu cît ele fiind deja luminate' prin învăţătura Mîntuitorului nostru Iisus
Hristos, şi avînd libertatea de a alege între bine şi rău, s-au făcut cu toate astea sclave şi executoare
relelor lor voinţe. Desigur, ei vor înfăţişa Sufletului (in locurile din văzduh, unde sînt postaţi) toate
drepturile de posesiune pe care ei le au asupra acelora care au fost executorii insinuărilor lor (prin
gînduri, dorinţe, simţăminte şi fapte sau lucruri rele).
Demonii îi reprezintă viaţa sa plină de păcate şi Sufletul recunoaşte dreptatea mărturisirii lor.
Creştinii, a căror viaţă n-a fost scutită de păcate, nu cîştigă imediat fericirea vecinică. Este indispen-
sabil ca acele greşeli, acele căderi, acele păcate să fie cumpănite şi judecate după mărimea lor. Dacă
Sufletul n-a ajuns la desăvîrşita cunoştinţă de sine însuşi, pe pămînt, el trebuie neapărat, ca fiinţă
spirituală morală, să înveţe a se cunoaşte dincolo de mormînt. El trebuie să-şi dea seama de ceea ce a
cîştigat, ce sferă de activitate şi-a apropiat, care a fost instrimentul său şi bucuria-sa spirituală.
Astfel, Sufletul trebuie să se recunoască şi să pronunţe judecata sa înaintea Judecăţii lui Dumnezeu.
Aceasta este voinţa dreptăţii Dumnezeieşti. Dumnezeu n-a voit şi nu voeşte moartea. Omul însuşi este
acela care a voit-o.
Pe pămînt omul poate, cu ajutorul Harului Dumnezeiesc, să ajungă a se cunoaşte, şi prin o
sinceră căinţă să capete de la, Dumnezeu iertarea păcatelor sale; în timp ce dincolo de mormînt,
misiunea de a descoperi starea de păcat a Sufletului, o au îngerii cei căzuţi. Demonii, fiind stăpînii
răului pe pămînt, au să-i înfăţişeze atunci toate faptele sale. cele rele, amintindu-i împrejurările ce-au
însoţit lucrarea răului. Sufletul va recunoaşte atunci greşelile sale. Această recunoaştere adevereşte
judecata .lui Dumnezeu. Astfel, Judecata lui Dumnezeu nu este decît o confirmare a aceleia pe care
Sufletul a pronunţat-o deja asupra sa însăşi. Păcatele spălate prin adevărata căinţă, însoţită de fapte
bune, nu se mai socotesc şi nici nu mai e vorbă de dînsele: nici la vămi, nici la judecată.
Odinioară doi fraţi s-au vorbit între ei şi s-au făcut călugări. După ce au isprăvit faptele cele
bune, au socotit să-şi zidească loruşi chilii depărtate, şi fiecare din ei s-au dus deosebi pentru linişte.
Mulţi ani nu s-au văzut unul cu altul, pentru că nu ieşeau din chiliile lor. Deci, s-a întîmplat că unul
dintre dînşii s-a îmbolnăvit. Părinţii au venit la el să-l cerceteze, şi l-au văzut câ uneori se uimea, iar
alteori s e trezea. Atunci ei l-au întrebat pe el: „Ce ai văzut ?" El le-a răspuns: „Am văzut pe îngerii
lui Dumnezeu venind. Ei m-au luat pe mine şi pe fratele meu şi ne-au dus la cer. Acolo ne-au
întîmpinat puterile cele potrivnice, nenumărate şi înfricoşate la vedere. Ostenindu-se ele, mult, n-au
putut nimic asupra noastră. După ce le-am trecut, au început a striga: „Mare îndrăzneală este (are)
curăţenia". Acestea zicînd fratele, a adormit. Părinţii văzînd, au trimis un frate să vestească fratelui
său că a adormit. Mergînd.acela, l-a aflat şi pe fratele repauzatului, adormit. Toată frăţimea auzind şi
văzînd acestea, s-au minunat şi au slăvit cu toţii pe Dumnezeu (P. o. c. p. 4 1 9 , 24).
Pe vremea împărăţiei lui lustinian în Orient (527—565 d. Hs.), Sfîntul Cuvios Simeon, cel
nebun pentru Hristos, pustnicind în locul său deosebit, s-a pomenit în răpire, şi s-a văzut pe sine ca se
întorsese în patria sa — cetatea Emesia — şi cerceta pe maica sa cea bolnavă, către care a zis: „O !
maica mea, cum petreci ?" Ea a răspuns: „Bine petrec fiule". El a zis către dînsa: „Mergi la
împăratul fără să te temi de nimic, căci eu L-am rugat pentru tine şi ţi-am pregătit un loc ales, şi, de
va voi El, apoi şi eu voi veni la tine". După această vedenie Simeon venindu-şi în sine, a cunoscut că
în acel ceas a murit maica sa. Alergă degrab la fratele său Ioan, şi l-a rugat şi pe el ca să se roage
pentru 'Sufletul maicii sale. Deci, piecîndu-şi genunchii şi el însuşi, se ruga cu lacrimi, zicînd:
„Dumnezeule, Cel ce ai binevoit a primi jertfa lui Avraam şi nu ai lepădat jertfele iui Ieftae, nici ai
trecut cu vederea darurile lui Abel, şi pentru Samuil pruncul Tău, ai arâtat-o rodnică pe maica lui,
proorocită Ana. Tu Doamne, Doamne al meu, pentru mine robul Tău, primeşte Sufletul maicii mele
celei bune. Adu-Ţi aminte de durerile şi ostenelile ei cele pentru mine. Adu-Ţi aminte de suspinele ei
şi de lacrimile ei, pe care le-a vărsat cînd am venit la Tine. Adu-Ţi aminte de laptele ei cu care m-a
25
hrănit, nădâjduindu-se ca să aibă mîngîiere şi ajutor de la mine, dar n-a cîştigat cele nădăjduite. Nu
uita Stăpîne tînguirile inimii sale pentru mine, cînd am lăsat-o pe ea pentru Tine. Adu-Ţi aminte cîte
nopţi n-a fugit somnul de la ochii ei, adueîndu-şi aminte neîncetat de tinereţele mele şi de sărăcia sa
si cît o durea inima, privind la hainele mele, în care acum nu se mai îmbrăca mărgăritarul ei cel de
mult pret. Adu-Ţi aminte de cîtă bucurie şi veselie am lipsit-o pe ea, prin plecarea de la dînsti, ca să-
Ţi slujesc Ţie, Dumnezeul st Stăpînul meu. Dă-i ei păzitor tare, pe îngerul Tău, ca să-i păzească
Sufletul ei de duhurile cele viclene şi nemilostive (vameşii vămilor) din văzduh, care voiesc să înghită
pe toţi. Dumnezeul meu, porunceşte ca Sufletul ei să se despartă de trup fără de durere şi fără de
frică, şi iartâ-i ei toate greşelile ce a făcut în această viaţă- Astfel, Dumnezeule şi Dreptule fudecător,
să n-o duci pe ea din mîhnire în mîhnire, din primejdie în primejdie şi din suspin în suspin ; ci, în loc
de mîh-nirea ce-a suferit pentru mine — unul născut fiul său — dă-i ei bucurie, şi în loc de lacrimi dă-
i ei veselia cea pregătită Sfinţilor Tăi" Deci, rugîndu-se şi Ioan împreună cu dînsul, pentru Sufletul
celei moarte, s-au sculat de la rugăciune. Atunci Ioan mingîia pe Simeon, zicînd: „Iată frate,
Dumnezeu a auzit rugăciunile tale şi a primit pe maica ta...".
Mai înainte cu două zile de ieşirea sa din viaţă, Sfîntul Simeon a zis Diaconului Ioan, care-i
cunoştea sfinţenia lui de sub închipuirile nebuniilor ce făcea: „Am fost la fratele meu de călugărie,
Ioan, pe care l-am aflat sporit în bunătăţi, desăvîrşit plăcut lui Dumnezeu, purtind pe cap o cunună
luminoasă, pe care era' scris: „Cununa răbdării pustiului". Apoi am văzut pe un slăvit, zicîndu-mi:
„Vino nebunule, vino să primeşti pentru mîntuirea atîtor Suflete omeneşti, nu numai o cunună ; ci mai
multe". Domnule Diacon, te rog foarte, ca pe nimeni din săraci, mai ales dintre monahi, să nu-i
defaimi, nici să-i ocărăşti, că mulţi din ei, prin pătimirea cea rea, sînt curăţaţi între dînşii şi
strălucesc ca soarele înaintea lui Dumnezeu. De asemenea şi dintre- oamenii cei simpli, care lucrează
pămîntul şi vieţuiesc creştineşte, mulţi dintre ei sînt Sfinţi ,mari, pe care i-am văzut la Sfînta
împărtăşire cu Dumnezeiescul Trup şi Sînge al Domnului Hristos, făcîndu-se ca aurul cel curat.
îngrijeşte-ţi Sufletul, pe cît îţi e puterea, ca să poţi fără de greutate a trece cetele (vămilor) duhurilor
din văzduh şi a scăpa de cumplitele mîini ale stăpînitorului întunericului (Ioan 14 30). Ştie Domnul
meu, că şi eu am a pătimi mult necaz şi^ mare frică, pînă ce voi trece acele înfricoşate locuri (ale
vămilor văzduhului) în care se cercetează cu deamânuntul toate cuvintele lucrurile şi faptele
omeneşti..." (Vezi pe larg Vieţile Sfinţilor 21 Iulie o. c. pp. 1071-1073; 1120-1122).
„Copiii mici repauzaţi —, scrie Sf. Ioan Hrisostom, zic părinţilor lor care îi plîng: „Nu
plîngeţi ! Moartea noastră şi trecerea vămilor, întovărăşiţi de Sfinţii îngeri, a fost uşoară, Demonii n-
au găsit nimic în noi, şi din mila Domnului Dumnezeului nostru, noi ne găsim acum cu Sfinţii şi cu
îngerii, şi ne rugăm lui Dumnezeu pentru voi" (Cuv. în Sîmbătă Sexagesimei (Rusaliilor), d.
V . R . o . c . p . 242).
îngerii cei buni, din partea lor înfăţişează la vămi faptele bune ale Sufletului ; iar îngerii cei
răi din văzduh caută să ne afunde, să ne depărteze de Dumnezeu. De aceea ei apar ca nişte vameşi,
care cer plata pentru toate faptele noastre cele reie. Plata o fac îngerii cei buni din tezaurul faptelor
noastre celor bune. Tot spaţiul ce desparte pămîntul de ceruri, este divizat în douăzeci şi patru de
părţi sau tribunale ; fiecare parte este un tribunal sau vamă, unde se cercetează anumite păcate.
Acele tribunale le formează îngerii cei răi. Prin urmare, văzduhul este plin de îngeri buni şi răi, care
ştiu toate faptele noastre. Aceasta o adevereşte Sf. Ap. Pavel, scriind în epistola către Efeseni: „Nu
ne luptăm împotriva trupului şi a sîngelui; ci împotriva principilor, a puterilor şi a stăpînului
întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor rele, care sînt în văzduh" (E/s. 6 12).
Sufletul, trecînd pe acolo, este acuzat pentru păcatele sale de către demoni. Fiecare din
tribunale, sau fiecare vamă, după cum le numesc Sfinţii Părinţi în scrierile lor (în timp ce duhurue
rele de acolo sînt numite vameşi), corespunde cu un oarecare grup de păcate. Spiritele cele rele acuză
pe Suflet nu numai de păcatele pe care el le-a săvîr-şit, şi de care e vinovat; ci încă şi de acelea pe
care el nu le-a comis, după mărturisirea Sfîntului Ioan Lestvithnik. Astfel, prin aceste vămi ale
văzduhului, se arată — în mod material — judecata particulară care se face — numai spiritual — de
Domnul nostru Iisus Hristos după, moartea fiecărui om. Se arată încă şi faptul, că această judecată
se face cu ajutorul îngerilor buni, la care îngăduie şi pe îngerii cei răi care umplu văzduhul; judecată
în care se amintesc Sufletului toate faptele sale şi după care i se hotărăşte o stare ştiută. . .

26
De aici vedem că vămile reprezintă calea ce trebuie să o apuce numaidecit toate Sufletele
omeneşti — bune sau rele — spre a trece din viaţa aceasta temporală la viaţa vecinică. Noi
împrumutăm însă din istorisirea Sfintei Teodora descrierea ordinei în care .vămile (despre care vom
vorbi mai pe larg în paginile viitoare), se succed una pe alta.
Sufletul îndreptîndu-se spre răsărit, pe calea cerului, întilneşte întîia vamă, unde spiritele cele
rele, după ce au oprit Sufletul însoţit de bunii îngeri, îi înfăţişează păcatele sale prin cuvînt, vorbe
deşarte, convorbiri zadarnice, vorbe obscene, batjocori, luarea în ris a lucrurilor Sfinte, cîntece
lumeşti, cîntări pasionate, rîs, ş.a.
A doua vamă este aceea a minciunii: orice minciună, călcare de jurămînt, întrebuinţarea
Numelui lui Dumnezeu în deşert, călcarea făgăduinţelor făcute înaintea lui Dumnezeu, ascunderea
păcatelor înaintea Duhovnicului. . .
A treia vamă e aceia a calomniei: calomnierea aproapelui, vorbirea de rău, umilirea altuia,
înjurăturile, batjocora unită cu uitarea propriilor sale greşeli şi păcate. . .
A patra vamă este aceea a lăcomiei: beţia, obiceiul de a mînca printre mese şi în ascuns,
uitarea rugăciunii înainte şi după masă, nepăzirea posturilor, nesaţiu, desfătările, în fine, tot felul de
gaslro-latrie...
A cin'cea vamă este a lenevirii: lenevirea relativ la serviciul Divin şi la rugăciunea
particulară, neglijenţă la lucru, lene în cele duhovniceşti şi gospodăreşti. . .
A şasea vamă este aceea a furtului: tot soiul de furturi pe ascuns sau pe faţă. . .
A şaptea vamă este aceea a avariţiei şi a iubirii de argint. . .
A opta vamă este a cămătăriei...
A noua vamă este aceea a înşelătoriei: judecăţi false, măsuri false şi alte înşelătorii. . .
A zecea vamă este aceea a geloziei, a zavistiei. . .
A unsprezecea vamă este aceea a mîndriei: a ambiţiei, prea marii opinii de sine, lipsă de
respect către părinţi, cler şi superiori, mîndrie, îngîmfare, trufie şi alte neascultări...
A douăsprezecea vamă este aceea a mîniei. . .
A treisprezecea vamă este a ceea a răzbunării...
A patrusprezecea vamă este aceea a uciderii. . .
A cincisprezecea vamă este aceea a magiei: vrăji, amestec de otrăvuri, farmece, invocaţia
demonilor, spiritism, etc...
A şaisprezecea vamă este aceea a necurâţiei şi a tot ce se raportă la acest păcat: gînduri
scîrboase, dorinţi şi acte necurate, iubire trupească a persoanelor neunite prin căsătorie legitimă,
priviri la lucruri necurate, priviri voluptoase, pipăiri necurate. . .
A şaptesprezecea vamă este aceea a adulterului: necredinţa în căsătorie, căderea în păcat a
persoanelor consfinţite lui Dumnezeu. . .
A optsprezecea vamă este aceea a păcatului sodomiei: pasiuni contra naturii, incesturi, etc...
A nouăsprezecea vamă este aceea a ereziei: false raţionamente asupra religiei, lepădarea de
Credinţa unicei Biserici dreptcredincioasă a lui Dumnezeu, hulirea, blasfemarea...
A douăzecea vamă este aceea a nemilostivirii sau cruzimii...
A douăzeci şi una vamă este aceea a slujirii la idoli...
A douăzeci şi doua vamă este aceea a sulemenirii şi a sluţirii feţelor...
A douăzeci şi treia vamă este aceea a fumatului.
în sfîrşit cea mai de pe urmă, a 24-a vamă, este aceea a simoniei. Trecerea vămilor are loc a
treia zi după moarte. Prea Sfinţitu Macarie scrie: „învăţămîntul Bisericii asupra vămilor fiind conţinu
şi de obşte răspîndit, mai cu seamă între dascălii religiei din sec. al IV-lea, acest fapt mărturiseşte
netăgăduit câ acest învăţâmînt i-a fost transmis de către dascălii secolelor anterioare, şi are de bază
tradiţia apostolică" (Teol. Dogm. Tom. 5, pp. 85—86).
Cunoscînd starea Sufletelor de după moarte, trecerea vămilor şi infatişarea lor înaintea lui
Dumnezeu, care are loc în a treia zi, Biserica şi-rudele, voind a proba afecţiunea lor către repauzat,
roagă pe Domnul de a-i ierta Sufletului toate păcatele sale şi de a-l înlesni în trecerca vămilor.
Iertarea păcatelor constituie învierea Sufletului pentru o viaţă fericită şi eternă. Aşadar, luînd de
model pe Domnul nostru Iisus Hristos înviat din morţi, a treia zi, se fac rugăciuni pentru cel repauzat,
pentru ca şi el să învieze a treia zi spre o viaţă veşnică şi glorioasă, în însoţirea Mîntuitorului.
27
După ce Sufletul s-a închinat Domnului, el este dus prin deose-bite locaşuri ale Sfinţilor,
pentru a privi frumuseţile Raiului. Această vizitatare a locuinţelor cereşti ţine şase zile. Sufletul admiră
şi slăveşte atunci pe Dumnezeu, care din nemăsurata Sa bunătate şi dragoste, la adus din nefiinţă în
fiinţă, învrednicindu-l a se bucura de mulţimea negrăitelor bunătăţi, pe care în viaţa aceasta el nu
putea să şi le închipuiascâ (1 Cor. 2 9). în această contemplaţie el uită cu totul scarbele ce-a avut cînd
era în trup, dar cu toate acestea, dacă el este împovărat de păcate, se întristează şi-şi impută că şi-a
petrecut viaţa in negrijă, şi că n-a servit pe Dumnezeu după puterea sa. Isprăvind vizitarea Raiului, a
noua zi, după despărţirea sa de trup, Sufletul se urcă din nou la Dumnezeu pentru a I se închina.
Pentru aceea Biserica are rînduială de a face a noua zi rugăciuni, pomană, milostenie, pentru
repauzat. Cunoscînd starea Sufletului repauzatului a noua zi după moarte, cînd are loc a doua
închinare, Biserica şi rudele roagă pe Dumnezeu de a pune Sufletul repauzatului în numărul celor
nouă cete de îngeri.
După a doua închinare Domnul porunceşte ca iadul să fie arătat Sufletului, Sufletul vede
atunci suferinţele păcătoşilor, el aude piîn-rcrile, gemetele şi scrîşnirea dinţilor. în timp de treizeci de
zile Sufletul vizitează toate părţile iadului şi tremură de frică ca să nu fie condamnat de a locui acolo
veşnic. în fine, a 40-a zi după despărţirea sa de corp, Sufletul se urcă pentru a treia oară să se închine
Creatorului. Si atunci, a 40-a zi după moarte, Judecătorul etern hotărăşte locuinţa ce se cuvine
Sufletului după faptele şi vieţuirea sa pămîntească. Astfel, judecata particulară are loc în a 40-a zi
după moarte, şi iată pentru ce Biserica se roagă, face milostenii, pomeni, şi în acea zi pentru repauzaţi.
Deci, ziua a 40-a după moarte este ziua decisivă pentru soarta Sufletului în viaţa viitoare. Este
judecata particulară a lui Hristos, determinînd starea Sufletului numai pînă în ziua Judecăţii de pe
urmă, Judecata generală. Această stare a Sufletului corespunzînd cu viaţa sa de pe pămînt, nu este
situaţia sa definitivă (bentru veşnicie) ci este supusă la schimbare.

Judecata particulară a Sufletului. Vine vremea cînd Dumnezeu va judeca toate cele ascunse ale oamenilor, după Evanghelie... Noi toţi ne
vom arăta şi vom sta înaintea judecăţii particulare şi generale a Domnului Hristos, ca să ia fiecare cum a făcut în viaţa pămîntească. Atunci fiecare va - fi
răsplătit după faptele sale. Cei buni vor dobîndi viaţa şi fericirea vecinică, iar cei răi osîndirea vecinică (Rom. 2 6 ; 14 70; 2 Cor. 5 10- 2 Petru 2 9).

Domnul nostru Iisus Hristos,-a 40-a zi după învierea Sa, a înălţat natura omenească, din care
a binevoit a face Personalitatea Sa, la gloria supremă, punînd-o pe Tronul Dumnezeirii Sale, la
dreapta Părintelui Ceresc; aşadar, după Dumnezeiescul Său exemplu, repauzaţii în a 40-a zi după
moartea lor, intră definitiv în situaţia ce se cuvine valorii lor morale. După exemplul Domnului, Care
după ce a terminat lucrarea mîntuirii noastre prin viaţa şi moartea pe Cruce, a pus coroană la
lucrarea Sa în înălţarea la ceruri a 40-a zi după moarte. Sufletele repauzaţilor, terminînd cursul
existenţei lor pămînteşti, primesc de la Dumnezeu a 40-a zi pedeapsă sau recompensă, după faptele
lor.
28
După exemplul Domnului, Care, după înălţarea Sa a 40-a zi, a şezut pentru totdeauna de-a
dreapta lui Dumnezeu, aşteptînd pînă se vor pune vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale (Evr. 10 12
—IZ), Sufletele repauzaţilor, a căror soartă a fost fixată prin judecata parti-culara a lui Hristos,
rămîn în acea stare (nu însă fără posibilitatea de schimbare) pînă la ziua Judecăţii generale (Cuv.
asupra rug. pentru morţi, de Arh. Teodor).
Rugăciunile care se fac pentru repauzaţi au felurite cauze: 1) Unii pretind câ Biserica a
instituit rugăciunile pentru Sufletele repauzaţiior, fiindcă trupul mortului a treia zi îşi schimbă
(pămîn-t e s t e ) faţa mai pronunţat. 2) Alţii pentru învierea Mîntuitorului a treia zi după moartea Sa,
sau pentru că repauzatul, fiind botezat, credea în Prea Sfînta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sau
pentru c e l e trei principale virtuţi teologice: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea, fără de care mîntuirea
omului este imposibilă, sau în reamintirea simbolului naturii întregitoare a omuvui, din; duh, Sufiet
şi corp ( 1 Tes. 5 23; Evr. 4 \2), care împreună păcătuind, trebuiesc curăţite desăvîrşit prin trecerea
sa în lumea de dincolo de mormînt, unde tre-buie ajutat de cei vii prin: rugăciuni, post şi milostenii,
în acest inalt scop.
Rugăciunile din ziua a noua, potrivit rînduieliior apostolice şi patristice, au şi eie diferite
cauze: 1) Unii cred că Biserica se roagă pentru repauzaţi, a 9-a zi după moartea vor, fiindcă în acea
zi începe putrefacţia trupului, rămînînd numai inima intactă. 2) Alţii cred că prin rugăciunile din ziua
a 9-a se cere şi se mijloceşte prin cele nouă cete îngereşti pentru a învrednici pe repauzat de a locui
cu Sfinţii şi cu îngerii după înviere.
De asemenea şi rugăciunile ce se fac a 40-a zi după moarte pentru repauzaţi, au diferite
însemnătăţi: 1) Unii pretind că pentru inima mortului care se descompune în a 40-a zi după moarte,
deşi aceasta nu corespunde totdeauna experienţelor. 2) Alţii văd în această rînduiala a rugăciunilor
şi milosteniilor din a 40-a zi după repauzarea creştinilor, cele 40 de zile în care doctorii egipteni au
îmbălsămat corpul Patriarhului Iacob-Israil, şi în care a fost plîns de urmaşii săi (Fac. 50 3), cele de
două ori cîte 40 de zile şi patruzeci de nopţi în care Moisi a petrecut în post, rugăciuni şi meditaţii,
sus deasupra muntelui Sinai, unde Dumnezeu a vorbit cu el şi i-a dat Tablele Legii (Eş. 31 18; 34 1-2,
28 ; 2 Lege 9 9-18; 10 1-4, 10 Cei patruzeci de ani în care întreg poporul lui Israil cel scos din
seculara robie a Egiptului (trei milioane de Suflete) a fost hrănit cu pîine cerească de sus, adică cu
mană din cer (Eş. 16 3—35,)/ cele patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în care Proorocul Ilie a
călătorit pînă la muntele Horeb, în puterea căpătată prin mîncarea (turta şi apa) adusă de îngerul
Domnului, pe cînd era fugar, în grea mîhnire, frică şi disperare (3 Imp. 19 î, 8 ) ; cele patruzeci de
zile şi patruzeci de nopţi petrecute de Mîntuitorul după Botezul Său în pustie cu fiarele, nemin-cînd şi
nebind nimic (Mc. 1 9—13; Mt. 4 1 — 11; Lc. 4 1 — 13), şi cele patruzeci de zile petrecute de
Mîntuitorul, după învierea Sa, cu Sfinţii Săi Apostoli, învăţîndu-i Tainele împărăţiei Cerurilor, după
care S-a înălţat la ceruri şi a şezut cu omenescul Său Prea Sfînt Trup de-a dreapta lui Dumnezeu
Tatăl Ceresc pentru totdeauna (F. Ap. 1 1- 1 1 )
Astfel, Biserica se roagă pentru repauzat, ca, precum Mîntuitorul după cele patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi de post aspru, a biruit pe diavolul cu cele trei ispite ale lui, aşa şi repauzatul
nostru, prin rugăciunile făcute în trei rînduri, în cele patruzeci de zile, să învingă pe -demoni şi să
dobîndească împărăţia Cerurilor. în acest scop scrie şi Sf. Simeon Tesalonicianul acestea:
„Rugăciunile pentru morţi au loc a patruzecea zi după moarte, în amintirea înălţirii Domnului nostru
Iisus Hristos Dumnezeu, cu Trupul Său Omenesc, care a avut loc a 40-a zi după învierea Sa ; pentru
ca şi repauzatul, ieşind din coşciugul (mormîntul) său, să se înalţe în nori, în întîmpinarea Domnului
şi să rămînă totdeauna cu El" (Cap. 37 2).
Aceste paralele, intre diferitele situaţii ale Mîntuitorului şi starea Sufletelor repauzaţilor, sînt
recunoscute de Sf. Scriptură (Evr. 9 27—28). Astfel, voi care plîngeţi un repauzat iubit, înălţaţi
Sufletul vostru şi inima voastră către Dătătorul vieţii în a 40-a zi după repau-zarea sa, „căci el a
intrat în însăşi cerul ca să se arate acum Feţii lui Dumnezeu pentru noi" (Evr. 9 24). Oare Părintele
Său refuza-va de-a asculta rugăciunea Sa, văzînd pe Fiul Său mult iubit, Care S-a acoperit pentru noi
cu rănile Crucii ?
Aşadar, să punem inima şi credinţa noastră în iubirea Mîntuitorului, Care chiar in Slava Sa
este neîncetat ocupat de veşnica noastră mîntuire, de mîntuirea ta şi de aceea a repauzatului ce-ţi este
scump-şi drag. Roagă-L deci pe Dînsul, ca, prin Harul Său să vindece rănile Sufletului repauzatului,
29
să îndeplinească ceea ce-i lipseşte, să-i ierte păcatele sale, sâ-l cureţe şi să-l pună în rîndul fericiţilor.
Credinţa şi rugăciunile tale, unite cu rugăciunile Bisericii, vor fi de un puternic . ajutor pentru
repauzatul tău in ziua Judecăţii lui Hristos, aşteptînd Judecata cea de pe urmă.
Cunoscînd starea Sufletului în viaţa de dincolo de mormînt, în epoca ce corespunde cu ziua a
40-a după moarte, zi în care judecata care decide de fericirea sau de nefericirea repausatului (deşi nu
e hotărvrea definitivă) este rostită, Biserica şi rudele se grăbesc din nou a veni în ajutorul său. Se
oficiază în -acea zi serviciul funebru sau Liturghia morţilor (Parastas), pentru a ruga pe Dumnezeu în
favoarea repauzatului.
Prin urmare, vedem, după cîte s-au zis, că Sufletul, după despărţirea sa de corp, locuieşte încă
două zile pe pămînt şi în a treia zi se înalţă către Dumnezeu pentru a I se închina, apoi trece'in Rai
cele şase zile următoare, şi în fine, cele treizeci de. zile. ce urmSază, el este prin iad+ iar în a 40-a zi
el se află, în fine, rînduit provizoriu, în situaţia ce se va păstra pînă la Judecata cea de pe urmă, cînd
numai atunci Sufletele vor primi hotărîrea definitivă.
Zilele aniversare ale morţii, sărbătorile Sfinţilor şi zilele naşterii repauzaţilor, rămîn
totdeauna date memorabile pentru adevăraţii Creştini. Voind a arăta că moartea n-a rupi legătura şi
relaţiunea spirituală între morţi şi vii, aceştia recitesc rugăciunile morţilor şi se roagă pentru ei
Aceluia prin Care ne este mîntuirea noastră şi viaţa noastră. Ei roagă pe Acela Care a zis despre El
însuşi: „Eu sînt învierea şi Viaţa". Să ne rugăm şi să cerem cu tărie să împlinească făgăduinţa Sa de-
a asculta pe cei ce I se roagă/ „Cereţi şi vi se va da. . . căci nu voiesc moartea păcătosului, pentru
care am suferit şi Mi-am vărsat Sîngele, şi căruia dau acum viaţă veşnică — Credeţi numai".
Din cele arătate se văd, în scurte cuvinte, cele ce se petrec cu Sufletul imediat după
despărţirea sa de corp, a treia zi, în călătoria sa prin vămile văzduhului, prin Rai, prin iad, şi despre
aşezarea lui provizorie in locaşurile fericiţilor sau în temniţele osîndiţilor.
Privitor la trecerea prin vămile văzduhului, Sfîntul Macarie Alexăndreanul (+ 395 d. Hs ),
contemporan cu Sf. Macarie Egipteanul, ne spune că unul dintre cei doi îngeri ce i s-au arătat, îi zise:
„Sufletul unui păcătos sau al unui drept, este cuprins de o mare spaimă la vederea grozavilor şi răilor
diavoli. . . El aude plîngerile şi suspi-nurile celor ce-l înconjoară, dar nu poate rosti nici o vorbă, nici
a scoate vreun sunet de glas. El e tulburat, cugetînd la îndelungata călăt torie necunoscută ce are a
face; la noul fel de viaţă pe care o va' duce de acum înainte, de la despărţirea sa de trup.
„Ce groază — zice Sf. Ciril Alexăndreanul, ca şi Sf. Teodor Stu-ditul — şi ce spaimă va simţi
Sufletul în toată vremea pînă se va judeca definitiv ! Puterile Dumnezeieşti stau în faţa spiritelor
necurate şi înfăţişează toate cugetele bune, vorbele bune şi faptele bune ale Sufletului. în acelaşi timp
Sufletul, plin de groază în mijlocul îngerilor luminaţi — care-l ajută — şi a demonilor — care-l pîrăsc
— aşteaptă îndreptăţirea şi scăparea sa, sau osîndă şi pierzarea sa".
Acum, din cele arătate, încredinţîndu-ne despre existenţa şi greutăţile prin care trece Sufletul
omenesc după despărţirea sa de trup, să urmărim mai de aproape cele ce ni le istoriseşte Maica
noastră Teodora despre trecerea Sufletului ei prin vămile văzduhului şi înfricoşatele oprelişti.
Cei doi îngeri — istoriseşte ea Sfîntului Grigore — întinzîndu-şi aripile lor cele în chipul
fulgerului, au zburat împreună cu mine prin văzduh, la înălţimea cerului, spre Scaunul Dumnezeirii...

30
CERCETAREA FIECĂRUI SUFLET CREŞTINESC ÎN CELE 24 ÎNFRICOŞATE VĂMI
ALE VĂZDUHULUI

VAMA l-a,
A CONVORBIRILOR ŞI RÎSURILOR PĂCĂTOASE

Cu mare iuţeală mergînd noi de pe pămînt spre înălţimea cerurilor, la început ne-au
întîmpinat duhurne rele ale văzduhului de la prima vamă, la care se în-păcatele Sufletului prin cuvînt:
vorbe deşarte, glume, convorbiri zadarnice şi porcoase, vorbe obscene, batjocoriri, luarea în rîs a
lucrurilor Sfinte şi a oamenilor cîntece curveşti, anumite cîntece rele, rîs, înfricoşările şi şovăirile în
păstrarea şi apărarea dreptei credinţe, a facerii voii lui Dumnezeu, sâvîrşirea faptelor bune şi
vieţuirii curat creştineşti. Acolo era o mare adunare de arapi, mari şi negri ca tăciunele, în fruntea
cărora era unul foarte înrăutăţit, care stătea in faţa mea. Fiind opriţi noi acolo, aceia au adus
înaintea mea o mulţime de catastife. O, fiule Grigore,' martor îmi este Dumnezeu, că acolo am văzut
scrise toate cuvintele deşarte, vorbite în tinereţile mele, vorbele fără socoteală şi fără de - ruşine,
toate cuvintele nebuneşti şi necurate, toate cîntecele lumeşti (de amor sau curveşti), chiotele,
strigătele, rîsurile şi hohotele de rîs, prin care am smintit multe Suflete, făcînd pe unii să rîdă
nebuneşte (Is. Sir. 21 22; Lc. 6 25; Prov. Sol. 14 13; Ecl. 2 2; Efs. 5 4), prin acele glume păcătoase,
prosteşti şi vorbe deşarte, cum e obiceiul multora. Vameşii aceia fioroşi îmi arătau una cîte una toate
relele sau păcatele acelea. Aşijderea îmi puneau înaintea ochilor toate înfricoşările şi şovăirile mele
în dreapta credinţă şi in vieţuirea curat creştinească . . .
Arătîndu-mi-le toate unele după altele, mă mustrau câ de ce le-am făcut. Ei îmi arătau
vremea, locurile, persoanele, cînd, unde şi cu cine m-am dedat la acele vorbe deşarte, rîsuri, etc...
prin care am mîniat pe Dumnezeu. Neştiind eu câ şi acelea sînt păcate, nici nu le-am mărturisit
Părintelui meu Duhovnic, şi nici nu m-am căit de ele, nici n-am făcut roade vrednice de pocăinţă
pentru ele. Atunci mi-am reamintit de cuvintele Mîntuitorului, Care ne zice în Sf. Evan-ghelie:
„...Pentru tot cuvîntul deşert, pe care-l vor grăi oamenii, vor să dea seamă de dînsul în ziua judecăţii.
Câ din cuvintele tale te îndrepta şi din cuvintele tale te vei osîndi". Aşijderea mi-am reamintit şi de
sfaturile apostoleşti: „Tot cuvîntul putred să nu iasă din gura voastră, ci numai care este bun, spre
zidirea folosului, pentru ca să dea Dar celor ce aud... Aşadar, nici măscăriciunile, nici vorbele
nebuneşti, nici glumele, nu se cuvin a fi între Creştini ; ci numai mulţumită, laudele sfinte,
psalmodierile şi Cuvîntul lui Dumnezeu cit mai bogat... De vorbeşte- cineva, să vorbească cuvintele
lui Dumnezeu după Sfintele Scripturi, de slujeşte cineva, să slujească după puterea ce i-a dat-o
Dumnezeu, ca în toate să Se preamărească Dumnezeu prin Iisus Hristos, Căruia I se cuvine
stâpînirea şi slava în vecii vecilor. Amin... Cuvîntul vostru să fie totdeauna cu Har, dres cu sare. . .,
iar celor fricoşi. . . şovăielnici (în păzirea dreptei credinţe şi a vieţuirii creştineşti), partea lor e în
iazărul cel ce arde cu foc şi cu piatră pucioasă, care este moartea cea de a doua" (Mt. 12 33 —37;
Efs. 4 29-31; 5 4-6; 1 Petru 4 11; Cols. 4 6; Ape. 20 14-15; 27 8).
Vâzîndu-mă mustrată'aşa de groaznic, pe de o parte de acei vameşi infernali şi pe de altă
parte de conştiinţa mea pentru nepâzirea Cuvîntului lui Dumnezeu, am rămas uimită, tăcînd ca o
mută, ne-avînd ce mai răspunde acelor duhuri viclene, pentru că cele spuse de dînşii erau adevărate.
Stînd aşa înfricoşată, mă miram în sine-mi cum de n-au uitat ei acele păcate, nesocotite de mine, după
ce trecuseră atîţia ani, pe care eu de multă vreme le uitasem şi nici nu-mi mai aduceam măcar aminte
de ele. Ei însă mi le puneau înainte pe toate ca şi cum astăzi le-aş fi făcut şi grăit, întrebîndu-mă cu
deamănuntul de toate pe rînd, aşa cum le înfăptuisem. Şi-mi aduceam aminte şi eu de toate câ aşa au
fost făcute.
Tremurînd de frică, tăceam şi mă ruşinam, şi aşteptam îngrozită să văd ce vor face şi ce va fi
cu mine. Atunci Sfinţii îngeri, care mă însoţeau, au pus împotriva acelor păcate o parte din faptele
31
mele cele bune, pe care le făcusem mai pe urmă, dar neajungînd acelea, au împlinit din darurile
Cuviosului Părintelui meu Vasile, şi aşa râscumpârindu-mă, am plecat de acolo mai departe în sus.

Aici se vede Sufletul clătinîndu-se şi căzînd în genunchi la-observarea năvălirii


mulţimii dracilor acelei vămi, ca să-l cerce, apuce şi prăbuşească în iad. Marea mulţime de
arapi, mai negri decît tăciunele, în frunte cu un boier drăcesc, le ies înainte. Aceia aduc cu ei
o mulţime de catastife, în care sînt scrise toate păcatele acelea înşirate mai sus. Sufletul
priveşte uluit şi cu mare groază la draci, cînd aceia îi arată scris în condicile lor toate păcatele
acelea făcute cu gura, şi vremea şi locul şi persoanele înaintea cărora sau cu care a vorbit.
Dracii stau gata a răpi din mijlocul îngerilor pe Sufletul îngrozit, dar îngerii îi resping şi
plătesc 'vameşilor acelei vămi din darurile — faptele bune — ale Sufletului, complectînd cu
rugăciunile, milosteniile, pomenile şi Sfintele Slujbe date de urmaşi sau moştenitori pentru
uşurarea şi ajutorarea semenului lor, după care apoi pleacă în sus spre cer.

Sufletul cu îngerii, suind pe calea către cer, sînt opriţi la prima vamă, la care se întreabă:
păcatele cuvintelor omeneşti cele deşarte, nebune şi fără de rînduială, convorbirile răutăcioase, rîsu-
rile făcute asupra aproapelui. . . Acolo se cearcă cu deamănuntul fiecare Suflet păcătos aflat nepregătit
în clipa morţii, de exemplu:

1) Am ascultat cu plăcere vorbele putrede, nebuneşti, măscăriciunile, convorbirile


murdare, cîntecele curveşti. . . ? Am ascultat vorbele necredincioşilor care tăgăduiesc existenţa
lui Dumnezeu * şi a Sufletului omenesc?**.

* NOI ŞTIM, CREDEM ŞI MĂRTURISIM CĂ ESTE UN DUMNEZEU. Mai înainte de toate


noi ştim, credem şi mărturisim că este un Dumnezeu preamărit în Trei Feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt,
Treimea cea de o Fiinţă şi nedespărţită (Mt. 28 19; 1 Ioan 5 7). Descoperirea Dumnezeească — Sf.
Scriptură a Vechiului şi Noului Testament cu Sf. Tradiţie — lumea aceasta — întreg universul — cu
minunatele rînduieli perpetue şi cunoştinţa noastră, ne grăieşte şi ne adevereşte, că: este un Dumnezeu,
Care va judeca toate faptele noastre. Astfel, toate popoarele, în toate vremile, au crezut într-un
Dumnezeu.
Dumnezeu este Fiinţa de Sine însuşi, nefăcut, nematerial, Duh, preadesăvirşit, nevăzut, avînd
înţelegere şi voinţă liberă. El are toate însuşirile bune, în măsura cea mai mare, nemărginită.
Dumnezeu este: Vecinie, pentru că a fost totdeauna, este şi va fi, El n-are început şi nu va avea
sfîrşit (Apc. 4 8 ; Ps. 101 27; 89 2).
Pretutindenea de faţă, pentru că există in tot locul, A tot Prezent în cer şi pe pămînt (Ps. 138 7
—9).

32
A tot Puternic, pentru că poate face toate, şi pentru a face ceva, e de ajuns să voiască (Lc. 18
27; Mt. 19 26).
A tot Ştiutor, pentru că toate le ştie: cele trecute, cele de faţă si cele viitoare. El ştie desăvîrşit
şi gîndurile cele mai ascunse ale fiecăruia. (Rom. 11 33).
Preaînţelept, fiindcă toate le face şi le rînduieşte drept aşa cum e mai bine (Ps. 103 24).
Preabun, pentru că El iubeşte toate făpturile şi le voieşte numai binele şi fericirea (Mt. 19 1 7 ;
Iac. 1 17).
Preasfînt, pentru că iubeşte numai ce este bun şi urăşte răul (Is. 6 3 ; 1 Petru 1 7 6 ; Ape. 4 8).
Preadrept, pentru că răsplăteşte binele şi pedepseşte răul, după meritul sau abaterea fiecăruia
(Ps. 10 7; 36 28).
Preamilostiv, fiindcă iartă bucuros pe păcătoşii care se căiesc de păcatele lor. El aşteaptă mult
ca păcătoşii să se întoarcă. Dumnezeu e îndelung răbdător (Ps. 32 5 ; 144 8-9; 102 8-73 ; Mt. 5 45,
48; Lc. 6 36).

NUMAI ANORMALII ZIC CĂ NU ESTE DUMNEZEU. Fiindcă Dumnezeu nu se vede cu


ochii trupeşti, unii necredincioşi cutează a spune că nu este Dumnezeu. Multe lucruri însă sînt care nu
se văd, d. ex.: curentul electric, undele circuite care umblă în jurul.pămîntului, ducînd: vorbele,
cîntările, sunetele. . . sute şi mii de kilometri de la posturile de emisie la posturile de recepţie (apa-
ratele de radio). Aşijderea undele drepte de la postul emiţător la televizoare. A tăgădui ceva existent
numai pentru că nu se vede, e o curată nebunie. Aceasta o adevereşte Dumnezeească Scriptură, zicînd:
„Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! Strica-tu-s-au şi s-au făcut urîţi în meşteşuguri; nu
este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul. Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor ca să vadă
de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu. Toţi însă s-au abătut, împreună netrebnici s-au
făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul. . . Clătească-se temeliile pămîntului" (Ps. 13 1
— 3 ; 52 1- 4 ; 81 5 ; Rom. 1 22; 1 Cor. 1 20; Ier. 10 14).

DUMNEZEU EXISTĂ PURUREA. Un misionar a dat in mod original unui brahman o


învăţătură instructivă. învăţatul brahman declară că nu crede decît numai în ceea ce vede, deci nu poate
crede într-un Dumnezeu nevăzut. Atunci misionanil îi arătă o maşină de electricitate, întrebîndu-l ce
vede în ea. Brahmanul răspunde: „Cîteva roţi, sîrme, ş.a.". „Altceva nimic?" „Nu". „Apucă deci aceste
două sîrme!" Brahmanul făcu aşa, dar deodată se simţi străbătut de un curent, care îl făcu să se
înfioreze în tot corpul. „Lasă-mă — strigă el disperat — de aci înainte voi crede în Dumnezeul Cel
nevăzut" (O. M.p. 233).

Cînd în Dumnezeu se-ncrede omul e-nsorită stîncâ


Fără Dumnezeu pe lume, îl înghite-o noapte adîncă
Iar pe omul care astfel orb în noapte a rămas,
O p r ă p a s t i e -L p i n d e ş t e m a i l a f i e c a r e p a s .

CAUŢI PE CEASORNICAR ÎN CEASUL FĂCUT DE EL? Mulţi astronomi necredincioşi, în


anormalitatea minţii lor, tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu, pe motivul că nu L-au putut vedea
niciodată, aşa cum văd cu aparatele lor: soarele, luna, planetele, care aleargă în văzduh cu acele
repeziciuni şi precizii cunoscute de ei în parte. în necredinţa lor, adeseori iau în deridere existenţa lui
Dumnezeu, zicînd: „Noi am tot căutat şi am privit cu aparatele noastre cerul în lung şi în lat, însă n-am
văzut pe Dumnezeu". La fel cu aceştia bîiguiesc şi alţi mulţi pretinşi învăţaţi, care dacă s-au băgat
olecuţă în carte pînă pe la glezne, cred că se află în ea ' pînă peste creştet.
într-o înaltă şcoală superioară din secolul XIX, mai mulţi colegi tot îmbătau de cap pe un coleg
al lor, mai credincios, vrînd a-1 convinge să nu mai susţină că există Dumnezeu. „Nu este Dumnezeu",
strigau unii într-o parte. „Nu există Dumnezeu nicăieri, nici în cer, nici pe pămînt", ziceau alţii de altă
parte. „Văzut-aţi careva pe Dumnezeu undeva, întîlnitu-L-aţi pe undeva? Oriunde L-am căuta, nu-L
vedem! Unde este, deci, Dumnezeu?" Şcolarul credincios şi iluminat însă, văzîndu-i aşa de anormali
faţă de acest adevăr vederat, îşi scoate ceasul din buzunar, îi deschide capacul din spate şi priveşte cu
multă. încordare în maşinăria lui. Colegii apropiindu-se de el curioşi, îl întreabă: „Colege, ce tot
33
priveşti cu atîta atenţie în maşinăria ceasornicului tău de buzunar şi nu găseşti?" El însă tace şi priveşte
cu mai multă încordare în ceasornic. Colegii văzîndu-1, se umplură mai mult de curiozitate ,şi nu-i mai
dădeau pace, întrebîndu-1 unii după alţii: „Dragă colege, ce tot cauţi cu atîta încordare în ceas?"
Atunci el le răspunde calm: „Iacă, tot mă uit şi iar mă uit în maşinăria ceasornicului meu, după fiecare
rotiţă, ca să văd pe ceasornicarul care l-a tăcut. Eu nu m a pricep şi nu văd deloc unde este! Oare nu s-
o fi ascuns în vreo oarecare parte a ceasului? Sau după vreo rotiţă... ?" Colegii pufnind de rîs, au
început a-şi da coate unii altora şi a zice: „Ce coleg brudiu mai avem şi noi!" Alţii răspund: „Daţi-i
pace măi că s-a scrintit la minte, s-o fi stricat de cap!"...
Acestea auzindu-le credinciosul elev, le-a zis: „Pentru că v-am spus că mă uit după ceasornicar
să-l văd'în ceas, mă socotiţi: brudiu, scrîntit'la minte, stricat de cap şi nebun. Eu însă prin aceasta am
vrut să vă arăt rătăcirea voastră, care mă tot bateţi la cap ca nu există Dumnezeu pentru că nu L-aţi
văzut voi în univers. Vedeţi? Cum ştiţi bine şi sînteţi siguri că ceasornicarul care a făcut acest
ceasornic nu poate fi cuprins în interiorul ceasului, tot aşa si Dumnezeu, pe Care nu-L încap cerurile şi
pămîntul, nu poate f i cuprins într-însele, cum ar fi omul într-o casă. Deci, ceea ce aţi zis voi că sunt
eu cînd vă spuneam că eu caut pe ceasornicar In ceasornic, aceea sînteţi voi toţi cînd căutaţi şi aveţi
pretenţia ca, cu vederile voastre scurte şi slabe, să vedeţi pe Dumnezeu în univers. Nu vă mai rătăciţi
susţinînd minciuna că precum ceasornicul arată clar celor pricepuţi pe ceasornicar în acea lucrare a
ceasornicului şi a maşinăriei lui; aşa şi universul acesta, cu toate minunăţiile lui, arată pe Făcătorul
său, pe Dumnezeu A-tot-Crea-lorul" (Vezi pe larg „Privelişti Apocaliptice", cap. 4 77; şi „Dumnezeu
Creatorul", pp. 1—920, de aut.).

** NOI ŞTIM, CREDEM ŞI MĂRTURISIM CĂ FIECARE OM ARE SUFLET. Sufletul e cea


mai aleasă şi mai preţioasă creatură a lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat pe om după Chipul si
Asemănarea Sa. Sufletul este o faţă. Sufletul naşte pe cuvînt, cuvîntul este a doua faţă. Sufletul
purcede pe suflare, suflarea este a treia faţă. Iată deci, trei: Suflet, cuvînt şi suflare. Cuvîntul omului
este unul, precum una este Fiinţa Dumnezeirii. Trei sînt felurile cuvîntului: 1) Cel închipuit în minte,
2) cel vorbit, 3) cel scris; precum trei sînt şi ipostazele Dumnezeeşti începătoare: Tatăl, Fiul şi Sfîntul
Duh.
Cînd cuvîntul nu se scrie, ci se trimite din gură, adică se glă-suieşte, atunci cel aşezat în minte
închipuieşte pe Tatăl Cel ce nu S-a trimis, cel scris închipuieşte pe Fiul Care S-a trimis; iar cel zis cu
glas închipuieşte pe Prea Sfîntul Duh, Cel ce S-a trimis la Apostoli. "Sufletul se naşte odată cu mintea
şi cu cuvîntul. Mărturisim dar că Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfînt, precum Sufletul naşte
pe Cuvînt şi purcede pe suflare.
Ei bine, Sufletul omului fiind făcut după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu, suflare din
Duhul Său Dumnezeesc (Fac. 2 7; Iez. 37 4—10), desigur că el este şi foarte preţuit înaintea Creato-
rului său, mai mult decît toată lumea cea văzută şi cea nevăzută. De asemenea, Sufletul"omenesc fiind
creat după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu, apoi de la sine se înţelege, că el trebuie să fir mai
frumos, nu numai decît lumea aceasta văzută, decît cerul şi pămîntul cu toate frumuseţile lor; ci şi
decît îngerii, şi decît Tronurile, Heruvimii şi Serafimii lui Dumnezeu, deoarece ştim că n-a zis
Dumnezeu că ei sînt făcuţi după Chipul Său. Ce poate fi mai frumos decît Dumnezeu? Ce limbă poate
povesti, sau ce minte va putea cugeta fa frumuseţea lui Dumnezeu ? ! Adevărat e că lumea aceasta
văzută' şi mai mult cea nevăzută, sînt frumoase, însă toate acestea nu se pot asemăna nici cu umbra
Dumnezeirei. Aşadar, Sufletul omenesc curat, Sfînt, e mai frumos decît toate lumile, pentru că numai
lui Dumnezeu se poate asemăna în frumuseţea sa, aşa cum fierul din focul viu e asemenea la
fierbinţeală şi lumină cu fierbinţeala şi lumina jăraticului în care stă.
Preţuiţi, de puteţi, Sîngele Fiului lui Dumnezeu vărsat pe Cruce, şi atunci veţi putea preţui şi
frumuseţea şi mărimea unui Suflet omenesc. Cine va îndrăzni să facă aceasta? Ce minte omenească va
fi în stare să preţuiască măcar o picătură din Dumnezeescul Sînge curs din Coasta Mîntuitorului pe
pămînt pentru învierea şi răscumpărarea neamului omenesc, pentru îndrumnezeirea omului căzut,
ridicîndu-1 la Scaunul Slavei în ceruri de-a dreapta Tatălui Ceresc? în faţa acestei uriaşe lucrări
Dumnezeeşti, mintea omenească stă în loc; iar limba amuţeşte! Dumnezeu a făcut toată lumea aceasta
pentru om, pe care l-a şi pus s-o stăpînească, iată ce mare este vrednici? Sufletului omenesc!

34
Deşi Sufletul omenesc este aşa de mare, ales şi preţuit, totuşi, mulţi din creştinii noştri, furaţi
de iureşul grijilor lumeşti şi a petrecerilor pămînteşti şi ^ absorbiţi de felurite învăţături rătăcitoare,
deşarte, drăceşti (1 Tim. 4 1—2), nici nu-şi mai dau seama, uită că au un Suflet în trupul lor, unii din ei
chiar tăgăduiesc: existenţa, vrednicia şi nemurirea, Sufletului omenesc. Cei care se hrănesc însă mai cu
îmbelşugare cu Cuvîntul lui Dumnezeu şi cu sfaturile Bisericii Lui, se: trezesc, înviorează, luminează,.
înţelepţesc, şi cunosc că au cu adevărat un Suflet în trupul lor.
Sufletul este deosebit de trup precum Dumnezeu e deosebit de lume.

SUFLETUL STUDENTULUI SE ARATĂ INSPECTORULUI ACADEMIEI.


„ în viaţa mea — istoriseşte ascultătorilor săi Mitropolitul Platon — am văzut odată umbra
unui om aşa de limpede, cum vă văd acum pe Dv. Aceasta a fost în anul 1830, pe cînd eram inspector
al „Academiei Spirituale din Petersburg". Printre studenţii Academiei era unul Ioan Krîlov din
„Seminarul de Orlov", pe care-1 cunoşteam ,încă de pe timpul cînd eram acolo profesor. Dînsul învăţa
binişor, avea o conduită bună şi era cu bun chip. Odată a venit la mine şi a cerut permisiunea să intre
în infirmerie. I-am dat-o, căci, văzîndu-l cam istovit, credeam că acolo fiind hrănit mai bine se va
îndrepta şi poate-şi va termina şi teza de licenţă. Trecu cîtăva vreme la mijloc, fără ca eu să mai aud
ceva despre el. Nici doctorul nu-mi spunea nimic. Odată, pe cînd şedeam culcat în odaie cu o carte în
mînă, văd pe Krîlov stînd înaintea mea şi uitîn-du-se ţintă la mine. Faţa i-am văzut-o aşa de limpede,
cum vă văd pe Dv. acum. Corpul însă îi era oarecum ca într-un nor, ca într-o ceaţă. Stătu cît stătu
înaintea mea, timp în care nici eu nu l-am pierdut din vedere. De la o vreme, fantoma, făcînd o mişcare
dispăru prin fereastră. Pe cînd stăteam cuprins încă de fiori, mă gîndeam la ceea ce văzusem, deodată
aud bătînd la uşă. Era gardianul de la infirmerie care, intrînd îmi zise: „Studentul Krîlov şi-a dat
sufletul." „Demult — îl întrebai eu cu nedumerire." „De vreo cinci minute, că-ndată am şi plecat."
„Poftim de ghiciţi această taină", zise arhipăstorul adresîndu-se ascultătorilor: Toţi au tăcut. „Toate
acestea, conchise vlădica, ne dovedesc că între noi şi sufletele morţilor există o legătură misterioară."
(Rev. Eparh. Mogilev 1883).

UNEORI SUFLETUL NI-I MAI CUNOSCUT DECÎT TRUPUL. Adeseori noi observăm
propriul nostru corp ca ceva străin! îl cunoaştem prin vedere şi pipăire. Dacă ne-ar lipsi aceste două
simţiri, nimeni dintre noi n-ar mai fi ştiut ce-i trupul său (aşa cum unii nu-şi cunosc Sufletul, d.p.: cum
era secta saducheilor de pe vremea Mîntuitorului, cum au fost în toate vremile, sînt şi vor fi astfel de
oameni) şi aşi, am fi crezut că noi avem numai Suflet, iar trup nu. Noi oamenii, pe Sufletul nostru, pe
„eul" nostru, mintea, raţiunea, memoria şi multe alte însuşiri omeneşti le pricepem (simţim, înţelegem
şi pătrundem cu mintea) direct sau indirect, alături de simţurile noastre corporale. Dacă trupul nostru
acesta văzut, pipăit .şi simţit ar fi difuz (împrăştiat, răspîndit sau risipit ca lumina soarelui, ca
mireasma florilor, etc. nevăzîndu-se direct) ca aerul, nimănui nu ne-ar veni a crede că avem şi corp sau
trup. Aşa ar fi fost de nevăzut şi neînţeles pentru noi. Oamenii care ar fi crezut că au şi trupuri, ar fi
fost declaraţi de necredincioşi că sînt dracii întunericului, care ţin pe cei proşti în superstiţii, şi s-ar fi
ridicat asupră-le cu mare vrăjmăşie, ură şi suflu ucigător, ca nişte oameni ce stau în calea progresului
lor închipuit. Şi nu-i de mirare. Ce a fost, este şi va fi. Multe din cele ce au fost clare ca lumina, au fost
necunoscute de mulţi. Aşa-i şi cu trupul nostru omenesc.
Organismul acesta este un minunat şi adevărat laborator chimic, în el se petrec cele mai
complicate lucrări sau procese chimic, şj fizice. Priveşte mai adine şi atent, şi vezi cum: aerul, apa şi
alimen tele, această triadă hrănitoare, se prefac» în: sînge, carne, oase, nervi, vine, piele, păr, ca să te
convingi de adevărul' laboratorului acestuia creat de Dumnezeu. Ei bine, cu toate acestea, adeseori noi
de obicei nu ne simţim corpul nostru. Aşa de mult nu ni-1 simţim; încît parcă nu-i, parcă nu-1 avem,
deşi activăm cu el zilnic în felurite forme. Noi însă simţim încontinuu, chiar şi cînd nu vrem, Sufletul,
adică omul dinlăuntrul nostru, „eul" nostru. Vrednic de observat este, că aceasta este starea de sănătate
a omului, cînd îşi simte numai Sufletul nu şi trupul. Trupul îl simţim mai bine atunci cînd ajunge în
stare anormală, cînd boleşte în' parte sau în întregime, şi atunci cînd medităm asupra lui. Astfel, cînd
ne doare un dinte, o măsea, capul, ochii, urechile, în gît, inima, ficatul, plămînii, pîntecele, spatele,
mîinile, picioarele... atunci cugetăm la" ele cu atenţie şi ne dăm seama foarte bine că le avem, pe cînd
în stare normală nici nu visăm că le avem, deşi activăm încontinuu cu ele.
35
Unicul obiect pe care-1 cunoaştem direct şi despre a cărui existenţa noi nu ne putem îndoi, este
Sufletul nostru vietor, cu ,care noi viem din clipă în clipă în toată viaţa noastră, este Sufletul acesta
minunat, în care se oglindeşte Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu, pe care El l-a pus în trupul acesta
material şi foarte artistic lucrat din cărămizile celulelor (Fac. 2 7)*.
* Celulele sînt cărămizile din care este construit organismul uman, ele sînt singurul material care
intră în constituţia oricărui organism viu — şi tot odată cea mai simplă formă a vieţii. De acum o sută
de ani se ştie, că orice fiinţă vie, plantă sau animal — deci şi omul — este constituită 'din celule. De
aceea, dacă vrem să cunoaştem şi să înţelegem organismul omului, trebuie să cunoaştem în primul rînd
celulele.
Celula este o formaţiune simplă, care ia uneori, o formă sferică, alteori alungită, iar alteori
stelată. Este foarte mică, nu se poate vedea cu ochiul liber. Mărimea sa este de 4—10 microni, adică a
4—10 mia parte dintr-un milimetru. Ea este înconjurată de un perete subţire, membranos, înlăuntrul
căreia se află plasma celulară, aşa numita protoplasma, o substanţă gelatinoasă, semifluidă. în
protoplasma se află nucleul celular, sub forma unui sîmbure ,de culoare mai închisă şi care reprezintă
partea cea mai importantă a celulei. De obicei există numai un singur nucleu, sînt însă — mai rar — şi
celule cu mai mulţi nuclei. Celula, aşa cum a fost descrisă mai sus, reprezintă ea însăşi o fiinţă vie, la
care putem observa toate fenomenele vitale, — celula absoarbe şi digeră, excretă, adică elimină
substanţele de care n-are nevoie. Respiră, adică ia oxigen din mediul înconjurător, întocmai ca şi
plămîni omului, elimină acid carbonic. (Dr. N. Gingold, Sănătatea în familie" edit.,. Oradea, pag. 1).

Sufletul acesta minunat este cel ce ne ajută, conlucrează să ne dăm seama de noi înşine şi de
toate cîte le facem, şi trebuie să le facem. El însuşi ni se face cunoscut în „eul" nostru. Aşa s-a făcut
cunoscut Mîntuitorul după întruparea Lui, şi după învierea Sa, Măriei Magdalenei, mionosiţelor, celor
doi ucenici: Luca şi Cleopa în frîngerea pîinii, c e l o r zece Apostoli, lui Toma şi celor peste 500 de
credincioşi pînă la înălţarea Sa la ceruri, lui Saul-Pavel în drumul Damascului, generalului Plachida în
Roma, şi altora mulţi (Sfintele Evanghelii; M l . 28; Mc. 16; Lc 24; Ioan 20; 21; F. Ap. 1; 1 Cor. 15; F.
Ap. 9; V Sf. 20 Sept. ş.a.m.d.). Restul corpului nostru omenesc, ni se face cunoscut ca nişte obiecte
lăturalnice, pentru a căror multiplă for-mare, existent şi conlucrătoare, ne trebuie multă muncă
încordată, spre a o vedea, înţelege şi dovedi. Aceasta reiese şi din cuvîntul ilustrului astronom francez
C. Flamarion: „Ceea ce se vede nu e c e r t (adică sigur, neîndoios). Cert este numai ceea ce nu se
vede", adică Sufletul omenesc, cu tot ce se cunoaşte direct de el sau se produce nemijlocit prin el, fără
ajutorul simţurilor corporale, d.p.: Dumnezeu sau ştiinţa cea mai pură, cea mai exactă, matematică, şi
altele asemenea.
Adevărul cunoaşterii Sufletului nostru în primul plan, al trupului pe al doilea plan şi ale
proprietăţilor noastre pe al: 3, 4, 5 — 10 plan îl adevereşte fiecare» din noi oamenii prin cuvintele: 1)
Eu vin, eu lucrez, eu fac, eu mă închin, eu mă luminez, eu mă alimen-tez, 'eu chibzuiesc, eu agonisesc,
eu mă mîntuiesc, eu alerg la Dumnezeu, eu intru în Biserica Lui, eu particip la Slujbele Divine, eu
ascult, eu citesc, eu meditez Cuvîntul Lui, eu cuget în Legea Lui, c u propovăduiesc Cuvîntul Lui, eu
mă ostenesc a rămîne pururea cu trup şi Suflet în slujba şi în dragostea Lui, eu mor şi pătimesc
împreună cu. Hristos, ca să înviez şi să împărătesc împreună cu El. 2) Noi, eul, omul din lăuntru,
Sufletul, vorbind despre corp, zice: trupul meu, capul meu, ochii mei, urechile mele, nasul meu, gura
mea, creierul meu, inima mea, plămînii mei, pîntecele meu, mîinile mele, picioarele mele... 3) apoi
hainele mele, casa mea, averea mea, 4) rudele mele, prietenii mei, cunoscuţii mei, 5) patria mea. . . 6,
credinţa mea... 10) părerea mea, hotărîrea mea, etc. Vedeţi că oricare', chiar şi necredincioşii,
mărturisim că vedem: 1) Sufletul, 2) trupul, şi toate celelalte!

SUFLETUL OMENESC POARTĂ ÎN EL CEVA, CARE-L ARATĂ MAI CINSTIT ŞI


DECÎT ÎNGERII. „Cînd cineva iubeşte pe Dumnezeu — scrie Sf. Macarie — şi El îşi uneşte iubirea
Sa cu dînsul. Aflîndu-l credincios, atunci şi El îi adaugă la aceasta credinţa cerească, şi astfel el devine
un îndoit om. Pentru ca să poţi să-l sacrifici cu membrele tale şi El amestecă la fel din membrele Sale
în Sufletul tău, pentru ca tot lucrul, iubirea şi rugăciunea ta să fie curate. Căci omul are o mare
vrednicie! Uite, cît de mare este cerul şi pămîntul, soarele şi luna! Şi cu toate acestea Domnului I-a
plăcut să locuiască, nu în elej ci numai în om. De aceea omul depăşeşte toate creaturile în vrednicie; ba
chiar îndrăznesc să susţin că nu numai creaturile văzute, ci şi pe cele nevăzute, anume pe duhurile
slujitoare. Căci El n-a vorbit de Mihail şi Gavriil, care erau totuşi Arhangheli: „Să-i facem după

36
Chipul şi asemănarea Noastră" (Fac. 1 26); ci de fiinţa spirituală a omului, adică de Sufletul nemuritor.
Şi este scris: „Oşti îngereşti stau în jurul acelora ce se tem de Dînsul" (Ps. 33 7).
„Creaturile cele văzute poartă în ele ceva din natura nevăzută" (Omilia 15 22).

SUFLETUL EXISTĂ, DEŞI NU SE VEDE. Odinioară un părinte luînd un măr copt din mărul
rămuros al grădinii sale, îl tăie in două. Apoi arătîndu-l fiului său ce-1 însoţea, îi zise: „Fiule! Ce vezi
tu aici în mijlocul mărului?" „Cîteva seminţe", răspunse copilul. Tatăl îi zise: „Ia una din ele, desfă-o,
priveşte bine, şi spune-mi ce vezi în mijlocul ei?" Copilul i? o sămînţa din mijlocul mărului tăiat în
două o desface, priveşte bine, şi apoi zice încurcat: „Tată, nu văd nimic". Tatăl îi zise: „Fiul meu,
acolo în mijlocul seminţei, unde tu nu vezi nimic, e ascunsă putinţa vieţii unui măr mare, din ale cărui
ramuri cu fructe, se pot împărtăşi sute de oameni, dacă semmţele acestea cad pe pămînt bun...".
Aşa este şi cu trupul omenesc. Doctorii adeseori fac felurite operaţii, taie trupul omenesc în
felurite -forme şi iscodesc cu deamă-runtul să vadă unde-i ascuns Sufletul, şi pentrucă nu-1 văd cum
nu vedea copilul nimic în sămînţa mărului desfăcută, unii din ei zic ca şi el: „N-am văzut nimic, n-am
văzut nici un Suflet în oamenii care i-am operat, deci nu există Suflet!" Şi cu toate acestea, Sufletul
este în om cît timp el este viu. . . aşa cum în mijlocul seminţei mărului. . . e putinţa vieţii şi creşterii
unui mare pom producător de mulţimi de fructe, cu care. se pot sătura sute de oameni! (Vezi pe larg:
„Icoana vie a Dumnezeirii" pp. 1—704; „Răscumpărarea Sufletului omenesc", pp. 1—680; „Vrednicia
Sufletului omenesc", pp. 1—544; „Privelişti Apocaliptice", cap. 4 11; 21 2 ; şi nota întrebării 334, din
această carte).

VEDERI ADEVERITOARE EXISTENŢEI SUFLETULUI. Sf. Serapion a văzut Sufletul


Cuviosului Marcu suindu-se la cer (V. Sf. 5 Apr. o. c, p. 185).
Sf. Antonie a văzut Sufletul Sf. Pavel Tibeul după ieşirea din trup, mai luminat decît soarele,
însoţit de cetele îngereşti, de soboa-rele Apostolilor, Proorocilor... suindu-se către cer (V. Sf. 15 Ian. o.
c. p. 631).
Sf. Antonie vede Sufletul lui Avva Ammun dus de îngeri la cer cu mare bucurie /V. Sf. 17 Ian.
o. c. pp. 768 —9).
Sf. Antonie vede Sufletul Cuv. Ammonie suindu-se la cer cînd repauza (V. Sf. 4 Oct. o. c. p.
133).
Paginii au văzut Sufletul Sfîntului Haralambie suindu-se la cer (V. Sf. 10 Febr. o. c. p. 361).
Sufletul Sfîntului Simion Stîlpnicul, după ieşirea din corp în slavă, nu s-a îngreţoşat a- se
închina Cuviosului Avxentie (V. Sf. 14 Febr. o. o p. 504).
Cuviosul Gherasim vede Sufletul Sf. Eftimie dus la cer de Sfinţii îngeri (V. Sf. 4 Martie, o. c.
p. 143).
Sf. Benedict vede Sufletul surorii sale ieşind din trup în -chip de porumbel, suindu-se în zbor la
cer (V. Sf. 14 Martie, o. c. pp. 587-8).
Sf. Benedict vede Sufletul Sfîntului Gherasim, Episcop de Capus, după ieşirea din corp, într-un
cerc de foc luminos, luat la cer de Sfinţii îngeri.
Doi ucenici ai Sf. Benedict văd o cale luminoasă cu zeci de mii de făclii aşezate rînduri,
rînduri, toate aprinse, pe care urma să se suie Sufletul Sfîntului la cer (V. Sf. 14 Martie, o. c. pp. 589;
592-3).
Poporul adunat la decapitarea Sfîntului M. Menign, a văzut ieşind Sufletul din gura lui în
chipul unei turturele, care a zburat la cer (V. Sf. 15 Martie, o. c. p. 610).
Străjerii au văzut trei îngeri ducînd la cer Sufletele Sfinţilor Mucenici Trofim ri Tala (V. Sf. 16
Martie, o. o p. 620).
Cuviosul Panomie vede Sufletul unui frate repauzat înâlţîn-du-se în sus de Sfinţii îngeri, pe o
cale luminoasă (V. Sf. 15 Mai, o. c. pp. 846—7).
Sf. Simion vede Sufletul Sf. Efrem Şirul ducîndu-se la cer de îngeri, şi trecînd pe lîngă el, l-a
sărutat (V. Sf. 24 Mai, o. c. p. 1153),
Cuvioşii Părinţi veniţi la repauzarea Cuviosului Anuvie, au văzut îngerii ducîndu-i Sufletul la
cer cu cîntări (V. Sf 5 Iunie, o c pp. 239 -240).

37
Cuviosul Ilarion vede Sufletul Cuviosului Teodor Studitul ducîndu-se la cer de îngeri,
spunîndu-i că a fost bun mărturisitor (V. Sf. 6 Iunie, o. c. pp. 256 -7).
Cuviosul Daniil şi Avxentie, au văzut la adormirea în Domnul a Sf. Simion Stîlpnicul, o
mulţime de oşti îngereşti mergînd de la pămînt la cer, avînd în mijlocul lor Sufletul vesel al Sfîntului
Simion (V. Sf. 1 Sept. o. c. p. 55).
Cuviosul Gherasim a văzut îngerii lui Dumnezeu înălţînd la cer cu bucurie Sufletul Cuviosului
Iftimie, repauzat în Domnul (V. Sf. 29 Sept. o. c p. 878).
Cuviosul Ioanichie vede Sufletul Arhimandritului Petru, repau-zat în Domnul, ducîndu-se de
îngeri cu slavă la cer, strălucind împrejur cu o mare lumină. . . Mai pe urmă Părinţii Olimpului la
repauzarea Cuviosului Ioanichie, au văzut Sufletul'lui în chipul unui stîlp de foc, înălţîndu-se de la
pămînt la cer, înconjurat de Îngeri (V. Sf. 4 N-brie, o. c. pp. 124—132).
Cuviosul Ilarion vede Sufletul Sf. Teodor dus la cer în cîntări îngereşti (V. Sf. 11 N-brie, o. c.
p. 470).
Sf. M. Maxim a văzut cum îngerii luau Sufletele Sfinţilor Mucenici din trupuri şi le suiau la cer
(V. Sf. 22 N-brie, o. c. p. 999).
Sf. Ioan Tăcutul vede cum îngerii duceau un Suflet la cer numai în cîntări (V. Sf. 3 Dec. o. c.
pp. 91—2).
Sufletul Cuviosului Pavel l-a văzut un monah ducîndu-se de îngeri la cer, iar el a aprins tămîie
(V. Sf. 15 Dec. o, c. pp. 813—4).
Sf. Arhiereu Nifon vede unele Suflete oprite la vămi (V. Sf. 23 Dec. o. c. pp. 1184-8).
Trei Sfinţi, fraţi, torturaţi, au văzut îngerii aşteptînd martirizarea lor, ca să le ia Sufletele pentru
a le duce la cer (V. Sf. 16 Ian. o. c. pp. 685-6).
Sf. M. Evxigmie vede o mulţime de Sfinţi îngeri luînd Sufletul Sf. M. Vasilisc şi înălţîndu-1 la
ceruri, iar Mîntuitorul de sus din cer îl primeşte (V. Sf. 22 Mai, o. c. pp. 1072—3; 5 Aug. o. c. p. 113).
Cuviosul Pafnutie a văzut Sufletul Cuviosului Macarie Egipteanul ducîndu-1 un Heruvim prin
vămile văzduhului fără nici o oprire (V. Sf. 19 Ian. o. c. pp. 938-940).
Sufletul Sf. M. Teodor Tiron, după ieşirea din corp (adevereşte scriitorul vieţii lui, care a-fost
martor ocular) s-a suit la cer ca un fulger (V. Sf. 17 Febr. o. c. p. 559).
Părintele Ioan vede Sufletul fericitei Taisia dus de îngeri la cer (V. Sf. 10 Mai, o. c. pp. 500-1).
Călăul Celestin vede pe îngerii luminaţi, care aşteptau ca îndată ce i se va tăia capul Sf. M.
Alexandru, să-i ia Sufletul. . . După decapitare i-a văzut luîndu-i Sufletul, pe care l-au. dus la cer (V.
Sf. 13 Mai, o. c. p. 761).
Cuviosul Pahomie vede îngeri ducînd la.cer un Suflet, ce se pocăise, ca pe o jertfă aleasă (V.
Sf. 15 Mai, o. c. p. 874). '
Ostaşii călăi au văzut că îngerii aşteptau să le taie capetele Muceniţelor ca să le ia Sufletele (V.
Sf. 6 Iunie, o. c. p. 270).
Cuviosul Pafnutie vede îngerii luînd şi ducînd la cer Sufletul Cuv. Onufrie în multe cîntări (V.
Sf. 12 Iunie o. c. p. 550).
Cuviosul Sisoe vede la moartea sa venind cetele: Sfinţilor, Proorocilor, Apostolilor, îngerilor,
în frunte cu Domnul nostru Iisus Hristos (V. Sf. 6 Iulie, o. c. p. 228).
Toţi privitorii la pătimirea Sfintei Muceniţe Iulia, au văzut la ieşirea Sufletului ei un porumbel
mai alb decît zăpada, zburînd deasupra capului ei şi înălţîndu-se la cer (V. Sf. 16 Iulie, o.c. p. 850).
Cuviosul Sava a văzut Sufletul Cuviosului Antim dus la cer i n c a n t a r i îngereşti (V. Sf. 5
Dec. o.c. pp. 246—8).
Unii din ucenici au văzut cum la ieşirea din corp a Sufletului Cuviosului Daniil, au venit toate
cetele .Sfinţilor (V. Sf. 11 Dec. o. c. p. 557).
Sf. Arhiereu Nifon a văzut Sufletul unui rob care se spînzu-r a s e , , tras de diavoli la iad (V. Sf.
23 Dec. o. c. p. 1187).
Un stareţ a auzit cîntare îngerească la repauzarea Sfîntului feodor, care adeverea suirea
Sufletului acestuia de către îngeri cu cîntări la cer (V. Sf. 27 Dec. o. c. p. 1399).

Ne-ndoios că sînt în stare învăţaţii lumii mele


Să măsoare depărtarea, dela noi şi pîn-la stele;
38
Mintea lor străluminată poate încă să măsoare
Cîtă apă e-n oceane, cîtă lavă arde-n soare

însă Sufletul, acesta taină grea, nedeslegată,


N-au să poată învăţaţii să-l măsoare niciodată!
Astfel că, prin poarta morţii, el zbucneşte-n larga fire,
Ne-ncăpînd nemărginirea-i, decît In nemărginire!

2) Am plătit cu bani, mîncăruri, băuturi şi alte daruri, pe lăutari, muzicanţi, pe cîntătorii


cîntecelor curveşti, pe făcătorii jocurilor şi pe vorbitorii măscăriciunilor. . . ? (a)

a) BANUL DAT LA JOCURI E JERTFA DIAVOLULUI. Odinioară Sf. Arhiereu Nifon,


mergînd spre Biserica Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, pe care o zidise singur, a văzut pe cale
un arap mergînd foarte mîhnit. Acela era un boier diavolesc, şi după dînsul mergeau alţi diavoli. După
ce s-au apropiat şi au auzit cîntarea în Sf. Biserică, diavolii cei mai mici, au început a imputa domnului
lor, zicîndu-i: „Vezi cum se slăveşte numele lui Iisus Hristos de către aceştia, pe care odată i-am avut
sub stăpînirea noastră? Deci, unde este puterea noastră? Acum s-a biruit şi s-a sfărîmat toată împărăţia
noastră!" Aşa imputînd diavolii domnului lor, acela a răspuns: „Nu vă mîhniţi de aceasta, nici nu vă
îngrijiţi, că degrab voi face ca, creştinii să lase pe Iisus Hristos şi ne vor slăvi iarăşi pe noi".
Mergînd ei puţin mai departe, au văzut vreo treizeci de bărbaţi, de care apropiindu-se boierul
diavolesc, a şoptit unuia dintre ei ceva la ureche; iar acela întuneeîndu-se cu mintea, a început a vorbi
cuvinte de ruşine. După aceea au întîlnit un fluierător, care mergea şi cînta. Fericitul Nifon a văzut
atunci pe arap cum legase cu o frînghie pe toţi oamenii aceia şi-a tîra după fluierător, iar aceia cu toţi
mergeau, urmînd fluierătorului şi jucînd. Adăugîn-du-se apoi mult popor cu dînşii, mergeau cu toţii
jucînd şi cîntînd cele de ruşine, pentru că diavolii, apucîndu-i cu undiţile de urechei şi de inimi, îi tîra
după el.
Văzîndu-i din curtea sa un oarecare om bogat, i-a chemat şi a dat fluierătorului un ban ca să
joace înaintea lui. După ce fluierătorul a pus banul în buzunar, l-au luat diavolii'şi l-au trimis în iad la
tatăl lor Satana, zicînd: „Bucură-te tatăl nostru, că iată Alazon, boierul, ţi-a trimis jertfa pe care au
adus-o vrăjmaşii noştri, Creştinii, dînd bani la jocuri". Satana primindu-1, s-a bucurat şi a zis:
„Nevoiţi-vă fiilor, ca să crească jertfa noastră şi să biruiască pe Creştini". După aceea iarăşi a întors
banul în buzunarul fluierătorului. Fericitul Nifon văzînd toate acestea cu ochii cei sufleteşti, a zis
suspinînd: „O! vai celor ce aduc jertfă diavolilor prin jocuri, că sînt necurate şi fără de rînduială,
pentru că sint de la diavolul" (V. Sf. 23 Dec. o. c. pp. 1193-1195).
Odinioară Sf. Ep. Martin, apropiindu-se de cetatea la care mergea, a auzit cîntece, veselii şi
jocuri. Stînd Sfîntul Părinte, a ascultat mult timp, apoi cu multă întristare sufletească, suspinînd, a zis
către cei ce erau de faţă: „Vedeţi cum vrăjmaşul diavol se arată plăcut şi cum meşteşugeşte blestematul
amăgirea ca să piardă multe Suflete? Cum răpeşte el mintea oamenilor de la pomenirea şi aducerea
aminte de Dumnezeu prin cîntece lumeşti, veselii şi jocuri; cum mulţi din oameni lasă cîntările cele
duhovniceşti şi se duc singuri, nechemaţi de nimeni, ca să audă cîntecele diavoleşti; avînd psalmii lui
David cei prea frumoşi, cuvintele Proorocilor şi ale Apostolilor, cele de Dumnezeu insuflate, şi
cîntările Bisericii noastre, lasă zic, aceste ajutoare duhovniceşti şi aleargă la organe şi la cîntece
lumeşti, ca să facă voia diavolului. . . " (V. Sf. 10 N-brie o. c. pp. 361-2).

3) M-am purtat cu obrăznicie ca bărbat faţă de femei, fete, ca femeie faţă de bărbaţi şi
băieţi...? Am umblat din casă în casă fără treabă, pornindu-mi gura spre felurite vorbe
netrebnice, smintitoare şi pierzătoare de Suflete? Am rîs cu glas tare, cu hohote, nebuneşte, am
făcut rîsuri nebuneşti (b), ironizări şi batjocori (c) asupra aproapelui? (Vezi „Oglinda
Duhovnicească", pp. 1598 — 1623; 1715, de autor).

b) Acest fel de rîs este o deviere, ieşire din buna rînduială creştinească, un fel de nebuneală.
„Nebunul cînd rîde îşi înalţă glasul său; iar omul înţelept abia va zîmbi" (Is. Sir. 21 22). „Vai voua

39
celor ce rîdeţi acum, că veţi plînge şi vă veţi tîngui" (Lc. 6 25). Pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos
nimeni nu L-a văzut rîzînd vreodată, adeseori însă L-au văzut plîngînd (Ioan 11 35, 38; Lc 19 41).
Trebuiesc înlăturaţi din comunitatea noastră imitatorii oamenilor caraghioşi şi mai ales ai
patimilor de rîs. Deoarece toate cuvin-tele pornesc de la felul de cugetare şi deda structura morală, nu
este posibil să se spună unele cuvinte de rîs care să nu pornească din obiceiuri ridicole. Cuvîntul acesta
se potriveşte aici: „Nu este pom bun care să facă fruct rău, nici pom rău care să facă fruct b u n " (Mt.
7 18; Lc 6 43). Căci fructul cugetării este cuvîntuL Deci, dacă hazlii trebuiesc înlăturaţi din
comunitatea noastră, cu mult mai mult să ne ferim de a face hazul altora.
Este un lucra ne la locul lui să te afli imitatorul acelora pe care sîntem opriţi să-i ascultăm.
Mult mai absurd este însă, sa te sileşti să faci glume, adică să superi pe alţii făcîndu-i de rîs. Căci
d a c a nu vom putea suferi să ne înfăţişăm ca obiect de rîs pentru iviţii, cum vedem că fac unii în
procesiuni, cum vom putea îngădui, oare, pe un om care se făţărniceşte că este în adîncul firii sale, aşa
cum se arată în adunarea oamenilor, cînd ţine să facă hazul altora? Si dacă» nu se cade să luăm cu
dinadinsul înfăţişare ridicolă, cu a t î t mai mult, cum ne vom îngădui să luăm chip şi să ne arătăm
hazlii în cuvinte, făcînd obiect de rîs din ce e mai de preţ din avuţiile omului, adică raţiunea?
E o glumă proastă numai să încerci acest lucru. Vorbirea unor oameni de acest fel nici măcar
nu merită să fie ascultată, fiindcă ei obişnuiesc pe alţii, numai prin numele lor, cu fapte urîte. Trebuie
să vorbim ca să plăcem, nu făcînd hazul altora. Chiar rîsul însuşi trebuie oprit pe buze. La rîndu-i chiar
el poate arăta cuviinţă, dacă alegem felul cum îl exprimăm. Dacă nu se face astfel, arată nestăpînire de
sine. Ca să spun lămurit: lucrurile care sînt fireşti pentru oameni, nu trebuiesc înlăturate de la ei, ci se
cuvine să le punem măsură şi timp potrivit. Nu doar pentru că omul este un animal care rîde, înseamnă
că trebuie neapărat să rîdă pentru orice căci nici calul, dacă e nechezător, nu nechează într-una.
Trebuie să ne măsurăm înşine, ca nişte fiinţe înzestrate cu raţiune, prin stăpînirea de noi înşine, să
uşurăm cu grijă severitatea ocupa-ţiunei noastre şi să destindem prea marea apăsare, dar nicidecum să
n-o slăbim cu nesocotinţă
în adevăr, înseninarea cuviincioasă a feţii, păstrîndu-i armonia, e ca un instrument muzical, şi
îndeobşte se numeşte surîs... în felul acesta o destindere se revarsă peste faţă. Acesta este rîsul
oamenilor cumpătaţi. întinderea nesocotită a feţei se numeşte la femei chicot, şi-i un rîs desfrînat, iar la
bărbaţi se cheamă hohot.
Este un rîs al curtenilor, dar în sine e supărător. „Prostul la rîs îşi ridică vocea — zice Sf.
Scriptură — iar omul isteţ deabia surîde în linişte" (Is. Sir. 21 22). Cel isteţ, aici este cel înţelept, care
se poartă cu totul altfel decît prostul.
Dar iarăşi, nu trebuie să fie cineva mohorît, ci numai serios. Căci privesc mai degrabă pe cel
care surîde cu faţa, care s-ar arăta că „surîde cu obraji nobili", decît pe cel ce nu-şi păstrează senină-
tatea feţii. Căci el va avea un rîs mai puţin ridicol. Chiar şi •surîsul trebuie să fie educat. Şi dacă s-ar
isca pentru lucruri urîte, să ne arătăm că roşim mai degrabă decît să surîdem, ca să nu părem că ne
veselim cu alţii ca să le facem plăcere, potrivindu-ne cu ei. Cît despre rîsul iscat la vederea .unor
suferinţe, se cuvine mai degrabă să fim văzuţi mai trişti decît să ne^veselim de ele. Căci acest lucru e o
dovadă de sălbăticie, pe cînd atitudinea serioasă dovedeşte judecata omenească. Nu trebuie să rîdem
totdeauna, căci e un lucru nesocotit. Mai ales să nu se întîmple cînd sînt de faţă oameni mai în vîrsta
sau alţii care merită un respect deosebit, afară de cazul cînd ei înşişi ar fi zis ceva de duh ca să ne
veselească pe noi. Să nu rîdem faţă de oricine, nici în orice loc, nici către oricine, nici pentru orice
lucru. Mai ales faţă de tineri şi femei rîsul ajunge o lunecare spre bîrfeli. Dimpotrivă, trebuie să arate
seriozitate pe faţă totdeauna, căci ea este îndepărtătoarea celor ce ar încerca să bîrfească. Seriozitatea
este în stare să înlăture pornirile spre obrăznicie numai din privire. în schimb, ca să vorbesc cu un
cuvînt, vinul, pe toţi cei fără de minte, îi învaţă frumos' ca să rîdă şi cu veselie să joace (Homer,
Odiseia XIV, 463), îndemnînd la moliciune moravurile oamenilor stăpîniţi de gîndul femeii. Trebuie
să ţin seamă că neîn-frînafea la vorbă face să crească necuviinţa pînă ajunge mijlocie, şi spune cuvînt
care mai bine s-ar fi cuvenit să nu-1 mai spună.
Mai ales la vin se întîmpla să se desvăluiască firea oamenilor ascunşi, căci se dezbracă de
prefăcătorie din pricina nestăpînirii limbii la vreme de petrecere. Din cauza acestei nestăpîniri
judcca.ta aţipeşte, 'îngreuiată în suflet prin îmbătare, iar patimile sălbatice se deşteaptă, punînd
stăpînire cu totul pe judecata lor cea neputincioasă... (I.O. Nr. 3, o. e. pp. 176—9).
40
c) „Cine este ocarnic (ocărîtor, batjocoritor), un an să nu se Împărtăşească (şi să facă) 12
mătănii în (fiecare) zi" (P.B.G., p. 110).
„Călugărul, creştinul, de va scîrbi pe fratele — aproapele — său, sau va grăi vorbe deşarte
(putrede, măscăriciuni) cu dînsul, să se postească trei zile de pită şi de apă (şi să facă) 150 de mătănii
în (fiecare) zi, şi după aceea să-şi facă moliftă (la Preot), pentru c,ă şi-a spurcat gura..." (P.B.G.,.p.
128).

4) Am citit cărţi eretice şi profane, potrivnice dreptei credinţe creştineşti, imorale,


curveşti şi rătăcitoare, pe care le-am împrumutat şi altora spre a le citi, păcătuind greu, cum e
scris în cărţile păcatelor omeneşti? *

* CĂRŢILE SE VOR DESCHIDE ÎN ZIUA JUDECĂŢII. Dumnezeeasca Scriptură ne


vorbeşte despre o Carte a Vieţii, în c a r e se înscriu rînd pe rînd toate gîndurile bune, cugetările din zi
şi noapte în Legea Domnului, cuvintele ziditoare de Suflet, activităţile drept-credincioşilor creştini în
parte... precum şi căr-ţile în care rînd pe rînd se înscriu gîndurile, cuvintele şi faptele rele ale
oamenilor necredincioşi şi păcătoşi. Acele cărţi: Cartea Vieţii şi cărţile păcatelor, se vor deschide în
ziua cea măre a judecăţii şi după ele se vor judeca viii şi morţii (Ape. 20 12).
în vremile noastre — precum ştim mulţi dintre noi — a apărut o invenţie nouă: un aparat care
fotografiază felurite chipuri mişcătoare. De pildă: oamenii se apucă de lucru la săpat, arat, semănat,
grăpat, prăşit, cosit, secerat, treierat, măcinat... ostaşii la instrucţie, manevră, război. . . meseriaşii la
fierărie, tîmplărie, croitorie, covoare, scris, citit... ş.a.m.d. Fotograful se aşează cu aparatul lui în faţa
acestorc, ori mai de-o parte, învîrte repede un şurub al maşinii sale, şi fotografiază toate mişcările
lucrătorilor, repezi ori molatice, drept aşa cum s-a mişcat fiecare în faţa aparatului cuprinzător, pe o
făşie numită film. Filmul acela îl duce la cinematografele de la oraşe şi sate, în care se arată acele
chipuri mişcătoare. Acolo o altă maşină cinematografică, măreşte chipurile, arătîndu-le pe ecran (pînză
albă) ca să le vadă publicul. în acele chipuri mişcătoare se vede tot ce făcea fiecare lucrător în vremea
aceea. Printr-un alt aparat, numit -„Fonograf" (a), se înregistrează pe plăci anume făcute, toate
cuvintele sau cîntările, drept aşa cum s-au "vorbit ori cîntat. Apoi prin ajutorul altor maşini
„Gramafon" (b) sau „Patefon", le transformă iarăşi în cuvinte vorbite sau cîntate, ori unde şi oricînd
voieşte. Cu ajutorul unor astfel de invenţii, am văzut la unele cinematografe că chipurile mişcătoare de
pe ecran, grăiesc şi cîntă.

a) „Fonograful", inventat de Edison (1877) şi perfecţionat din vreme în vreme,


înregistrează şi redă glasul, cîntecul şi sunetul instrumentelor muzicale.
b) Aparat de genul fonografului, în care înregistrarea sunetelor s-a făcut pe o placă
rotundă.

Ştiinţa omenească, după multe frămîntări, a reuşit' a înfiinţa şi „Telegrafia fără fir", prin care se
transmite şi se ascultă graiul omenesc pînă peste orice hotare. Apbi, prin o altă maşinărie, numită
„Telefotografie" (c), cel ce vorbeşte cu o persoană din altă ţară, o poate vedea ca şi cum ar fi
aproape, faţă în faţă, auzindu-i cuvintele ca şi cum ar fi rostite lîngă dînsul.

c) Telefotografie... Televiziune, e partea ştiinţei care se ocupa cu-transmiterea la distanţă a


celui ce vorbeşte sau a fotografiei prin fir electric şi pe undele aerului la mari depărtări.

Vedeţi? Dacă omul, fiinţă şi zidire a lui Dumnezeu, a reuşit să facă aceste minunate'lucrări care
par suprafireşti, înregistrînd precis: cuvintele, cîntările, mişcările şi lucrările noastre şi transmi-ţîndu-le
la mari depărtări, chiar şi în cealaltă parte a pămîntului ; apoi lui Dumnezeu, Care a făcut pe om, îi este
mult mai uşor a-i înregistra gîndurile, vorbele, lucrările sau faptele, a-i cere socoteală precis şi a
răsplăti drept meritele fiecăruia: celor buni cu fericita viaţă vecinică; iar celor răi cu osîndă vecinică
(Lc. 16 19—31; Evr. 9 27; 1 Cor. 3 10-15; Mt. 24 45-57). Drept aceea, trebuie să ştim cu siguranţă,
că în lumea nevăzută a A-tot-Puternicului Dumnezeu, sînt felurite aparate spirituale, care cuprind şi
înregistrează precis toate: gîndurile, cuvintele mişcările, semnele,lucrările şi faptele fiecăruia din noi.
41
Tot ce gîndim, vorbim, activăm şi lucrăm, ori bine, ori rău, toate, toate se imprimă într-un film al vieţii
noastre. Cugeti, vorbeşti, cînţi, te rogi, faci milostenie, mîn gîi pe necăjiţi, îmbărbătezi pe cei slabi,
încurajezi şi întăreşti pe alţii în dreapta credinţă, slujeşti cu tot devotamentul lui Dumnezeu, te păzeşti
de rău şi faci binele.ori: chefuieşti, joci, cînţi cîntece lumeşti, chiuieşti, vicleneşti furi, cugeti rele,
minţi, înşeli, drăcui, înjuri, fumezi, alergi pe căile pierzării. . . toate, toate, unele după altele, fiecare
faptă bună sau păcat, se întipăreşte în acea clipă pe filmul spiritual al vieţii noastre. Cînd Sufletul iese
din corp, şi filmul este gata. îndată ce mergem la judecată particulară, începînd de la locul ieşirii
noastre din corp, piin cele 24 vămi ale văzduhului şi înaintea Dreptului Judecător, filmul acesta
misterios se deschide uimitor, arătîndu-ne ca într-un film cinematografic sonor — grăitor — toate cîte
am gîndit, vorbit, cîntat, activat şi lucrat, precum reiese şi din arătarea celor scrise în cartea aceasta cu
vămile văzduhului, din privirea clişeielor cu explicarea lor, aşa slab cum le-am putut arăta aici. Fiecare
om — parte bărbătească şi femeiască — din orice vîrsta şi ramură a societăţii omeneşti, afară de
prunci, îşi au filmul lor particular cu toate cîte au gîndit, vorbit şi lucrat în viaţă, cu vremea, locul şi
persoanele cu care au făcut binele ori răul. Aceasta o adevereşte însuşi Mîntuitorul, zicînd: „Pentru tot
cuvîntul deşert pe care-1 vor grăi oamenii, vor să dea seamă de dînsul în ziua Judecăţii...". Fiecare va
da seama de gîndurile, cuvintele şi faptele sale în ziua aceea (Mt. 12 33—37; 16 27; 13 30; 2 Cor. 5
10; Evr. 9 27; Mt, 25).
Fiilor şi fiicelor în Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul! Cartea vieţii noastre
vremelnice şi vecinice, ne-o scrim noi înşine, prin: cugetările, vorbele şi lucrările sau faptele săvîrşite,
prin felul credincioşiei şi vieţuirii "noastre. Să ne socotim bine pînă ce se zice azi, oare cum stăm noi
cu acest scris? Bine? Ori rău? în toată vremea şi în tot locul, stă în faţa şi în jurul nostru un ceresc
aparat fotografie-fonograf, o desăvîrşită „telegrafie" de emisie şi recepţie, care, în orice clipă a vieţii
noastre pămînteşti, înregistrează precis toate: gîndurile, cuvintele, mişcările şi faptele noastre, după
care ni se va cere socoteală cu deamănuntul şi vom fi răsplătiţi vremelnic şi vecinie... Să lucrăm
binele, spre a deveni fericiţi pururea.

Am vorbit măscăriciuni, nebunii, vorbe putrede ( d ) . . . calomnii? Am făcut fapte


necuviincioase înaintea copiilor şi a copilelor, a tinerilor, a necăsătoriţilor, a căsătoriţilor,
înaintea bărbaţilor şi a bătrînilor ?

d) Vorbele putrede, convorbirile murdare şi rîsurile nebuneşti, măscăriciunile, drăcuitul,


înjurăturile, hulele... izvorăsc din nişte minţi întunecate, din nişte inimi murdare şi din nişte cugete
stricate, Acestea încarcă pe cei ce le grăiesc, cît şi pe cei ce le ascultă cu plăcere demonică, cu mari
păcate şi grele pedepse, transfoimîn-du-i în fiara apocaliptică hulitoare celor Sfinte din Apocalips, asu-
pra căreia se deslănţuiesc toate urgiile Divine, pînă ce se prăbuşeşte în iazărul de foc vecinie arzător
(Ape. 13 5—8; Dan. 7 8, 11 —21; 89-13; 11 36-45; Ape. 19 19-20; 20 10).
„Tot omul să fie grabnic a auzi, dar zabavnic a grăi" (Iac. 1 19; Ecl. 4 77; 5 7-5; 7 10).
„Cînd îţi vine o idee rea, astupă-ţi gura cu mîna" (Prov. Sol. 30 32).
„Tot cuvîntul putred, măscăriciuni, vorbe nebuneşti şi glumele păcătoşitoare, ce nu se cuvin, să
nu iasă din gura voastră; ci numai ce este bun spre zidirea folosului, ca să dea Dar celor ce aud" (Efs. 4
29; 5 4 ; Cols. 3 8 ; Prov. Sol'. 4 24 ; 24 8-9; Ps. 18 72; 11 1-4)
Limba neînfrînată este: foc, bici, otravă omorîtoare, care primejduieşte, spurcă pe om, îl face
ucigaş şi-1 aruncă în groaznice osmdiri vremelnice şi vecinice (Iac. 3 5—6; Iov 5 27; Iac. 3 8 ; Mc. 7
18-23; Ps. 51 2-3; 108 2-77; Prov. Sol. 10 10, 14; 12 13; 13 3; Ecl. 10 72; Mt. 15 77-20).
Contemporanii lui Noe şi Lot au batjocorit pe aceşti drepţi vreme îndelungată, după care au
fost pedepsiţi de sus: unii prin înec în potopul universal, iar alţii prin arderea cu foc căzut din cer şi
distrugerea desăvîrşita a locuinţelor şi cetăţilor lor (Fac. 6—8; 19; comp. 2 Petru 2 5—8). Ham
batjocoreşte pe tatăl său Noe şl cade sub groaznicul blestem (Fac. 9 20— 27). Agar batjocoreşte pe
stăpîna ei Sarra, şi ajunge izgonită , îndurerată, disperată. Ismail, fiul ei, batjocoreşte pe Isaac, cel după
trup pe cel după duh, şi sînt alungaţi din casa părintească (Fac. 16 4 — 16 ; 21 9 — 16). Cei
unsprezece fii ai lui Iacob au batjocorit pe fratele lor Iosif, după care au căzut în mare ruşine şi groază
(Fac. 37; 42—45; 50 15—21). împăratul Saul şi fiica lui, Micol, au batjocorit pe David, după care
Saul s-a sinucis şi Micol a murit urgisită (1 Imp. 18 9 ; 19—31 • Ps. 21 6 ; 34 15-16; 68 70-72).
42
Copiii din Betel batjocorind pe Elisei, au căzut în blestem şi au fost sfîşiaţi de doi urşi (4 Imp. 2 23—
24). Prietenii — duşmanii — lui Iov, batjocorindu-1, au căzut în mustrarea Divină (Iov 1 ; 2; 30 1, 9 ;
42 7-8). Lumea zăcîndă în cel rău a Iudeilor, Romanilor, forurile de judecată: arhiereii, preoţii, fariseii,
cărturarii, poporul, Irod, Pilat... au batjocorit pe Mîntuitorul şi pe urmaşii Săi, pentru care au fost
groaznic pedepsiţi, prăbuşindu-se în pierzare cu: cetate, templu, stăpînire religioasă şi politică... pentru
totdeauna (Mt. 21 33-44; 26; 27; Mc. 15-Lc. 23; Ioan 19; F. Ap. 2 13; 17 32).

VASELE ŞI GURILE SPURCATE PÎNĂ NU SE CURĂ-ŢESC BINE, NU SE SFINŢESC.


Adeseori oamenii îşi spurcă gurile, după cum din nebăgare de seamă uneori se spurcă vasele de care se
servesc la masă. Deci, precum vasele spurcate trebuie a se curaţi cît se poate mai bine şi a se sfinţi; tot
aşa trebuie a-şi curaţi şi sfinţi şi creştinii sau creştinele, gurile lor, pe care şi le-au spurcat, îmbălîndu-
le cu vorbe putrede, cîntece curveşti, măscă-riciuni, drăcuieli, înjuratuli, grăiri de rău şi alte
blestemăţii.
Dacă, de pildă: într-un castron din care mănîncă cei din casă, află cîndva gospodina nişte
excremente de pisică, de copil, un şoarece mort sau alte murdării ori infecţii, mai toarnă ea oare mîn-
care sau .lapte peste acele murdării, dumică pîine şi mănîncă din el? Au nu îndată ce-1 vede aşa
murdar, se scîrbeşte, aruncă murdăria din el, îl spală cu leşie, îl opăreşte mult, îl clăteşte în multe ape,
îl sfinţeşte şi apoi mănîncă din el? Şi de aici înainte îşi păzeşte vasele cît poate mai bine ca să nu se
mai spurce în nici un fel. Aşa trebuie a face şi creştinii sau creştinele cu vasele sau gurile lor. îndată ce
au aflat că şi-au spurcat ochii şi urechile lor cu priviri şi ascultări păcătoase, gurile cu vorbe putrede,
cu cîntări curveşti, cu rnăscăriciuni, sudalme, drăcuieli, înjurături, grăiri de rău, ş.a., imediat să le spele
şi sfinţească prin citirea sau ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu. Pe acolo pe unde a intrat păcatul,
adică: pe ochi, pe urechi, pe gură. . . pe acolo să intre cu îmbelşugare şi Apa Vie a Cuvîntului lui
Dumnezeu, care-i Duh şi Viaţă, şi sa spele desăvîrşit rugina păcatului de pe Suflet. Apoi, de aici
înainte, ochii, urechile şi mai ales gura, să fie păzite şi păstrate cît se poate mai curate. Nici un cuvînt
putred, nici o măscăriciune, nici o înjurătură de cele Sfinte, oricît de simplă ar fi ea, să nu iasă din gura
creştinului. Să nu-şi mai îmbăleze gura cu acele spurcăciuni^ sau cu spurcatele înjurături scîrnave, nici
măcar de mamă, nici înjurături simple, adică fără mamă... pentru a se învrednici a lua cele Sfinte: Sf.
Anaforă, Sf. Părticele, Sf. Artos, Sf. Litie, Sf. Aghiaz-mă, Dumnezeeştile Taine. Cele Sfinte numai
dreptcredincioşilor Creştini curaţi sau Sfinţi li se dă.
Aceasta o adeveresc sfinţiţii Liturghisitori, zicînd la ridicarea Sfîntului Agneţ: „Să luăm
aminte, Sfintele Sfinţilor". Deci, creştinii şi creştinele cu gurile îmbăiate de spurcăciunile înjurăturilor
sau măscăriciunilor, cum pot ei îndrăzni a lua cele Sfinte, mai înainte de a şi le curaţi şi sfinţi?
Creştine, curăţeşte-ţi şi sfinţeşte-ţi ochii, urechile şi mai ales gura îmbăiată cu spurcăciuni, aşa cum
curăţeşti şi sfinţeşti şi vasele spurcate, mai înainte de a mînca din ele, şi aşa făcînd vei putea lua cele
Sfinte cu folos. Ia seama bine „că pentru tot cuvîntul deşert pe care-1 vor grăi oamenii, vor să dea
seama pentru el în ziua judecăţii... din cuvintele tale te vei îndrepta (mîntui) şi din cuvintele tale te vei
osîndi" (Mt. 12 36-37; 43-45, 30).

DREAPTA ŞI REAUA ÎNTREBUINŢARE A LIMBII. Privitor la aceasta, Sf. Ioan Gură de


Aur ne sfătuieşte mult a întrebuinţa limba numai în bine şi niciodată în rău, zicînd: „Din vorba multă
nu vei scăpa de păcat" (Prov. SoL 10 19). Nu este nici un mădular al trupului, prin care diavolul să ne
poată amăgi şi pierde aşa de lesne ca prin o limbă neînfrînată şi prin o gură nepăzită. Prin ele noi
săvîrşim greşeli nenumărate şi fărădelegi grele. Cît de uşor poate păcătui cineva cu limba, ne arată
înţeleptul Şirah, prin cuvintele: „Mulţi sînt cei care au căzut de sabie, dar mai mulţi sînt cei care au
pierit prin limba lor" (Is. Sir. 28 19). Cît de grea însă este această cădere, arată acelaşi înţelept în alt
loc prin cuvintele: „Mai bine este a cădea de pe acoperămint, decît a cădea prin limbă" (Is. Sir. 20 19).
Prin aceasta el voieşte a zice că este mai bine a cădea jos de pe un loc înalt şi a fi zdrobit, decît a vorbi
un cuvînt, care să arunce Sufletul nostru în pierzare. Sirah însă nu vorbeşte numai despre cădere, dar
ne şi îndeamnă cu toată osîrdia, de a nu cădea, şi de aceea zice: „Fă gurii tale uşă şi încuietoare"
(Is. Sir. 28 28); nu ca şi cum noi literal ar trebui să punem lacăt la gură; ci pentru ca cu toată
îngrijirea să oprim gura noastră de la vorbe nebuneşti.

43
în alt loc Sf. Scriptură ne arată că, noi, pentru păzirea limbii, pe lîngă rîvna noastră proprie,
avem mare trebuinţă şi de ajutorul lui Dumnezeu, spre a putea ţine în frîu această fiară sălbatică.
Psalmistul întinzînd mîinile la cer, zice: „...Ridicarea mîinilor mele să fie ca jertfa cea de seară. Pune,
Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele" (Ps. 140 2). Iar Sirah, cel
amintit mai sus, zice: „Cine va pune pază gurii mele şi buzelor mele pecetea înţelepciunii?" (Is. Sir. 22
30). Vezi cum amîndoi, şi înţeleptul Sirab şi psalmistul, se tem de păcatele limbii, le tînguiesc, dau
sfaturi împotriva lor şi se roagă, ca totdeauna limba să fie păzită şi privegheată cu îngrijire?
Dar poate tu vei întreba: pentru ce ne-a dat Dumnezeu acest mădular, dacă el pricinuieşte atîtea
nefericiri? Pentru aceea — răspund eu — că el aduce şi foarte mult folos. Astfel, dacă sîntem cu
băgare de seamă, limba aduce numai folos şi nici o vătămare. Ascultă ce zice înţeleptul Solomon:
„Moartea şi viaţa sînt în mîna limbii" (Prov. Sol. 18 27). Aceeaşi o arată şi Hristos prin graiurile:
„Din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osîndi" (Mt. 12 37). Adică limba se poate
întrebuinţa în două feluri, şi stă în puterea ta cum s-o întrebuinţezi. De asemenea şi sabia se poate
întrebuinţa în două chipuri. De o întrebuinţezi împotriva vrăjmaşului, ea este pentru tine o unealtă de
mîntuire; iar dacă tu te răneşti pe sine-ţi cu dînsa, pricina rănirii tale nu este firea fierului, ci propria ta
voinţă. Tot aşa trebuie să gîndim despre limbă. încă şi ea este o sabie, ce se poate întrebuinţa în două
chipuri. Ascute deci sabia aceasta — limba — pentru ca să pîrăşti propriile tale păcate, dar n-o
întrebuinţa ca să vatămi pe fratele tău. De aceea şi Dumnezeu a îngrădit limba cu un zid îndoit, adică
cu dinţii şi cu buzele, pentru ca ea să nu poată a rosti cuvinte nebuneşti cu uşurinţă şi fără băgare de
seamă. Aşadar, ţine-o în frîu. Cînd ea nu voieşte să asculte, pedepseşte-o cu dinţii. Este mai bine ca ea
acum, cînd voieşte a păcătui, să sufere o muşcătură dureroasă, decît acolo, în focul cel vecinie, să
dorească în zadar o picătură de apă, şi să fie lipsită de toată mîngîierea.
Păcatele, care se săvîrşesc cu limba,, sînt de multe feluri. De la ea vin hulirile, batjocorile,
vorbele de ruşine, pîrile, clevetirile, minciunăriile (Ape. 21 8; 22 15), jurămintele şi călcările de jură-
mînt. Şi cu atîta mai mult este de*trebuinţă ca să ne înfrinăm limba şi să nu vorbim multe, cu cît „din
vorba multă nu vei scăpa de păcat", precum zice Solomon (Prov. Sol. 10 19). Numai cînd ai să
vorbeşti ceva folositor, numai atunci deschide buzele tale; iar ducă nu ştii nimica trebuincios şi
însemnat, taci. Dacă însă totuşi, voieşti să vorbeşti, cîntă nişte cîntări duhovniceşti. De aceea să
obişnuim limba noastră a vorbi numai lucruri bune, numai pentru a mustra propriile noastre păcate, iar
viaţa altor oameni a o lăsa judecăţii Acelui Care ispiteşte inimile şi rărunchii. Cu chipul acesta vom
scăpa de focul iadului. Precum aceia care se ocupă cu gre-şalele altora, lasă propriile lor păcate
nebăgate în seamă; aşa pe de altă parte aceia care se feresc de a ocări pe alţii, se îngrijesc numai de
păcatele lor, se judecă numai pe sine, iar nu pe alţii, şi de aceea în cealaltă lume vor afla un Judecător
blînd. Sf. Ap. Pavel zice aşa: „De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osîndit'' (1 Cor. 11 31).
Deci, pentru ca să scăpăm de îngrozirea ce este în aceste graiuri, să ispitim viaţa noastră cu mare rîvnă,
să întrebuinţăm limba noastră spre a ne ocări şi judeca pe noi înşine, a înfrînge inima noastră, şi
totdeauna a cere socoteală de la noi înşine.
în sfîrşit, gîndeşte-te şi la aceasta! Cum poţi să întrebuinţezi tu limba ta la vorbe murdare, cînd
tocmai cu această gură şi pe această limbă primeşti Prea Sfîntul Trup şi Sînge al lui Iisus Hristos ? în
adevăr, este lucru foarte pierzător a întrebuinţa la vorbe de ocară, la huliri şi nebunii această limbă,
care ia parte la Tainele cele mai Sfinte, care este oarecum vopsită cu Sîngele Mîntuitorului şi aşa
zicînd, s-a făcut sabie de aur. Deci, nu pîngări cinstea pe care Dumnezeu a dat-o limbii, şi n-o
întrebuinţa la nici un păcat, împreună cu limba, păzeşte totodată şi inima ta curată de toată viclenia şi
răutatea contra aproapelui tău; şi tot aşa să păzeşti şi ochii şi urechile. Oare este cuviincios, ca pe de o
parte să auzi glasul cel ceresc al îngerilor, iar pe de alta cu aceleaşi urechi să asculţi cîntecele cele
necurate? Nu merită oare cea mai grea pedeapsă, de a pîngări cu privire necurată, neînfrînată, ochii cu
care te uiţi la Tainele cele mai Sfinte? Tu, iubite, eşti chemat la Cina cea Cerească; deci, nu intra acolo
cu haine necurate, ci îmbracă haine de nuntă! (Mt. 22 11—14). Fie acestea, prin Harul şi Mila
Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui şi Sfîntului Duh, se cuvine
cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin" (64 P. o. c. pp. 98-101).
Pe acei răi de gură, clevetitori, îi înfierează Mîntuitorul, zicîn-du-le: „Şerpi! Pui de năpîrci,
cum puteţi grăi cele bune, răi fiind? Că din prisosinţa inimii grăieşte gura. Omul cel bun, din comoara
cea bună a inimii, scoate cele bune; iar omul cel rău, din comoara cea rea, scoate cele rele. Deci,
44
grăiesc vouă: Pentru tot cuvîntul deşert pe care-1 vor grăi oamenii, vor să dea seamă de dînsul în ziua
judecăţii. Că din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osîndi... Ori faceţi" pomul
bun şi roadă lui bună, sau faceţi pomul putred şi roadă lui putredă, că din roadă se cunoaşte pomul"
(Mt. 12 34—37, 33).

PEDEAPSA GRĂITORILOR DE RELE. în viaţa Sf. Vale-rian ni se spune că acest Sfînt


făcuse odată un drum greu, în timpul iernii, luptîndu-se cumplit cu viscolul şi cu gerul. De aceea,
trecînd pe la casa unui cunoscut, intră la el ca să se mai încălzească. în casa aceea se găsea atunci şi un
vecin al gazdei, care era dedat cu păcatul vorbelor ruşinoase, şi vorbea în acest fel cu gazda. Sf.
Valerian îi mustră, dar ei nu încetară. Atunci Sf. Valerian ieşi afară din casa aceea şi porni mai departe
în noaptea cumplită, numai ca să nu se facă părtaş de păcatul neruşinaţilor, ascultând fără voie vorbele
lor. în scurt timp auzi că Dumnezeu i-a pedepsit amarnic pe amîndoi păcătoşii, unul îşi pierdu vederea;
iar celălalt se îmbolnăvi de o rană grea care i-a săpat şi mormîntul.
5) Am făcut, am cumpărat şi privit cu plăcere chipurile: ilustraţiilor, tablourilor, statuilor şi a
altor lucruri necuviincioase, pricinuitoare păcatelor desfrîului, necurăţiilor trupeşti şi sufleteşti. . . le-
am pus pe masă, le-am atîrnat pe pereţii casei, ba chiar şi pe peretele de răsărit. . . ? Am pus fotografii
şi ilustraţii antireligioase în rama Sfintelor Icoane şi în rînd cu Sfintele Icoane. . . ? (Vezi şi nota
întrebării 256 din această carte).

ÎNFRÎNĂTORII LIMBILOR, CURAJOŞII ÎN BINE, INTRĂ ÎN VIAŢA VECINICĂ.

1) Mîntuitorul nostru Iisus Hristos stă pe nori în Slava Dumnezeirii Sale.


2) Cei patru vieţuitori înaripaţi, cu chip de: om, leu, viţel şi vultur, formează Tronul
Dumnezeirii.

3) Oştirile îngereşti de-a dreapta şi de-a stînga Mîntuitorului nostru Iisus Hristos,
Dumnezeu-Omul.
4) Preacurata Fecioară Măria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

45
5) Sfîntul Ioan Botezătorul cu Proorocii.
6) Sfinţii Apostoli.
7) Sfinţii Ierarhi.
8) Sfinţii Mucenici şi Muceniţe.
9) Sfinţii Cuvioşi şi Cuvioase.
10) Sfinţii Drepţi şi Drepte.
11) Cuviosul Eufrosin bucătarul, care servise pe Părinţii şi fraţii Mănăstirii ca pe însuşi
Mîntuitorul Hristos, văzut în Raiul pământesc de Preotul Mănăstirii, căruia îi dă trei mere din Rai.
Mere şi flori din Rai a dat şi Sfînta Muceniţă Doroteia, printr-un înger, scolasticului Teofil. De
asemenea şi Sf. Ap. şi Ev. Ioan a dat mere din Rai, printr-un corăbier, Sfîntului Metodie Mărturisi-
torul, Patriarhul Constantinopplului, şi Cuvioasei Irina egumena Mănăstirii Hrisovalantului (V. Sf. 6
Febr. o. c. p. 151; 28 Aug. o. c. pp. 959-962).
12) Preotul Mănăstirii arată a doua zi Părinţilor şi fraţilor — soborului — cele trei mere date
lui de Cuviosul Eufrosin din pomii Raiului pămîntesc. Soborul părinţilor şi fraţilor se minunează de
aceasta, şi dau cu toţii Mărire lui Dumnezeu.

PEDEAPSA ÎN IAD A- GRĂITORILOR ÎN DEŞERT, A FRICOŞILOR ŞI A


ŞOVĂIELNICILOR.

Aici, în chipul de faţă, ni se arată întunericul şi tortura grăitorilor în deşert, încurcaţi în nişte
hăţişuri de spini şi mărăcini, unde îngerii cei răi îi împing într-o parte şi într-alta, spre a se înţepa,
provocîndu-le dureri cumplite. Aşa cum ei au făcut dureri semenilor lor prin grăirile în deşert, glume
răutăcioase, ironizări, convorbiri împungătoare, poveşti înţepătoare, batjocoriri şi rîsuri vrăj-măseşti;
cu aceleaşi îndurerări sînt pedepsiţi a se munci şi ei pururea în iad. Acolo în iad muncindu-se aşa
cumplit, îşi aduc aminte de cuvintele Domnului, că: „ Varul este răsplătirea rîsurilor, şi că cu măsura
cu care au măsurat, li se va măsura, ba încă li se va mai adăuga celor care au ştiut...", şi nu s-au părăsit
de acele răutăţi... (Lc. 6 25; comp. Is. 65 13—15; 14 13; Mc. 4 24). „Deşarte a grăit fiecare către
vecinul său, buze viclene în inimă şi în inimă au grăit rele. Domnul va pierde toate buzele cele viclene,
limba cea mare grăitoare. Pe cei ce au zis odinioară: Limba noastră o vom mări, buzele noastre sînt la
noi, cine este nouă Domn?" (Ps. 11 1-4).
Mai jos de aceştia ni se arată pedeapsa în iad a fricoşilor şi a şovăielnicilor în agonisirea,
alimentarea, mărturisirea, păstrarea şi apărarea dreptei credinţe şi a adevăratei vieţuiri creştineşti.
Diavolul înfricoşărilor şi al bolii şovăirilor, pe care l-au ascultat în viaţă, slugărindu-l prin oscilări din
dreapta credinţă şi a vieţuirii curat creştineşti: la credinţe deşarte, întovărăşiri şi vieţuiri idolatre, schis-
matice, eretice şi sectare; prin grăiri deşarte cum că toate religiile sînt bune, că şi cei ce sînt afară din
dreapta credinţă şi vieţuirea sfînta se mîntuiesc, zăpăcind şi rătăcind astfel şi pe alţii prin şovăirea în

46
grăirea adevărului şi în mărturisirea învăţăturilor Sfinte ale dreptei credinţe creştineşti... îi bate cu
furca lui infernală, împin-gîndu-î în flăcările focului vecinie.
Acestea reies şi din cuvintele Dumnezeeştilor Scripturi, care ne spun clar: „Pentru tot cuvîntul
deşert pe care-1 vor grăi oamenii, vor să dea seama de el în ziua judecăţii. Din cuvintele tale te vei
îndrepta şi din cuvintele tale te vei osîndi... Iar celor fricoşi, şovăielnici . . . partea lor este în iezerul ce
arde cu foc şi cu piatră pucioasă. . pentru că tot cel ce ştie a face binele şi nu-1 face, păcat este lui"
(Mt. 12 30-37; Ape. 21 8 ; Iac. 4 17). Vai şi amar purtătorilor de nume creştinesc, care s-au făcut
vinovaţi acestor păcate, cufun-dîndu-se de vii în aceste infernale pedepse ale iadului. Creştinilor care
încă mai sînteţi în viaţă? Păziţi-vă pe voi şi de aceste păcate; iar de sînteţi împovăraţi cu ele, hotărîţi-
vă a pune început bun şi curăţiţi-vă prin Spovedanie adevărată şi facerea roadelor vrednice de
pocăinţă, pentru a vă salva din acele groaznice munci.

47
VAMA a 2-a,
A MINCIUNILOR ŞI PĂCATELOR ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÎNT

Urcînd noi cu repeziciune mai in sus, am ajuns la vama minciunii. La această vamă se
întreabă de tot cuvantul mincinos, de călcarea jurămint clor, de chemă-rile sau luarea Numelui lui
Dumnezeu în desert, de mărturiile-mincinoase, de falsele mărturisiri sau spove-, danii neadevărate sau
mincinoase, care se fac necomplecte, acoperind şi nemărturisindu-şi toate păcatele, şi altele de felul
acestora mincinoase şi făţarnice viclenii, prin care se nesocoteşte şi se calcă porunca a treia din
decalog a iubirii de Dumnezeu, în legătură cu satanicescul păcat al minciunii şi făţarnicelor viclenii,
vameşii draci cercetează cu mare asprime toate păcatele săvîr-şite de Suflete în viaţa lor
pamintească, împotriva Duhului Sfînt: încrederea prea mare şi nesocotită în Harul lui Dumnezeu,
deznădâj-duirea sau neîncrederea în îndurarea lui Dumnezeu, starea împotriva adevărului arătat şi
dovedit, şi lepădarea de credinţa Ortodoxă (Vezi M.O, p. IlI-a, o.c, întreb. 38-41).
Ajunşi la această vamă, unde se ceartă cu deamânuntul Sufletele omeneşti, mi-am reamintit de
cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, Care zice: „Cel ce nu este cu Mine
împo- triva Mea este, şi cel ce nu adună cu Mine, risipeşte. Pentru aceasta grăiesc vouă: Tot păcatul
şi hula se va ierta oamenilor, iar orice păcat sau hulă care se va face împotriva Duhului Sfînt, nu se
va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie" (Mt. 12 30 -37; Mc. 3 29; Lc. 12 10;
7 Ioan 5 16; Is. 22 14).
Domnii vămii aceleia, negri, iuţi, sălbatici, cu feţele monstruoase şi murdare, mă întrebau' şi
mă mustrau cu mare asprime pentru păcatele mele. Cercetîndu-mă cu deamânuntul, am fost vădită
pentru două păcate, lucruri mici, ce mi s-au întîmplat şi mie a minţi. Nesocotindu-le ca păcate, la
Sfînta Spovedanie, nici nu le-am mărturisit înaintea Părintelui Duhovnic. însă călcări de jurăminte,
mărturii mincinoase şi altele de felul acestora, n-au aflat în mine cu Darul lui Hristos, dar pentru
minciunile ce le aflară în mine, jucau foarte bucuroşi dracii acelei vămi, şi voiau să mă răpească din
mîinile celor ce mă duceau. Sfinţii îngeri însă punînd şi acolo o parte din faptele mele cele bune, şi
mai mult din darurile Părintelui meu Vasile, m-au răscumpărat. Astfel scăpînd şi de acolo şi suindu-
ne tot mai în sus fără primejdie, Sfinţii îngeri vorbeau între ei: „Cu adevărat, multă bunătate a aflat
Sufletul acesta de la Sfîntul Vasile, iubitul rob şi slujitor al lui Dumnezeu, că altfel foarte mult ne-am
fi strîmtorat în drumul nostru la aceste vămi ale văzduhului".

48
Aici bietul Suflet aducindu-şi aminte de porunca Domnului: „Să nu iei Numele Domnului
Dumnezeului tău în deşert... Nu vă juraţi de loc. . . Cuvîntul vostru să fie adevărat: ce este aşa, aşa ;
îşi ce este nu, nu; căci ce este mai mult decît atît, este dela cel viclean. . . Păcatul sau hula împotriva
Duhului Sfînt, nu se va ierta oamenilor, nici în veacul de acum, nici în cel viitor" (Eş. 20 7; Mt. 5 34
—35) 12 32),-se smereşte, se ocărăşte, seosîndeşte pe sine, se îngrozeşte şi se înfioară de năvălirea
dracilor asupra lui, care caută a-1 prinde, apuca şi trage jos în muncile iadului. în groaza aceea
cumplită, bietul Suflet se sileşte a se ascunde sub acoperă-mîntul îngerilor... Găsindu-1 vinovat pe
Suflet de multe din acele păcate, dracii joacă de bucurie demonicească în jurul Sufletului, întinzîndu-
şi ghiarele să-l prindă şi să-l tragă cu ei în iad. îngerii însă plătesc dracilor vămaşi din sicriaşul cu
fapte bune, apoi îşi continuă calea lor cu Sufletul la cer.

îngerii cu Sufletul omenesc, înaintînd spre ceruri, sînt opriţi la vama a doua, a minciunii şi a
păcatelor contra Duhului Sfînt. Precum se ştie, cei se grăiesc adevărul curat, ziditor şi aducător de pace
şi fericire statornică, sînt pe teritoriul împărăţiei Divine, pentru că Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfînt, este pur adevărul (Ioan 17 7 7 ; 14 6 ; 1 17 ; 8 32; 1 Ioan 2 21; Ioan 14 17 ; 15 26; 16 13; 1
Ioan 4 4—6; 5 6 ) ; iar cei ce grăiesc minciuni, sînt nişte dezertori din împărăţia Luminii pe prăpăstiile
împărăţiei întunericului, pe teritoriile stăpînirii Satanei, pentru că Satana — Diavoiul e mincinos şi în
adevăr nu stă, fiindcă el e tatăl minciunii (Ioan 8 44; comp. 1 Ioan 5 19; 4 4-6; Ape. 21 8 ; 22 15).
Mulţimea dracilor vămii acesteia, în frunte cu căpetenia lor: negri, iuţi, sălbatici, cu feţele monstruoase
şi murdare, cercetează cu mare amănunţime păcatele feluritelor minciunării şi păcatele contra Sfîntului
Duh din catastifele lor, cu locul, vremea şi lumea aceea în faţa căreia s-au vorbit şi făptuit. Ei cearcă
pe fiecare Suflet păcătos negrijit, cu multă şi răutăcioasă pornire hrăpăreaţă, să vadă de e vinovat de
următoarele păcate, d, ex. de:

6) Am mărturisit — jurat — strîmb asupra aproapelui meu, înaintea oamenilor... ? Am grăit


minciuni cu viclenie, prin care am adus altora pagubă, primejduire trupească şi sufletească?
7) Nesocotind sinceritatea, am grăit şi umblat cu felurite minciuni ? (a)

a) Minciuna săvîrşită prin: cuvinte, gesturi şi fapte, cu scopul de a împinge pe aproapele în


felurite greşeli, păcate, îndurerări şi rătăciri, pentru scopuri necurate, e un păcat aducător de osîndă şi
dureri. Minciuna e un păcat foarte greu cînd prin ea se tăgăduiesc adevărurile Divine şi se barează
calea Sufletelor pentru a nu trece din întunericul păgînătăţilor în lumina cunoştinţei şi vieţuirii creş-
tineşti. Odinioară Sf. Ap. Pavel văzînd pe vrăjitorul Iudeu Var-Isus, proorocul mincinos, stînd
împotriva înţeleptului dregător Serghie Pavel, care dorea să asculte Cuvîntul lui Dumnezeu, umplîn-
du-se de Duh Sfînt. l-a privit drept în faţă, şi i-a zis: „O plinule de toată viclenia şi de toată răutatea,
49
fiul diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea! Oare nu mai încetezi a răzvrăti căile Domnului cele drepte?
Iată, acum mîna Domnului e peste tine, şi vei fi orb, nevă-zînd soarele pînă la o vreme". Şi îndată a
căzut peste el ceaţă şi întuneric, şi umblînd împrejur, căută, povăţuitor" (F. Ap. 13 6—11). Tot cel ce
închide ochii şi minte, nu se poate împărtăşi cu Dumne-zeeştile Taine, fiindcă el e pus în slujba
diavolului.
„Voi — zice Mîntuitorul Iudeilor — aveţi de tată pe diavolul, şi poftele tatălui vostru voiţi să
le faceţi. Acela din început a fost ucigător de oameni şi în adevăr n-a stătut, că nu este adevăr într-în-
sul. Cînd grăieşte minciuna din ale sale grăieşte, că este mincinos şi tatăl minciunii" (Ioan 8 44; 1 Ioan
3 8). Diavolul în Paradis a ucis, prin minciună, pe protopărinţii noştri Adam şi Eva. Deci, şi mincinoşii
care cu minciunăriile lor provoacă mult prăpăd sufletesc îndurerări şi primejduiri, se canonisesc că
ucigaşii. Minciuna mai uşoară, fără gînd de a face rău, sau a păgubi pe aproapele, se canoniseşte ca
defăimarea. Cel care minte silit de felurite împrejurări, să se pocăiască şase luni şi metanii 12 (P.B.G.
110; Ps. 5 6; Efs; 4 2 5 ; Cols. 3 9-10; Mt. 12 22-30, 43-45). Precum cel ce grăieşte adevărul zidind pe
aproapele său (nu pîrîndu-l, ponegrin-du-l, vînzîndu-l, d.p.: ca Iuda Iscarioteanul care a trădat pe
Mîntu-itorul, arătînd unde Se ruga în noaptea aceea ca să-L prindă (Mt. 26 14---16—47—50), acela
zic, grăieşte din Dumnezeu Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfînt, Care-I pur Adevărul; aşa şi cei ce grăiesc minciuni, s e înrudesc cu diavolul, care-
i tatăl minciunii, cum a'devereşte însuşi Mîntuitorul (Ioan 8 44), adică devin un fel de gineri sau nurori
tatălui minciunii cu care s-au împreunat şi înrudit.
„Păcatele împotriva Duhului Sfînt nu se iartă — fără îndreptare serioasă — nici în veacul de
acum, nici în cel viitor" (Mt. 12 30-37).

8) Uneori fiind silit, am spus minciuni peste voia mea?


9) Am umblat şi am grăit cu făţărnicie, vătămînd cinstea şi
numele bun al aproapelui?
10) Am calomniat pe aproapele ?
11) M-am legat pe sine-mi şi pe alţii cu jurămînt a tăgădui ce am furat, eu sau alţii?
12) Am pîrît pe alţii pe nedreptul, din răutate şi ură?
13) Fiind pîrît, m-am apărat înaintea judecăţii cu mită, cu mărturii mincinoase şi
jurăminte strîmbe ? Mi-am micşorat pedeapsa cuvenită prin plată la avocaţi, prin mărturii şi
jurăminte mincinoase ?
14) Am prepus, judecat rău, am clevetit, ponegrit, batjocorit, osîndit şi am băgat în
primejdii grele pe alţii? (b).

b) „Gura noastră — zice Sf. Ioan Hrisostom — trebuie a" o înfrîna de toate vorbele cele de
ruşine, de înjurături, sudalme... Căci ce ar folosi dacă noi nu mîncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte
fiare sălbatice sfîşiem numele cel bun al fraţilor noştri? Defăimătorul în adevăr sfîşie şi mănîncă pe
aproapele său. Aceasta o adevereşte Sf. Ap. Pavel, zicînd: „De vă muşcaţi unul pe altul şi vă mîncaţi,
căutaţi să nu vă mistuiţi unul de către altul" (Gal.5 15). Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în
trupul aproapelui tău, dar ai muşcat Sufletul lui cu clevetirea ta, l-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, ţi-ai
pricinuit ţie însuţi, lui şi multora daune înmiite. Tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău încă
pe cel ce te-a ascultat. De este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un tovarăş al
păcatului său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi de mîndrie, şi prin păcatul altora, va fi împins
a cugeta înalt despre sine. Tu eşti vinovat încă şi prin aceea, că Numele lui Dumnezeu se huleşte; căci
precum prin vădirea faptelor bune se cinsteşte Numele lui Dumnezeu; aşa prin descoperirea păcatelor
El se defăima si Se necinsteşte.
Pe lîngă aceasta, pe omul, pe care tu îl defaimi (cleveteşti, grăieşti de rău, necinsteşti, îi vatămi
reputaţia, numele bun. . . n.n.), prin defăimarea ta, l-ai făcut mai fără de ruşine şi totodată mai
învrăjmăşit asupra ta. Să nu-mi zică nimenea împotrivă, că: Numai cînd ar vorbi cineva neadevăr
despre aproapele său, atunci l-ar defăima; iar nu cînd vorbeşte adevărul. Nu, nu este aşa; căci şi
aceea'este o călcare de lege, cînd cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rău, care este adevărat.
Fără îndoială, şi fariseul acela numai adevăr a vorbit despre ceilalţi oameni şi despre vameş, şi totuşi
aceasta nu-i ajută, şi toate faptele lui bune au fost zadarnice. Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe
50
fratele tău, vădindu-i păcatele lui. Iată, dacă nu voieşti aceasta, atunci plîngi, cere de la Dumnezeu
ajutorul Lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-1 îndeosebi, povăţuieşte-1, mîngîie-1. Arată
păcătosului, că tu îl iubeşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dînsul şi pentru că voieşti binele
lui, iar nu sp*re a-1 ruşina, pomeneşti păcatele lui. Arată-i cea mai mare dragoste şi prietenie, şi nu te
ruşina a face toate, dacă cu adevărat ţinta ta este de a-1 face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care
măgulesc pe bolnavii cei nesupuşi, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare. Fă şi tu
aşa, şi arată preotului (Duhovnic.care nu divulgă; căci multiplicarea păcatului atrage urgia
Dumnezeească asupra multiplicatorilor, n.n.) rănile aproapelui tău. Aceasta înseamnă a te îngriji de
dînsul şi a te interesa de îmbunătăţirea lui.
Dar sfătuirea mea nu priveşte numai pe aceia câre vorbesc de rău pe alţii; ci şi pe aceia care
aud nişte asemenea vorbe. Pe aceştia din urmă eu ft sfătuiesc a-şi astupa urechile şi a urma
psalmistului, care zice: „Urît-am pe cel ce grăieşte rău în ascuns despre aproapele său. . . Pe cel ce
clevetea în ascuns pe aproapele său, pe acela l-a izgonit" (Ps. 100 5-6). Voieşte cineva să-ţi spună ceva
despre altul, zi-i: „Dacă voieşti să lauzi pe cineva, cu bucurie voi pleca urechea mea; iar de voieşti să
vorbeşti rău despre cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale. Căci ce-mi va folosi mie a afla
că acesta sau acela este un păcătos?" Mai zi defăimătorului: „Pentru noi înşine trebuie să ne îngrijim
cum am putea să dăm seama de păcatele noastre, şi să întoarcem grija şi luarea aminte la cercetarea
propriei noastre, vieţi". Căci cu ce ne-am putea noi dezvinovăţi, şi a afla iertare, cînd noi nu ne
îngrijim de însăşi treburile noastre, dar ne ocupăm aşa de mult cu cele străine? Este necuviincios, cînd
cineva trece pe lîngă o casă, a se uita înlăuntru cu curiozitate, şi totodată a cerceta ce se face acolo.
Dar încă mult mai necuviincios şi mai nemoral este a iscodi viaţa şi purtarea altor oameni.
Oamenii aceştia însă, care pururea se îngrijesc de cele străine, săvîrşesc şi o altă nebunie foarte
mare. Dacă iarăşi au iscodit ceva, îndată o spun altuia, şi opresc pe acesta cu asprime de a mai spune
cuiva, însă tocmai prin aceasta dau a înţelege că ei au săvîrşit ceva vrednic de prihănit. Căci, dacă tu
doreşti ca ceva să nu se mai spună, ar fi trebuit ca- tu însuţi mai întîi de toate să n-o spui. Voieşti tu ca
ceva să nu fie cunoscut, atunci trebuie ca tu însuţi să taci mai întîi. Dar dacă tu însuţi nu poţi tăcea, în
zadar îndemni pe alţii la tăcere.
Dar poate tu vei zice: „Este foarte dulce şi plăcut a defăima pe alţii". Dimpotrivă adeveresc eu
a nu defăima este plăcut. Cine a defăimat pe altul, cade în încurcături, se teme de urmările rele, se
căieşte ,şi adeseori şi-ar muşca limba, şi tremură, ca nu cumva ceea ce a spus, să nu-i aducă o marc
primejdie şi o cumplită daună. Dimpotrivă, cine îşi stăpîneşte limba sa, este slobod de toată această
mîhnire şi trăieşte într-o linişte dulce.. „De ai auzit ceva — zice înţeleptul Sirah — las-o să moară în
tine; fii liniştit, nu vei crăpa din aceasta" (Îs. Sir. 19 70). Ce vrea să zică aceasta: „Las-o să moară in
tine?" Aceasta vrea să zică: Stîrpeşte-o, în-groap-o, fâ-o să nu mai iasă afară.
Aşadar, înainte de toate trebuie să te fereşti a nu asculta pe cel ce vorbeşte de rău pe aproapele
tău. Iar dacă ai auzit ceva asemenea, îngroap-o, omoar-o în tine, dă-o uitării, ca să fie ca şi cum n-ai fi
auzit-o. Atunci vei putea să petreci o viaţă liniştită, pacinică. Dacă defăimătorii ar vedea că dispreţul
nostru îi ajunge mai de grabă pe dînşii, decît pe cei defăimaţi, atunci ei mai curînd se vor lăsa de
obiceiul lor cel rău, vor părăsi păcatul lor şi pe viitor vor grăi bine despre aproapele; iar despre noi vor
spune cu laudă, că sîntem mântuitorii şi binefăcătorii lor.
Deci, să fugim, iubiţilor, de defăimări, şi să recunoaştem câ patima defăimării este o cursă a
Satanei şi o groapă plină de răută-cioşie şi de pindituri. De aceea diavolul ne-a împins la acest obicei
rău, pentru ca noi să nu ne îngrijim de propria mîntuire a Sufletului nostru, şi ca răspunderea noastră s-
o facă mai mare. Şi defăimarea nu numai pentru aceea este ceva rău, pentru că noi avem să dăm seama
despre fiecare cuvînt, ci şi pentru aceea, că defăimarea ne răpeşte orice dezvinovăţire pentru păeatele
noastre, şi le face mai grele şi mai de osîndit. Cine critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a
aştepta nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu numai după mărimea păca-
telor noastre, ci şi după aceea, cum am judecat noi despre alţii De aceea Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca
să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care aţi judecat veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care aţi măsurat,
vi se va măsura vouă, şi vi se va adăuga vouă care
auziţi, citiţi sau ştiţi acestea" (Mt. 7 1- 5 ; Mc 4 24; Lc. 6 33 -38). Aşadar, păcatul nostru în
cealaltă lume se va arăta nu numai aşa cum este el în sine, ci prin judecata noastră cea aspră despre

51
aproe-pele, el se va face mai grozav şi mai vrednic de osîndă. Dimpotrivă, cel domol, cel iubitor de
oameni, cel blînd, micşorează mărimea păcatelor sale.
De aceea în acest timp al Sfîntului Post. şi în toate zilele vieţii noastre să alungăm din gura
noastră toată defăimarea fiind convinşi că de am mînca numai cenuşă, această viaţă aspră nu ne va
putea folosi, dacă nu ne vom înfrîna totodată de prihănire şi de defăimare. Să postim deci, iubiţilor, în
aşa chip ca noi să ne înfrînăm nu numai de mîncare, ci şi de păcate. Atunci noi încă în viaţa de acum
vom avea nădejde de mîntuire iar în viaţa cea viitoare ne vom apropia de Hristos cu o veselă încredere,
şi vom putea gusta bunurile cele negrăite ale Cerului, de care fie ca să ne împărtăşim cu toţii, prin
Harul şi prin Iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul
Sfînt se cuvine cinstea în vecii vecilor. Amin." (64 P. o. c. cuv. 53).
15) Am fost urîtor de adevăr, iubitor, făcător şi purtător de minciuni?
16) Am stat la îndoială cu Sufletul meu, cînd trebuia să zic ce este „da", „da", şi ce
este „nu", „nu"?
17) Am fost nestatornic în credinţă şi în cuvîntul bun ce l-am dat cuiva?
18) Am vorbit cu două, sau mai multe înţelesuri? Am vorbit altfel de cum am gîndit şi
am gîndit altfel de cum am vorbit?
19) Am vorbit cu şiretenii şi cu linguşiri? Mi-am spovedit fals păcatele, acoperindu-le
cu vicleşug? (Fac. 3 1 — 13).
20) Am păcătuit cu încredere prea mare şi nesocotită în Dumnezeu, zicînd că-I
Milostiv, că El mă va ierta, şi pentru aceea pot păcătui mereu.. . cît voi putea, fără a mă înfrîna,
amînînd pocăinţa: lâ anul, la bătrîneţe sau pe patul de moarte? * (Rom. 2 4 — 5; 11 4; Iac. 2 26)..

* CREŞTINII - PĂSTORI ŞI PĂSTORIŢI - SĂ NU SE LASE AMĂGIŢI DE ÎNGERII CĂZUŢI.


De multe ori vrăjmaşul diavol sfătuieşte pe om, zicînd: „Eşti încă tînăr,
îndulceşte-te de poftele tale. Socoteşte mai întîi cîţi s-au desfătat în lume, şi apoi
şi de vecinicile bunătăţi s-au învrednicit. Tu acum eşti încă tînăr, mănîncă, bea,
veseleşte-te de bunătăţile lumii acesteia, şi apoi la bătrîneţe te vei pocăi. Pentru
ce voieşti ca de la o vîrsta ca aceasta să-ţi topeşti trupul tău?"... Apoi, iată că
veniră şi bătrîneţele. Atunci diavolul iarăşi aduce graiuri din Dumnezeeştiie
Scripturi, s i zice: „Omule, suspini şi te îndoieşti de mila lui Dumnezeu? îl faci pe Dînsul
nemilostiv? Dumnezeească Scriptură propovăduieşte că Dumnezeu este milostiv şi iubitor de oameni.
Ce? Oare nu cunoaşte El că eşti bătrîn, slab şi neputincios? El ştie că nu poţi să posteşti, nici să
priveghezi, nici să te culci pe joş. Nu L-ai auzit pe Dansul zicînd în Evanghelii: „Cei ce îi slujesc Lui
din vîrsta tînără, cei ce din vîrsta de mijloc şi bătrînii, iau plată întocmai? Aşa a zis în Evanghelie. Cei
ce au venit în ceasul dintîi, cei din ceasul al treilea, cei din ceasul al şaselea, cei din ceasul al nouălea
şi cei din ceasul al unsprezecelea, au luat plată întocmai. Aşijderea şi Proorocul David a proorocit,
zicînd: „Blagoslovit-au pe cei mici cu cei mari" (Ps. 113 27). Acestea Ie zice'1 vicleanul diavol către
cei ce ştiu Scriptura, ca nici în tinereţe, nici la bătrîneţe, să nu-i lase pe dînşii să-şi plîngă păcatele lor.
Apoi către cei mai nepricepuţi, bătîndu-i cu paloşul deznădăjduirii, zice: „O, omule, ce gîndeşti? Ce te
amăgeşti pe sineţi, zicînd: Că Dumnezeu al celor ce se pocăiesc este Dumnezeu? Ăi curvit, ai
preacurvit, ai tîlhărit, ai ucis, ai minţit, ai jurat strîmb.. . care nădejdie de mîntuire îţi mai este ţie? Ai
pierit. Pentru aceea acum îndulceşte-te şi mai departe de poftele tale. Pe cele de acolo din cer le-ai
pierdut, măcar de acestea de aici să nu te lipseşti...".
Acestea sînt graiurile diavolului. însă ale lui Hristos sint cu totul împotrivă. Ai pierit? Totuşi,
poţi să te mîntuieşti. Ai curvit? încă.mai poţi să te faci întreg, înţelept. Adu-ţi aminte că atunci cînd
Petru a întrebat: „De cîte ori voi ierta fratelui meu cînd se pocăieşte?" Hristos a , răspuns: „De
şaptezeci de ori cîte şapte". Acestea zicînd, a însemnat pe cea deapururea şi nehotărită vreme. Omul
însă, unde se va afla Ia sfîrşit, acolo se va şi judeca. Ori în cel bun, ori în cel rău. Aminteşte-ţi frate
cum s-au mîntuit mulţi păcătoşi, şi să nu te deznădăjduieşti. Adu-ţi aminte de împăratul Mânase, de
curva, de vameşul, de tîlharul, de curvarul... şi vei scăpa de amăgire... (d. Sf. Efrem Şirul, T. III, 189).
Luptă împotriva ucigaşului diavol (Ioan 8 44; 1 Ioan 3 8). Pocăieşte-te de păcatele tale, spovedeşte-te,
canoniseşte-te şi fă roade vrednice de pocăinţă (Mt. 3 5), şi te vei mîntui.

NU AMÎNAŢI POCĂINŢA
Lasă azi, lasă pe mîine Ştiu că n-ai pus foc la nimeni!
Ai timp să te pocăieşti, Doar n-ai săvîrşit omor,
52
Eşti prea tînăr şi ai vreme Cine ţi-a vorbit vreodată
De ce să te pedepseşti? Că eşti un rău făcător?
Doar n-ai să te faci călugăr? Ce tot post şi rugăciune,
Doar n-ai să te duci la schit? Nu te vezi cum ai slăbit?
Ce atîta pocăinţă? Dacă stai numai in casa
Ce păcat ai săvîrşit? Parcă eşti un osîndit!
Haide bre şi te petrece Iar pe cei bătrîni îi minte
Că Raiul e pe pămînt Că nu se pot mîntui,
Nu te potrivi la alţii Au făcut păcate multe
Căci doar n-ai să te faci Sfînt! Degeaba s-or pocăi.
Uite-aşa ne amăgeşte Şi aşa cînd omul moare,
Ucigaşul de Satan, Vede tot, dar în zadar
Zi de zi ne tot amînă Plînge şi se tînguieşte
Luni întregi şi an cu an. Căci s-a înşelat amar.
Celor tineri el le spune: Fraţi creştini, acum e timpul
„Că nu au nici un păcat". Cît pe lume mai trăim
Deci, să n-aibă nici o grijă Să ne îngrijim de Suflet
Sînt cu Sufletul curat. Şi-n păcat să nu murim!
(I. Tudosciuc).

SĂ NE ÎNGRIJIM PENTRU VIAŢA VIITOARE. Tot omul, ori din ce ramură a societăţii
omeneşti ar fi el, aici pe pămînt'este asemenea călătorului de-o zi. Mai tîrziu sau mai degrabă, fiecare
din noi vom pleca în calea veciniciei, unde vom fi răsplătiţi după felul cum am crezut, vieţuit şi ne-am
pregătit. Fiecare cum şi-a aşternut în această lume, bine ori rău, aşa se va odihni sau se va, munci în
veci. „Ce fel de frică şi cutremur — zice Avva Teofil (sec. IV) — socoteşti că are Sufletul! Ce fel de
frică, cutremur şi nevoie avem să vedem cînd Sufletul se desparte de trup! Atunci vine la noi oaste şi
putere de la stăpînirile cele potrivnice, boierii întunericului, stăpînitorii vicleşugului, începătoriile,
stăpînirile, duhurile răutăţii, ca şi într-un chip de judecată ţin pe Suflet a ducînd asupra lui toate
păcatele sale cele făcute cu ştiinţă şi cele cu neştiinţă, de la tinereţe pînă la vîrsta în care a repauzat.
Aceia stau pîrîndu-1 de toate cele făcute de dînsul. Ce fel de cutremur socotiţi că are Sufletul în ceasul
acela pînă va ieşi hotărîrea şi i se va face slobozirea lui! ? Acesta este ceasul nevoii lui, pînă ce va
vedea ce sfîrşit va lua el. în acel timp de mare groază pentru Suflet, Dumnezeeştile puteri vin şi stau în
preajma feţei celor potrivnici, a ducînd şi ele cele bune ale lui. Ia seama dar, că Sufletul stînd în
mijloc, stă cu multă frică şi cutremur, pînă ce judecata lui va lua hotărîre de la Dreptul Judecător. De
va fi vrednic Sufletul celui ce repauzează, aceia iau certare; iar el se răpeşte de la dînşii. După .aceea e
fără de grijă, sau mai bine zis locuieşte după cum este scris: „Locaşul tuturor celor ce se veselesc este
la Tine" (Ps. 86 7; Filip. 3 20). Atunci se împlinesc cele scrise: „A fugit durerea, întristarea şi
suspinarea" (Is. 35 10; 51 11). Atunci, scăpînd, se duce la acea bucurie şi slăvită mîngîiere, în care se
va şi aşeza.
Dacă însă se va afla că a trăit în lenevire, aude glasul cel prea înfricoşat: „Ridică-se cel
necredincios, ca să nu vadă Slava Domnului" (Is. 26 10). Atunci îl apucă pe dînsul zi de urgie, zi de
necaz şi de nevoie, zi de întuneric şi de beznă, dîndu-se la întunericul cel mai din afară şi în focul cel
vecinie osîndindu-se, în veci fără de s f a r s i t s e va munci. Atunci unde e fala lumii? Unde e slava
cea desarta? Unde e desfătarea? Unde e răsfăţarea? Unde e nălucirea?
U n d e e odihna? Unde e lauda? Unde sînt banii? Unde e neamul cel mare? Unde e tatăl?
Unde-i mama? Unde-i fratele? Cine dintre
acestia va putea să scoată pe cel ce se arde în foc şi este ţinut de muncile cele amare? Fiindcă
acestea aşa au â se face, ce fel trebuie
s a f im noi în purtarea cea sfînta, în evlavie şi în/Ireapta credinţă? C e lei de dragoste sîntem
datori să ne agonisim? Ce fel deviată? Ce fel de petrecere? Ce fel de drum? Ce fel de luare aminte? Ce
fel de rugăciune? Ce fel de urmare de îngrijiri? „Pentru aceea, iubiţilor — zice Apostolul — aşteptînd
acestea, nevoiţi-vă să vă. aflaţi înaintea lui Dumnezeu nespurcaţi, neîntinaţi şi în pace" (2 Petru 3 14),
ca să ne învrednicim a-L auzi pe Dînsul zicînd: „Veniţi binecuvîntaţii Părintelui Meu de moşteniţi
împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii" (Mt. 25 34; P. o. c. pp. 94—5).

53
Multe năvăliri şi înfricoşări groaznice pătimesc de. la draci nu numai păcătoşii; ci chiar şi
Sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu. Aşa, in viaţa Sf. Grigore Sinaitul, ni se istoriseşte, între altele,
că la sfîrşitul vieţii sale, închizîndu-se într-o chilie cu ucenicul său, cugeta la ceasul morţii şi la ieşirea
Sufletului, înspăimîntîndu-se. Apoi vorbea cu Dumnezeu în rugăqiuni, şi se îndeletnicea cu mintea în
învăţătura Dumnezeeştilor cuvinte. Cîtă .vreme se afla în acestea Cuviosul, şi bine le învăţa, se păreau
nesuferite vrăjmaşilor şi zavist-nicilor noştri draci, care pururea obişnuiesc a zavistui mîntuirea
omului. Mi se pare că şi duhurile viclene, cunoscînd sfîrşitul Cuviosului, îi zavistuiau slava lui. Şi ce
fac ucigaşii? Deodată au înconjurat pe Sfîntul mulţime de draci fără de număr. Ca un nor au acoperit
locul acela, şi ca nişte fiare sălbatice s-au sculat asupra lui, scrîşnind cu dinţii şi cu totul voind a-1
înghiţi, ca astfel să zmulgă mintea lui de la vorbirea cu Dumnezeu. Omul lui Dumnezeu însă, din
Darul Duhului Sfînt, care locuia în el, îndată a priceput pizma viclenilor draci, fiindcă era foarte iscusit
în feluritele ispite. Astfel, el nu s-a înfricoşat, nici nu s-a biruit de atîta luptare şi năvălire a lor; ci
mîinile, împreună cu mintea, întinzîndu-le la cer, grăia către Dumnezeu astfel: „Cîini mulţi m-au
înconjurat şi adunarea celor vicleni m-a cuprins pe mine...".
Văzînd că nu mai încetau acei vicleni şi fără de ruşine de a-i da război, a fost în multă nevoinţă
şi luptă. Apoi s-a dat cu totul pe sine la privegherea cea de toată noaptea şi la rugăciune neîncetată.
Postind aspru, nici n-a gustat ceva, nici n-a dormit cîtuşi de puţin, pînă după trei zile, nici nu mai
vorbea cu linişte, nici cu blîndeţe cu ucenicul său, după cum avea obiceiul. Dimpotrivă, îi poruncea cu
cuvinte aspre ca să se trezească către multa nevoinţă ,, îmbărbătează-te frate — zicea către dînsul — şi
ţine-te cu tărie de rugăciune şi de pocăinţă, că mulţime de duhuri viclene ne-au înconjurat pe noi!"
Iubitorul de oameni Dumnezeu, văzînd lupta bună şi osteneala lor, n-a lăsat pe robul Său a se supăra
multă vreme. Pe cît mi se pare, a voit ca cu totul să ruşineze pe duşmanii draci, iar Cuviosul să se arate
biruitor al acelora.
După ce au trecut acele trei zile, deodată o putere Dumnezeească l-a umbrit, iar pe viclenele
duhuri le-a făcut nevăzute, umplindu-1 pe Cuviosul de Dumnezeească mîngîiere. El îndată cunoscînd
schimbarea, înălţă lui Dumnezeu aceste cuvinte de mulţumire: „Dreapta Ta, Doamne, a sfărimat pe
vrăjmaşii noştri ciraci, cu stăpînirea tăriei Tale pînă în sfîrşit i-ai pierdut pe dînşii". Apoi cu oarecare
linişte a chemat pe ucenicul său. Acela apropiindu-se, a văzut, o minune! Faţa lui era rumenă, veselă şi
cu totul schimbată. Căutînd cu mare linişte şi cu zîmbire către dînsul, i-a zis: „Vezi fiule, că
Dumnezeească putere pogorîndu-se, a izgonit duhurile viclene, şi pe noi ne-a izbăvit de ispita lor.
Voiesc ca tu să ştii şi aceasta, că peste puţine zile am să ies din lumea aceasta şi să mă duc către
Dumnezeu. El mă cheamă să merg la Ierusalimul cel de sus, precum şi într-o vedenie Dumnezeească
am văzut aceasta. O! Dumnezeesc glas plin de toată nădejdea! O! Arătare adevărată şi bună vestire,
ceea ce înştiinţezi pe ucenici despre ceea ce are să fie! O, vestire încredinţată de nădejde neruşinată!"
Ucenicul, după ce a auzit acestea, cu totul mîhnindu-se, a început a plînge pentru sfîrşitul Părintelui
său. După puţină vreme, deapururea pomenitul Grigore, după Dumnezeească lui grăire mai înainte,
ridicîndu-se din aceste de aici, s-a dus către viaţa cea neîmbătrî-nitoare... (V. Sf. 27 Nov., o. c. pp.
1332 -5).
Ai căzut? Alungă-ţi jalea
Căci un înţelept a spus:
Cine cade se ridică
Uneori cu mult mai sus!

21) Am căzut în desnădăjduire, zicînd: „De-o vrea Dumnezeu, mă voi mîntui; iar de
n-o vrea, voi pieri... deci, să păcătuiesc înainte, că neiertîndu-mă, tot în iad voi merge? (Ioil 2 12
—13; Fac. 4 13-14; Mt. 27 5).
22) Am stat împotriva adevărului învederat şi dovedit? ** (Mt. 9 3 ; 13 30-36; Mc. 3
22-30; F. Ap. 7 51-54; 13 6-11; 2 Tim. 3 8 ; Iuda 1 11-13; Num. 16).

** „După cum Ianis şi Iamvris s-au împotrivit lui Moisi, aşa şi aceştia stau împotriva
adevărului, oameni stricaţi fiind la minte si nelămuriţi în credinţă" (2 Tim. 3 8 ; Eş. 7 10-25; 8 1—19;
1 Tim. 1 20; comp. Rom. 2 8-9; 12; Zah. 7 12-14; Îs. 1 2-6; Ier. 6 10-19, 29-30; 18 10-12). De pildă:
Sf. Ap. Petru (Mt. 16 21-3), vrăjmaşii Sf. Arhidiacon Ştefan (F. Ap. 6; 7), Elima vrăji-torul (F. Ap. 13
54
6—11), etc. Cei care stau împotriva adevărului învederat, se primej duiesc groaznic vremelnic, şi chiar
vecinie, de mi se vor îndrepta.

NU STA ÎMPOTRIVA ADEVĂRULUI, CĂ TE PĂGUBEŞTI. Odinioară doi zidari făceau un


zid. Cînd era să aşeze o cărămidă, unul din ei observă că e mai groasă într-o parte ca-n cealaltă,
tovarăşul lui, Petre, îl sfătui prieteneşte s-o arunce şi să pună alta in locul ei, zicîndu-i: „Dacă nu faci
aşa Ioane are să iasă rău lucrul tău". „Ei aş!" — răspunse Ioan — cum are să-mi strice zidul un lucru
aşa de mic, care aproape nici nu se observă. Tu Petre prea o iei în serios cu toate!" Acestea zicînd, a
lucrat înainte la zid toată ziua, pînă seara.
A doua zi, cînd veniră iarăşi la lucru, ce le-a fost dat să vadă?! Din pricina acelei cărămizi rele,
diformată puţin, zidul n-a mai mers drept; ci cu cît se înălţa, cu atîta se înclina mai mult într-o parte.
Astfel, zidul acela înclinat din cauza unei cărămizi, peste noapte s-a prăbuşit la pămînt. Şi Ioan, tocmai
atunci şi-a văzut greşeala... şi a trebuit să înceapă a face zidul din nou.
Tot astfel este şi cu o.rice neadevăr în inimile noastre. Minciuna, care la început este aşa de
mică, creşte, creşte şi iar creşte, pînă ce în sfîrşit aduce peste noi ruşine şi ocară. Pentru aceea şi
Cuvîntul lui Dumnezeu ne învaţă: „Lepădaţi minciuna şi grăiţi adevărul..." (Efs. 4 25). Cîştigă-ţi
adevărul şi nu-1 vinde (O M.P. o.c. 4).

NU VĂ ÎMPOTRIVIŢI TĂMĂDUIRII SUFLETEŞTI. Toma Eschia, .povesteşte cum o ce"ată


de cerşetori se abătu asupra oraşului Augusta. Un locuitor bogat şi milostiv al oraşului acestuia, s-a
obligat cu toată dragostea creştinească a întreţine cu medica-, mente şi a îngriji cu doctorii pe acei
nefericiţi. Cerşetorii cînd auziră acest plan al milostivului bogat, au părăsit cu mare grabă oraşul. Nu
voiau să fie vindecaţi, temîndu-se- că devenind odată sănătoşi, trebuia să se întoarcă la lucru. Le
convenea mai bine să se lenevească şi să cerşească, decît să muncească.. . Aşa se întîmpla şi cu mulţi
păcătoşi: nu voiesc cu nici un chip să fie vindecaţi de boalele lor sufleteşti, şi de aceea se împotrivesc
lucrării Duhului Sfînt. Cu aceasta ei însă supără groaznic pe Sfîntul Duh (O M.P. o. c. 710).

23) Am întristat, stins şi alungat pe Duhul Sfînt (Efs. 4 30; 1 Tes. 5 19; F. Ap. 7 51 — 54;
comp. Iez. 2) cu: a) cu dezertarea din dreapta credinţă (1 Ioan 2 19), b) cu împietrirea inimii, c)
cu nepăzin- . I cuvîntului Divin, d) cu nesocotirea Scripturilor Dumnezeeşti, hulin-du-le că sînt
mincinoase, e) cu semeţirea şi îngrijirea de a păcătui, f ) cu zaviatuirea şi hulirea meritelor bune
ale aproapelui, g) cu ne învăţarea celor neştiutori despre articolele dreptei credinţe, din răutatea
mea, h) cu hotărîrea satanică de a mă sinucide. . . ? (Veti „Oglinda Duhovnicească", pp. 146-
197; 2169 - 2264, de autor).

GRĂITORII ADEVĂRULUI ZIDITOR, ÎMPĂCIUITOR SE SĂLĂŞLUIESC ÎN


LOCAŞURILE FERICIŢILOR.
1) Mîntuitorul nostru Iisus Hristos Dumnezeu pe norii cerului blagosloveşte pe toti
ascultătorii care s-au ostenit în bine, făcînd voia Lui.
2) Cei patru vieţuitori înaripaţi, cu chip de: om, leu, viţel şi vultur, fqrmează Tronul
Dumnezeirii.
3) Preacurata şi preanevinovata Fecioara Măria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
4) Oştirile îngereşti de-a dreapta şi de-a stînga Mîntuitorului Hristos Dumnezeu-Omul.

5) Sfîntul Ioan Botezătorul cu Proorocii.


6) Sfinţii Apostoli.
7) Sfinţii Ierarhi.
8) Sfinţii Mucenici şi Muceniţe.
9) Sfinţii Cuvioşi şi Cuvioase.
10)Sfinţii Drepţi şi Drepte.

55
11) Cuviosul Cozma ieşind din trup, a fost înconjurat de duhurile necurate, care-1
împingeau Ja iad. Sfinţii Apostoli: Andrei şi Ioan îl salvează, ducîndu-1 apoi prin Rai. Acolo îi arată:
12) Sînul Sfîntului Patriarh Avraam, care era înconjurat de o mare mulţime de bătrîni,
bătrîne, bărbaţi şi femei, tineri şi copii, ca nisipul mării şi ca stelele cerului!
13) Sfinţii şi Drepţii odihnindu-se în corturi printre pomii
(măslinii) Raiului.
14) O Sfînta Cetate — Noul Ierusalim Ceresc — într-o mare strălucire cerească, cu 12
rînduri de pietre scumpe ca 12 briie...
15) Cuviosul Cozma, revenit în trup, povesteşte Părinţilor şi fraţilor cele văzute în acea
vedenie, pe timpul cît a stat în nesimţire, leşinat.

PEDEAPSA ÎN IAD A MINCINOŞILOR

56
Chipul de faţă ne arată pedepsele insuportabile din iad a celor ce au iubit, făcut şi răspîndit
minciuna, care-i fiica diavolului. Aşa cum au străpuns şi sfîşiat mincinoşii pacea şi inimile seimenilor
lor în viaţa pămîntească prin minciunăriile lor, tot aşa le fac şi lor dracii dincolo de mormînt!!! Cum au
tăiat, îndurerat, torturat şi amuţit ei pe alţii cu minciunăriile lor, aşa îi taie, înjunghie, torturează,
stăpînesc şi-i amuţesc în dureri, îngerii Satanei şi pe dînşii în veci. Aceasta reiese şi din Dumnezeească
Scriptură, care zice: „Orice nedreptate sau minciună, este de la cel rău (diavolul), care-i tatăl ei...
Domnul va pierde pe cei ce grăiesc minciună" (Fac. 3; Ioan 8 44; 1 Ioan 3 5; F. Ap. 5 1—10; Ps. 5 6).
Iubiţi creştini! „Păziţi-vă de vorbele cîrtitoare şi deşarte, feriţi-vă limbile de clevetire, fiindcă
vorba cea mai tainică, nu va trece fără pedepsire. Gura mincinoasă aduce Sufletului moarte. Nu vă
grăbiţi moartea prin rătăcirile vieţii voastre... Vraja viciului întunecă cele bune" (Inţ. Sol. 1 11—12; 4
12). „Nu grăi împotriva adevărului; ci ruşinează-te pentru neînvăţătura ta... Nu semăna minciuni... nu-
ţi îngădui a minţi... Batjocoră rea este la om minciuna. . . Mai bun este furul decît cel ce minte; dar
amîndoj vor moşteni pierzarea. Năravul omului mincinos este ocară şi ruşinea va fi pururea cu el" (Is.
Sir. 4 27; 7 13—14; 20 25—27). Deci, „afară din împărăţia lui Dumnezeu sînt (mincinoşii) cei ce
iubesc şi fac minciună, partea lor este în iazărul cel ce arde cu foc şi cu piatră pucioasă" (Mt. 5 37; Iac.
5 72; Ape. 21 8 ; 22 15).

P E D E A P S A ÎN IAD A CELOR CE AU PĂCĂTUIT ÎMPOTRIVA DUHULUI


SFÎNT.

Chipul de faţă ne arată cît de groaznică e m iad pedeapsa celor ce păcătuiesc contra Duhului
Sfînt cu: încrederea prea mare şi nesocotită în Harul Dumnezeesc cu deznădăjduirea cu starea
împotriva Duhului Sfînt şi dezertarea de la dreapta credinţă Creştinească — Ortodoxă —. Vezi bine şi
ia aminte creştine la Cuvîntul lui Dumnezeu care ne grăieşte clar: „Cel ce va păcătui contra Duhului
Sfînt nu i se va ierta lui nici în veacul de acum nici în cel ce va să fie" (Mc. 3 29; Mt. 12 32). „Cel ce
iubeşte nedreptatea îşi urăşte Sufletul său. Ploua-va peste cei păcătoşi laţuri, foc şi iarbă pucioasă şi
duh de vifor partea paharului lor; că drept este Domnul şi dreptatea â iubit, îndreptări a văzut Faţa
Lui. . . Capul înconjurării lor osteneala buzelor lor va acoperi pe dînşii. Cădea-vor peste dînşii cărbuni,
cu foc îi vei surpa pe ei în ticăloşii şi nu vor putea răbda..." (Ps. 10 5-7; 139 9-10; vezi şi explicaţia
acestor locuri în M. Ps. o. c. Tom. I pp. 137-142; Tom. III pp. 509 -513).
Dracii torturează pe unii cu felurite forme de munci şi îngroziri; iar pe cei din iazărul de foc îi
lovesc cu săgeţi înfocate ca să nu-şi scoată nici măcar capetele afară. De sus se dezlănţuieşte asupra lor
urgia Dumnezeească în forma unor mari şi înfuriate plăgi de foc ce se varsă cu mare repeziciune
asupra acelor păcătoşi vecinie nefericiţi şi osîndiţi. Cei ce doresc a scăpa de muncile iadului, să se
ferească şi să se părăsească de păcate, să se grijească sufleteşte cu Sf. Spovedanie cu facerea canonului

57
cuvenit adică prin facerea roadelor vrednice de pocăinţă şi reunirea cu Mîntuitorul pentru totdeauna
prin dreapta credinţă şi vieţuirea cît mai curat creştinească.

58
VAMA a 3-a,
A CLEVETIRII, JUDECĂRII ŞI OSÎNDIRII APROAPELUI

De la acea vamă mergînd noi in sus, în care timp îngerii îmi povesteau acestea, am ajuns la
vama clevetirii, calomniei, ponegririi, vorbirii de rău, umilirii aproa-pelui, a înjurăturilor, batjocora
unită cu uitarea pro-priilor sale greşeli şi păcate, a judecării şi osîndirii aproapelui. Acolo am văzut
că se cercetează cu deamânuntul toţi aceia care au nesocotit Cuvîntul lui Dumnezeu, care zice: „Nu
judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Nu osîndiţi şi nu vă veţi osîndi. Câ- cu ce judecată veţi judeca veţi fi
judecaţi, şi cu ce măsură veţi măsura, se va măsura vouă şi se va adăuga vouă celor ce auziţi acestea.
Şi, ce vezi paiul care este în ochiul fratelui tău, şi bîma care-i în ochiul tău n-o simţi? Sau cum zici:
„Lasâ-mă frate (soro) să scot paiul din ochiul tău, şi iată, bîma este în ochiul tău ?" Făţarnice, scoate
mai întîi bîrna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău... Adevăr grăiesc
vouă, că pentru tot cuvîntul deşert pe care-l vor grăi oamenii, vor să dea seama de dînsul în ziua
Judecăţii. Din cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osîndi... Cînd va veni Fiul
Omului în Slava Tatălui Său cu Sfinţii Săi îngeri, atunci va răsplăti fiecăruia după faptele (adică după
gîndurile, cuvintele şi lucrurile) lui... Eu sînt Cel ce încerc inimile şi rărunchii şi voi da fiecăruia
după faptele sale" (Mt 25 31-46; Ape. 22 12; Lc. 3 14 ).
Mulţi dintre cei grabnici în a cleveti, judeca şi osîndi pe aproapele lor, cad în aceeaşi osîndă,
ba chiar şi mai grea, ei înşişi fiind plini de toată nedreptatea, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de
răutăţi, plini de pizmă, de ucidere, de sfadă, de înşelăciune, de năravuri rele, şoptitori şi grăitori de
rău, urîtori de Dumnezeu, ocărîtori, semeţi, trufaşi, aflători de rele, neascultători de părinţi,
neînţelegători, nestatornici în aşezăminte, fără dragoste, neîmpăcaţi, nemilostivi, oameni decăzuţi,
oare ştiind dreptatea lui Dumnezeu că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu
numai că fac acestea, ci încă şi b i n e v o i e s c cu cei ce le F A C ... Pentru aceasta şi strigă Apostolul:
„Ori-cine ai fi tu, o, omule, tot cel ce judeci, că în ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osîndeşti, că
aceleaşi faci, cel ce judeci, şi ştiu că judecata l u i Dumnezeu este după adevăr asupra celor ce fac
unele ca acestea.
S I O A R E socoteşti'acestea o, omule, cel ce judeci pe cei ce fac unele ca acestea, şi tu însuţi
aceleaşi faci, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu ? Sau nu bagi seamă de bogăţiile bunătăţii Lui,
şi de îngăduinţa S I D E I ndelungă răbdarea Lui, necunoscînd că bunătatea lui Dumnezeu te aduce la
pocăinţă? Ci, după împietrită şi nepocăita ta inimă, iţi aduni ţie mînie în ziua mîniei şi a descoperirii
dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, C A R E va răsplăti fiecăruia după faptele lui . . .Aşadar, cel C E
mănîncă pe cel ce nu mănîncă, să nu-l defăimeze, şi cel ce nu mănîncă pe cel ce mănîncă, să nu-l
osîndească; câ .Dumnezeu l-a primit pe dînsul. Tu cine eşti C A R E judeci pe slugă străină? Domnului
său stă sau cade. Şi va sta, că puternic este Dumnezeu a-l pune pe dînsul să stea. . . Dar tu ce judeci
pe fratele tău ? Sau şi tu, ce defăimezi pe fratele tău ? Că toţi vom sta înaintea judecăţii lui Hristos.
Drept aceia, mai înainte de V R E M E nimic să nu judecaţi, pînă va veni Domnul, C A R E va scoate la
lumină lucrurile tuturor inimilor. Atunci fiecare îşi va căpăta de la, Dumnezeu lauda s a . . . De
zideşte cineva pe această temelie — Hristos — aur, argint, pietre scumpe, lemne, fin, trestie, al
fiecăruia lucru arătat va fi, că focul il va lămuri. Şi al căruia lucru va arde, se va păgubi, iar el însuşi
se va mintui, însă aşa ca prin foc. . . Aşadar, fiecare din noi de sine îşi va da S E A M A înaintea lui
Dumnezeu. D E C I , mai mult să nu judecăm unul pe altul; C I aceasta M A I vîrtos să judecaţi, ca să
nu puneţi împiedicare fratelui sau sminteală" (Mt.7 1-5; Lc:6 37; Mc'.4 24; Rom. 2 1-6; 14 3-4, 10-13;
1 Cor. 4 5; 3 10-15;.
Adeseori noi ne lăudăm şi ne credem superiori şi stăpînitori peste alţii, cu înţelepciunea pe
care ne-a dat-o Dumnezeu şi ne-a ajutat a ne-o dezvolta, dar dacă El ar fi dat acest dar aproapelui
59
clevetit de noi, atunci ne-ar conveni A fi clevetiţi şi osîndiţi de el? Deci, ce tot cugeti şi te mîndreşti
omule asupra aproapelui tău ? Cine te alege pe tine ? Şi ce ai care n-ai luat, iar dacă ai şi luat, ce te
lauzi, ca şi cum n-ai fi luat ? — strigă Apostolul, dojenindu-ne (1 Cor. 4 7; vezi „Oglindă
Duhovnicească" pp. 2299 —2552, de autor).
Acolo am fost opriţi, şi am văzut cît de greu păcat este a cleveti şi a osîndi pe cineva, a—l
defăima, huli, batjocori şi a rîde de păcatele altuia, iar pe ale noastre a nu ni le vedea, cerceta,
cunoaşte şi canonişi, nici a ne îngriji spre a ne curaţi de ele prin Spovedanie şi căinţă adevărată (Vezi
M.O. o.c. p. I-a, răsp. întreb 112 — 114; C.F.S. o.c. p. IlI-a, pp. 125—186, şi „Privelişti
Apocaliptice", cap. 5 6, Taina Pocăinţei, ş.a. de autor). Pe unii ca aceştia îi cercetează cit
deamănuntul acei cumpliţi întrebători, chiar ca pe nişte antihristi (Mt. 12 30; 4 1-10; 16 23;
F. Ap. 13 8-11; 1 Tim. 1 19-20; 2 Tim. 4 14; 1 Cor. 6 10; P.o.c. pp.119; 377—381; Hron.o.c. pp. 27—
28), care răpind cinstea şi dreptul de judecată al Domnul ui nostru Iisus Hristos, loruşi s-au făcut
judecători şi pierzători celor de aproape ai lor, deci, ei singuri s-au făcut vrednici de mai mare
osîndă.
în mine însă, cu Darul lui Dumnezeu, n-au aflat păcate de acestea, pentru că în toate zilele
vieţii mele m-am păzit cu dinadinsul ca sa nu clevetesc pe nimenea, nici să osindesc, nici să rid de
cineva, nici să hulesc pe cineva. Uneori, ce e drept, din întîmplare, auzind pe alţii osîndind sau
clevetind, sau rîzînd de cineva, mă plecam spre dînşii puţin cu mintea, sau din nepază, adăugam şi eu
la acelea cîte o vorbă sau o aprobare uşoară prin plecarea capului sau altă mişcare dar îndată
revenindu-mi. m-am căit în sinemi. Totuşi, mi s-au pus şi socotit şi acelea in păcatul osîndirii şi al
clevetirii de vameşii aceia întrebători. Dar Sfinţii îngeri răscumpărîndu-mă şi de la aceasta vamă cu
darurile Cuviosului Vasile, am mers împreună mai departe în sus.

Chipul de faţă ne arată pe Sfinţii îngeri cn Sufletul omenesc oprit la vama a


treia, a clevetim, învrăjbirii, judecării şi osîndirii aproapelui, de vameşii draci urîţi şi
fioroşi în frunte cu boierul lor drăcesc sau şeful acelei vămi. Ei cercetează după catastifele lor pe
fiecare Suflet cu mare asprime şi cu deamănuntul de păcatele a c e s t e a de care, ca om supus
greşelii, s-a făcut vinovat în viaţă d. ex. de:

24) Am clevetit (a), ponegrit şi grăit de rău pe slujitorii Sfintei Biserici, pe fraţi, surori şi
pe aproapele, prin cuvînt, scris,* ş opriri viclene, semne cu mîna, cu ochiul...?

a) CLEVETIREA E MESERIA DIAVOLILOR. Diavolul se numeşte clevetitor pentru că


clevetea ziua şi noaptea pe fraţii săi de îngerat. După căderea lui din ceruri a clevetit pe Dumnezeu
60
înaintea omului — Evei — apoi pe om (Iov, Arhiereul Isus ş.a.) inaintea lui Dumnezeu (Ape. 12 1 0 ;
Fac. 3 1 5 ; Iov 1 ; 2; Zah. 3 1 — 2 ) ; iar clevetitorul se numeşte diavol, aşa cum a numit Mîntui-torul
pe vicleanul Iuda Iscariotul, zicînd: „Unul dintre voi este diavol" (Ioan 6 70—71). Marele credincios
psalmist şi împărat David, văzînd sub inspiraţia Dumnezeească, răutatea infernală a clevetirilor din
vremea sa şi din toate vremile, striga îngrozit: „Domnul Dumnezeu priveşte din cer peste fiii
oamenilor ca să vadă de este vreunul care înţelege sau caută pe Dumnezeu. Dar iată-i: toţi s-au abătut
împreună netrebnici s-au făcut! Nu au cunoscut, nici au priceput, umblă în întuneric, clătească-se
temeliile pămîntului" (Ps. 13 2—3; 52 3—7; 81 5 ; comp. Mt. 6 23; Lc. 11 35; Ioan 8 12; 12 35-36
46; 1 4-5 9 ; 3 19; 9 5). Şi iată: temeliile pămîntului... se clătesc în vremile acestea mai mult şi mai
groaznic decît oricînd! ! !
Văzînd păcatul acesta diabolic al clevetirii aşa de groaznic răspîndit şi generalizat de sus pînă
jos şi de jos pînă sus, prăbuşind zilnic sumedenii de Suflete în osîndă grea, ne vedem siliţi a vorbi ceva
mai pe larg despre el aici, cu scopul bun de a folosi pe cît mai mulţi creştini.

CLEVETITORII SÎNT LEOPARZI SĂLBATICI. Oamenii vînători, care cutreieră ţările calde
şi vînează sălbăticiuni, istorisesc următoarele: Fiara sălbatică ce se numeşte Leopard, are năravul că-i
sare omului drept în faţă şi în ochi. De aceea vînătorii fac din hîrtie chipuri de om şi le aruncă înaintea
acelei fiare cînd dă să năvălească asupra lor. Pe cînd fiara sfîşie chipul de hîrtie pe care-1 crede om,
vînătorul o culcă la pămînt. . . Dacă ar sta în puterea omului să facă aşa nişte chipuri cu care să
înfrîneze şi răutatea clevetitorilor, care ca nişte fiare sălbatice se năpustesc asupra lui ca să-1 rănească
ba chiar să-1 şi sfîşie cu clevetirile, cu defăimă-mările şi cu vorbele lor cele răutăcioase; ar scăpa de
multe răutăţi şi îndurerări! Astfel ar scăpa omenirea de otrava multelor vorbe rele, care strică
obiceiurile bune!

PĂSĂRI MAI ÎNŢELEPTE DECÎT CLEVETITORII Un soi de păsări cînd zboară peste un
munte din ţara Cilicia, ţin în cioc cîte o pietricică pînă ce trec muntele. Ele ţin pietricica pentru ca să
nu poată striga, căci fără piatră n-ar putea răbda să nu strige, şi atunci auzindu-le vulturii, le-ar prinde
şi le-ar mînca! Oameni clevetitori ar face tare bine dacă ar lua pildă de la acele păsări fără minte şi
totuşi foarte cu minte. Ei ar face bine dacă şi-ar lega limba ca să nu mai clevetească pe aproapele cu
fel de fel de vorbe urîte. Atunci nu i-ar auzi nici pe ei diavolul — vulturul iadului ca să-i înghită în
văpaia cea nestinsă a muncilor vecinice (Din-tr-o carte de Cazanii).

DINTR-O AZVÎRLITURĂ TREI PĂLITE. Aşa zice românul, cînd dintr-o singură mişcare
poate da trei lovituri. Aşa e şi cu clevetirea. Clevetirea este una, dar face trei pagube. 1) Răneşte pe
clevetitor, 2) răneşte pe clevetit, 3) răneşte pe cel ce ascultă clevetirea! După cum rîul umflat adună de
pe maluri toate gunoaiele şi le poartă pe valurile sale, fără să-şi dea seama că-şi murdăreşte cristalul
apelor curate; tot aşa şi clevetitorul îşi murdăreşte Sufletul său. De aceea Sf. Ap. Pavel spune
clevetitorului: „Tu cel ce judeci, întrucît judeci pe altul, pe tine singur te osîndeşti, că aceleaşi faci"
(Rom. 2 1—9).
Vezi, dragul meu, să nu păţeşti şi tu ca albina, vrînd să te răzbuni pe altul, să nu-ţi zdruncini
propriul tău Suflet, dîndu-1 morţii! Se spune că, un clevetitor pe patul morţii, scoţîndu-şi limba afară
din gură, a muşcat-o, zicînd: „Limba aceasta m-a omorît". Da, limba e lumea nedreptăţii — cum zice
Sf. Ap. Iacob — de aceea se crede câ „iadul e pardosit cu limbi de femei" fiindcă ele sînt mai
neînfrînate la limbă. „Poţi potoli foamea cîinelui, dar nu poţi potoli pe clevetitor" (Sf. Vasile cel
Mare). Păzeşte-ţi dar limba de rău. . . (Pr. A. C. Cosma).

ÎNTOARCE-ŢI DESAGII ŞI VEZI-ŢI PĂCATELE. în omenirea zăcîndă în păcate, e un obicei


rău, un nărav urîcios, sau mai bine zis o diavolească boală rea infernală, tulburătoare, ba chiar şi
ucigătoare; e păcatul clevetirii sau al ponegririi aproapelui. Boala aceasta a molipsit şi molipseşte
fulgerător omenirea din toate ramurile societăţii de jos pină sus şi de sus pînă jos. în Dumnezeească
Evanghelie Mîntuitorul vorbeşte omenirii bolindă de păcatul ponegririi aproapelui, despre bîrnă" şi
„pai". „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi birna din ochiul tău nu o simţi? Sau cum vei zice
fratelui tău: stai să-ţi scot paiul din ochiul tău şi iată bîrna este în ochiul tău? Făţarnice scoate mai întîi
61
bîrna din OCHIUL TĂU şi alunei vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tau" ( M t . 7 3 —5)., „Omul
bun din vistieria cea bună a inimii sale scoase cele bune, pe cînd omul cei rău, din vistieria cea rea a
inimii LUI SCOATE cele rele. Căci din prisosinţa inimii grăieşte gura lui" (Lc. 6 45).
In vechea fire a omului nerenăscut în Duh şi Adevăr sau în realitate, ci numai formal, e şi
aplecarea cea rea de a vedea „paiul DIN OCHIUL altora, dar bîrna din ochii lui nu". Ispita, boala sau
PACATUL acesta, l-a asemănat înţelepciunea străbunilor noştri foaifte POTRIVIT cu un călător ce poartă în
spate o pereche de desagi încăr-cati CU păcate. Desagii aceştia sînt astfel aşezaţi pe oamenii cei
v e c h i , neînoiţi cu tot Botezul, Spovedaniile şi împărtăşirile lor, ca întotdeauna pun în partea de
dinainte păcatele altora ca să le POATĂ vedea, vîntura şi judeca zilnic; iar păcatele lor şi le ţin nunuri i n
desaga de dinapoi, ca să nu şi le mai vadă niciodată — pînă la judecata particulară, vămile văzduhului
şi judecata universală — s p r e nefericirea lor. Astfel, aşezîndu-şi zilnic desagii pe spate, ei v a d
pururea numai păcatele altora; iar pe ale lor nu şi le văd. Aşa sunt oamenii vechi lumeşti sau nă-r a v i t i
de păcatul acesta. E un fel de lege aproape generală, în toţi şi în toate, ca să vadă, să vînture, critice,
osîndească şi judece numai păcatele altora. Păcatele lor însă şi le dau tot la spate şi le acopăr şi le
tâinuiesc cît pot mai mult, ca să nu le mai vadă niciodată daca s-ar putea. După cum unele persoane se
deprind a sta în aerul viciat, în fum şi putoare de tutun, în duhoarea beţivilor, ustu-roiaţilor,
nespălaţilor... aşa şi grăitorii de rău a-i altora, se cufundă în duhoarea acestei boale.
Adeseori, vedem cum boala aceasta se apropie, stăruie şi se
aşează ca o cobe şi printre noi creştinii care căutăm şi ne ostenim a umbla
în calea mîntuirii. Să luăm bine seama că datina asta demonică a grăirii
de rău sau, a judecării şi osîndirii altora, se strecoară printre noi şt în
Biserica Domnului, ba se umflă uneori să dea raita şi prin Sfintele Altare.
Noi trebuie să ne păzim cît mai mult de ea ca să nu ne atace, otrăvească şi
despoaie de Darul lui Dumnezeu, cum au păţit chiar şi unii Sfinţi, din
nebăgare de seamă.
Priviţi cu luare aminte la desagii din spatele grăitorului de rău
asupra altora! Dacă cumva şi desagii noştri din spate sînt aşezaţi tot aşa,
să-i întoarcem cît se poate mai grabnic, ca să nu ne periclităm mîntuirea.
Oricare din noi observăm că astfel ne sînt aşezaţi desagii, să-i întoarcem,
aşezîndu-i cu păcatele noastre dinainte şi cu păcatele altora dinapoi şi aşa
ori de cîte ori vom privi, să ne vedem numai şi numai scăderile şi
păcatele noastre... Aşa să ne aşezăm desagii cu păcatele omeneşti şi aşa
să-i purtam pmă în sfîrşit, ca să ne folosim şi pe noi şi pe alţii. „Nu
judecaţi ca să nu fiţi judecaţi" (Mt. 7 1; Lc. 6 27). „Tu cine eşti care
judeci pe sluga străină? Domnului său stă sau cade, şi va sta, că Dum-
nezeu este puternic a-1 pune pe el să stea. Deci, să nu mai judecăm unii pe alţii. . . " (Rom. 14 4 13 ;
2 1 ; 14 3 10; 1 Cor. 4 3—5: Iac. 4 11-12).

După cei ce-n noi aruncă,


Plini de ciudă, piatra urii,
Noi să aruncăm cu pîinea
Din cuvintele Scripturii.

ŞI CLEVETITORII SÎNT NIŞTE UCIGAŞI. Uciderea e un păcat greu, strigător la cer, un


păcat aşa de groaznic, încît şi acesta cere răzbunarea lui Dumnezeu. Ucigaşii erau sortiţi să moară
(Fac. 9 6 ; 4 8 — 10 23 -24; Eş. 21 12 14; Lev. 24 17; Mt. 26 52; Ape. 13 10). Ucigaşii vatămă
dreptul lui Dumnezeu, deoarece numai El, Care a dat viaţă omului (Fac. 1 26—27; 2 7 18—24), are
dreptul să i-o ia (2 Lege 32 39; 1 Imp. 2 6). în păcatul uciderii intră şi duelul, avorturile, uciderea
pruncilor cu buruieni, injecţii, lovituri în pîntece, împiedicarea zămislirii copiilor în felurite forme
diabolice... Faraon înecînd pruncii evreilor în apele Nilului, a murit şi el cu oştirea lui înecat în apele
Mării Roşii, cînd urmărea pe Israeliţi (Eş. 14). în păcatul uciderii intră şi vătămarea aproapelui prin:
loviri, mînie, pismă, ură, cîrtiri, clevetiri, vorbe batjocoritoare. . . Aceasta reiese clar şi din
convorbirea îngerului Domnului cu Sf. Cuvios Macarie Egipteanul, căruia îi descopere între altele, că:
62
„La vama uciderii (14) se întreabă Sufletele pentru ucideri, fie că unii ucid oameni, alţii ucid cinstea
oamenilor; căci şi uciderea cinstei cuiva, tot sub pedeapsa uciderii se află" (Vezi Slujba şi viata Sf.
Cuv. Părinţi din Sfîntul Munte Athos edit. 1903 cartea IV p. 393).
Provocatorii urîciunii în familie, societate, între fraţi, surori, soţi, prieteni, împreună cu
clevetitorii şi dascălul lor diavolul (Ăpc. 1 2 10; Fac. 3 1—6; Iov 1 ; 2 ; Zâh. 3 1—2), sînt vinovaţi
de păcatul uciderii. Aceasta reiese din cuvintele Mîntuitorului: „Voi sînteţi din tatăl vostru diavolul şi
poftele tatălui vostru diaV O L U L V O I Ţ I să le faceţi. Acela din început a fost ucigător deoameni si din
adevăl n a stat. Cînd grăieşte minciuna, dintru ale sale grăieşte, ca este mincinos şi tatăl minciunii. . .
Unul din voi — cei 12 Apostoli — este diavol". Aceasta o zicea despre Iuda Iscariotul, care v r e a să-
L vîndă (Ioan 8 44 ; 6 70 — 71). Şi Apostolul adevereşte aceasta, zicînd: „Tot cel ce urăşte pe fratele
său, este ucigător de oameni; şi ştiţi că ucigătorul de oameni... umblă în întuneric, nu ure în sine viaţă
de veci" (1 Ioan 3 15).
Dumnezeească Scriptură arătînd că mai mulţi oameni sînt care ucid cu limba (prin felurite
clevetiri), zice: „Mulţi sînt cei care au căzut de sabie, dar mai mulţi sînt cei ce au pierit prin limba lor...
Mai bine este a cădea de pe un acoperămînt înalt, decît a cadea prin limbă" (Is. Sir. 28 19; 20 19). „în
vîrful limbii sînt viaţa si moartea" (Prov. Sol. 18 27). Mîntuitorul vrînd a dezbăra pe Oameni de relele
limbii, zice: „Din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osîndi"; iar celor răi de gură,
ca şi fari-seilor făţarnici din vremea Sa, le zice: „Şeipi! Pui de năpîrci! Cum Veţi scăpa de gheenă. . . ?
Pui de năpîrci, cum veţi putea grăi voi cele bune, fiind răi? Că din prisosinţa inimii grăieşte gura.
Omul cel bun, din comoara cea bună a inimii sale, scoate cele bune; iar omul cel rău, din comoara cea
rea a inimii sale, scoate cele rele. . . Pentru tot cuvîntul deşert pe care-1 vor grăi oamenii, au să dea
seama de el în ziua Judecăţii" (Mt. 12 37; 23 33; 12 34 -36)

AU LUAT OAMENII JUDECATA MEA!!! La un oarecare sihastru obişnuia a merge un


Preot şi făcea Dumnezeească Liturghie — aducerea Sfintelor Taine — fiindcă el nu ieşea afară. La
acel sihastru a venit oarecine şi a pîrît pc Preot, grăind nenumărate prihăniri asupra lui. După aceea
Preotul a venit iarăşi, după obicei, să facă aducerea Sfintelor Taine. Sihastrul însă, fiind scîrbit pe el,
nu i-a deschis. îndată după plecarea Preotului, s-a făcut un glas către sihastru, grăind: „Au luat oamenii
judecata Mea!" împreună cu glasul s-a făcut sihastrul în uimire. A văzut un puţ de aur cu ciutură şi
funie tot de aur, şi apa foarte bună şi limpede. Acolo a văzut pe un oarecare bubos, care scotea apă şi
dădea tuturor celor ce veneau să ia. Sihastrul vrînd să bea şi el din apă, s-a sfiit şi n-a băut, căci cel ce
scotea apă era bubos. Atunci a venit un glas către dînsul iarăşi, zicînd: „Pentru ce nu bei din apă, ce
pricină are bubosul ce scoate apă.căci doar numai scoate şi toarnă". Atunci sihastrul venindu-şi în sine
şi luînd seama vedeniei, a chemat pe Preot şi l-a rugat să-i facă Sfînta aducere ca şi mai înainte! (P. o.
c. 378 2).

PĂCĂTUIREA PRIN BĂNUIELILE RĂUTĂCIOASE. Aceasta se săvîrşeşte cînd cineva


gîndeşte rău de aproapele său.
Aşa d.p.: fariseul Simon judeca cu răutate pe Măria Magdalena, că e o mare păcătoasă, ceva de
lepădat. Ea însă prin pocăinţă, devine o mare Sfînta, încît însuşi Mîntuitorul i-a luat apărarea în fata
tuturor, zicînd: „ . ..Iartă-se păcatele ei cele multe, că mult a iubit" (Lc. 7 40-48).
Odinioară barbarii au primit la focul lor pe Sf. Ap. Pavel şi pe cei împreună cu el scăpaţi de
naufragiu, că era frig. Sf. Ap. Pavel strîngînd găteje multe şi punîndu-le pe foc, a ieşit din ele o viperă,
de groaza fierbinţelii focului, şi s-a apucat de mîna lui. Barbarii văzînd vipera spînzurind de mîna lui
Pavel, ziceau unul către altul: „Cu adevărat, ucigaş e omul acesta! Iată, că mîntuindu-se din mare,
Dumnezeu nu l-a lăsat să mai trăiască". Apostolul însă scutură vipera, fără a pătimi vreun rău.
Aşteptînd ei mai mult timp să se umfle şi să cadă mort şi văzînd că nu pătimeşte nici un rău în fiinţa
lui, întorcîndu-se, ziceau că este Dumnezeu (F-, Ap. 28 1-8).
Sf. Prooroc Zaharia, combătînd obiceiul bănuielilor răutăcioase, zice: „Nimenea din voi să nu
gîndească în inima lui rău împotriva aproapelui său. . . că aceasta, este uriciune înaintea Domnului"
(Zah. 8 17). Mîntuitorul zice hotărîtor: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi" (Mt. 7 1—5). Pe cei ce
clevetesc, judecă şi osîndesc pe aproapele lor, îi înfierează aspru şi Apostolul, zicînd: „Tu cine eşti
care judeci pe sluga străină?... Domnului său stă sau cade, şi va sta, că Dumnezeu este puternic a-1
63
face pe el să stea" (Rom. 14 4). Oamenii răi şi vicleni, de obicei, judecă pe alţii după felul şi vieţuirea
lor. De exemplu: Răii judecă pe alţii de răi, beţivii bănuiesc pe alţii că sînt beţivi, tîlharii că alţii sînt
tîlhari, etc. etc. Am observat adeseori că persoanele cele mai murdare în Sufletele lor, ponegreau pe
semenii lor, după felul cum erau ele înşile, deşi unii din cei clevetiţi erau mai puţin vinovaţi, alţii chiar
nevinovaţi. Avem însă dreptul cînd un negustor ne-a înşelat, să ne ferim pe viitor să nu ne mai înşele.
Dacă un vecin ne-a făcut rău de mai multe ori, avem dreptul să ne ferim a nu ne mai face rău, dacă
cumva nu s-a schimbat, dar fără a-1 cleveti, fără a-1 privi vrăjmăşeşte; ci tot cji dragoste creştinească.

PRIN NE JUDEC ARE A APROAPELUI, CU PUTINĂ OSTENEALĂ, A DOBÎNDIT


RAIUL. într-o Mănăstire de pe Muntele Sinai, trăia un călugăr cam lăsător (lenevos) în împlinirea
îndatoririlor monahiceşti. După un timp de astfel de vieţuire, a ajuns pe patul de moarte. Stareţul
venind să-l cerceteze, îl află foarte vesel. Vrînd să-i zidească pe ceilalţi Părinţi şi fraţi, care stăteau
lîngă pat, îl mustră, zicîndu-i: „Fiule, mă mir, că în 'această clipă, cînd trebuie a ieşi din corp şi a
merge să dai seama înaintea lui DUMNEZEU de toate faptele tale, eşti aşa de liniştit, ba încă şi aşa de
vesel, cînd tu ai fost cam leneş în împlinirea datoriilor tale călu GĂREŞTI!!!" Călugărul cucerindu-se
înaintea stareţului, îi răspunse: PĂRINTE, nu te mira de aceasta. Credeţi-mă că adevărul curat vă
graiesc: De cînd m-am făcut monah, nu ştiu să fi judecat vreun om. Nu-mi aduc aminte să fi ţinut
pomenire de rău asupra cuiva. De mi s-a întîmplat să am vreodată prigonire cu cineva, în acelaşi ceas
m-am împăcat cu el. Ştiu că sînt un om păcătos. îngerii mi-au a r a t a t o listă lungă a păcatelor mele.
Eu însă am răspuns: „în viaţa mea n-am judecat şi n-am urît pe nimeni; ci am păzit porunca Domnului
Hristos: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi... iertaţi şi se va ierta vouă...". Atunci îngerii au rupt
scrisoarea cu păcatele în faţa mea. Deci, cînd voi ajunge cu Sufletul meu înainte la judecata
particulară, voi zice: „Stăpîne! Tu ai zis: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi. Iertaţi şi se va ierta vouă".
Şi cred că mă va primi în împărăţia Sa eea cerească. E drept că din pricina bolii, slăbiciunii, poate şi a
lenevirii mele, n-am fost aşa de harnic în îndeplinirea datoriilor mele călugăreşti; dar am suferit cu
răbdare toate mustrările care mi s-au făcut din cauza acasta. Fiecăruia i-am iertat din inimă, fără să-l
judec. Toate faptele şi vorbele lor le-am tilcuit numai în bine. Aceasta mă asigură că mă voi mîntui.
Aceasta mă face să fiu liniştit şi vesel pe patul morţii." Stareţul, privndu-1 cu bunăvoinţă
duhovnicească, i-a zis: „Pace ţie, fiule! Iată că şi fără osteneala cuvenită, te-ai mîntuit!" (P. o. c. 380
9).
Vedeţi? Nejudecînd, neclevetind şi nevădind păcatele aproapelui, şi-a acoperit păcatele proprii,
a scăpat de judecată, trecînd din moarte la viaţă, după care a devenit fericit pururea. . .

BĂNUIELILE PRIPITE AU CUFUNDAT-O ÎN PĂCATE CUMPLITE. O doamnă a pierdut


un inel preţios, împodobit cu diamante scumpe. A scotocit pretutindeni. Toată căutarea i-a fost
zadarnică, nu l-a putut găsi. La urmă a bănuit că l-ar fi furat servitoarea. A cercetat-o mereu, a
ameninţat-o chiar că o -va da în judecată. Servitoarea era dintr-o familie cinstită, aşa că biruindu-se
de* marea ruşine, s-a deznădăjduit, s-a aruncat în apă de groaza ruşinii, şi s-a înecat. . . După mai
mulţi ani, reparîndu-se duşumeaua casei, lucrătorii au găsit inelul pierdut. El se strecurase jos printr-o
crăpătură a duşumelei vechi. Ne putem închipui părerea de rău şi remuşcările ce au mistuit Sufletul
acelei doamne, care â judecat rău aşa de uşor, pe servitoare, şi printr-o presupunere neîntemeiată a
pricinuit moartea unei fiinţe nevinovate (D.C. 202).

BĂNUIALA PĂCĂTOASĂ. O familie săracă avea o singura capră, care întreţinea cu laptele
ei întreaga familie. Se întîmpla odată că a căzut într-o prăpastie. Copiii erau deznădăjduiţi, numai
singură mama lor îşi puse toată nădejdea în Dumnezeu. într-una din zile iată că o cioară, pe care copiii
o îmblînziseră, vine cu un ban de aur în cioc. Copiii au vrut să păstreze banul. Tatăl lor insa. le spuse:
„Nu, pentru că cioara aceasta a furat acest ban, şi nu-i îngăduit să-1 păstrăm. Mă duc să caut cine e
stăpînul şi să i-1 dau înapoi", în spre seară, omul auzi în casa vecină un zgomot neobişnuit. Stăpînul
certa şi suduia pe servitor. Din cearta lor a auzit desluşit următoarele cuvinte: „Ticălosule, mi-ai furat
un ban de aur din preţul pe care l-am primit pentru bou. Dă-mi-l îndată, că dacă nu, acuma te spintec!"
La auzul acestor cuvinte, omul intră în casă şi spuse vecinului său, cum i-a adus cioara banul de aur, şi
i l-a dat înapoi. Vecinul s -a ruşinat de mînia lui şi de presupunerea lui rea, despre servitor, care era
64
cinstit şi nevinovat. Plin de remuşcări, i-a dat servitorului banul de aur; iar acelui v e c i n i-a dat o
capră ca să nu mai spună nimănui nimic (D.C. 2 0 3 ) .

PĂCĂTUIM GREU PRIN GRĂIREA DE RĂU. Noi, prin grăirea de rău sau defăimare,
păcătuim greu atunci cînd descoperim ori divulgăm altora greşelile aproapelui nostru. A vorbi de rău,'a
descoperi greşelile altora, e un mare păcat împotriva poruncii Divine pentru iubirea aproapelui, care
hotărăşte clar: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Astfel, prin clevetire se calcă porunca lui
Dumnezeu. Divulgînd greşelile cuiva, noi păcătuim împotriva Dreptăţii Divine şi omeneşti, deoarece
fiecare îşi are dreptul său înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, c a greşelile lui să n u fie descoperite
altora sau divulgate în public. Fiecare din noi mergem la Preotul Duhovnic şi-i mărturisim greşelile,
păcatele noastre, sub condiţia ce o are de a n u spune nimănui greşelile sau păcatele noastre, pe care i
le-am spus. Dacă am auzi că u n Preot Duhovnic a spus păcatele cuiva în lume, c e am zice de el?
Aşa-i că pe viitor n e -am feri de el, ocolindu-1? Şi, deoarece vreţi să n u facă niciodată Duhovnicul
astfel c u greşelile voastre, pentru c e voi faceţi oare aşa c u greşelile sau păcatele aproapelui vostru?
Mai ales că n u sînteţi nici Duhovnici! Voi care n u puteţi suferi pe Duhov-nicul care v-ar divulga
greşelile, păcatele voastre, socotiţi-vă cit de groaznică este păcătuirea voastră cînd vorbiţi de rău pe
aproa-cele vostru, ba şi pe Preoţii Bisericii, pe Părinţii voştri duhovni-ceşti. Preoţii s e roagă pentru
voi toţi, pentru binele, ajutorul, scăparea voastră din primejdii, şi voi toţi în loc de a vă ruga pentru
Preoţi şi a-i ajuta în marea lor misiune, cum zice Apostolul (Efs 6 18-19; Cols 4 3), Sf. Ioan
Hrisostom şi alţi Sfinţi, îi grăiţi de n u , îi judecaţi, osîndiţi, clevetiţi, ponegriţi! Oare c e fel de creştini
sinteţi voi înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor lumjnaţi! Oare aceia ce au făcut şi fac unii creştini
uşuratici Preoţilor, nu e o groaznic ă nebunie întinsă, generalizată!?
Odinioară nişte străini mergînd printr-un oraş din Italia, cercetară o casă de nebuni. Portarul
nefiind atunci de faţă, rugară pe un tînăr ce-l întîlniră să-i conducă şi să le arate .toată casa cu bieţii
stricaţi de minte. Acesta îndată le şi arătă şi le spuse despre cei ce erau acolo care ce fel de nebunie
avea. „Uitaţi-vă acolo — zise el — un nebun care îşi închipuie că el este împăratul Rusiei. Celălalt
crede că a murit şi a fost îngropat. Cel mai nebun dintre toţi aceştia este celălalt de acolo, care îşi
închipuie că el este Dumnezeu Fiul, dar în realitate e nebun, căci eu aş şti despre aceasta, fiindcă eu
sînt Dumnezeu Tatăl". Vizitatorii au înţeles' atunci că şi acela era nebun. Aşa este şi cu vorbirea de
rău. Oamenii cunosc greşelile altora, pe cînd pe ale lor nu şi le cunosc. Domnul nostru Iisus Hristos
zice: „Făţarnice, scoate mai întîi bîrna din ochiul tău, şi apoi vei vedea să scoţi şi paiul din ochiul
fratelui tău" (Mt. 1 1—5).
Pe creştinii uşuratici şi pe creştinele limbute, care grăiesc de rău pe aproapele lor, în loc de a-şi
vedea păcatele proprii şi a se griji să se cureţe de ele, îi înfierează Domnul Dumnezeu prin Dum-
nezeească Scriptură, zicîndu-le: „Ascultaţi surzilor şi priviţi orbilor! Cine este orb ca robul Meu şi
surd ca solul Meu, pe care îl trimit? Cine este orb ca prietenul lui Dumnezeu şi surd ca slujitorul
Domnului? ! Ai auzit multe, dar n-ai luat seama la ele, urechile ţi-au fost deschise, dar n-ai auzit" (Is
42 18—20).
Psalmistul privind la grăitorii de rău, plin de dezgust, zicea: Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult
decît untul de lemn, dar acelea sînt săgeţi" (Ps. 54 24); şi Apostolul: „Groapă deschisă e grumazul
lor... venin de aspidă — şarpe, viperă — sub buzele lor" (Rom. 3 13). „Omul păcătos (grăitor de rău)
tulbură pe prieteni şi aruncă, vrajbă între oamenii care au pace" (Is. Sir. 28 9). Poporul în înţe-
lepciunea sa, înfierează pe grăitorii de rău, zicînd: „Auziţi? îşi cîntă cîntecul ca cucul", şi: „Rîd dracii
de porumbe negre, dar pe ei nu se văd, că sînt cu mult mai negri!"
Grăirea de rău a săvîrşit nelegiuiri multe, mari, încît adeseori s-a cutremurat pămîntul şi s-a
clătit cerul. Ham văzînd goliciunea tatălui său Noe, a spus (cum zic unii clevetitori farisei în limbajul
lor zilnic) celor doi fraţi ai săi... dar după trezire, cerul s-a întunecat, tatăl trezindu-se şi cunoscînd, s-a
tulburat, pămîntul a devenit roditor de spini, ciulini şi netrebnic şi Ham grăitorul ele rău s-a cutremurat
văzîndu-se blestemat (Fac. 9 21—27; Evr. 6 8 ; Is. 5 6).
Doeg, cleveteşte înaintea împăratului Saul pe David şi pe Arhiereul Abimelec, că acesta i-a dat
lui David pîinile punerii înainte, a întrebat pe Domnul pentru el şi i-a dat şi sabia lui Goliat. Saul
auzind, ucide pe Arhiereul Abimelec şi pe toţi Preoţii din Nob cu soţiile, copiii, slujitorii şi vitele lor.

65
Dacă Doeg n-ar fi clevetit pe Arhiereul Abimelec şi pe David, nu se făceau atîtea omoruri groaznice.
Dar si Doeg a avut o moarte cumplită (1 Imp. 22 9 —22; Ps 51).
Fiii lui David, ascultînd pe potrivnici şi observînd unele scăderi ale tatălui lor, slobozite de
Dumnezeu pentru smerenia lui, îl rupeau cu clevetirile lor, spunînd acestea unii altora (la ai noştri,
ziceau ei) dar s-au prins în mrejele lor, au căzut în groapa pe care o săpa-seră tatălui lor. în loc de a
moşteni împărăţia, cum voiau ei, s-au prăbuşit în pierzare groaznică (2 Imp. 13 23—32; 18; 3 Imp. 2
13-25).
Odinioară, cînd la sunetul muzicii după porunca împăratului Nabuhodonosor, mii şi milioane
de oameni adunaţi în marele cîmp al Deirej, se prosternau cu feţele la pămînt, închinîndu-se chipului
de aur, trei tineri Iudei au stat în picioare. Nu s-au închinat idolului. Nişte haldei i-au grăit de rău la
împăratul. Aducîndu-i, i-au băgat în cuptorul ars înşeptit. Atunci îngerul Domnului a venit în cuptor, a
potolit puterea focului, iar flăcările arzătoare ieşind pe gura cuptorului cu o mare putere, pe o rază de
patruzeci şi nouă de coţi împrejur, a ars pe grăitorii de rău. Iată cu ce s-au ales clevetitorii! (Dan. 3;
Cîntarea celor trei tineri 1).
După căderea Babilonului, 120 dregători mari şi două căpetenii superioare ale Medo-Perşilor,
grăiesc de rău, clevetesc pe Daniil Proorocul, acuzîndu-1 că nu respectă legea şi calcă hotărîre
împăratului, închinîndu-se Dumnezeului său de cîte trei ori pe zi. Din porunca împăratului constrîns,
Daniil a fost aruncat în groapa leilor.. Dumnezeu însă l-a păzit acolo întreg. Dimineaţa venind
împăratul, l-a aflat teafăr în mijlocul leilor. Convins de răutatea grăitorilor de rău, care îl acuzaseră-pe
Daniil, a aruncat în groapă pe toţi acei 122 boieri mari dimpreună cu nevestele şi copiii lor; pe care
mai înainte de a ajunge în fundul gropii, i-au sfîşiat leii (Dan. 6). Iată cu ce s-au ales şi aceşti pîrîşi sau
clevetitori! Daca n-ar fi clevetit pe Daniil, ar fi trăit şi ar fi domnit înainte peste ţinuturile încredinţate
lor de sus.
Marele general prim ministru „Aman" al împăratului Artax-xerxe, care domnea peste 127 de
ţinuturi, trufindu-se, grăieşte de rău, pîrăşte, cleveteşte şi. ponegreşte pe credinciosul Mardoheu şi pe
toţi Iudeii... înaintea împăratului. Dar toate şireteniile şi gratiile lui de rău s-au întors asupra capului
său. Cursa pe care le-o pusese acestora, s-a prins el în ea, şi groapa pe care le-o săpase, a căzut el într-
însa. Â murit spînzurat în spînzurătoarea pe care o pregătise lui Mardoheu (Estera 3—7). Iată cu ce s-a
ales şi acest superior demnitar împărătesc pe urma clevetirilor!
Un oarecare Simon grăieşte de rău şi cleveteşte pe Arhiereul Onia şi Templul Sfînt din
Ierusalim înaintea generalului Sirian Apolonie, zicînd: „Vistieria Bisericii din Ierusalim e plină de
nenumăraţi bani. ... După aceea s-a trimis Eliodor cu oaste să jefuiască vistieria, producînd în poporul
lui Dumnezeu groaznică spaimă, jale, plîngeri, ţipete şi grozăvii (2 Macab. 3...). Dacă vicleanul acela
se abţinea de la clevetire, scăpa poporul de atîtea grozăvii.

ÎNFRUNTÎND SLĂBICIUNEA FRATELUI S-A DEZBRĂCAT DE DAR. Doi fraţi mari


vieţuiau într-o mănăstire de obşte. Ei s-au învrednicit a vedea un dar oarecare unul spre altul.» Odată
unul din cei doi fraţi a ieşit într-o "Vineri afară din mănăstire. Văzînd pe oarecare mîncînd de
dimineaţă, i-a zis: „Cum de mănînci frate în această vreme, că este Vineri? Azi de dimineaţă a fost Sf.
Liturghie după obicei...". Fratele căutînd asupra lui, a văzut darul depărtat de la dînsul, şi s-a întristat
în sine. Venind la chilie, i-a zis: „Ce ai făcut frate, că n-am văzut darul lui Dumnezeu ca mai înainte
peste tine?" El a răspuns: „Eu nu mă ştiu, pe mine nici cu lucrul, nici cu gîndul să fi făcut ceva rău".
Fratele i-a zis: „Nu cumva ai zis cuiva vreun cuvînt de jignire?" Acela adueîndu-şi aminte, a zis: „Ieri
am văzut pe oarecare mîncînd afară de chilie de dimineaţă, şi i-am zis: „în acest ceas mănînci Vinerea?
Acesta este dar păcatul meu. Rogu-te, osteneşte-te cu mine două săptă-mîni Şi să rugăm pe Dumnezeu
să ierte păcatele mele", şi aşa au făcut. După două săptămîni de mari nevoinţe cu: post privegheri si
rugăciuni, fratele a văzut iarăşi Darul lui Dumnezeu venit peste fratele său, şi aşa s-a mîntuit,
mulţumind Domnului (P. o. c. 378 3).

CLEVETITORII SÎNT SUPRANUMIŢI DIAVOLI DE ÎNSUŞI HRISTOS ŞI SFINŢII LUI.


Odinioară Mîntuitorul supă-rîndu-Se pe Iudeii îndărătnici, i-a numit fiii diavolului, zicîndu-le: „Voi
sînteţi din tatăl vostru diavolul şi voile tatălui vostru voiţi să le faceţi. Acela din început a fost ucigător
de oameni. În adevăr n-a stat. Cînd vorbeşte minciuna, din ale sale vorbeşte, pentru că este mincinos şi
66
tatăl minciunii" (Ioan 8 44). în altă parte zice: „Zîzaniile sînt fiii celui viclean, fiii diavolului..." (Mt.
13 39) Clevetitorii nu se numesc numai diavoli, ci chiar sînt diavoli cu adevărat. Şi aceasta cu drept
cuvînt. Precum ei au urmat şi imită pe diavoli în răutate, în viclenie, în clevetire... aşa au şi moştenit
numele diavolului, supranumîndu-se diavoli. Aceasta o adevereşte Mîntuitorul Hristos în persoana
.vicleanului Iuda Iscariotul, zicînd: „Au nu v-am ales Eu pe cei 12 .(în apostolat)? Şi iată, unul din voi
este diavol!" (Ioan 6 70). Toţi Sfinţii din cursul vremilor, drept credincioşii creştini — păstori şi
păstoriţi — toţi oamenii binecredincioşi şi paginii noi şi vechi i-au numit şi-i numesc întotdeauna pe
clevetitori şi trădători": făţarnici, învrăjbitori şi chiar diavoli. Diavol înseamnă clevetitor şi clevetitor
înseamnă diavol. Vreţi să ştiţi de ce? Ascultaţi: diavolul s-a numit clevetitor pentru că:
a) A clevetit înainte de căderea sa pe fraţii săi de îngerat. Aceasta o adevereşte şi
Dumnezeească Scriptură, zicînd: „Am auzii un glas mare în cer, care grăia: „...S-a aruncat pîrîtorul
fraţilor noştri, care a clevetit împotriva lor înaintea lui Dumnezeu ziua şi noaptea. . ." (Ape. 12 70).
b) .După căderea lui şi a îngerilor săi din ceruri, a clevetit pe Dumnezeu înaintea
oamenilor, zicînd Evei şi lui Adam că Dumnezeu din pizma Lui i-a oprit să nu mănînce din pomul
cunoştinţei, ca să nu se facă Dumnezei. „Hotărît — a zis vicleanul diavol din şarpe — nu veţi muri.
Dar Dumnezeu ştie, că în ziua în care veţi mînca din el, vi se Vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte
dumnezei, cunoscînd binele şi răul" (Fac. 3 1—5).
c) Se numeşte diavol, pentru că cleveteşte pe oameni înaintea lui Dumnezeu, aşa cum
clevetea pe Iov: „Oare degeaba — a zis Satana către Dumnezeu — se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai
ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvîntat lucrul mîinilor lui, şi turmele lui au
umplut pămîntul! Dar ia întinde mîna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, şi sînt încredinţat că Te va
blestema în faţă...". Aşijderea şi a doua oară îl cleveteşte pe Iov înaintea Domnului, zicînd: „Piele
pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui. Dar ia întinde-Ti mîna Ta şi atinge-Te de oasele şi de
carnea lui, şi sînt încredinţat că Te va blestema în faţă" (Iov 1 10-11 ; 2 4-5).
Privitor la supranumirea de diavoli a îngerilor căzuţi din cer, Sf. Ioan Gură de Aur zice:
„Fraţilor, diavolul nu după fire are numele acesta, ci după voire, că nu s-a făcut diavol din început, ci
înger s-a zidit. Apoi s-a numit diavol, ca *cel ce învrăjbeşte pe Dumnezeu cu oamenii şi pe oameni cu
Dumnezeu, şi ca un întări-tător al stăpînului asupra slugilor şi ai slugilor asupra stăpînului" (Omilia 3
la Iov).
d) A clevetit şi cleveteşte pe P. S. Arhierei şi Preoţi. . . înaintea lui Dumnezeu. „îngerul —
adevereşte Sf. Prooroc Zaharia — mi-a arătat pe marele Preot — Arhiereu — Isus stînd înaintea
îngerului Domnului şi pe Satana stînd la dreapta lui ca să-1 pîrască sau clevetească. Domnul a zis
Satanei: „Ceartă-te pe tine Domnul, Satano! Ceartă-te pe tine diavole, Domnul Cel Care a ales Ierusa-
limul!" (Zah. 3 1-2).
e) Lucifer cu îngerii lui au clevetit şi clevetesc groaznic pe creştinii dreptcredincioşi după
ieşirea lor din trup, cînd trec prin cele 24 vămi ale văzduhului. Cei ce citesc cu toată atenţia Vămile
Vazduhului întregite, memorizîndu-le cît mai viu în mintea lor, vad cît pot ei cuprinde —
groaznica răutate a clevetitorilor dia-voli asupra Sufletelor care se suie cu îngerii Ia cer.
Precum am văzut şi vedem, îngerii căzuţi — clevetind pe fraţii lor de îngerat înaintea lui
Dumnezeu, pe Dumnezeu înaintea oamenilor: Eva şi Adam... pe oameni înaintea lui Dumnezeu, ca
pe I O V , Arhiereul Isus, ş.a. şi bietele Suflete necurăţite de păcate prin vamile văzduhului, la judecata
particulară şi universală — de la M E Ş T E Ş U G U L clevetirilor, şi-au luat numirea de diavoli. Aşijderea şi
C R E Ş T I N I I din orice treaptă, care se ocupă cu clevetirea, meseria A C E E A infernală a diavolului, îşi
atrag şi poartă supranumirea de D I A V O L I , înaintea lui Dumnezeu (Ioan 6 70) şi a oamenilor. Şi în
vremile noastre am auzit şi auzim zicîndu-li-se clevetitorilor şi trădă-torilor: „diavoli împieliţaţi".
Dacâ-am sta să dăm cu pietre
în toţi cîinii ce ne latră,
Pe al dramurilor laturi
N-ar rămîne nici-o piatră...

CLEVETITORII VOR PIERI DE SABIA CERULUI. Aceasta reiese clar din următoarea
mărturisire a Sf. Cuvios Părinte Pafnutie, Episcopul Tebaidei Egiptului: „Călătorind eu pe o cale, mi s-
a întîm-plat de am rătăcit din pricina unei neguri dese. Aflîndu-mă aproape de sat, am văzut pe unii
67
care se împreunau fără de ruşine. Atunci am stat şi m-am rugat pentru păcatele mele. Deodată îngerul
Domnului a venit acolo, avînd în mînă o sabie mare El mi-a zis cu glas puternic: „Pafnutie! Toţi cei ce
judecă pe fraţii lor, vor pieri de această sabie. Tu însă pentru că n-ai judecat, ci te-ai osîn-dil pe sine
înaintea lui Dumnezeu ca şi cum tu ai fi făcut păcatul, pentru aceasta numele tău s-a scris în cartea
celor vii, în cartea vieţii" (P, o, c, 201 7 ; comp. Filip. 4 3 ; Ape. 3 5 ; 13 5-70; 17 8; 20 12; 21 27),

ÎNCOTR-O ALERGĂM: LA RAI ORI LA IAD? Dumnezeească Scriptură ne arată că fiecare


copac, arbore, pom... încotr-o creşte plecat: spre răsărit, apus, miazăzi, miazănoapte, în acea parte cade
şi rămîne (Ecl. 11 3). Aşa se face şi cu creştinii — Păstori şi păstoriţi — cei care cu trup şi Suflet se
ostenesc a se lumina prin citirea cărţilor sfinte şi a vieţui cu bună credincioşie creştineşte,
duhovniceşte, după ieşirea din trup, merg la Dumnezeu, în împărăţia Cerurilor. Cei care însă nu se]
silesc a se lumina, lăsîn-du-se în necredincioşie, vieţuind după patimile trupului, după obiceiurile rele
ale lumii zăcînd în cel rău (1 Ioan 5 19), după ieşirea lor din trup, se cară de îngerii căzuţi, pe care i-
au ascultat, slujiri du-le în viaţă, în iad, în munca vecinică.

LA CERURI CU SFINŢII, ORI LA IAD CU CLEVETITORII? Meghetie povestea părinţilor


şi fraţilor adunaţi în jurul său: „La început, cînd ne adunam unii cu alţii, vorbeam cele de folos, ne
întăream unii pe alţii, ne făceam cete, cete, şi ne suiam la ceruri. Acum însă ne adunăm şi unul cu altul
venind la clevetire, ne pogorîm în jos.. . " (P. o. c. 153 4).

LAŞUL OSÎNDIT ŞI SILITORUL MÎNTUIT. Doi fraţi după trup se aflau sub povăţuirea unui
Duhovnic iscusit. Acela adeseori le vorbea despre pedepsele iadului.. . Unul din fraţi înfricoşîndu-se,
vrînd cu orice chip a se mîntui, după ce s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu, s-a făcut călugăr. Celălalt
necrezînd asemenea' cuvinte, a rămas in lume, vieţuind în felurite păcate. După cîţiva ani, a ajuns la
sfîrşitul vieţii sale. A murit. Atunci monahul l-a rugat pe cel ce murise, ca să i se arate după moarte şi
să-i spună cum se află. Intr-o noapte s-a arătat mortul fratelui său, spunîndu-i că se află în grea muncă.
Monahul l-a întrebat, zicîndu-i: „Spune-mi adevărul, fără minciună. în iad muncile sînt aşa de
înfricoşate, precum zic cărţile noastre, sau le-au scris dascălii numai ca să ne sperie pe noi?" Mortul i-a
răspuns: „De mii de ori sînt mai înfricoşate decît sînt scrise, încît toate limbile nu ajung să povestească
acele chinuri". Monahul, l-a întrebat iarăşi: „Oare voi putea şi eu să le cerc cît de puţin, ca să mă
încredinţez de adevăr?" Mortul i-a răspuns: „Da! însă cu care simţire voieşti să le înţelegi?" El a zis:
„Eu sînt prea mic la Suflet, şi mă tem ca nu cumva să mor dacă voi vedea cu ochii, sau voi pipăi cu
mîinile; voiesc dar numai să miros cît de puţin". Atunci văzu cum Sufletul fratelui său mort, scutură
haina, din care a ieşit atîta rea putoare, încît monahii acelei mănăstiri nu puteau să rabde, ci se
întorceau încoace şi încolo, ca nişte ieşiţi din minte. Ne mai putînd ei suporta putoarea aceea groaznică
şi neputîndu-se linişti acolo pe loc, s-au dus la un alt loc, departe de acela. Acolo, au zidit o mănăstire.
După dispariţia Sufletului celui mort, monahul, deşi s-a spălat cu felurite săpunuri, n-a scăpat de
putoarea aceea. Văzînd el din ce primejdie groaznică a scăpat, se silea tot mai mult a se ruga, a posti, a
priveghea, a sluji lui Dumnezeu cu trup şi Suflet. . . pînă ce a repauzat în Domnul.
Să ne socotim bine deci fiecare din noi, şi să vedem încotro alergăm şi unde vom ajunge în
vecinicie. Să ne dezbrăcăm de omul cel vechi al păcatului, şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou, virtuos,
pentru a scăpa de iad şi a fi pururea în fericire cu Dumnezeu.

CLEVETITORII ÎŞI CAUZEAZĂ LORUSI MULTE RELE ŞI SÎNT ASEMENEA


SĂLBĂTICIUNILOR. Prima răutate care si-o cauzează clevetitorii este că îşi închipuiesc în inima lor
pe dia-volul (clevetitorul lui Dumnezeu, al îngerilor şi al oamenilor), pri-mind numirea de fiii
diavolului, zîzanii, şerpi, vipere ,ba chiar şi diavoli (Ioan 8 44; Mt. 13 39; 23 33; 12 34; Ioan 6 70),
clevetitori, trădători şi adeseori mincinoşi. Ei se numesc şi sînt fiii diavolului pentru că se fac următori
devotaţi lui în clevetiri şi trădări (Fac. 3 1--5 ; Ioan.8 44; 1 Ioan 3 8).
Clevetitorii îşi cauzează a doua răutate, pentru că nu lucrează după înţelepciunea de sus; ci
după înţelepciunea josnică, pămin-t e a s c a , sufletească, drăcească... (Iac. 3 17, 6—16).
Clevetitorii îşi cauzează a treia răutate, o rîvnă amară (Evr. 12 15; 3 1 2 ; 2 Lege 29 18),
prefăcîndu-şi mădularele lor omeneşti In sălbatice şi nefireşti, astfel:
68
a) Ochii clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor, se aseamănă cu ochii vasiliscului, care —
precum zic istoricii — scoate otravă d i n ochii săi şi de departe otrăveşte pe oameni; aşa şi
clevetitorii, pîritorii, trădătorii, n-au ochi să vadă creaturile cele bune foarte ale lui Dumnezeu (Fac. 1)
şi să-L preamărească, ci îşi au ochii pironiţi numai ca să vadă greşelile unora şi altora, ca să-i
otrăvească cu clevetirile, pîrile şi trădările lor.
b) Urechile clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor, sînt asemenea aspidei, care îşi închide
urechile să nu audă cîntările şi sune-tul muzicii, spre a se îmblînzi (Ps. 57 4). Asemenea aspidei, cleve-
titorii îşi astupă urechile ca să nu audă Cuvîntul lui Dumnezeu, spre a se înţelepţi şi părăsi de răutăţile
lor; ci şi le destupă, numai şi numai ca să audă: ce face unul şi altul, ce a greşit cela şi celălalt, pentru a
cleveti, pîrî şi trăda pe semenii lor şi a băga vrajbă^ şi prăpăd în oameni. „S-a îngroşat inima poporului
acestuia — zice Domnul — cu urechile greu au auzit, ochii şi i-a închis, ca să nu vadă cu ochii, să nu
audă cu urechile, nici să înţeleagă cu inima, ca nu cumva întorcîndu-se, să-i vindec pe ei" (Mt. 13 15).
c) Gura clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor, e groapă, fîn-tînă foarte adîncă, care
primejduieşte pe cei ce cad în ea. „Groapă fără fund este gura nelegiuiţilor, cei loviţi de Domnul, cad
într-însa" (Prov. Sol. 22 14).
d) Gîtlejul clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor, e asemenea mormintelor deschise, din
care» bufneşte putoarea clevetirilor, pîri-lor şi trădărilor.
e) Limba clevetitorilor e brici ascuţit, fiindcă cu clevetirile, pîrile la felurite judecăţi,
atacă, rănesc, omoară mulţi oameni, mult mai puţin vinovaţi ca ei, cum. adeveresc şi Dumnezeieştile
Scripturi, zicînd: „Groapă deschisă îi grumazul lor. Cu limbile lor vicleneau.. . Nedreptate a împletit
gura ta, ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug... Mărturia nedrepţilor e înşelătoare. Martorul grabnic are
limbă nedreaptă" (Ps. 5 9 ; 51 1-2; Prov. Sol. 12 18-20).
f) Buzele clevetirilor sînt asemenea curselor. Precum în curse se prind multe vietăţi, aşa şi
în buzele clevetirilor, se prind cei care se încred, se bizuie sau se nădăjduiesc în ei. Clevetitorii grăiesc
cuvinte dulci, ca să amăgească, dar în inimile lor ascund otrava ucigătoare. Sărută, dar ca să vîndă.
Salută, ca să piardă. Ei sînt asemenea lui Iuda trădătorul, care cu salutare şi sărutare, a dat pe Domnul
la moarte, zicînd: „Bucură-Te învăţătorule!" şi L-a sărutat (Mt. 26 49). Tot aşa şi clevetitorii pîrît orii,
trădătorii, cu multe salutări, temenele (plecăciuni mari şi mici) şi sărutări, îşi trădează pe ai lor, chiar şi
pe părinţii trupeşti şi sufleteşti (naşi, Preoţi Duhovnici). Pentru aceea adevereşte şi Dumnezeiasca
Scriptură: „Venin de aspidă sub buzele lor... Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decît untul de lemn,
dar acelea sînt săgeţi" (Rom. 3 13; Ps. 54 24).
g) Mîinile clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor sînt spurcate şi darurile şi mituirile ce le
primesc de la cei ce îi cumpără cu bani, ca şi căpeteniile iudaice pe Iuda Iscariotul. Mîinile lor sînt
pline de sînge pentru: tulburările, învrăjbirile şi scurtarea vieţii celor clevetiţi, pîrîţi şi trădaţi de ei
pentru oarecare daruri sau concesii blestemate. „Mîinile voastre sînt pline de sînge" (Is. 1 15; 59 3 ;
Ier. 2 34; 19 4).
h) Picioarele clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor, în loc de a umbla pe calea binelui,
adevărului, păcii şi a faptei bune, aleargă pe căile împiedicării, prăbuşirii, surpării, învrăjbirii şi
pierzării. Acelora le zice Dumnezeiasca Scriptură: „Picioarele lor aleargă la răutăţi... se strică în
alunecări..." (Prov. Sol. 1 16 ; Rom. 3 15; Is. 59 7).
i) Inima clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor e un atelier al spiritelor iadului, care o
umplu de felurite viclenii pierzătoare de Suflet, învîrtoşată asemenea cremenei, nicovalei, e cuib şi
locuinţă a diavolului, înşelătoria şi viclenia Satanei. Aceasta o adeveresc şi Dumnezeieştile Scripturi,
zicînd: „Inima lor e încremenită ca piatra şi ca nicovala" (Iov 41 24). „Inimaîndărătnică meşteşugeşte
rele în toată vremea, unul ca acela face turburări cetăţii... " (Prov. Sol. 12 20 ; 6 14).
j) Măruntaiele din lăuntrul clevetitorilor, pîrîtorilor şi trădătorilor sînt vîrţoase ca pavăza şi ca
piatra smirid, din care se fac pietrele de tocilă şi de polizor. „Ficaţii lor — zice Iov — pavăză de aramă
şi legăturile lor ca piatra smiridului" (Iov 41 24, 12—29). Deşi aici se vorbeşte de balaurul —
diavolul — dar aceasta se potriveşte la clevetitori, pîrîtori şi trădători, care au înlăuntrul lor pe Satana
cu atelierul şi slugile lui. Astfel, aceia au în toate mădularele, gîndurile cuvintele, activitatea şi faptele
lor pline de otravă purtătoare de moarte, chipul monstruos al fiarei sluţite chipul Satanei. „Din gura lor
ies torţe aprinse, valuri de scîntei, fum, cărbuni aprinşi, pălălaie de foc" (Iov 41 19—21).

69
în faţa acestor monştri infernali, ne vedem siliţi a cere ajutorul de sus, strigînd: „Scapă-mă
Doamne de omul viclean şi de bărbatul nedrept mă izbăveşte. . . mi-au întins curse, laţuri şi mreji... pe
lîngă cărare mi-au pus capcană..." (Ps. 139 1— 5).

CLEVETITORII DEVIN ANTIHRIŞTI. Un oarecare mare bătrîn pustnic, şedea în Siria, între
hotarele Antiohiei. El avea un frate care era gata spre judecată cînd vedea pe vreun frate greşind. Pe
acela de multe ori îl învăţa bătrînul, grăind: „Cu adevărat, fiule, te înşeli şi-ţi pierzi Sufletul tău, de
vreme ce nimenea nu ştie ce este în om, fără numai duhul care este într-însul (1 Cor. 2 7 7). Aceştia pe
care-i judeci şi-i prihăneşti tu sau altul, de multe ori înaintea oamenilor fac fapte rele; iar în taină se
pocăiesc înaintea lui Dumnezeu. Păcatul acestora noi îl vedem, dar pocăinţa şi faptele bune ce le-au
făcut, numai,. Dumnezeu le ştie. Pentru aceasta şi cu ochii tăi de vei vedea'pe om păcătuind, nici cît de
puţin nu-1 judeca pe- el, că numai Unul Dumnezeu este Judecătorul. Că tot omul ce judecă pe
altcineva, se află ca un Antihrist al lui Hristos, de vreme ce I-a răpit dregătoria şi stăpînia ce i-a dat-o
Dumnezeu Tatăl (Ioan 5 26—27), făcîndu-se el judecător mai înainte decît Dînsul" (P. o.c. 380 8).

SF. ÎMPĂRAT CONSTANTIN CEL MARE ŞI CLEVETITORII. Odinioară au venit oarecari


şi au clevetit înaintea lui pe un Preot, că: petrece viaţa rău şi preacurveşte. Atunci iubitorul de Hristos,
marele împărat al colosului imperiu Roman, n-a vrut să-1 cheme, cerceteze, iscodească, judece şi
osîndească pe acel Preot, cum aşteptau clevetitorii; ci a zis: „De aş vedea cu ochii mei pe Preot făcînd
păcatul, l-aş acoperi cu mantia mea împărătească".
Mai tîrziu, adunîndu-se P. S." Episcopi din imperiu pentru Sinodul I ecumenic din Niceea,
oarecari clerici clevetitori, au adus nişte scrisori cu felurite clevetiri asupra unor Preoţi şi Episcopi.
Fericitul împărat creştin văzîndu-le, n-a vrut nicidecum să citească acele scrisori pline de hule şi
clevetiri asupra Sfinţiţilor Liturghisitori şi Păstori ai turmei euvîntătoare; ci însuşi el le-a rupt cu
mîinile sale şi le-a băgat în foc, zicînd aceste.cuvinte vrednice de pomenire: ,Să nu dea Dumnezeu să
judec eu vreodată pe Preoţii Săi".
Şi acum în vremile acestea de apoi... ce n-a cutezat să facă acel împărat aşa de mare,
credincios şi Sfînt, îndrăznesc şi se obrăznicesc a face nişte: proşti', păcătoşi, nefericiţi, netrebnici şi
nevred-îici oameni şi femei putreziţi în felurite păcate pînă dincolo de
cu plăcere clevetirile, adevereşte că au pe diavolul în urechi, nu că-l iau atunci în urechi; cei ce
duc clevetirile din loc în loc, din om în om, din casă în casă, au pe diavolul în inimă, nu că l-ar lua
numai atunci. Deci, atît cei ce clevetesc, cît şi cei ce ascultă clevetirile cu plăcere, aşijderea şi cei ce
poartă clevetirile din om în om, îl au pe diavolul totdeauna: pe limbă, în urechi şi în inimile lor, că
dacă nu l-ar avea de mai înainte, nici n-ar cleveti pe alţii, nici n-ar asculta clevetirile cu plăcere, nici n-
ar purta clevetirile din om în om. Aceia se despoaie de Darul lui Dumnezeu, devin antihrişti (Vezi
Hron. o.c. p. 28; P. o.c. 380 8-10).
Aceasta o adeveresc şi alţi Părinţi bisericeşti în feluritele lor învăţături, chiar şi în biserica
apuseană. Un sfînt al lor anume Bernard, spunea creştinilor lor: „Nu ştiu care este cel mai mare păcat:.
a cleveti, sau a asculta clevetirile, căci cel ce cleveteşte, are pe diavolul pe limbă, iar cel ce ascultă
clevetirile, îl are pe diavolul în urechi". Vedeţi? Aici se arată că cei ce clevetesc, îl au pe diavolul pe
limbă, cei ce ascultă clevetirile îl au pe diavolul în urechi; iar cei ce duc clevetirile din om în om, au pe
diavolul în inimă, mai de mult. Nu zice ca prin clevetire îşi pun pe diavolul pe limbă, în urechi sau în
inimă; ci că îl au sălăşluit acolo. De aici putem vedea clar că cei ce sînt de partea diavolului, posedaţii
lui, susţin că clevetirile sînt o necesitate, nu-i păcat, ba chiar trebuie a cleveti! Şi ştiţi de ce? Pentru că
nu vor nici în ruptul capului să rupă legătura cu diavolul şi să se dezbrace de meseria aceea
diavolească a clevetirilor. „Cine se aseamănă — zice înţelepciunea străbunilor — se adună". Şi
diavolul se adună cu clevetitorii şi clevetitorii cu diavolii, deoarece se aseamănă unii cu alţii.

CLEVETITORUL ÎNFRICOŞAT. Un clevetitor a smintit multă lume cu clevetirile lui,


depărtînd-o din calea vieţii în calea pierzării. După un timp, recunoscîndu-şi păcatul cu care s a cufun-
dat pe sine şi pe alţii mulţi răi şi buni în judecată şi osîndă, s-a spovedit bine şi a făcut pocăinţă
îndalungată. Ajungînd pe patul de moarte, el se arăta celor din jurul lui din ce în ce mai neliniştit. El
zise celor de faţă: „Peste puţin timp mă voi înfăţişa înaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Cît priveşte
70
pentru păcatele diabolicelor mele clevetiri, eu nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu că am făcut pocăinţă
aspră pentru ele. Mă tem însă groaznic pentru păcatele acelora pe care i-am smintit cu clevetirile mele,
ducîndu-i în calea pierzării. Mă tem, mă îngrozesc cumplit de judecata lui Dumnezeu, pentru că nu
ştiu cum şă repar sminteala ce a m dat-o multora cu clevetirile mele, în felurite vremi şi locuri!"
Acestea zicînd, a murit neliniştit, deşi era spovedit şi împărtăşit.

CLEVETITORII SF. MUCENIC CONON BĂTUŢI DE DRACI. în viaţa Sf. M. Conon ni se


istoriseşte că: atunci cînd cineva dintre necredincioşii Isaureni îndrăznea a huli sau a cleveti numele lui
Conon, îndată unii ca aceia erau bătuţi de diavoli nevăzuţi. Astfel, numele lui Conon se făcuse la toţi
cinstit şi înfricoşat. Oare unde fiind pomenit numele lui Conon, doi închinători de idoli au început a-1
huli şi cleveti pe acesta cu cuvinte ocărîtoare. Atunci îndată au năvălit diavolii asupra acelor
clevetitori, pe care bătîn-du-i, îi trăgeau de păr pe cale. Apoi aducîndu-i la Sfîntul, i-au aruncat
înaintea picioarelor lui pe hulitorii aceia, care-1 clevetiseră. Necredincioşii văzînd acea torturare a
acelor clevetitori ai plăcutului lui Dumnezeu, au fost cuprinşi de mare frică, încît se fereau ca nici cu
mintea să nu gîndească ceva rău asupra Sfîntului Mucenic Conon (V. Sf. 5 Martie, o.c. pp. 233 -6).

CREŞTINII SĂ NU SE MAI ÎMPOTMOLEASCĂ ÎN CLEVETIRI. Neînfrînaţii la gură susţin


că n-ar fi un păcat, dacă cineva ar vorbi de păcatele altora, cînd sînt cunoscute. De această părere şi
susţinere sînt şi diavolii. Totuşi, clevetirea aceasta nu-i un bine; ci un rău, care cufundă pe clevetitorii
greşelilor şi păcatelor aproapelui lor în jos, în iad. Orice rău nu e un bine, şi păcatul clevetirilor nu-i
virtute creştinească, ci este un viţiu satanic, o boală diavolească. Dacă voim a ne folosi pe noi şi pe
alţii, mai de grabă să ne ocupăm de greşelile şi păcatele noastre, care poate sînt mai mari, mai multe şi
mai grele decît ale altora, sau decît ale celor clevetiţi-de noi. La aceasta ne îndeamnă şi zicala
înţelepciunii străbunilor: „Vezi bîrna din cchiul tău şi nu vorbi pe altul de rău". E mult mai creştineşte
şi mai duhovniceşte' să căutăm a scuza, a acoperi pe cel greşit, cum zicea Sf. Ap. Petru (1 Petru 4 8),
şi cum a făcut Sf. împărat Constantin cel Mare şi alţi mulţi Sfinţi. La mare nevoie defăimăm păcatele,
dar acoperim pe păcătos — pe fraţii creştini — sub scutul dragostei frăţeşti şi ne rugăm pentru ei lui
Dumnezeu, ca să-i ridice şi mîntuiască.
Cei ce voiesc a cleveti şi a divulga greşeala aproapelui lor, să-şi aducă aminte de Ham, care
divulgînd celor doi fraţi ai săi greşeala tatălui său dezgolit în cort, s-a cufundat în blestem; iar Sim şi
Iafet, acoperind goliciunea tatălui lor, s-au îmbrăcat cu mare binecuvîntare părintească. Fericitul
Ieronim, adevereşte că păcatul clevetirii sau al grăirii de rău, e aşa de răspîndit, încît rar, rar de tot poţi
afla vreun om care-să nu vorbească de rău pe aproapele său. Poate că şi la aceasta se referea înţeleptul
Solomon cînd zicea: „Am căutat între oameni un bărbat de bună treabă, şi. . . abia am aflat unul din o
mie... dar din femei nici una" (Ecl. 7 28—29). Boala aceasta a clevetirilor provine din trufie, fiindcă
oamenii, mai ales femeile, cred că descoperind sau vădind greşelile altora, se ridică pe sine, dar se
înşeală amarnic, deoarece socotind greşit că prin clevetirea aproapelui se fac mai de cinste în faţa celor
ce ascultă, se cufundă tot mai mult în osîndă vremelnică şi vecinică.
Un rău şi mai mare decît acesta, este purtarea clevetirilor sau a grăirii de rău din loc în loc şi
din om în om. în păcatul acesta se cufundă mulţi oameni, dar mai ales droaia femeilor limbute, care
spun uneia ce a spus cealaltă despre ea. Prin aceasta se vatămă dragostea, se pustieşte armonia dintre
oameni, se fac vrajbe mari, duşmănie între oameni şi femei, în familii, în societate . . . adeseori
încăierări, vărsări de sînge, ucideri. . .
PARAVANELE CLEVETITORILOR. Diabolicii clevetitori adeseori se camuflează în anumite
paravane satanice cînd clevetesc pe semenii lor. Din. dosul acestor paravane: „Se spune", „zice
lumea", „umblă vorba", etc, demonicii clevetitori atacă adeseori şi pe cele mai curate şi cinstite
persoane binefăcătoare omenirii. Le mozolesc cu spurcatele lor guri clevetitoare descreditîndu-le în
public, paralizîndu-le activitatea lor strălucită. „Cunoşteam — scrie un Preot — o doamnă din
societatea înaltă, care nu obosea niciodată în ajutorarea săracilor. Avea un singur cusur: era.prea tînără
şi prea zeloasă. De la o vreme însă numeroase alte doamne, se vedeau umbrite de prestigiul din zi în zi
mai strălucitor al tovarăşei lor. Calomnia — clevetirile — a şi început să-şi etaleze ravagiile sale.
— „Nu ştii nimic?" N-ai auzit nimic?! Chiar nimic?! Toată lumea ştie! „Se spune" că
domnul X, soţul nobilei noastre filantroape e tare amărît!
71
— Păcat de el săracul! Ce om cumsecade!
— Se spune că doamna cu pricina este o persoană extravagantă.
— Ce spui soro ? ! Acum abia înţeleg eu. . .
— Fii te rog discretă! Se mai spune că izvorul banilor pe care îi risipeşte în opere
filantropice este un adevărat mister!"
A fost de ajuns ca expresiunea „se spune" să fie repetată de trei ori pentru ca tînăra şi nobila
binefăcătoare a nevoiaşilor să fie cu desăvîrşire compromisă!
Vedeţi ce sînt în stare a face clevetitorii şi clevetitoarele cu demonicele lor clevetiri ?
Ia închipuiţi-vă vă rog, că un criminal, care cu un singur glonţ de revolver culoă la pămînt pe
un presupus vrăjmaş al lui, ar susţine în faţa tribunalului că nu el şi-a fabricat arma ucigătoare, sau că
fabrica de arme ar fi vinovată de săvirşirea lor! ? N-aţi crede că un asemenea om nu e în minţile lui!?
Ei bine! Calomniatorii — clevetitorii— nu se deosebesc cîtuşi de puţin de un asemenea criminal.
Fapta lui e una şi aceeaşi. Procesul e acelaşi! Te lovesc şi-ţi nimicesc bunul tău nume! Ţine te rog însă
seama că nu te izbesc cu vorbele mele, ci cu vorbele altora,, al căror nume regret că-mi scapă acum din
minte. Mai mult, nici nu simt nevoia să ţi-l denumesc fiindcă sînt prea mulţi la număr.
„Se spune". Huieşte, satul, urbea sau cartierul. „Spunelumea" Calomniatorul pune deci pe
socoteala lumii toate josniciile şi crimele lui, ca să nu-l poţi trage la răspundere, nici pe el, dar nici pe
alţii. El angajează lumea la calomniile lui grosolane. Lumea este deci anonimatul exagerat al
clevetitorilor (L.L. o.c. 397—9).
Clevetirea e o însuşire a diavolului (Ape. 12 10). Ea izvorăşte din: ură, inimă rea, mîndrie (Ps.
40 7 ; 108 1—29; Mt. 12 34; 1 Tim. 6 4), din lenevire. „Ele (persoanele clevetitoare) se deprind să
umble fără treabă din casă în casă. Şi nu numai că sînt leneşe, dar şi: limbute, iscoditoare, clevetitoare"
(1 Tim. 5 13).

SCAIEŢII CLEVETIRILOR. Adeseori mergînd prin grădini şi ţarini, ne-am trezit cu poalele
hainelor sau cu pantalonii plini de scai feluriţi, care ne-au dat apoi foarte mult de lucru pînă i-am
curăţit. Pentru a scăpa să nu ne mai umplem de scai, trebuie să fim cu foarte mare atenţie, ori a umbla
mai bine pe unde nu sînt scai.. Iată, aşa e şi cu mulţimea clevetirilor care zboară din om în om..
Trebuie să umblăm cu mare băgare de seamă pentru a nu ne împotmoli în ele sau a se agăţa ele de noi,
ori să umblăm mai bine prin locuri pe unde nu hălăduiesc ele. Altfel, umblînd cum se întîmpla, fără
pază, ne trezim împotmoliţi în clevetiri, ca în nişte
boli molipsitoare.
în mari depărtări de noi, se află ţinuturile Australiei, în mijlocul valurilor oceanului Indian.
Acum vreo sută de ani, pămîntul Australiei era foarte mănos, rodurile lui erau curate şi neamestecate
cu zîzanii, scaieţi şi mărăcini. O ceată de Scoţieni au debarcat în ţinuturile rodnice ale părţii de răsărit
ale acelui continent, unde au rămas mai multă vreme. Scoţienii au rămas uimiţi de rodnicia acelui
pămînt bun. Totuşi ciuda le umplu Sufletele cînd văzură că pămîntul acela aşa de rodnic, era lipsit de:
zîzanii, scaieţi, spini şi mărăcini de care ţara lor era foarte bogată. Locul acela aşa de mănos li se
părea chiar plictisitor. Ei nu se simţeau bine de loc acolo, aşa cum se simţeau în ţara lor plină de:
scaieţi, zîzanii, spini şi mărăcini. Atunci un scoţian copleşit de dorul patriei sale plină de scaieţi, scrise
celor din familia sa, comunicîndu-le veşti îmbucurătoare. Ceea ce îmi displace — scria el — este că
pămîntul acesta, asa de rodnic, n-are pe el nici un scaiete naţional. El scrise soţiei
sale ca, între altele, să-i trimită şi cîteva seminţe de scaieţi. Femeia îi trimise, pe iîngă altele, şi
sămînţă de scaieţi. îndată ce o primi, scoţianul a semănat-o din loc în loc pe pămîntul Australiei. în
cîţiva ani, pămîntul Australiei a fost năpădit de mulţimea scaieţilor mai mult decît Scoţia. . .
Seminţele cele bune, au trebuinţă de braţele semănătorilor şi de muncă chibzuită, pentru a
încolţi, creşte şi rodi. Aşa-i şi cu învăţătura bună. Seminţele rele însă, sălbatice: scaieţii, neghina,
spinii, pălămizile, buruienile zîzaniile de tot soiul, îşi lasă seminţele lor pe braţele vrnturilor care
umplu pămîntul cu ele. Iacă aşa-i şi cu clevetirile. Lumea zăcîndă în cel rău, ca nişte vînturi le ia şi le
seamănă peste tot pămîntul, şi mulţi din creştini, care se cred in sine că sînt mai buni, cum se credea
fariseul din Sf. Evanghelie (Lc. 18 70 — 74), se trezesc împotmoliţi în ele. Dar va-a-i, mulţi din ei se
trezesc împotmoliţi în clevetiri după ieşirea lor din trup, pe la vămi, judecata particulară şi generală,
dar atunci e prea tîrziu!
72
Suflet drag! Să ştii că-n viaţă
Totdeauna e mai bine
Tu să suferi pentru altul,
Decît altul pentru tine.

PĂCATUL CLEVETIRII CU GURA SI DOCTORIREA LUI


Păcatul acesta e cu atît mai mare, mai strivitor, mai copleşitor, celor ce clevetesc, cu cit spun
despre alţii lucruri mai rele, cu cît persoana ce-o clevetesc e în mai mare cinste şi activitate a binelui
obştesc, mîntuirii Sufletelor, cu cît i se face celui clevetit şi celor ce aud mai mare stricăciune
sufletească, cu cît au auzit mai mulţi acea clevetire. Clevetirea sau calomnia este pedepsită de la caz la
caz, după felul sau cinstea în care se află persoanele pe care le-au clevetit.
Un soldat cam limbut cleveteşte pe un caporal, şi i se face observaţie. După cîteva zile
cleveteşte pe un sergent, şi i se face observaţie mai aspră. Cleveteşte pe căpitan, după care e pedepsit.
Cleveteşte pe colonel, şi e pedepsit mai aspru. Cleveteşte pe General şi e şi mai aspru pedepsit.
Cleveteşte pe căpetenia ţării, după care e întemniţat, încarcerat, pedepsit foarte aspru. Aşa e şi în
adunarea — Biserica — creştinilor! Cînd vreun creştin sau creştină, neîn-frînaţi la gură, clevetesc pe:
„paraclisier, se canonisesc mai uşor. Cînd clevetesc pe cintăreţ, se canonisesc mai multişor. Cînd
clevetesc pe Diaconi, se canonisesc mai mult. Cînd clevetesc pe Preot, se canonisesc mai aspru. Cînd
clevetesc pe Arhiereu, se canonisesc şi mai aspru. . .
Psalmistul, Proorocii, Mîntuitorul, adeveresc că, clevetitorii au niste limbi otrăvitoare ca ale
şerpilor şi viperelor (Ps. 13 3;Iez. 2 6 ; M t . 3 7 ; 23 33; 12 34). Tot păcatul clevetirii este şi a
grăi de a l t i i c u d edesupturi viclene , d.p.: cutare e om cumsecade, femeia cutare e cinstită, dar nu
pot spune ce am auzit despre e l . . . despre C A . . . „Fiecare creştin — zice Sf. Ioan Gură de Aur — are
dreptul a-si ascuţi limba sa ca o sabie, pentru a-şi pîrî sau cleveti propriile sale păcate, dar nu a o
întrebuinţa pentru a cleveti şi vătăma pe fratele său. în scopul acesta Dumnezeu a îngrădit limba cu un
zid îndoit: cu dinţii şi cu buzele, anume pentru a nu grăi cu uşurinţă si fără băgare de seamă vorbe
nebuneşti. Aşadar, ţine-o bine în frau. Cînd nu voieşte să te asculte, pedepseşte-o cu dinţii. E mai.bine
ca acum cînd voieşte a păcătui să sufere o muşcătură dureroasă, decat acolo în focul vecinie să
dorească în zadar o picătură de apă si să fie lipsită de toată mînghiierea. . . Cei care se feresc a ocărî,
cleveti şi judeca pe alţii, îngrijindu-se numai de păcatele lor, se judecă numai pe sine şi nu pe alţii, vor
afla (la judecata particulară şi universală) un Judecător blînd..." (1 şi 2 cateheza Illumi-nandos. . . ) .
Clevetitorii în posturi se abţin de a mînca carne de dobitoace, dar ca nişte fiare sălbatice sfîşie,
cu clevetirile lor, numele cel bun a l fraţilor lor. Clevetitorii, ca nişte haite de lupi sau alte sălbăti-
ciuni, în adevăr sfîşie şi mănîncă pe aproapele lor (Gal. 5 75). Ce clevetitorilor! Vi se par aspre
cuvintele acestea? Da, sînt aspre, dar foarte adevărate. Deşi nu aţi înfipt dinţii în carnea, nici în trupul
aproapelui vostru, totuşi, aţi muşcat Sufletul lui cu cleveti-rile voastre. L-aţi rănit cu bănuielile voastre
cele răutăcioase. Prin clevetirile voastre v-aţi pricinuit multe rele vouă înşivă şi multora înmiite daune.
Voi, prin clevetirile aproapelui, aţi făcut mai răi pe cei ce v-au ascultat. Da erau ei păcătoşi, acum? sînt
mii îndrăzneti, pentru că mai cunosc şi alţi tovarăşi ai păcatelor lor. De erau drepţi, uşor se amăgesc
la mîndrie, şi prin păcatul altora vor fi împinşi a cugeta înalte de sine. Voi clevetitorilor sînteţi
vinovaţi şi prin aceea că Numele lui Dumnezeu se huleşte, căci precum prin vădirea faptelor bune se
cinsteşte Numele lui Dumnezeu (Mt. 5 16), aşa şi prin descoperirea şi vădirea păcatelor altora, prin
clevetirile voastre, Numele lui Dumnezeu se defăima şi necinsteşte "(Mt. 18 10; Lc. 17 1—2). Prin
clevetire, pe cel clevetit, voi l-aţi făcut mai fără de ruşine şi mai vrăjmaş vouă. Să nu zică careva că
numai atunci cînd nu grăieşte adevărul o'defăimare, clevetire; iar'cînd spune drept, adevărul, nu mai
este clevetire. Aceasta o zic şi diavolii! Dar nu e aşa. Căci şi aceea e fărădelege. Călcare de lege este şi
aceea cînd cineva vorbeşte de rău, cleveteşte asupra aproapelui său ceva ce este chiar aşa. Cu.adevărat,
şi fariseu acela numai adevăr a vorbit despre ceilalţi oameni, că sînt răpitori, nedrepţi, preacurvari. . .
şi despre vameş, dar toate acelea nu i-au ajutaj şi toate faptele lui bune au rămas zadarnice (Lc. 18 10
—14).
Oamenii aceştia clevetitori, care pururea se îngrijesc de cele străine, mai săvîrşesc şi o altă
nebunie, şi încă foarte mare. Cînd iscodesc şi află ceva, îndată o spun altuia, dar opresc imediat şi cu
mare asprime pe acela de a mai spune şi el cuiva. Tocmai prin aceasta ei dau a înţelege că au săvîrşit
73
ceva (o clevetire, un pacat nesuferit) vrednic de prihănit. Dacă tu clevetitorule doreşti ca vorba ta să nu
se mai spună şi altora, ar fi trebuit ca tu mai înainte de toate să nu o spui. Voieşti tu ca ceva să nu fie
cunoscut celuia şi celora ? Trebuie ca tu însuţi să taci mai întîi. însă dacă tu însuţi nu poţi tăcea, în
zadar tot îndemni pe alţii la tăcere. Dar poate tu vei zice: „E foarte dulce şi plăcut a defăima — cleveti
pe altul". Dimpotrivă (adeveresc mulţi) că a nu defăima — cleveti — este foarte plăcut. Cine a
defăimat — clevetit — pe altul, cade în felurite încurcături. Se teme de urmările rele, se căieşte,
adeseori şi-ar muşca limba şi tremură ca nu cumva ceea ce a spus să nu-i aducă o mare primejdie şi o
cumplită pagubă. Dimpotrivă, cine îşi stăpîneşte limba sa, e liber de toată această mîhnire şi trăieşte
într-o linişte dulce. „Ai auzit ceva (clevetire, defăimare, ponegrire a cuiva) — zice înţeleptul Sirah —
las-o să moară în tine. Fii liniştit că nu vei crăpa pentru aceasta" (Is. Sir. 19 10). Ce vrea să zică
aceasta: „Las-o să moară în tine?" Aceasta vrea să zică: stăpîneşte-o, în-groap-o, fă-o să nu mai iasă
afară.. .
Aşadar, înainte de toate, trebuie să te fereşti a nu asculta pe cel ce vorbeşte de rău sau
cleveteşte pe aproapele său. Dacă insă ai auzit ceva asemenea, vreo clevetire oarecare, îngroap-o,
omoar-o in tine, dă-o uitării în aşa fel, ca să fii ca şi cum n-ai fi auzit-o de loc. Atunci vei putea să
petreci o viaţă liniştită, pacinică. Dacă vor vedea clevetitorii că dispreţul nostru îi va ajunge mai
degrabă pe dînşii decît pe cei clevetiţi de ei, atunci aceştia se vor lăsa curînd de obiceiul lor cel rău al
clevetirii. Vor părăsi păcatul clevetirii, şi pe viitor vor grăi de bine pe aproapele lor, nu-1 vor mai
cleveti; iar despre noi vor spune cu laudă, că: sîntem mîntuitorii şi binefăcătorii lor.
Să fugim iubiţilor de clevetiri. Să recunoaştem că patima clevetirei este o cursă a Satanei, abis,
o groapă plină de răutate şi pîndi-turi. De aceea diavolul ne-a împins şi ne împinge mereu la acest rău
obicei al clevetirilor, pentru ca noi să nu ne grijim de propria mîntuire a Sufletului nostru, şi ca
răspunderea noastră s-o facă mai mare înaintea lui Dumnezeu. Clevetirea nu numai de aceea e ceva
rău pentru că noi avem a da seama de orice cuvînt; ci şi pentru aceea că clevetirea ne răpeşte orice
dezvinovăţire pentru păcatele noastre, şi le face mai grele şi mai de osîndit. Cine critică, cleveteşte cu
amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta o iertare p e n t r u păcatele sale. Căci, Dumnezeu ne
va judeca nu numai după marimea păcatelor noastre: ci şi după cum am judecat pe alţii.
De aceea a zis Mîntuitorul Hristos: „Nu judecaţi ca să nu fiti judecaţi" (Mt. 7 1-5).
Aşadar, păcatul nostru în acea lume se va arăta nu numai aşa cum este el în sine, ci, prin
judecata noastră cea aspră faţă de aproa-pele, el se va face mai grozav şi mai vrednic de osîndă.
Dimpotrivă, creştinul — Păstor sau păstorit — cel domol, iubitor de oameni şi blînd, îşi micşorează
mărimea păcatelor sale... " (Om. III despre statui).

CLEVETITORII UMPLU LUMEA DE TULBURĂRI ŞI PE EI ÎNSISI DE OSÎNDĂ. O


femeie limbută, mărturisi Duhovni-cului său că îi place mult să tot clevetească, dar nu în sens răută-
cios. Duhovnicul vrînd a o lămuri în privinţa aceasta, îi propuse
sa semene în grădina sa de legume seminţe dc seaeţi, pir... şi apoi sa le adune iarăşi. Femeia
se duse şi semăna sămînţa, dar îi fu imposibil a mai aduna seminţele. Astfel, toată grădina ei s-a
umplut de scaeţi, pir şi buruieni netrenice: Aceasta o făcu să se gîndească serios la păcatul clevetirilor
ei, că tot aşa au umplut lumea, dar îi este imposibil a le mai aduna de pe unde le-a semănat ((0 M.P.
565).

LIMBUŢIA CELOR MARI A DUS ÎN PIERZARE PE COPIL TRUPEŞTE ŞI


SUFLETEŞTE. Un scriitor austriac povesti odată c u i v a întîmplarea vieţii sale. în tinereţe el fusese
foarte credincios, umbla la biserică, citea din Vieţile Sfinţilor şi îşi făcu acasă un mic altăraş, în care se
ruga cu toată căldura sufletească, încît bunica l u i adeseori izbucnea în plîns. într-o zi tatăl său făcu un
prînz bogat şi chemă mai mulţi prieteni. Masa f u aşezată într-o odaie In care era şi el, adîncit în citirea
cărţilor sfinte, dar fără să bage ei de scamă că tînărul este acolo. Mesenii erau foarie veseli. Vorbele
putrede, clevetirile... curgeau gîrlă din gurile l o r . . . Tatăl său bău cel dintîi pahar în cinstea
prietenilor săi, zicîndu-le:„Să ne bucurăm pînă ce sîntem în viaţă, căci cine ştie dacă vom fi aşa de
fericiţi şi după moarte". „Da — răspunse unul dintre ei — cine ştie dacă mai este într-adevăr şi altă
viaţă". Atunci ei observară că în aceeaşi odaie este şi copilul, şi astfel încetară de a mai vorbi
împotriva credinţei. Totuşi, axele cuvinte l-au atins şi l-au smintit atît de mult pe tînăr, încît din acea
clipă a părăsit religia, Biserica, cărţile bune şi rugăciunea. El singur mărturisi că de atunci a dus cea

74
mai nefericită viaţă. Chiar şi moartea l-a aflat în necredinţă, încît a murit ca un dobitoc fără de
Suflet. . .
Iată unde poate duce pilda rea, mai ales a părinţilor, şi cum îi poate schimba pe copiii lor, şi din
veseli şi fericiţi să-i facă nefericiţi şi aici şi în cealaltă lume! (D.C. 165).

PĂCATUL ASCULTĂRII CLEVETIRILOR. Păcat mare este şi a asculta cu plăcere clevetirile


care ponegresc pe alţii şi le vatămă cinstea. Dumnezeiasca Scriptură ne sfătuieşte să ne astupăm ure-
chile cu gard de spini şi să nu ascultăm pe cei care clevetesc s-au vorbesc de rău pe alţii (Is. Sir. 28 27
—29). „Sfătuirea mea — zice Sf. Ioan Gură de Aur — nu priveşte numai pe aceia care vorbesc de rău
pe alţii; ci şi pe aceia care aud nişte astfel de vorbe. Pe aceştia din urmă îi sfătuiesc eu a-şi astupa
urechile şi a urma psalmis-tului, care zice: „Urît-am pe cel ce grăieşte de rău şi cleveteşte în ascuns pe
aproapele său; pe acela l-am izgonit" (Ps. 100 5—6). Voieşte cineva să-ţi spună ceva despre altul? Zi-
i: „Dacă voieşti să lauzi pe cineva, cu bucurie voi pleca urechea mea; iar de voieşti să vorbeşti de rău,
să cleveteşti pe cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale, căci ce-mi va folosi mie, că acesta
sau acela este un păcătos?" Mai zi şi aceasta defăimătorului (clevet torului): „Pentru noi înşine trebuie
să ne îngrijim cum am putea sa dăm seama de păcatele noastre, şi să întoarcem grija şi luarea aminte la
cercetarea piopriei noastre vieţi". Oaie cu ce ne-om putea noi dezvinovăţi şi afla iertare cînd noi nu ne
îngrijim de însăşi treburile noastre, dar ne ocupăm aşa de mult cu cele străine? Este necuviincios cînd
cineva trece pe lîngă o casă, a se uita în'ăuntru cu curiozitate şi totodată a cerceta să vadă ce se face
acolo. Dar încă mai necuviincios şi mai nemoral este a iscodi viaţa şi purtarea oamenilor. . . " (Om. 3
d. statui).
Sf. Ignatie zice că: „Dacă n-ar fi cine să asculte clevetirile, n-ar mai fi nici cine să mai
clevetească". Unii Sfinţi Părinţi arată că e tot aşa de mare păcatul de a asculta clevetirile ca şi a cleveti.
. . „Cel ce cleveteşte are pe diavolul pe limbă; iar cel ce ascultă clevetirile cu plăcere, are pe diavolul
în urechi". Fericitul Augustin vrînd a dezbăra pe oaspeţii săi de a cleveti şi a asculta clevetirile, avea
pe masă scrisă inscripţia aceasta: „Nu are loc la masa aceasta oricine vorbeşte de rău pe cei care nu
sînt de faţă".

CLERICUL CLEVETITOR ÎN IAD. Un cleric oarecare avea urîtul obicei de a tot cleveti, cînd
pe unul, cînd pe altul. Obiceiul acela repetîndu-l mereu, a devenit o fire rea. în loc a se părăsi de
clevetire, el simţea o satisfacţie sufletească în ea, oricît era de: urîtă, blestemată, tulburătoare,
învrăjbitoare şi grozav de rea. După un timp se îmbolnăveşte greu, cade la pat şi moare. Sufletul lui, la
vămi şi judecata particulară, a fost osîndit a se munci în focul veşnic cu ucigaşii şi alţi mulţi păcătoşi
înegriţi şi înrăutăţiţi
(Apc. 21 8). Clevetitorul observă că lîngă el erau în foc nişte ucigaşi, care se munceau cu el în
acel iazăr de foc. De la o vreme clevetitorul observă că focul de sub ucigaşi, din vreme în vreme, se
potolea, se mai stingea, şi nu-i mai ardea' aşa de cumplit, pe cînd focul de sub el şi din jurul lui era
acelaşi arzător şi groaznic de tortu-lător. Mirîndu-se mult de aceasta, se plînse lui Dumnezeu, zicînd:
„Doamne! Eu n-am ucis oameni, femei şi copii ca aceşti ucigaşi, deci cum se face că focul lor, din
vreme în vreme, se mai potoleşte, se mai stinge, pe cînd focul în care mă chinuiesc eu, este acelaşi!"
Domnul i-a răspuns: „Da, e drept că tu n-ai omorît oameni, femei şi copii, n-ai ucis trupul nimănui; dar
cu clevetirile tale ai ucis multe, foarte multe Suflete. Iacă, şi acum după ani, zeci, sute de ani,
clevetirile vorbite şi scrise în scrisori, smintesc şi atacă atîtea şi atîtea sumedenii de Suflete! Deci, iată
că pentru aceasta locul tău nu se stinge în vecii vecilor.
De aici învăţăm că păcatul clevetirilor smintitoare, adeseori e mai îngrozitor şi decît păcatul
uciderii. . . Deci, să ne ferim de păcatul acesta al diabolicelor clevetiri, ca să nu cădem în focul
vecinie.

PĂCATUL DUCERII CLEVETIRILOR DIN OM ÎN OM. Păcatul acesta este un diavol foarte
primejdios, asemenea holerei, ciumei şi boalelor contagioase, care fac mare prăpăd pe unde ajung şi se
încuibează. Clevetitorii îndată ce au prins ceva pentru clevetire, pe drept ori pe nedrept, sînt turmentaţi
de diavolii clevetirii groaznic, asemenea beţivilor. Posedaţi de diavolii clevetirii, asemenea cailor
cărora călăreţii le înfig pinteni în pîntece de sar în Sus din locul lor şi îndată galopează într-o parte şi
75
în alta; aşa şi clevetitorii galopează de la om la om, de la casă la casă, de la o adunare de oameni la altă
adunare, difuzîndu-le şi aruncîndu-le in urechi şi în inimi clevetirea. Cei injectaţi de diavolescul ser al
clevetirii lor, care se lasă posedaţi de diavolul clevetirilor, simţin-du-se şi ei împintenaţi de posesorul
lor, galopează şi ei prin lume din loc în loc, şi din om în om, slugărind pe diavolul-Satana cu difuzarea
clevetirilor aproapelui. Adevăraţii creştini — Păstori şi păstoriţi — peste care vin difuzările
clevetirilor, uneori se clătesc, dat se menţin la nivelul demnităţii lor, prin lupta contra acelor clevetiri,
prin rugăciuni şi cugetare statornică în învăţătura Domnului Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi.
Fericiţi sînt creştinii care nu se lasă duşi de apele clevetirilor din locurile lor de mîntuire! Vai şi
amar de mulţimea oamenilor care se lasă duşi de apele clevetirilor, slobozite din gura şarpelui vechi —
Satana — ca să-i înece în marea de foc vecinie (Ape. 12 15; 17 15; 19 20; 20 15).

VREI SĂ ÎNDREPTEZI PE FRATELE TĂU? SFĂTU-IEŞTE-L. „Poate tu vrei — zice Sf.


Ioan Gură de Aur — a îmbunătăţi pe fratele tău? Apoi dacă tu voieşti aceasta, atunci plingi şi cere de
la Dumnezeu ajutorul Lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-1 îndeosebi, povăţuieşte-l şi mîngîie-l.
Arată păcătosului că tu fl iubeşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dînsul şi pentru că voieşti
binele lui, iar nu spre a-1 ruşina, pomeneşti păcatele lui. Arată-i cea mai mare dragoste şi prietenie, şi
nu te ruşina a face toate, dacă ţinta ta este de a-l face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care măgulesc
pe bolnavii cei nesupuşi, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare. Fă şi tu ,aşa şi
arată Preotului (înţelept, nedivulgător, ser ret, nelimbut) rănile aproapelui tău. Aceasta înseamnă a te
îngriji de dînsul şi a te interesa de îmbunătăţirea lui".

DUMNEZEU PEDEPSEŞTE ASPRU PE CLEVETITORI, în viaţa Sf. Narcis găsim o pildă


înfricoşată din care reiese cît este de urît păcatul clevetirilor înaintea lui Dumnezeu. Narcis era Epis-
cop în Ierasalim. El ducea o viaţă Sfînta. Cu toate acestea s-au găsit mai mulţi din locuitoiii
Ierusalimului, care, din cauză că Episcopul Sfînt i-a dojenit pentru păcatele lor, răspmdeau despre
dînsul diferite calomnii şi chiar au îndrăznit să-1 acuze cu diferite păcate grele. Ba s-au găsit trei inşi,
care au întărit afirmaţiile lor cu jurămînt. „Să ard de viu dacă nu este adevărat ceea ce spun" — zicea
unul. „Să mă fac lepros, dacă e minciună ceea ce afirm" — zicea al doilea. „Să orbesc de tot dacă e
calomnie ceea ce am spus" — zicea al treilea. Sfîntul văzînd că este defăimat fără să fie vinovat, n-a
mai vrut să rărnînă în cetate. S-a retras într-o singurătate, în pădure, unde petrecea timpul cu mult
folos în rugăciuni, meditaţie şi lectură spirituală. Dumnezeu însă în curînd a pedepsit în mod groaznic
pe cei trei apărători ai clevetirilor, şi anume: celui dintîi aprinzîndu-i-se casa, a ars de viu împreună cu
ai săi. Al doilea" a căzut în morbul scîrbos al leprei, încît toţi oamenii se fereau de el ca de ciumă. Al
treilea, văzînd pedeapsa care a atins pe ceilalţi, s-a căit şi şi-a mărturisit în public păcatul, că adică,
ceea ce răspîndiseră ei despre Episcopul Sfînt, a fost numai o clevetire. Atîta de mare i-a fost părerea
de rău, încît în urma necontenitelor lacrimi, a orbit de amîndoi ochii (T.P. 35).

ADEVĂRAŢII CREŞTINI OPRESC PE CLEVETITORI DE A MAI CLEVETI. Cînd


observăm pe, unii sau pe unele că încep a cleveti pe alţii, trebuie a-i opri neapărat. Cînd nu ne este cu
putinţă aceasta, să arătăm măcar tăcere sau privire în altă parte, dîndu-le a înţelege că nu ne place a
asculta acele clevetiri, care împovărează Sufletul. „Vîntul — adevereşte Sf. Scriptură — de la
miazănoapte aduce ploaie şi limba care nu tăinuieşte (greşalele aproapelui şi cleveteşte pe alţii)
căutături de întristare" (Prov. Sol. 25 23). Prin aceste cuvinte ni se dă a înţelege că: faţa ta arătîn-du-
se veselă la clevetiri, întărită pe clevetitori a grăi de rău pe alţii şi mai cu foc. Sf. Ioan Hrisostom
opreşte' pe creştini de a cleveti, zicînd: „De cîte rele nu sîntem acum încăieraţi, şi, totuşi nu simţim?
Ne mîncăm unii pe alţii, nedreptăţindu-ne, învinovăţin-du-ne, defăimîndu-ne, fiind muşcaţi, aşa zicînd,
de slava aproapelui nostru. Şi priveşte grozăvie: cînd cineva voieşte să sape groapa apioapelui, zice:
„Iată ce a spus cutate de tine! Dumnezeu să mă ierte! O spun din auzite, dar eu nu cred, nu mai mă
cerceta". Dar atunci de ce spui, dacă nu crezi? De ce grăieşti, şi de ce dai ca adevărat ceea ce numai se
zice? De ce împrăştii vorba, nefiind nimic adevărat? Tu însuţi nu crezi, şi totuşi rogi pe Dumnezeu să
te ierte dacă vorbeşti! Apoi atunci nu mai vorbi, ci taci, şi astfel vei fi scăpat de orice teamă de
răspundere. Nu ştiu cum de a pătruns boala aceasta în omenire. Am devenit flecari, nimic nu rămîne în
Sufletul nostru. Ascultă ce spune un filosof oarecare, îndemnînd şi grăind: „Auzit-ai cuvînt? Să moară
76
în tine; îndrăzneşte că nu te va sparge... A auzit vorba cel nebun, şi s-a chinuit ca femeia ce naşte în
faţa pruncului" (Is. Sir. 19 10—11).
Sîntem gata totdeauna de a acuza, sîntem pregătiţi în orice timp de-a învinovăţi. Chiar dacă nu
ni s-ar căşuna alt rău, clevetirea aceasta ne împresoară de mii de rele. Şi ca să afli că este aşa, ascultă
ce spune Proorocul: „Şezînd împotriva fratelui tău, ai clevetit" (Ps. 49 21). „Dar nu eu — zici tu — ci
acela a grăit". Apoi dacă tu n-ai fi vorbit, altul nu ar fi auzit, sau şi de ar fi auzit, n-ai fi fost tu cauza
păcatului. Deci, trebuie a dosi şi a acoperi defectele aproapelui, pe cînd tu le trîmbiţezi, sud pretext de
iubire de adevăr. Nu eşti acuzator; ci flencănitor, bîrfitor, nebun. Priveşte cîte rele izvorăsc de aici.
Mînii mai întîi pe Dumnezeu Nu auzi ce spune Pavel de femeile văduve? „Nu numai că se învaţă a fi
fără de lucru, umblînd din casă în casă, şi sînt nu numai fără de lucru, ci şi limbute, iscoditoare, grăind
cele ce nu se cade" (1 Tim. 5 13).
Astfel, chiar şi atunci cînd crezi cele vorbite contra fratelui tău, nici atunci nu trebuie a grăi,
dacă nu Cumva chiar şi tu ai crezut. Oare pe ale tale le cercetezi din toate părţile? Te temi că vor fi
odată cercetate de Dumnezeu? Te-me-te deci, ca nu cumva să fii cercetat şi pentru clevetiri. Aici nu
poţi zice ca să nu te cerceteze Dumnezeu pentru bîrfiri şi flencăneli, căci lucrul este aşa. De ce ai
împrăştiat vorba? De ce ai semănat răul? Aceasta ne pierde pe noi, de aceea zice Mîntuitorul Hristos: ,
Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi" (Mt. 7 1). Dar noi nu facem nici o vorba de aceasta; nu ne
cuminţeşte nici cele spuse de acel fariseu. Cel puţin acela a spus un lucru adevărat, că: „Eu nu sînt ca
acest vameş" (Lc. 18 11), şi deşi a spus fără să audă cineva, totuşi a fost condamnat. Apoi dacă el a
fost condamnat spunînd adevărul, ba încă şi fără să audă cineva, ce vor pătimi cei ce grăiesc lucruri pe
care nici dînşii poate că nu le cred, şi pe care totuşi le împrăştie pretutindeni, ca şi femeile
flencănitoare? Ce rău nu vor suferi ei?! Să punem dar uşă şi zăvor gurii, căci dela flencăneli izvorăsc
mii de rele, precum: case stricate, prietenii rupte şi alte mii de păcate. Nu cerceta deci pe aproapele
tău, omule!
Dar poate că eşti guraliv, poate că ai acest cusur? Ei! Atunci vorbeşte de cele ale tale lui
Dumnezeu cît de mult, şi atunci cusurul tău nu se va mai numi cusur, ci o calitate bună. Vorbeşte de
cele ale tale către prieteni, către cei mai de aproape ai tăi, zic: către cei buni şi drepţi, şi atunci aceştia
se vor ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor tale. Dacă tu însă spui de cele ale altora, nu te
foloseşti cu nimic, nu cîştigi nimic, ci încă şi pierzi, în timp ce dacă îi vorbeşti Stăpînului de ale tale; ai
mare plată. „Zis-am: mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului, şi Tu ai lăsat păgînătatea
inimii mele" (Ps. 31 6). Voieşti a judeca? Judecă pe cele ale tale. Nimeni nu te va învinovăţi dacă te
condamni singur pe sine. Te învinovăţeşti însă dacă nu te condamni, dacă nu te înfruntezi pe sine-ţi,
dacă nu-ţi condamni susţinerea ta. Ai văzut pe cutare mîniat şi înfuriat, sau şi altceva făcînd?
Gîndeşte-te îndată la cele ale tale, şi atunci nu-l vei condamna pe acela cu asprime; în acelaşi timp şi tu
te vei uşura de greutatea păcatelor tale" (Om. 21 la Evrei, o.c. pp. 262-4).
Sf. Ierarh Ioan Milostivul-Patriarhul Alexandriei (608—619) cînd auzea grăindu-se de rău
despre aproapele, îndată schimba vorba şi nu primea pe clevetitori în casa sa (D.Ag. o.c. 431).
Pentru a opri pe alţii de la clevetiri, noi uneori să vorbim de bine despre persoana pe care aceia
o clevetesc, alteori să vorbim despre altceva. Prin aceasta, sau alte mijloace înţelepte, noi vom dovedi
că ne dezgustă, ne îngreţoşează clevetirile, că nu ne place deloc a asculta, nici a da crezare clevetirilor.
Pe flăcăii sau bărbaţii care sporovăiesc verzi şi uscate pe socoteala fecioarelor şi a femeilor, adică au
boala diabolicelor clevetiri, somaţi-i să vorbească ceva despre mama lor, despre sora sau fiica lor, şi vă
asigur că se vor ruşina şi vor amuţi. Aşijderea procedaţi mai mult cu limbutele femei şi fecioare. Ori
de cîte ori auziţi pe prietenul vostru că înşiră la minciuni, şi felurite ponegriri asupra aproapelui său,
spuneţi-i delicat: „Iubitule, strînge robinetul!" Ori -de cîte ori auziţi pe semenul vostru că rosteşte
clevetiri şi vorbe de ocară la adresa cuiva, spuneţi-i cu iubire: „Prietene, strînge robinetul!" „Lăsaţi-vă
de clevetire şi de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură!" (Cols.,3 8 ; L.L..o.c. 368).

EPISCOPUL ÎMPIEDICĂ CLEVETIREA. Un Episcop drept-credincios poftise multe


persoane cinstite la un prînz. Unul din cei poftiţi, obişnuit cu clevetirea, începu a grăi de rău pe cineva
care nu era de faţă. Episcopul, dimpreună cu ceilalţi oameni, se arătară necăjiţi. Văzînd că tot
cleveteşte înainte, Episcopul, vrînd a-1 sili pe clevetitor să curme cu clevetirile Iui, porunci tare unui

77
servitor să cheme pe cel clevetit. Clevetitorul atunci se ruşina aşa de mult, încît rugă pe Episcop să-şi
retragă porunca. Toată ziua nu mai cuteză a vorbi pe cineva de rău.

DOUĂ PILDE PENTRU OPRIREA CLEVETIRILOR. Sf. Pahomie ne-a arătat cum trebuie să
ne purtăm faţă de clevetitori. Anume, dacă cineva voia să clevetească pe vreo persoană în prezenţa sa,
îndată se întorcea cu faţa în altă parte de către dînsul. Apoi se strîngea ca şi cum ar fi auzit apropiindu-
se un şarpe urîcios, înveninat, primejdios. Totuşi, nu întrelăsa de a face şi observaţii faţă de o astfel de
conduită lipsită de iubire creştineasca. „Nu iese răutatea din gura omului buh — zicea el la astfel de
oca-ziuni — şi omul blînd nu vOmitează (varsă) otravă consemenilor săi" (Mt. 12 35).
Religiosul bărbat de stat Toma Morul, îndată îşi manifesta neplăcerea cînd cineva începea să
vorbească de rău sau să clevetească pe altul. El schimba discuţia imediat în altă direcţie. Astfel, dacă
cineva clevetea la masa lui pe vecinul său, îl întrerupea cu observaţii de felul acesta: „D-ta zici că nu-ţi
place cum este clădită sufrageria mea; cît mă priveşte, să mă ierţi, eu găsesc de cuviinţă că este destul
de comodă şi potrivită" (T.P. 34).

BUNI, DAR N-AU UŞĂ LA CURTEA LOR. Oarecare fraţi au plecat de la schitul în care se
nevoiau, la Avva Antonie. Intrînd într-o corabie să meargă la el, au aflat pe un bătrîn care şi el avea să
meargă tot acolo, dar fraţii nu-l cunoşteau. Şezînd ei cu acela în
corabie, grăiau cuvinte de ale Părinţilor, de prin Sfintele Scripturi...
şi pentru lucrul mîinilor lor. Bătrînul pustnic însă tăcea . Sosind ei la vad, au aflat că şi bătrînul
merge la Avva Antonie. Ajungînd cu toţii la Avva Antonie, acesta le zise: „Bună tovărăşie aţi avut pe
bătrînul acesta". Apoi a zis şi bătrînului: „Buni fraţi ai aflat pe cale Avvo!" Bătrînul a zis: „Buni sînt
cu adevărat, dar ograda (curtea) lor nu are uşă. Aşa că, cel ce voieşte, intră în grajd şi dezleagă asinul".
Aceasta o zicea însemnînd că cele ce vin la gura lor, acelea grăiesc (P. o.c. 11 20).

NU DESCOPERI TAINA FRATELUI... N U OSÎNDI, N I C I CLEVETI. Un bătrîn pustnic


foarte silitor la mîntuirea sa, sfătuia! „De-ţi va spune vreun frate taina sa, iar alt frate te va blestema cu
blestem ca să-i arăţi acea taină a acelui frate care ţi-a încredin-ţat-o, i-a aminte ca nu cumva să te
înşele să i-o spui, măcar de te va şi blestema, căci blestemul lui se va întoarce peste dînsul, iar tu rămîi
curat. De vei vedea cu ochii tăi pe un frate făcînd curvie sau alt păcat, să nu-1 osîndeşti, ci fă
rugăciune către Dumnezeu pentru dînsul, zicînd: „Doamne, păzeşte pe fratele meu şi pe mine de
înşelăciunea aceasta". Şi mai zi: „Blestemat să fii tu diavole, că al tău este lucrul acesta, că fratele meu
n-ar fi făcut aceasta, de nu l-ai fi înşelat tu". întăreşte-ţi inima şi păzeşte-te să nu-l osîndeşti, ca să nu
se depărteze de la tine Duhul Sfînt. De va cleveti cineva către tine pe fratele său, să nu adaugi cuvînt la
clevetirea lui; ci, ori taci, ori zi aşa: „Eu frate însumi mă aflu păcătos, atîta de mult, încît nu îndrăznesc
nici nu pot ca să osîndesc pe alţii"; şi aşa vei mîntui şi Sufletul aceluia, şi pe tine de osîndire". (P. o.c.
269-271).

SĂ FACEM O SUTĂ DE RUGĂCIUNI PENTRU EL. Un călugăr călătorea cu trenul. Era


singui într-un compartiment al unui vagon. Dapă cîtva timp de călătorie o doamnă se sui în tren şi intra
şi ea în acel compartiment. După aparenţă era religioasă. Avea şi metanii călugăreşti înfăşurate pe
mînă, poate ca să se arate că era religioasă. Abia se aşeză, şi îndată începu a cleveti pe un vecin al ei.
Călugărul văzînd-o sporind mereu în clevetirea sa, îi zise: „Să facem o sută, două sute, trei şute de
închinăciuni (rugăciuni scurte) pentru luminarea şi întoarcerea lui pe calea vieţii şi a mîntuirii"

CU O URECHE ASCULT PE PÎRÎTOR ŞI CU CEALALTĂ PE PÎRÎT. Vestitul împărat


Alexandru Macedon, cînd venea vreunul din supuşii săi ca să pîrască pe altul î$i astupa o ureche. Prin
acesta el voia să-i spună aceluia cu toată dreptatea: „Pe tine nu te ascult decît. numai cu o ureche. Cu
cealaltă ureche voi asculta . pe cel acuzat sau învinovăţit de tine".
Alexandru Macedon, deşi necreştin, păgîn, totuşi asculta numai cu o ureche pe clevetitori,
cealaltă o rezerva pentru a asculta pe cel clevetit. Aşişderea legea Israiliţilor nu osîndea pe clevetit mai
înainte de al asculta (Ioan 7 51, comp. 2 Lege 1 17, 17 8 — 12; 19 15—21). Mulţi însă din purtătorii
numelui creştinesc, ascultă clevetirile cu amîndouă urechile, îndată le vîntură cu limba în cele patru
78
vînturi, şi din depozitul inimii seamănă mereu făcînd ascultare diavolilor clevetitori (Ape 12 10; Fac 3
1-5; Iov 1 ; 2; Zah 3 7-2; Mt 26 59 - 63).

NECUVIINŢA CLEVETITOAREI ÎNFRUNTATĂ LA TIMP. O domnişoară frumoasă,


începu să-şi bată joc, cu prilejul unei adu-nari de o altă domnişoară, care avea unele defecte corporale.
Cuvintele de batjocoră le auzi un bun creştin. Acesta observînd necuviinţa clevetitoarei, îi răspunse:
„Dumnezeu ne-a făcut pe noi şi nu noi înşine, iar făpturile lui Dumnezeu toate sînt bune foarte".
Domni-soara însă continuă cu observaţiile ei ironice. Creştinul se simţi indemnat să adauge: „Credeţi-
mă domnişoară, Sufletul domni-soarei batjocorite este cu mult mai bun, mai frumos şi drept decît
corpul dumneavoastră, e suficient să ştii lucrul acesta". Prin aceste cuvinte creştinul izbuti s-o readucă
la tăcere (O.M.P. 619).

CLEVETITOAREA MUNCITĂ DE SPIRITUL NECURAT. Sf. Grigore Episcopul


Neocesariei făcătorul de minuni, pe vremea cînd era catehumen, prin ştiinţa şi evlavia lui, atrase
asupră-şi ura unor colegi plini de gelozie. Aceia se hotărîră să-l atace şi descre-dileze în public. Ei
plătiră o femeie prostituată care să-l învinuiască cu un păcat urît. Intr-o bună zi, pe cînd Grigore
vorbea serios adunării din faţa sa, obraznica femeie se apropie de el şi-i ceru plata cu care se tocmise,
dînd a înţelege tuturor celor din adunare, că Grigore ar fi avut relaţii ruşinoase cu ea. Toţi ascultătorii
se îngroziră. Unii din ei o alungară ca pe o diabolică clevetitoare. Sfîntul însă păstrîndu-şi calmul, rugă
pe unul din prietenii săi intimi, să-i dea acelei nefericite femei ceea ce cerea, pentru a nu-1 mai
întrerupe, ca să-şi poată continua convorbirea. Unii văzînd atîta bunătate, nu ştiau ce să creadă, şi
astfel îi făcură unele imputări. Deodată însă toate presupunerile s-au nimicit, îndată ce femeia primi
banii, spiritul rău o apucă şi o tortură groaznic. Trîn-tită apoi la pămînt, urla groaznic, gura îi aspuma
şi îşi smulgea părul de pe cap. Din toate acestea, se cunoscu de toţi că fu posedată de diavolul. De
bună seamă că duhul rău ar fi omorît-o dacă Sfîntului Grigore nu i se făcea milă de ea, dupa care s-a
rugat lui Dumnezeu şi a vindecat^o. Astfel, Dumnezeu a arătat nevinovăţia lui şi a ruşinat pe
clevetitorii săi.

PĂCATUL SEMĂNĂRII CLEVETIRILOR. Păcat destul de mare este şi semănarea


clevetirilor în lume. Cu mare şi greu păcat se încarcă clevetitorii, mai ales femeile şi fetele care umblă
semă-nînd zîzaniile clevetirilor din loc în loc şi din om în om. Acele persoane cu cît seamănă mai
multe clevetiri sau grăiri de rău despre alţii, cu atîta mai mult se înnegresc Sufletele lor, pînă ce ajung
asemenea diavolului, care clevetea zilnic pe fraţii săi de îngerat înaintea lui Dumnezeu; iar după
izgonirea din cer şi căderea în abis, pîra pe Dumnezeu înaintea oamenilor şi pe oameni înaintea lui
-Dumnezeu Apc. 12 10; Fac. 3 7-5; Iov 1 ; 2; Zah. 3 1— 2).Diavolul şoptind — clevetind — din
şarpele în care era camuflat, a scos pe Eva afară din Rai. Asemenea şarpelui-diavol este şi cel ce cleve-
teşte pe' aproapele său. Sufletul celui ce-1 aude îl prăpădeşte şi pe al său nu-l mîntuieşte (P. ox. 236 5).
Acei semănători ai clevetirilor din om în om, din casă în casă şi din loc in loc prin lume,
precum am mai arătat, au pe diavolul în inimile lor, căci dacă nu l-ar avea, n-ar mai cleveti. Astfel,
fiind posedaţi de diavolul, adică îndrăciţi, ca şi îndrăcitul care clevetea pe Preotul Liturghisitor
înaintea Cuviosului Marcu Egipteanul (P. o.c. p. 154), fac voile lor, atacînd cinstea şi viaţa altora (Ioan
8 44—47; 1 Ioan 3 8 ; 1 Tim. 4 7). Clevetitorii sînt urmăriţi de urgia Dumnezeiască. Unii sînt vădiţi
şi ruşinaţi groaznic, alţii se îndrăcesc sau mor de moarte cumplită*
„Cel ce fură — zice un Sfînt Părinte — cel ce minte, sau cel ce face alte păcate, de multe ori
îndată ce a săvîrşit păcatul: suspină, se prihăneşte pe sine, şi vine în pocăinţă. Acela însă care are în
sine pomenirea de-rău (clevetirea), ori de mănîncă, ori de doarme, ori de umblă, ca de rugină se
mănîncă. Păcatul e nedespărţit de el şi rugăciunile lui i se prefac în păcat, în blestem (Ps. 108 1—6...
19, 28; 100 6). Toată osteneala lui se face neprimită, măcar dc-şi va vărsa şi sîngele pentru Hristos"
(P. o.c. 403 23).

ASOCIEREA CLEVETITORILOR ASUPRA SF. ATANASIE. După cinci luni de la triumful


Ortodoxiei asupra lui Arie şi a ereziei sale, şi după închiderea Sinodului I ecumenic, Patriarhul
Alexandru hotărî în lipsă alegerea Sf. Atanasie în locul său. Episcopii Egiptului într-un glas îl aleseră
79
şi-l hirotoniră pe cînd avea 30 de ani de la naşterea sa. îndată ce-şi începu activitatea pastorală, arienii
se împrieteniră cu Meletienii (care nu erau de acord în nici un articol al credinţei, ba şi combătuseră
chiar erezia ariană) cu toţii împreună începură a cleveti şi a persecuta pe Sf. Atanasie. Formară apoi o
clică puternică pentru ca loviturile să fie mai îndu-rerătoare şi mai stagnatoare. Sf. Atanasie văzînd
acea asociere în contra lui şi a Bisericii Ortodoxe, zicea îndurerat: „Precum Pilat şi Irod uitară ura cea
dintre ei şi se împrieteniră spre a se porni împotriva Mîntuitorului (Lc. 23 6—12), aşijderea şi arienii
cu Meletienii şi-au uitat ura din trecut, împrietenindu-se împotriva adevărului!"

CLEVETITORII ACUZĂ PE SF. ATANASIE, NEÎNGĂ-DUINDU-I A SE APĂRA. Soborul


cu 60 de Episcopi, majoritatea arieni, se adunară din porunca împăratului Constantin cel Mare în Tir.
Sf. Atanasie veni însoţit de un mare număr de Episcopi africani, între care erau şi mărturisitorii:
Pafnutie şi Patamon. Episcopii Sinodului erau şi acuzatori şi judecători. Nu-i permiteau
Sfîntului Atanasie nici să discute, nici să se apere. Ei îl ţineau în picioare ca pe un criminal
care îşi aştepta osîndă. Sf. Patamon văzînd nedreptăţirea Sf. Atanasie, nu-şi mai putea ţine plînsul.
Observînd cele ce se pregăteau de Sinodul acela contra Sf. Atanasie, apărătorul Ortodoxiei, lăcrimînd,
îi zise lui Eusebiu: „Ce? Tu, Eusebiu, stai pe scaun ca judecător şi Atanasie stă în picioare ca un
vinovat? ! Oare cine ar mai putea să rabde privirea aceasta ? la răspunde Eusebiu. în vremea
persecuţiei lui Maximilian (310) nu eram noi amîndoi închişi? Ei cum s-a făcut, că eu am pierdut un
ochi; iar tu eşti teafăr, ai ochii amîndoi?! Cum ai putut să scapi oare?" Prin cuvintele acestea Sf. Ep.
Patamon îi dădea a înţelege, că svonurile răspîndite pentru apostazia lui Eusebiu erau întemeiate. De
asemenea şi ceilalţi Episcopi Egipteni i-au luat apărarea Arhiepiscopului Atanasie. Soborul semi-arian
însă susţinînd acuzaţiile, judecarea şi psîndirea lui, pentru a-1 distruge, au nesocotit şi respins toate
relaţiile. Clevetirile curgeau asupra Sfîntului Atanasie asemenea grindinei.
Bunătatea să-nsoţească
Pururea sufletul tău,
Cei ce înţeleg aceasta
Vor vedea pe Dnmnezeu.

CLEVETITOAREA SFÎNTULUI ATANASIE DEMASCATĂ. Sfîntul Atanasie fu clevetit şi


învinovăţit pe nedrept de o femeie neruşinată. Ea îl acuza în faţa soborului a 60 de Episcopi, majori-,
tatea arieni, că ar fi fost siluită de Sfîntul cînd l-a primit în gazdă. Atunci Timotei, unul dintre Preoţii
Patriarhului, apropiindu-se de femeie, îi zise: „Tu spui că am găzduit la tine şi te-am siluit ? Nu te
ruşinezi tu a mă învinovăţi cu un astfel de păcat? Cum cutezi tu a zice că a m venit la tine şi te-am
siluit, că am căzut cu tine în păcat?" „Da — răspunse ea ridicîndu-şi mîna şi cu degetul arătînd
soborului spre Preotul Timotei — te cunosc foarte bine. Tu ai fost acela care m-ai necinstit...", apoi
începu a-i spune: unde, cînd şi cum. Rufin relatează că neruşinata femeie necunoscînd pe Sf. Atanasie,
ameninţa cu degetul spre Preotul Timotei şi striga: „Tu mi-ai luat fecioria! Tu m-ai dezbrăcat de
înţelepciune!" Sino-dul s-a ruşinat de acea falsă clevetire, au scos-o afară şi a declarat că Sf. Atanasie
e nevinovat. Femeia văzîndu-şi vădită viclenia, a fugit ruşinată groaznic, alungată de episcopii arieni,
deşi Sf. Atanasie ar fi vrut să afle cine a pus-o să-l clevetească astfel!

CLEVETITORII ACUZĂ PE SF. ATANASIE DE UCIDERE ŞI FARMECE CU O MÎNĂ


USCATĂ. După ce Sfîntul Atanasie se întoarse la scaunul său cu recomandaţie împăiătească de:
„Omul lui Dumnezeu şi persoană venerabilă şi reinstalat în scaunul său, clevetirile iarăşi începură a
curge asupra lui cu mare furie. Episcopul Eusebiu cleveteşte pe Sf. Atanasie înaintea împăratului
Constantin cel Mare, acuzîndu-1 de mai multe crime. Aşijderea şi de uciderea unui Episcop (după unii
cleric, citeţ) meletian, anume Arsenie, ca să-i ia mîna şi-să facă farmece, vrăjitorii cu dînsa. Episcopul
acela în urma unor neregularităţi, se ascunse. în lume se vorbea că a fost omorît. Arsenie auzind
despre acea nedreaptă clevetire, s-a milostivit, a ieşit din locurile ascunse şi venind pe ascuns în Tir la
Sf. Atanasie, a căzut la picioarele lui, cerîndu-şi iertare. Fericitul Atanasie s-a bucurat de venirea lui şi
i-a poruncit să nu se arate la judecată; oi să stea ascuns.
Episcopii Sinodului văzîndu-se ruşinaţi cu demascarea femeii ce clevetise pe Sf. Atanasie de
desfrînare, au început a-1 învinui de faimece, vrăjitorii... Ei aduc o mînă uscată în sobor şi ară-tînd-o
80
asupra Sfîntului, fără de nici o ru?ine, îl cleveteau înaintea tuturor, zicîndu-i: „Atanasie! Mîna aceasta
moartă te vădeşte pe tine... Aceasta te prinde şi te ţine tare, ca să nu scapi de judecată. De aceea nici cu
cuvintele, nici cu meşteşugul, nici cu alt vicleşug," nu vei mai putea să scapi. Toţi ştim pe Arsenie
episcopul, pe care tu l-ai omorît, i-ai tăiat mîna şi i-ai luat-o ca să faci cu ea farmece, vrăjitorii! Acum
spune tu singur pentru ce l-ai omorît cu atîta nemilostivire? Pentru ce i-ai tăiat mîna aceasta? Ce tre-
buinţă aveai de ea? Şi la ce ai întrebuinţat-o? „Sfîntul sufeiea însă toate clevetirile acelea grosolane cu
blîndeţe. El răbda îndelung după pilda Mîntuitorului în vremea Patimilor de bună voie (Is? 53 1—
12), apoi le răspunse cu blîndeţe: „Care dintre voi ştie bine pe Arsenie, de care mă acuzaţi că l-am
omorît şi i-am tăiat mîna după moarte?" Mulţi din sobor şi din cei ce erau de faţă, au răspuns că l-au
cunoscut foarte, bine. Atunci Atanasie trimise şi aduse pe Arsenie în mijlocul lor, avîndu-şi amîndouă
mîinile întregi, netăiate. Toţi au rămas încremeniţi.
Fericitul Atanasie căutînd spre clevetitorii săi, a zis: „Cunoaşteţi pe acesta? Nu este acesta
Arsenie de care mă clevetiţi că eu l-am asasinat şi i-am tăiat mîna? Nu este acesta Arsenie cel cunoscut
tuturor Alexandrenilor?" Apoi a zis lui Arsenie: „întinde-ţi mîna dreaptă ca s-o vadă toţi... întinde-ţi
mîna stingă să ţi-o vadă fiecare!" După ce şi-a întins pe rînd amîndouă mîinile şi le-au văzut toţi cei 60
de episcopi ai Sinodului, oştirea şi lumea adunată, Sfîntul le-a zis ca unor depărtaţi de adevăr: „Iată
bărbaţilor pe Arsenie, pentru care m-aţi clevetit că l-am omorît! Iată şi amîndouă mîinile lui, care n-au
suferit nici o tăiere! Acum arătaţi şi voi pe Arsenie al vostru, de-l aveţi! Spuneţi despre acea moarte şi
mînă tăiată pe care voi singuri, ca cei ce i-aţi făcut tăiere, vă osîndiţi! Văzîndu-se demascaţi şi cu
această clevetire, episcopii şi judecătorii s-au umplut de tulburare groaznică, de mare ruşine şi-au
acoperit feţele şi aşa au ieşit de la judecată. Poporul arian văzînd aceasta, au împresurat pe Sf.
Atanasie, dosădindu-1 cu felurite clevetiri şi vorbe grosolane, zicîndu-i: vrăjitor, fermecător,
mincinos. . . şi întinzîndu-şi mîinile asupra lui ca să-1 lovească, sfîşie şi omoare. Abia, abia l-au putut
scăpa comisarii împărăteşti din mîinile mulţimii care vrea să-1 piardă. Vrăjmaşii săi îl mai clevetiră că
i-a ameninţat că va opri exportul griului ce se trimetea în fiecare an de la Alexandria la
Constantinopol, care se făcea regulat. La auzul acestei clevetiri, împăratul a exilat pe Sf. Atanasie
departe, la Treve în Galia.
Iată isprăvile demonicelor clevetiri, care cufundă în iad de vii pe mulţi creştini — Păstori şi
păstoriţi — care în loc de a lupta contra lor, se lasă conduşi de apele slobozite de şarpele-diavol ca un
rîu din gura lui (Ape. 12 15) în munca veşcinică!

CLEVETITORUL PĂLMUIT DE SF. SIMEON CEL NEBUN PENTRU HRISTOS. Un


oarecare bărbat creştin procomit (cum ar fi la noi şeful preşedinţilor de raioane), aproape de Emesia,
auzind de viaţa Sf. Simeon cel nebun pentru Hristos, şi-a zis: „Mă duc să-1 văd şi eu pe Simeon.
Vreau- să-1 cunosc bine, oare pentru Hristos se nebuneşte, sau cu adevărat este fără de minte? Plecă şi
veni în cetate. Trecînd pe lîngă casa femeilor desfrînate, a văzut acolo pe o femeie ducînd pe Simeon
la casa lor, şi alta îl bătea dinapoi cu curele. Procomitul smintindu-se, a zis în gîndul său: „Cine mai
poate crede că acest monah mincinos nu păcătuieşte cu aceste femei desfrînate?" Acestea zicînd în
şine, fiind departe ca la o aruncătură de piatră, deodată stareţul (Sf. Simeon) alergînd la procomit, îl
loveşte peste obraz: plosc! plosc! plosc! Procomitul îi cere socoteală autoritar pentru ce l-a lovit.
Atunci Sfîntul Simeon dezbrăcîndu-şi haina sa fără de ruşine, i-a arătat trupul său mortificat. Apoi
sărind înaintea lui, i-a zis: „Ticălosule, aici este zbur-dare...?" Procomitul foarte mirat că stareţul i-a
cunoscut gîndul lui de: judecare, osîndire şi clevetire, de departe, s-a convins că el este robul lui
Dumnezeu şi că se înnebuneşte de bună voie pentru Hristos. Totuşi, el nu putea a spune aceasta cuiva,
deşi voia, pentru că o putere oarecare ţinea limba lui ca şi limbile celorlalţi. . pînă la sfîrşitul vieţii
Sfîntului (V. Sf. 21 Iulie, o.c. 1103-4).

CLEVETITORII PEDEPSIŢI DE SUS CU ÎNDRĂCIRE, în mai multe locuri din Vieţile


Sfinţilor, ni se arată că urai clevetitori vicleni au fost pedepsiţi de Dumnezeu în multe feluri şi cu
ndrăcire, d. ex.: (V. Sf. o.c. 7 Febr. p. 216). Pedepsit cu moarte pentru grăire de rău (V. Sf. 31 Martie,
o.c. p. 1074). Pedepsit cu boală pentru clevetire (D. Ag, o.c. p. 596). Sf. Ioan cel nou fiind clevetit de
un catolic, a fost martirizat de turci (V. Sf. 2 Iunie, o.c. pp. 85—123). Clevetitor groaznic pedepsit (V.
Sf. 5 Iulie, o.c. pp. 200—1). Femeia care a clevetit pe Cuviosul Ştefan, născînd doi copii, i-au supt
81
pieptul pînă au omorît-o (V. Sf. 28 Nov., o.c. pp. 1483—5). Cuviosul Sava arătîndu-se unor monahi, îi
învinuieşte pentru clevetire (V. Sf. 3 Dec. o.c. p. 109). Un eretic clevetind pe Cuv. Daniil că mănîncă
peşte, s-a îndrăcit (V. Sf. 11 Dec. o.c, pp. 545—6). Episcopul vrăjitor clevetind înaintea împăratului pe
fiul său că vrea să-l omoare, a băgat o groaznică vrajbă între ei (V. Sf. 16 Dec. o.c. pp. 824 —834).
împăratul Darie pecetluieşte''pe Daniil în groapa leilor cu sigiliul său şi al boierilor clevetitori, temîn-
du-se de acele sălbăticiuni cu chip omenesc — cei 122 boieri superiori — să nu-i facă vreun rău sau
să-l piardă (V. Sf. 17 Dec. o.c. p. 869). Sf. Nifon pedepsit cu boală pentru păcatul limbii... păzin-du-se
de clevetiri şi vorbe deşarte, tinînd o piatră în gură (V. Sf. 23 Dec. o.c. pp. 1159-62).

CLEVETITORII SÎNT PEDEPSIŢI GROAZNIC. Pe vremea Sfîntului Arhiereu Maleahi trăia


un clevetitor, vestit pentru dibăcia limbii sale în a ponegri. Acela a clevetit chiar şi pe Arhiepiscop.
Pedeapsa lui Dumnezeu însă l-a ajuns degrabă. După clevetirile cu care a tulburat pe creştini şi pe
Arhiepiscop, a început a-i putrezi limba, apoi a făcut în ea mulţime de viermi, care ieşeau cu grămada
din gura blestematului clevetitor. După nişte groaznice chinuri, timp de şapte zile, nefericitul a murit
greu.
Altădată, pe cînd Arhiepiscopul predica poporului, o femeie obraznică a început a-1 bodogăni.
întrerupîndu-i predica, l-a numit tîlhar, făţarnic... Arhiepiscopul a tăcut, a răbdat, însă a grăit
Dumnezeu în locul lui. Atunci, îndată femeia neruşinată înebuni şi striga mereu: „Maleahi mă
sugrumă! Maleahi mă omoară!" Arhiepiscopul, precum vedea bine şi toată adunarea închinătorilor,
nu-i făcea nimic. Peste cîtva timp însă a murit de o moarte cumplită.

VINDECAREA PĂCATELOR CLEVETIRII. Clevetitorii, pentru a se uşura de păcatul


clevetirii, trebuie a se lupta din răsputeri în a strica clevetirile făcute asupra celor ce i-au clevetit, şi a
repara vătămarea primită de cei care au fost clevetiţi. Fără stricarea clevetirii şi repararea vătămării, nu
li se iartă păcatul; precum jefuitorii nu sînt iertaţi pînă,ce nu despăgubesc pe cei ce i-au jefuit. Sfînta
Pravilă Bisericească hotărăşte clar: „Hoţul şi vadnicul, acelaşi judeţ va lua" (P.B.G. p. 110 88).
Clevetitorii care nu repară cinstea acelora pe care i-au vătămat cu clevetirile lor, nu sînt vrednici de
dezlegare în Scaunul Sfînt al Spovedaniei, deoarece au răpit aproapelui lor numele bun, care-i mai
preţios decît averile pămîn-teşti. Aşadar, Sf. Ioan Gură de Aur sfătuieşte hotărîtor pe creştini a-şi
înfrîna limbile lor. La nevoie să folosească şi cele două garduri: dinţii şi buzele. Cînd au grăit ceva rău
ori au clevetit, să-şi muşte limba pînă să curgă sînge din ea, pentru a o dezbăra de clevetiri (Vezi p.
123—5 din această carte).
Privitor la canonisirea şi vindecarea creştinilor de diavoleasca plagă a clevetirii, iscusitul
Mitropolit Antim Ivireanul hotărăşte aşa: „Cine are obiceiul de pîrăşte (cleveteşte) pe fratele său
creştin pentru ca să-l păgubească şi să-l sărăcească, să se lase de acest lucru; că toate păcatele cîte va
face, după ce se va spovedi şi îşi va face canonul ce-i va da Duhovnicul, i se vor ierta; însă acel păcat
al pîrei, nu i se va ierta nici Cu un mijloc, că este mai mare decît uciderea. Iată vă poruncesc şi vouă
Preoţilor, cine ar veni la voi să se spovedească, şi va avea acel păcat al pîrii, de se va apuca acel om
înaintea voastră cu chezăşie bună, cum că nu va mai pîrî pe nimeni în v^aţa sa, voi să-i faceţi
iertăciune, dîndu-i canon, apoi să se şi cuminice. De nu va vrea însă să se părăsească, să-l lipsiţi nu
numai de Sfînta Taină; ci şi de la Biserică, pentru că stă împotriva lui Dumnezeu şi se aseamănă cu
diavolul" D.A.I. o.c. 99).
Cei ce au clevetit pe alţii, vădind păcatele lor ascunse, sînt îndatoraţi a strica cu orice preţ şi
sacrificiu, clevetirile cu care i-au ponegrit, a se căi câ nu şi-au văzut de păcatele sale.... a-i vorbi de
bine, a arăta calităţile lor cele-bune, aşa fel, încît să se şteargă toate urmările rele lăsate de clevetirile
lor. Clevetitorii care au. învinovăţit pe alţii de păcate grele, să-şi retragă clevetirile, să repare
vătămarea şi să părăsească obişnuinţa de a mai cleveti; altfel cad vremelnic şi veşnic în judecata lui
Dumnezeu.
Oarecare din Sfinţi, auzind că un frate a căzut în curvie, a zis: „O! Ce rău a făcut!" După puţină
vreme acel frate a rep'aueat. Atunci a venit îngeru1 Domnului cu Sufletul fratelui la bătrînul, şi i-a zis:
„Iată, acela pe care l-ai judecat, s-a mutat; unde porunceşti să-'l aşez? în împărăţia Cerurilor? Sau în
muncă?" Bătrînul auzind aceasta, s-a căit şi a petrecut pînă la moartea sa rugîndu-se lui Dumnezeu să
cîştige iertare de aceasta, plîngînd şi osteniridu-se foarte mult (P. o.c. 379 6).
82
De aici învăţăm să ne ferim de orice clevetire, cu atît ma i mult, cu cît vedem că adeseori cu
foarte mari greutăţi şi sacrificii, abia, abia, se poate repara cinstea altora vătămată. Astfel, clevetirea,
ca .şi furtişagul şi eresul, nu se vindecă decît numai cu un anumit canon potrivit şi folositor. Deci,
acestea nimenea să nu le ierte decît numai după canoanele Sfinţilor Părinţi, care hotărăsc aşa: Furii se
dezleagă după Ce âu dat înapoi furătura, clevetitorii după ce au întors cinstea celor pe care i-au
vătămat şi ereticii după ce au lepădat cu totul eresul din fiinţa lor (Vezi M.P. o.c. pp. 28—9; D.A.I.
o.c. p. 99; ş.a.).

ALBUL REPEDE SE FACE.. NEGRU, DAR NEGRUL ALB, BA. Un creştin mergînd la un
vopsitor cu o haină albă, îl rugă să i-o vopsească în negru. Vopsitorul îi primi haina şi i-o vopsi. Mai
tîrziu displăcîndu-i creştinului haina neagră, merse iarăşi la acelaşi vopsitor, cu haina, şi-1 rugă să i-o
vopsească din nou în alb. Vopsitorul clătinînd din cap, îi răspunse: „Din alb se poate vopsi în negru
foarte uşor, dar din negru nu se mai poate vopsi în alb" Iaca aşa este şi cu numele bun. Foarte uşor se
poate ponegri prin o clevetire sau alta. Dar după aceea, greu şi cu foarte mare greutate se poate
repara. . . uneori numai dacă se sacrifică cineva.

CLEVETIREA A PUSTIIT JAPONIA DE CREŞTINI. Prin anul 1629 în Japonia erau 400.000
(patru sute de mii) creştini. Lucrul Domnului cerea mai mulţi misionari. Europenii trimiseră un nou
grup de mai mulţi predicatori ai Sfintei Evanghelii. Nişte negustori Olandezi — deşi erau creştini —
au clevetit înaintea regelui (Micadoului) că misionarii lucrează pe dedesupt să ducă Japonia sub
stăpînirea Spaniolilor şi Portughezilor. Micadoul mîniat groaznic, porunci să se răstignească imediat
nouă Preoţi misionari la răspîntiile drumurilor. Acesta fu semnalul unei persecuţii sînge-roase, care din
ordinul Micadoului ţinu 40 (patruzeci) de ani. După patru zeci de ani, în Japonia, din cei patru sute de
mii de creştini, n-a mai rămas decît un singur creştin!
Iată unde au dus vorbele clevetitoaie ale negustorilor Olandezi! Iată pentru ce legea noastră
creştinească e aşa de puţin răspîn-dită în ţările Asie'!

FULGII SE ARUNCĂ UŞOR ÎN VÎNT, DAR NU SE MAI POT ADUNA. O femeie limbută,
se plînse odată Duhovnicului său la Scaunul Spovedaniei, că are obiceiul rău de a tot cleveti pe alţii.
Duhovnicul, vrînd a o lămuri şi a-i face cunoscut greutatea acestui păcat spre a-1 părăsi desăvîrşit, îi
zise: „Fiică, du-te în piaţă de cumpără o găină, şi vino cu ea la mine, smulgîndu-i fulgii şi arun-cîndu-i
în vînt". Femeia â împlinit porunca Duhovnicului. Se duse în piaţă, cumpără o găină şi venind pe cale,
i-a tot smuls fulgii şi penele, aruncîndu-i în vînt. Ajungînd la Duhovnic, a aşteptat să vadă ce canon îi
va da. Duhovnicul îi zise: „Acum întoarce-te înapoi pe calea pe care ai venit încoace, şi adună toţi
fulgii şi penele aruncate de pe găină în vînt". Femeia auzind cuvintele acestea, a înmărmurit de groază,
şi zise: „Asta este peste puterea mea!" Duhovnicul căutînd s-o lămurească, îi zise: „Vezi?! Cum nu
poţi strînge fulgii şi penele smulse de pe găină şi aruncate în vînt, aşa nu poţi strînge nici clevetirile
sau vorbele rele spuse pe seama altora". Femeia a înţeles din aceasta cît de urîcioasă e clevetirea, cît de
greu e păcatul grăirii de rău, cît de mare e răutatea aceasta, şi s-a hotărît a face tot ce va putea, pentru a
se uşura şi vindeca. Din clipa aceea n-a mai clevetit pe nimeni.

CINSTIREA PĂRINŢILOR TRUPEŞTI ŞI SPIRITUALI ADUCE SIGURANŢĂ; IAR


DEFĂIMAREA LOR ADUCE PRĂPĂD. Creştinii chiar din copilărie sînt îndatoraţi a cinsti pe
părinţii lor, care sînt locţiitorii lui Dumnezeu. E drept că noi toţi oamenii avem un Unic Tată universal
şi*etern, Tatăl Ceresc. Totuşi, El ne-a dat viaţa conlucrînd cu părinţii noştri. Astfel, ei sînt locţiitorii
Lui aici pe pămînt. De aici învăţăm că după cinstirea dată Lui ca Dumnezeu, mai presus de toate,, cea
mai mare cinste noi trebuie a o da părinţilor noştri, văzînd în ei o minunată reoglindire a puterii şi
majestăţii lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi ne porunceşte aceasta fiecăruia în parte: „Cinsteşte pe tatăl
tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pămînt" (Eş. 20 72). „Cîte suferinţe —
scrie Sf. Ambrosie — a îndurat mama ta pentru tine ! Cîte nopţi nedormite! Cîte lipsuri! Cîtă nelinişte
cînd tu erai în primejdie! Cîtă trudă şi osteneală a suportat tatăl tău pentru-a cîştigă cele de trebuinţă
pentru trai! Apoi dacă părinţii tăi au făcut şi au suferit atîtea şi atîtea pentru tine, cum poţi tu a fi
nemulţumitor faţă de dînşii?"
83
Dumnezeiasca Scriptură ne dă anumite pilde frumoase, educative de cinstirea părinţilor. Aşa
d.p.: Iosif cel frumos, deşi ajunsese al doilea după Faraon, totuşi, el a primit cu multă cinste pe tatăl
său Iacob-Israil, care.era om simplu, păstor de oi, şi îmbrăţişîndu-1, l-a sărutat plîngînd. După aceea l-
a prezentat lui Faraon (Fac. 47 1-12). Solomon, cu toate că se afla într-o mare strălucire împără tească,
totuşi, cînd a intrat la el mama sa Versavia, s-a sculat de pe tronul său înalt, s-a plecat înaintea ei şi a
poftit-o să şadă pe tron de-a dreapta sa (3 Imp. 2 19; Ps. 44 11). Pilda cea mai mare de cinstire faţă de
părinţi a dat-o Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în viaţa Sa: din copilărie pînă la 30 de ani. Acolo
lucrînd El tîm-plăria în casa din Nazaret „era sub ascultarea lor" Lc. 2 57). La nunta din Cana, cînd
Maica Sa a zis: „Vin nu au", El vrînd a o cinsti în faţa tuturor, a făcut prima minune, prefăcînd apa în
vin. Noi creştinii sîntem îndatoraţi a cinsti pe părinnţii noştri, chiar şi atunci cînd am observa la ei
unele greşeli sau păcate. Ne reamintim cum Sim şi Iafet, acoperind goliciunea tatălui lor Noe, s-au
acoperit şi ei cu binecuvîntare; iar Ham divulgîndu-i slăbiciunea, s-a îmbrăcat cu blestem'(Fac. 9, 21—
27).
STUDENTUL SĂRUTĂ MÎNA OCNAŞULUI. Pe o strada mai dosnică, treceau nişte
nefericiţi la muncă silnică. Un student vestit, se apropie de un ocnaş, şi-i sărută mîna. Paznicul
ocnaşilor văzîndu-l, îi zise mirat: „Ce faci? Săruţi mîna unui ocnaş?" Studentul însă îi răspunse
cuviincios: „Da... Dar, el este tatăl meu" Iacă, aşa trebuie a cinsti fiecare pe părinţii săi, chiar şi atunci
cînd ar fi decăzuţi, ori osîndiţi la temniţă, ocnă. . .

PEDEAPSA FIILOR CARE ÎŞI CLEVETESC ŞI AMĂRĂSC PĂRINŢII. Am văzut cum


Ham clevetind sau ponegrind pe tatăl său Noe, s-a îmbrăcat cu blestem groaznic (Fac. 9 21—27). Fiii
Arhiereului Aaron: Nadab şi Abiud, cei cîte doi fii şi Arhiereului Eli şi Samuil, nesocotind pe părinţii
lor şi sfatul bun ce li s-a dat, s-au prăbuşit în groaznice căderi şi pierzare (Lev. 10 1—5; 1 Imp. 3 12—
15; 4 11 —17; 8 1—5). Avesalom clevetind, discreditînd şi războindu-se împotriva tatălui său David;
a fost spînzurat cu propriul său păr al capului de creanga unui copac şi omorît năprasnic de loab şi
oamenii lui (2 Imp. 18).

SĂ ÎNGRIJIM DE PĂRINŢI ÎN SLĂBICIUNILE LOR. „Fiule —zice Sf. Scriptură —


sprijmeşte pe tatăl tău la bătrineţe Şi nu-l mîhni pe el în viaţa lui. De-şi va pierde mintea, îngăduieşte-l
şi nu-l necinsti" (Is. Sir. 3 12—14). Mîntuitorul ne dă pildă vie de îngrijirea părinţilor, cînd chiar şi pe
Cruce fiind, încredinţează pe Maica Sa ucen'cului Său iubit ca s-o ocrotească ca pe o mamă (Ioan 19
26—27). Astfel, chiar şi feluritele vietăţi ne dau pildă de îngrijirea părinţilor lor bătrîni. Aşa d.p.:
Plutarh spune că puii de lei duc mîncare celor bătrîni, care nu-şi pot căuta şi agonisi hrana. Puii de
barză — zice Sf. Ambrozie — încălzesc berezele bătrîne". Părinţii trebuiesc cinstiţi, nu clevetiţi, nici
batjocoriţi.

FIUL ALUNGIND PE MAMA SA, MURI FOARTE RĂU. O mamă din America îşi dădu
toată averea fiului său, cu condiţia să îngrijească de ea pînă la moarte. Fiul nerecunoscător insă,
văzîndu-se stăpîn pe avere, alungă pe bâtrină din casa sa, neso-cotindu-o şi clevetind-o. Mama
văzîndu-se aruncată pe drumuri şi lipsită, alergă la un avocat, ca să-şi recapete dreptul său. Atunci fiul
ei se hotărî să se răzbune asupra acelui avocat. Merse acasă, prinse prin grădină un şarpe mare, gros,
pe care-1 închise într-o lădiţă. Alergînd apoi la avocat, află uşa întredeschisă, şi dete drumul şarpelui
din lădiţă înăuntru spre biroul avocatului. Şarpele însă întorcîndu-se, se agăţă de el, se încolăci
împrejurul lui, şi începu a-1 muşca. îngrozit foarte mult, încercă să se desfacă de şarpe, dar zadarnic,
şarpele îl strîngea cu putere şi-l muşca tot mai groaznic. Fugi repede din casă şi din curte afară în
stradă, unde se prăbuşi jos la pămînt şi muri. Iată cu ce se alese .în urma clevetirii, necins-tirii şi
nedreptăţirii mamei sale!

MĂSURA CU CARE MASORI, ŢI SE VA MĂSURA. Un copil observă pe părinţii săi cum îi


dau mîncare bunicului său bă-trîn într-un blid de lemn pe vatra sobei. El se apucă într-o zi de cioplit o
bucată de lemn afară la tăietor. Văzîndu-1 tatăl său, îl întrebă: „Ce faci acolo copile?" „Faco troaca —
răspunse copilul — ca să vă dau mîncare în ea cînd veţi f i bătrîni, aşa cum îi daţi dumneavoastră

84
bunicului!" Creştinul s-a pus pe gînduri. . . Văzîndu-şi greşeala, sau mai bine zis păcatul greu, a
chemat pe tatăl săii .la masă şi nu l-a mai ţinut deoparte în chilerul întunecos, mic şi neîngrijit.

CU TÎLHARUL POCĂIT ÎN RAI, ORI CU TÎLHARUL CLEVETITOR ÎN IAD? După


multele suferinţe groaznice de la Ghetsimani pînă deasupra creştetului pleşuv al Golgotei, toată lumea
adunată acolo, privea la Iisus Hristos răstignit pe o Cruce mai înaltă, între cei doi tîlhari. „Şi cu cei
fărădelege S-a socotit" (Mc. 15 28; Lc. 22 37). La durerile acelea trupeşti ale Domnului atîrnat
numai în ranele cuielor de la mîini şi picioare pe Cruce, se mai adăugară şi alte dureri, dureri mari
sufleteşti. Priveliştea era cu adevărat groaznică; majoritatea poporului adunat, în frunte cu căpeteniile
lor, îşi băteau joc de Iisus crucificat, cu vorbe jignitoare, strigîndu-I în batjocură: Ua! Tu Cel ce strici
Biserica şi în trei zile o zideşti, mîntuieşte-Te pe Tine însuţi! De eşti Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te
de pe Cruce". Asemenea arhiereii cu bătrînii, fariseii şi cărturarii, îşi băteau joc de El, zicînd: „Pe alţii
a mîntuit, iar pe Sine nu poate să Se mîntuiască! Mîntuiască-Se pe Sine, de este Hristos împăratul lui
Israil! Pogoară-Se acum de pe Cruce, ca să vedem şi să credem într'însul. . . S-a încrezut în Dumnezeu,
izbăvească-L acum, de-L voieşte, ca a. zis: „Sînt Fiul lui Dumnezeu".
în acest chip îl batjocoreau pe El şi ostaşii, zicînd: „De eşti Tu împăratul Iudeilor, mîntuieşte-
Te pe Tine însuţi". Aşijderea şi tîlharii cei ce erau împreună cu El răstigniţi, asociindu-se cu lumea
aceia rea şi sălbatică, îl ocărau pe El(Mt. 27 39 —44). Majoritatea mulţimii vociferau mereu aceleaşi
batjocori. împrejurul suferindului, al Cărui corp, cu toată greutatea iui, atîrna numai în rănile mîinilor
şi picioarelor prinse în piroane mari de lemnul Crucii, înaltă de 5 metri cu braţele mari de 3 metri,
săltau jucînd vrăjmaşii Domnului, batjocorindu-L, hulindu-L, bucurîndu-se de groaznieile Lui
îndurerări cumplite, făcîndu-şi sălbatică petrecerea. Pe lîngă groaznieile dureri ce simţea în corpul Său
spînzurat pe Cruce, se mai adăugau şi îndurerările feluritelor batjocori ale acelora care-L vrăjmăşjuiau
groaznic. Mîntuitorul văzînd toate acestea, zicea: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!"
Blîndeţea şi iertarea aceasta deşteptă şi lumină pe tîlharul din dreapta. El curmă cu grosolanele
batjocori. în Sufletul lui se săvîrşi o schimbare bruscă. La vederea Feţei lui Iisus, infinit de blîndă şi a
toate iertătoare, tot ce mai rămăsese bun în inima lui, se trezeşte, se reînviorează, învie. Atunci, pe
cînd tîlharul crucificat din stînga îl hulea mereu pe Iisus, zicînd: „De eşti Tu Hristosul, mîntuieşte-Te
pe Tine şi pe noi!" tîlharul din dreapta îl certa, zicînd: „Nu te temi tu. oare de Dumnezeu, că în aceeaşi
osîndă eşti? Noi după dreptate cele -vrednice după faptele noastre luăm; iar Acesta n-a făcut nici un
rău". Apoi adresîndu-se cu umilinţă lui Iisus, zise: „Pomeneşte-mă Doamne cînd vei veni întru împără-
ţia Taf" Iisus i-a zislui: „Amin zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai".
„Ai văzut — zice Sf. Ioan Hrisostom — tîlhar şi tîlhar! Cel din dreapta îl mărturisea pe Hristos
şi celălalt îl hulea! . . . Tîlharul Dismas s-a mărturisit păcătos şi află Raiul deschis. Tîlharul se
mărturiseşte pe Cruce şi capătă îndrăzneală să ceară împărăţia. Acesta îl preamărea pe Iisus cu îngerii
şi cu Sfinţii; celălalt îl batjocorea şi clevetea împreună cu lumea zăcîndă în cel rău (1 Ioan 5 19)1 Ai
văzut filozofia tîlharului? Ai văzut înţelepciunea lui? Ai văzut învăţătura lui? Ai văzut mărturisire
desăvîrşită? Ai văzut cum şi-a şters prin puţine cuvinte păcatele sale? Ai văzut cum a dezbrăcat
păcatele pe cruce? . . . Ai văzut cît de mare e puterea mărturisirei ? S-a mărturisit şi a deschis Raiul.
S-a mărturisit şi a primit o atît de mare îndrăznire, încît din tîlhărie să ceară împărăţia . . . A sărit
deodată de pe Cruce în Cer. . . Tîlhar şi tîlhar! Unul huleşte, altul îi închide gura. Unul insultă, altul îi
reproşează. Unul — Gestas —se cufundă cu poporul învrăjbit în iad de viu; celălalt — Dismas — se
grijea de cele ale altuia şi se silea să smulgă şi pe tovarăşul său de tîlhărie din răutatea lui, şi să se facă
amîndoi învăţători pe cruce. . . Amîndoi pe Cruce, amîndoi din viaţă tîl-hărească, amîndoi din răutate,
amîndoi din aceleaşi suferinţe grele, dar nu amîndoi în aceleaşi gînduri, simţăminte, vorbire!!! Astfel,
unul a moştenit împărăţia Cerurilor, celălalt a fost trimis în ghe-na. . . .
La aceasta privind Biserica, preamăreşte pe Hristos, zicînd: „în mijlocul a doi tîlhari, cumpănă
a dreptăţii s-a aflat Crucea Ta: unul s-a pogorît în iad cu îngreuerea hulei (clevetire, batjoco-corire); iar
celălalt s-a uşurat de greşeli (păcate) spre cunoştinţa cuvîntării de Dumnezeu. . . " (Trop. ceas. 9).
Privind în largul lumii, observăm că majoritatea creştinilor aleargă în urma tîlharului din
stînga, hulind, clevetind şi batjocorind pe Hristos în persoana celorlalţi creştini. Tocmai cînd se văd în
iad lîngă înaintaşul lor, în muncile vecinice, în gheenă, cum adevereşte şi Sf. Ioan Hrisostom, se
trezesc, deschid ochii mari, dar atunci e prea tîrziu, e prea tîrziu j De acolo nu mai pot ieşi ca şi tîlharul
85
Gestas, care tot hulea, clevetea, batjocorea pe Hristos, pînă l-a prins moartea aşa, şi l-a înghiţit iadul,
Tîlharul din dreapta, Dismas, pe care l-a prins moartea în credincioşie şi pocăinţă adevărată, are puţini
urmaşi. Privind atent la gura lor, aproape n-ai ce număra pe degete! întrebaţi de ce? Pentru că creştinii
vremilor noastre s-au zămislit, născut şi crescut în cîrciumi, Ia praznicile diavolului, adică în spiritul
petrecerilor anticreştineşti cu jocuri, cîntece curveşti, chiuituri, vorbe putrede, măscăriciuni, drăcuieli,
înjurături de cele Sfinte, beţii, felurite blestemăţii, şi nu în spiritul creştinătăţii adevărate. Chiar de se
ridică uneori ici, colo, cîte unul să urmeze tîlharului credincios, îl înăbuşesC ceilalţi pînă se stinge ca o
scînteie ce iese pe horn afară. Puţini, foarte puţini urmaşi se aleg de partea lui Dismas, şi aceştia cu
mari întreruperi. Cu o bună instruire, silinţă şi devotament sfînt, se pot întări, înmulţi şi apuca o bună
parte din creştini şi pe urmele lui Dismas la mîntuire, la Rai, în împărăţia Cerurilor. Dar pentru a se
lămuri, trebuie a privi adînc la tîlharul clevetitor asupra Mîntuitorului şi la cel mărturisitor, rugător; la
iad, unde a căzut clevetitorul, şi la Rai, undeva intrat cel ce şi-a înlocuit clevetirile sau batjocorite CU
mărturisirea păcatelor săvîrşite şi cu rugăciunea umilită.
Clevetitorii şi ascultătorii să se examineze bine, ca să vadă după cine merg şi cu care sînt în
prezent ? Cu Gestas pentru munca vecinică în iad, sau cu Dismas pentru fericirea vecinică în Rai, şi
cine vrea mîntuire să înlocuiască izvorul murdar al hulelor, clevetirilor, batjocoririlor, vădirii
greşelelor şi a păcatelor aproapelui lor, cu mărturisirea păcatelor proprii, adevărata spovedanie, împli-
nirea canonului cuvenit, adică facerea roadelor vrednice de pocăinţă şi rugarea în Duh şi Adevăr
Mîntuitorului, ca Dismas. Numai aşa făcînd, vom putea ajunge la fericire.

ACUZATORUL PĂCATELOR SALE LIBERAT DIN TEMNIŢA; IAR CLEVETITORII


ALTORA, REŢINUŢI. Un împărat cercetă odinioară o temniţă mare. Mergînd din loc în loc, din ca-
meră în cameră şi din celulă în celulă, întreba pe, fiecare în parte, ce rele a făcut -de-a ajuns acolo.
Fiecare arunca vina pe alţii, clevetea pe unii şi pe alţii, acuzîndu-i că ei ar fi cauza întemniţării sale.
Deodată însă unul dintre întemniţaţi îi- ieşi înainte şi mărturisi adevărul, zicînd: „Eu am făcut un păcat
mare, foarte mare. Pedeapsa care am suferit-o de cînd am intrat aici însă, este foarte mică faţă de vina
mea!...". împăratul văzînd sinceritatea şi mărturisirea lui,, i-a zis: „Ieşi afară de aici. Locul tău nu este
aici în temniţă!" Din acea clipă îl lăsă liber acasă, pentru sinceritatea lui, ca şi Domnul pe tîlharul
pocăit în Rai. Mulţimea celorlalţi întemniţaţi, clevetitori ai unora şi altora, au rămas reţinuţi acolo în
temniţă, ca şi tîlharul clevetitor şi batjocoritor de pe cruce din stînga,- în iad...

CU ÎNGERII LUMINAŢI, ORI CU DIAVOLII NEGRII DESPUIAŢI? în mai multe scrieri


religioase, am aflat că pe la vămile văzduhului, îngerii cei buni, luminaţi, îmbrăcaţi cuviincios şi
străluciţi peste tot corpul, caută faptele bune ale creştinilor, şi ori de cîte ori le află, se bucură foarte
mult, le arată lui Dumnezeu şi le pun în cumpănă pentru a salva Sufletul creştinesc. De aici reiese clar
că îngerii sînt adevăraţi prieteni, soţi şi ocrotitori ai Sufletului creştinesc. Dragostea aceasta curată,
însoţită de osîr-dia cercetării şi căutării faptelor bune, arătarea lor înaintea bunului Dumnezeu şi a
vrăjmaşilor, spiritelor rele, e asemenea unei mantii strălucitoare, cu care se acopăr maiestos şi stau cu
mare cinste şi dragoste înaintea lui Dumnezeu.
Această îmbrăcăminte a dragostei curate, icopere mulţime de păcate (1 Petru 4 8 ; 1 Cor. 13;
Ioan 15 12—13). Dragostea adevărată îl face pe Creştin adevărat rob, slujitor al lui Dumnezeu, un
înger al aproapelui, al semenilor săi. El caută şi adună tot ce află bun în semenii săi, ca să le arate
înaintea lui Dumnezeu şi să le vestească în lume. Arătarea a tot ce-i bun al semenilor săi în lumea pe
unde trece el în viaţă,. îl ajută să lase în urma lui o cale luminoasă, netedă, bună de umblat şi de folosit
celor ce l-au auzit. Aceasta îl face pe Creştinul adevărat un bun înger sau sol al lui Dumnezeu,
călăuzitor de Suflete pe luminata cale a mîntuirii. Un astfel de înger a fost Sf. Antonie, care umblînd
prin pustiu din pustnic în pustnic, a adunat tot ce a văzut bun la dînşii şi le-a arătat mulţimii ucenicilor
săi şi altor Suflete, folosindu-le foarte mult. . . după care Biserica i-a dat numele de Avva Antonie ce
Mare. Aşa înţelepţeş te lucrînd şi alţi Creştini — Păstori şi păsto fiţi — s-au învrednicit a deveni, a fi
şi a rămîne în Biserica unică Siîntâ, sobornică şi apostolică, mari oameni înaintea lui Dumnezeu Tot în
aceleaşi scrieri religioase, am aflat că îngerii căzuţi, dracii sau diavolii, iscodind pînă la cele mai
adînci amănunţimi feluritele scăderi, greşeli şi păcate ale creştinilor, le descopăr, divulgă şi vădesc
înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor luminaţi şi a toată lumea, clevetindu-i îngrozitor. Creştinii aceia —
86
Păstori şi păstoriţi — sufăr foarte mult de la diavolii clevetitori şi de la persoanele ce sînt de partea lor
aici pe pămînt, purtînd astfel şi ei aceeaşi numire: „diavoli împeliţaţi". Dar mult mai groaznic şi
înfricoşat sufăr Sufletele creştinilor prinse de moarte nepregătite cum trebuie, în suirea de pe pămînt la
cer prin cele 24 vămi ale văzduhului. Atît pe pămînt cît şi prin vămile văzduhului, la judecata
particulară şi universală, diavolii clevetesc şi luptă a despuia pe creştini de tot binele cu care i-a
înzestrat Milostivul Dumnezeu. Chiar aşa cum au osîndit ei pe protopărinţii noştri: Eva şi Adam în
Rai, cum a despuiat pe dreptul Iov de averile, sănătatea şi fericirea lui, cum despuia pe Arhiereul Isus
fiul lui Iosedec (Fac. 3 1 - 3 ; Iov 1 ; 2 ; Zah. 3 1-5).

CLEVETITORII SÎNT CEI MAI PERICULOŞI DIAVOLI, într-un sobor drăcesc, Satana, din
toată mulţimea aceia de dră-cime, n-a aflat pe nimeni vrednic de a-i fi urmaş, decît numai pe
clevetitor, zicînd către el: „De-o fi să mor vreodată, numai tu meriţi,să-mi ţii locul meu, uimindu-mă
de isprăvile tale" (Vezi „Oglinda Duhovnicească", pp. 1313—1316, de autor).
Clevetitorii pîndesc — ca blestemaţii şerpi — căjeîiul călătorilor, iscodesc viaţa semenilor lor
pentru a afla cîte ceva, spre a-i vădi, divulga şi cleveti în lume (Fac. 49 17; Ps. 63 4—6; 100 5— 7 ;
108 1 — 18, 27—28; 139 1—5), lăsînd în urma lor o dîră întunecoasă şi murdară, care umple de
întuneric şi de murdării pe cei ce au nefericirea a se împotmoli în ea. Clevetirea face pe creştinii prinşi
în mrejele ei — asemenea muştelor prinse în pînza păianjenilor — nişte victime ale diavolului, îngerii
Satanii, călăuzitorii sufletelor asociate cu ea, pe căile pierzării la iad, în muncile vecinice, nişte zîzanii
sortite focului veşnic (Mt. 13 25, 38—42).

FUGIŢI DE LIMBILE CLEVETITOARE. Sf. Avva Macarie zicea fraţilor în Schit, după ce
ieşeau din Biserică: „Fugiţi fraţilor! Fugiţi! Fu-ugi-ţi!" Atunci oarecare din bătrîni i-au zis: „Unde
putem să fugim mai mult decît în pustia aceasta?" Sfîntul atunci şi-a pus degetele la gură şi a zis:
„fugiţi de aceasta, fugiţi!" Apoi repede intra în chilia sa, îşi încuia uşa şi stătea nevoindu-se, , .
„Treizeci de ani am — zicea Avva Sisoe — de cînd mă rog Domnului Dumnezeu, zicînd:
„Doamne Iisuse... acopere-mă de limba mea l" Şi iată, pînă acum în fiecare zi cad printr-însa şi păcă-
tuiesc" (P. o. c. pp. 135 15; 210 5).

CLEVETITORII DENATUREAZĂ ADEVĂRUL. După interogarea lui Iisus înaintea


Arhiereului Ana, e dus apoi înaintea Arhiereului iudaic Caiafa, unde i Se ia al doilea interogatoriu.
Acolo preşedintele Caiafa şi Sinedriul (cei 70 de membri), căutau mărturii mincinoase împotriva lui
Iisus, ca să-L dea la moarte, şi nu găseau. Mai pe urmă venind două mărturii mincinoase, unul dintre
ei a zis: „Acesta zicea: Eu pot să dărim Templul — Biserica lui Dumnezeu — şi în trei zile să-l
zidesc" (Mt. 26 59—60). Celălalt, despre care ne comunică Sf. Ap.şi Ev. Marcu, zicea: „Eu voi dărîma
acest Templu — Biserica — făcut de mîini, şi pînă în trei zile voi zidi altul, nefăcut de mîini" (Mc. 14
58). Dar nici una din aceste mărturii nu era adevărată; ci mincinoasă. La cuvintele adevărate zise de
Mîntuitorul, ei întingeau şi anumite minciuni, prin care să-L acuze şi să-L osîndească la moarte.
Pentru a observa noi cît mai bine acuzările lor nedrepte, să mergem la Sf. Evanghelie de la
Ioan. Acolo ni se istoriseşte claj, că: în primul an al activităţii Sale publice, aproape de Pastile Iudeilor,
Iisus S-a suit în Ierusalim, şi mergînd în Biserică, află acolo pe cei ce vindeau: boi, oi, porumbei... şi
pe schimbătorii de bani. Mugetul boilor, zbieratul oilor, babilonica amestecare a limbilor, huetul
strigătelor, discuţiile negustorilor, zgomotul cîn-tarelor, sunetul şi zornăitul banilor. . . auzite de
departe, înăbuşeau cîntările leviţilor şi rugăciunile Preoţilor. Afacerile acestea aduceau venituri mari
saducheilor, arhiereilor, bătrînilor, fariseilor şi cărturarilor, conducători ai Templului. Dar turburau
slujba Domnului. Mîntuitorul văzînd neorînduielile acelea, a făcut un bici de ştreang, şi pe toţi i-a scos
afară din Biserică: oile, boii, iar schimbătorilor le-a vărsat banii, a răsturnat mesele, şi celor ce vindeau
porumbei, le-a zis: „Luaţi acestea de aici şi nu faceţi Casa Tatălui Meu casă de neguţătoriit " . . .
Atunci Iudeii i-au cerut socoteală, zicînd: „Ce semn ne arăţi noua că ai dreptul să faci aceasta?" Iisus
Ie-a răspuns: „Stricaţi Biserica aceasta, şi în trei zile o voi ridica". Atunci ei, miraţi, au zis: „în
patruzeci şi şase de ani s-a zidit Biserica aceasta, şi Tu o vei ridica în trei zile?" El însă zicea aceasta
de Biserica Trupului Său (Ioan 2 19—21).

87
Vedeţi? Iisus a zis: „Stricaţi, adică atunci cînd voi veţi dă-rîma sau strica Templul acesta,
Trupul Meu, omorîndu-1 pe Cruce şi pogorîndu-1 în mormînt, Eu în trei zile îl voi ridica, adică voi
învia cu Trupul din mormînt. Unul este înţelesul adevărat „Dărî-maţi, stricaţi Templul acesta şi în trei
zile îl voi ridica" (Ioan 2 19), şi cu totul altfel este mărturia martorilor mincinoşi, care ziceau
acuzîndu-L: „Eu pot să dărîm — stric — Biserica lui Dumnezeu şi în trei zile s-o zidesc", şi: „Eu voi
strica acest Templu făcut de mîini şi pînă în trei zile voi zidi altul, nefăcut de mîini\" Una este:
„Dărîmaţi sau stricaţi", şi alta este: „Eu pot să dărîm (stric), Eu voi strica"... Pe lîngă aceasta, una este
„a zidi Templul de piatră...", şi alta este „a zidi Templul nefăcut de mîini omeneşti" Mărturiile
mincinoase aici amestecau adevărul cu minciuna, din care ieşea cu totul altceva/ decît adevărul grăit
de Mîntuitorul.
Aşa au făcut şi fac şi clevetitorii (adică diavolii împeliţaţi) (Ioan 6 70; vezi şi pp. 109—111 din
această carte) cu aproapele lor, pe care îl clevetesc. La o parte de adevăr atîrnă felurite coade de
minciuni, aşa cum pun copiii coadă la zmeu ca să vîjîie mai tare la urechi cînd se înalţă în aer. Poporul
privind la clevetirile atîrnate de clevetitori asupra celor ce-i urăsc de moarte, dosă-desc..., zice: „I-au
atîrnat o tinichea de coadă ca să sune mai tare"... dar vai! „rîde om de om, şi dracii rîd de toţi" aceia
care rîd şi clevetesc pe aproapele lor.

VĂDUVA UCISĂ PRIN CLEVETIRE. O femeie creştină, văduvă, îşi cîştigă hrana de toate
zilele prin lucrul mîinilor sale. Văduva aceasta avea un copil, bolnav de un picior, şi o fetiţă. Vrînd a
uşura durerea copilului, trimise fetiţa la circiumă să-i cumpere o sticlă d0'rachiu pentru a-1 frecţîona.
O vecină a ei văzînd copila venind de la circiumă cu sticla cu rachiu, a clevetit pe biata văduvă, că e
beţivă şi nu mai e vrednică de a o sprijini cineva. Lîngă un adevăr „sticla cu rachiu", a pus şî minciuna
„e beţivă". A îmbrobodit adevărul cu minciuna. A atîrnat adevărului cozile minciunei, tinichelele
năpăstuirilor, ca să sune cît mai tare^, s-o descrediteze faţă de toţi, şi lumea să o laude pe dînsa şi să-i
zică că-i înţeleaptă, că-i deşteaptă. Iacă aşa îşi vînd sufletul diavolului multe clevetitoare şi clevetitori.
Vestea aceia rea s-a întins repede în tot orăşelul. Mulţi auzind-o, au dispreţuit pe văduvă, şi nu
i-au mai dat de lucru. Biata văduvă a fost nevoită să cerşească. Ea îşi trimise fetiţa la uşa Bisericii să
ceară milostenie. Vecina care umpluse lumea cu clevetirea ei, văzînd fetiţa vecinei sale cerşind la uşa
Bisericii, întrebă ce face mamă-sa? Fetiţa atunci i-a răspuns printre lacrimi: „Iacă, cineva i-a scos
vorbă mămicăi-că e beţivă. De atunci n-a mai putut căpăta de lucru. Acum e bolnavă şi de supărare şi
de lipsa hranei". Femeia clevetitoaie s-a simţit cuprinsă de remuşcări. Merse acasă să-i dea ajutor, dar
era prea tîrziu. Văduva murise de îndurerare şi de foame. Lîngă ea zăcea copilul bolnav de picior.
Femeia clevetitoare văzîndu-se vinovată de ucidere, izbucni într-un bocet plin de disperare, strigînd:
„Vai, vai, vai, ce-am făcut eu ticăloasa ! Vai mie în ce prăpastie groaznică m-am prăbuşit! Va-a-a-i,
unde m-a cufundat pe mine limba asta neînfrînată " Astfel rănită groaznic în inima sa, luă copii şi-i
îngriji, în dorinţa de a repara vătămarea ce-o făcuse familiei văduvei răposată, prin clevetirea sa.

CLEVETITORII SÎNT UN FEL DE CIMPOAIE ALE DIAVOLULUI . Cimpoiul este alcătuit


dintr-un burduf de piele de oaie... o suflătoare prin care se introduce aerul în burduf, um-flîndu-1, o
carava sau fluier, un hang mare şi un hang mic. Precum ştim cu toţii, oaia este un animal blînd, bun şi
foarte folositor oamenilor. Oaia, cu bunătatea, blîndeţea, răbdarea şi multele foloase ce le aduce
oamenilor, a devenit un simbol viu al creştinilor: buni, blînzi, răbdători şi folositori neamurilor
pămîntului, neluminate,
nebotezate, necreştinate. „Eu — zice Mîntuitorul — sînt Păstoru Cel bun al oilor... Oile Mele
ascultă glasul Meu. Eu le cunosc pt ele, ele îmi urmează şi Eu le dau viaţă veşnică, şi nu vor'pieri îr
veac" (Ioan 10 11, 14, 27—28 ; 6 37; 17 11-12; 18 9). „Am şi alte oi, care nu sînt din staulul acesta.
Şi pe acelea Mi se cade (trebuie) să le aduc, şi acelea vor auzi glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păs-
tor" (Ioan 10 16; Efs. 2 14; 1 Petru 2 25). Vedeţi cît este oaia de binecuvîntată .de Dumnezeu şi de
oameni?! Şi cu toate acestea, unii oameni fac din pielea oii, cimpoi de servit cu el la praznicile
diavolului, cu jocuri, cîntece curveşti, chiuituri, convorbiri putrede şi măscăriciuni, hasmodii şi felurite
blestemăţii. Iată ciim fac unii oameni — chiar şi purtători de nume creştinesc — din peile bine-
cuvântatelor oi, nişte instrumente pentru lucrul diavolului! întrebaţi cum? Ascultaţi:

88
Cimpoaiele, după care joacă lumea pătimaşă, devin, sînt şi rămîn instrumentele diavolului,
pentru că: a) „Toate jocurile le-a făcut dracul" - zice Sfînta Pravilă (P. B. G. o.c. pg. 97 (19). b) Unde
sînt citirile cărţilor Sfinte, acolo e şi Dumnezeu cu îngerii; iar unde sînt cîntările celui străin (cu
cimpoaie, fluiere, vioare...), acolo este întunecarea bărbaţilor şi a femeilor şi praznicul diavolului (Sf.
Efrem Şirul, Tom. III, 65; 37). c) Unde sînt cîntece lumeşti, curveşti, jocuri — zice Sf. Ioan Gură de
Aur — acolo sare şi diavolul în mijloc, şi casele de jocuri sînt adunătura dracilor din iad (Om. 2 la 1
Cor.), d) Creştinii care merg de privesc sau joacă la praznicul diavolului, cad din Dar; în afurisenie, în
blestem şi în felurite primejdii (Sf. Ioan Hrisostom). e) Creştinii care merg. la petrecerile
anticreştineşti cu: cimpoaie, fluiere, clarinete, viori, ş.a., jocuri, cîntece curveşti. . . se despart de
Dumnezeu, n-au parte cu El, se idolatrizează, se păgînizează, se sortesc iadului şi muncilor veşnice
(Cazania 23 Aprilie, la Sf. Gheorghe, la înviere, Naşterea Domnului, Botezul Domnului, 1 Sept. Sf.
Simion Stîlpnicul; 29 August, ş.a.; Vezi şi; „Părăsiţi calea Pierzării", pp. 1—400; „Izvorul Răutăţilor",
pp. 1—303; „Privelişti Apocaliptice" cap. 5 6 ; Taina Nunţii partea IV-a, de autor, şi nota întrebării
357 — vama 21 — din această carte).
Ceea ce au făcut şi fac unii uşuratici creştini sau ne creştini, •cu burdufurile din pieile oilor,
aceia fac şi diavolii cu clevetitorii — ucenicii lor — ăl căror nume îl şi poartă. Clevetitorii au pe dia-
volul pe limbă, ascultătorii cu plăcere a clevetirilor au pe diavolul i în urechi, şi cei ce duc clevetirea
din loc în loc, au pe diavolul în inimă, şi astfel au devenit şi sînt nişte cimpoaie ale diavolului. Toată
adunarea mică şi mare a clevetitorilor aproapelui lor, formează burduful umflat cu suflul diavolilor.
Carava sînt clevetitorii cu gura. Hangul mare şi hangul mic care bîzîie, mai gros şi mai subţire, sînt
bătrînii şi tinerii care ţin hangul clevetirilor, pînă ce, din vreme în vreme şi din loc în loc, devin nişte
carave, clevetind şi ei, după dictonul diavolilor, cărora s-au lăsat posedaţi (2 Tim. 2 26). Mîntuitorul
înfierînd pe Iuda Iscariotul, care-L clevetea, vindea şi trăda vrăjmaşilor Săi, prezicea Apostolilor:
„Unul dintre voi este diavol. . . " (Ioan 6 70); iar pe asociaţii la clevetiri, îi arată înaintea Bisericii
Sale, că: „Sînt sinagoga sau adunătura Satanei" (Ape. 2 9 ; 3 9 ; comp. Ape. 12 70; Fac. 3 1-5; Iov 1;
2 ; Zah. 3 1-2).
Ceea ce sînt cimpoaiele în subţiorile cimpoierilpr cînd cîntă cu ele, aceeaşi sînt şi clevetitorii în
ghiarele diavolilor, adică nişte cimpoaie diabolice, un fel de tobe ale infernului, care distrează pe draci,
turbură pe creştini, învrăjbesc pe oameni şi mînie pe Dumnezeu, şi totodată se sortesc muncilor
vecinice, ca: Doeg, Iuda Iscariotul, femeile, cele două călugăriţe clevetitoare ce ieşeau afară din
mormintele lor şi din Biserică la cuvintele: „Cîţi sînteţi chemaţi ieşiţi...", călugărita clevetitoare arsă în
Biserică... (1 Imp. 22 9-79; Ps. 51; Ioan 6 70-71 ; M. P. o. c. p. 405; V. Sf.. 14 Martie, o. c. pp. 272 -4;
Prol. o. c. 14 Ian.: V." Sf. 28 Nov., o. c. pp. 1483 —5). „Cei ce fac păcatul, din diavolul păcătuiesc...
Spre aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, c? să strice lucrurile diavolului" (1 Ioan 3 8).
ŞERPI CU CHIPURI DE OAMENI. „Şerpi - zice Mîntuitorul Iudeilor răi — pui de năpîrci,
cum puteţi grăi cele bune, fiind răi, că din prisosinţa inimii grăieşte gura" (Mt. 12 34—37).
Clevetitorii — zic şi Părinţii bisericeşti — sînt asemenea şarpelui diavol, care şoptind — clevetind —
pe Dumnezeu, a scos pe Eva din Rai. Asemenea şarpelui-diavol este cel ce cleveteşte pe aproapele
său. Căci Sufletul celui ce-1 aude, îl prăpădeşte, şi pe al său Suflet nu-l mîntuieşte (P. o. c. 236 5).
„De vei cleveti pe fratele tău — sfătuieşte Avva Or — şi te va mustra cugetul, du-te şi-i fă
metanie, spune-i că l-ai clevetit, şi păzeşte-te ca să nu mai fii batjocorit; căci clevetirea este moarte
Sufletului" (P. o. c. 241 75). Astfel, zice şi alt Sfînt Părinte: „De ai clevetit cumva pe un frate, şi te
mustră cugetul tău, mergi cu metanie la acel frate şi te închină lui pînă la pămînt, zicînd: „Iartă-m ă
frate, că am "greşit şi te-am clevetit pe tine". Şi de aici înainte păzeşte-te şi nu mai cleveti pe nimeni,
căci clevetirea e moartea Sufletului" (P. o. c. 274 4).

CLEVETITORII N-AU DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU. în al doilea an al vieţii Sale


publice, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos Se suie a doua oară în IerusaUm la praznicul Paştelui. Prima
oară cînd a curăţit Templul de cei ce făceau neorînduieli (Ioan 2 13—23), şi a doua oară cînd a
vindecat pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (Ioan 5 1—16), cînd vorbeşte Iudeilor despre
prima şi a doua înviere (Ioan 5 24—29). Ştiind toate ascunzişurile, dedesup-turile, vicleşugurile şi
răutatea lor, Mîntuitorul le spune clar: „V-am cunoscut pe voi că nu aveţi în voi dragostea hii
Dumnezeu" (Ioan 5 42). Ceea ce a zis Mîntuitorul atunci Iudeilor, zice acum şi majorităţii creştinilor,
89
care umblă cu făţărnicie faţă de aproapele lor, iscodindu-1 şi clevetindu-1: „Ştiu că nu aveţi în voi
iubirea lui Dumnezeu" (Ps. 63 2—6 ; 49 20—23; Ioan 5 42). Şi cu adevărat, drept aşa este.
Majoritatea creştinilor au în ei dragoste dar nu dragostea lui Dumnezeu; ci dragoste de sine, dragoste
de a aduna averi pieri-toare, dragoste de petreceri sataniceşti şi prăznuiri drăceşti, dragoste de a pîndi,
iscodi şi divulga greşelile sau păcatele aproapelui. Ei nu au dragostea lui Dumnezeu care lucrează
numai în bine şi niciodată în rău. Dragostea adevărată este o perfecţie creştină (Mt. 5 32—48; Lc. 6
27—36). Dragostea adevărată după Dumnezeu, îi arată pe bunii creştini — Păstori şi păstoriţi — că
sînt ucenicii, uimaşii lui Iisus Hristos (Ioan 13 35; 1 Ioan 2 5 ; 4 20).
Dragostea adevărată după Dumnezeu, îl face pe cel ce o are să-şi pună Sufletul său pentru
fraţii, prietenii săi (Ioan 15 13; 10 11, 15; 14 15—23: Rom. 5 7-8; Efs. 5 2 ; 1 Ioan 3 16). „Dra-
gostea adevărată — întăreşte Apostolul — rabdă îndelung, se milos-tiveşte, dragostea nu pismuieşte,
nu se semeţeşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărită, nu gîndeşte
răul, nu se bucură de nedreptate; ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le
nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată" (1 Cor. 13 4-^8). Acestea sînt lucrările
adevăratei dragoste, care trebuie să o aibă fiecare creştin, ucenic, urmaş al lui Hristos, al Căruia nume
îl poartă, deoarece numele de creştin vine de la Hristos, în Care crezînd, s-a botezat şi s-a îmbrăcat
(Mc. 16 16; F. 2 38—39; Gal. 3 27). Dragostea acoperă mulţime de păcate (1 Petru 4 8). Dragostea
adevărată îşi pune Sufletul (se sacrifică) pentru alţii (Ioan 15 13).
Şi clevetitorii au dragoste, dar nu au dragostea lui Dumnezeu în ei; ci dragostea îngerilor
căzuţi, vicleni şi răi. Dragostea clevetitorilor nu are în ea nici una din însuşirile minunate ale
adevăratei dragoste creştine (1 Cor. 13 4—8); ci toate cele opuse şi potrivnice acelora (1 Ioan 3 11—
18). Dragostea clevetitorului constă în iubirea de sine şi în defăimarea celor ce-i clevetesc. Astfel,
precum adevereşte psalmistul, clevetitorii „ş-au ascuţit limbile lor ca nişte săbii. Ca nişte săgeţi aruncă
vorbele lor veninoase... întărit-au lor înşişi cuvînt viclean. Vorbit-au să ascundă cursă, zis-au: Cine-i
va vedea pe dînşii? Iscodit-au fărădelege, stinsu-s-au iscodind iscodiri" (Ps. 63 3—6).
Clevetitorii înlocuind adevărate dragoste creştinească, cu dragostea de sine, de a defăima pe
alţii, contrar voinţei Mîntuitorului, n-au dragostea lui Dumnezeu într-inşii; ci uriciune. Mîntuitorul
porunceşte tuturor, zicînd: „Căutaţi să nu defăimaţi pe vreunul din aceşti mai mici, căci zic vouă:
îngerii lor pururea văd Faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri..." (Mt. 18 10); iar clevetitorii — cum
adevereşte şi psalmistul — pîndesc, iscodesc şi clevetesc pe aproapele lor, cum cleveteau îngerii
porniţi spre cădere din Cer, pe fraţii lor de îngerat (Ape. 12 10). Asta dă a înţelege oricui, că.-.
clevetitorii nu au dragostea lui Dumnezeu într-înşii, ca şi Iudeii aceia cărora le vorbea Mîntuitorul.

ISPITA S-A PUS PE APĂSĂTOR. într-o obşte călugărească era un pustnic renumit, anume
Timotei. Auzind egumenul Mînăs-tirei o veste despre un frate pentru o ispită, a întrebat pe Timotei ce
să facă cu el. Timotei pustnicul l-a sfătuit să scoată afară pe fratele. Zis şi făcut. După ce l-a scos, s-a
pus ispita fratelui deasupra lui Timotei, pînă ce s-a primejduit. Atunci Timotei plîngea înaintea lui
Dumnezeu, zicînd: „Am greşit, Doamne, iartă-mă!" Pe cînd plîngea el aşa, i-a venit lui glas de sus,
zicîndu-i: „Timotei, să nu socoteşti că ţi-am făcut aceasta pentru altceva, decît numai că ai trecut cu
vederea pe fratele tău în vremea ispitei lui" (P. o. c. 177 70).

CLEVETITORII URĂSC ŞI PE DUMNEZEU ŞI PE APROAPELE. Urâciunea şi dragostea


nu pot fi în acelaşi om, aşa cum întunericul şi lumina nu pot fi în aceeaşi clipă, în acelaşi loc. Unde-i
lumina, de acolo fuge întunericul; aşa şi aici, unde e dragostea, de acolo fuge uriciunea. „Dumnezeu
este dragoste. Cel ce petrece în dragoste, petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu într-insul... De va zice
cineva: iubesc pe Dumnezeu, însă pe fratele său îl urăşte (cleveteşte, şi clevetirea e semnul uriciunei
nu al dragostei), este mincinos: că: cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe
Care nu L-a văzut, cum poate să-L.iubească?... Tot cel ce nu iubeşte (adică cleveteşte, judecă,
osîndeşte, ponegreşte) pe fratele său, petrece în moarte. Tot cel ce urăşte pe fratele său (adică îl tot
iscodeşte, cleveteşte, judecă, osîndeşte, ponegreşte), este ucigaş de oameni. Şi ucigaşul de oameni nu
are viaţă veşnică întru dînsul petrecînd" (1 Ioan 4 20 ; 3 14—15), Deci, cel ce urăşte pe fratele' său,
este în întuneric, în întuneric umblă, şi nu ştie unde merge, că întunericul a orbit ochii lui" (Ioan 12 35,
40).
90
Aşadar, clevetitorii petrec în moarte, sînt ucigaşi, orbi şi nu au dragoste nici de aproapele, nici
de Dumnezeu. Au însă — amar lor — pe diavolul pe limbă, în urechi, în inimă, nu au haină de nuntă
(Mt. 22 11 — 13), sînt nişte vase spurcate, lepădate." De se va Curaţi cineva pe sine de acestea (de
toată uriciunea, clevetirea . . . ) , va deveni vas de cinste, sfinţit şi de bună treabă Stăpînului, spre tot
lucrul.bun gătit" (2 Tim. 2 21).

CLEVETITORII SE LAUDĂ CU ISPRĂVILE LOR. Mulţi clevetitori care slujesc diavolului


clevetirilor, după ce turbură şi învrăjbesc groaznic pe cei clevetiţi de ei şi lumea dimprejur, simt în
fiinţa lor o satisfacţie diabolică. Se bucură, saltă voioşi, se veselesc şi se laudă cu isprava lor.
Odinioară împăratul bizantin Mihaţl- al IH-lea, supranumit beţivul, obişnuia a-şi petrece viaţa
în fel de fel de petreceri blestemate: jocuri, beţii, orgii şi felurite imoralităţi. Ori de cîte ori se
întorcea.de la vreo petrecere sătul de păcatele sale, intrînd în pa-' latul împărătesc, obişnuia a zice:
„Am petrecut admirabil". împăratul acela petrecăreţ, din întîmplare, avea în palatul său împărătesc un
papagal, care se obişnuise şi el a zice odată cu împăratul: „Am petrecut admirabil". Tot acolo în
palatul său avea şi o maimuţă care-1 distra cu mişcările ei, şi la care ţinea foarte mult. într-o seară
împăratul plecă după obiceiul său la o petrecere. Papagalul împăratului plictisindu-se cu şederea,
începu să necăjească maimuţa. Deodată se ivi între papagal şi maimuţă ceartă şi apoi o mare
încăierare. O luptă crîncenă se dete între cei doi paznici a i palatului împărătesc. Lupta s-a dat pe
biroul împărătesc, pe cele mai scumpe canapele şi fotolii. îşi poate închipui oricine că atît ghiarele
papagalului cît şi a-le maimuţei, au făcut jurubiţi îmbrăcămintea scumpă a canapelelor, a fotoliilor, ş.a.
şi au răsturnat toate cele de pe birou, făcînd o mare neorînduială în camera împăratului. Pe cînd se tot
războiau, papagalul cu maimuţa, deodată soseşte împăratul. Intră grăbit în cameră ca de obicei. Cei doi
luptători deodată se opriră şi strigară cît îi ţineau gura: „Am petrecut admirabil!" . . . Ce va f i urmat,
se cam pricepe de Oricine. . . (P L T. N. o. c. 155-7).
Maimuţa şi papagalul sînt clevetitorii cu nume creştinesc, care uitînd că sînt băgaţi prin Botez
în Biserica lui Hristos, în împărăţia Cerurilor, văzîndu-se singuri, se apucă a face necaz unii altora, cu:
vicleşugul, răutatea şi clevetirile lor. Turbură şi învrăjbesc pe unii într-o parte, pe alţii în alta. întunecă
văzduhul cu. clevetirile lor, provocînd: dezbinări în familii, prin case, între fraţi prieteni şi cetăţeni. Cu
clevetirile lor diabolice, aprind certuri, stîrnesc războaie şi strigări, care se suie pînă la ceruri. Deodată
însă rînd pe rînd îi prinde moartea pe clevetitorii, semănătorii de zizanii, fiii diavolului, diavoli
împeliţaţi, şi se văd cu groază tîrîţi de îngerii nemilostivi înaintea împăratului împăraţilor, a Judecă-
torului universal. Plini de groază vor privi ca într-un film cinematografic vorbitor, isprăvile diabolice
ce le-au făcut, cu feluritele lor păcate: cu gîndul, cu cuvîntul, cu lucrul, cu pînditurile, iscodirile,
divulgările şi clevetirile lor. Plini de groază şi cutremur, fiecare va auzi pe universalul Judecător
mustrîndu-i : „Acestea ai făcut şi am tăcut! . . . Gura ta a ţesut răutate şi limba ta a împletit vicleşuguri.
Şezînd împotriva fratelui tău, ai clevetit şi împotriva fiilor maicii tale — Biserica — ai pus sminteală.
Acestea ai făcut şi am tăcut! Ai socotit fărădelege, că voi fi asemenea ţie ? Mustra-te-voi şi voi pune
înaintea feţii tale păcatele t a i e . . . " (Ps. 49 20 —22).

CLEVETITORII ÎN LOC DE A SALVA, EI CUFUNDĂ. Un frate dintr-o chinovie a fost


năpăstuit pentru desfrînare. El sculîndu-se, a mers către Avva Antonie. Acolo au venit şi fraţii de la
chinovie ca să-l caute şi să-l ia. Ei au început să-l mustre că de ce a făcut aşa! Năpăstuitul se
îndreptăţea, zicînd că nimic de acest fel nu a făcut. Din întîmplare se-afla acolo şi Avva Pavnutie, cel
ce se numea Chefala. Acela văzînd pe clevetitori porniţi cu patimă asupra fratelui năpăstuit, a spus
pilda aceasta: „Am văzut — zise el — pe marginea rîului un om băgat în noroi pînă la genunchi.
Venind unii să-i dea mîna, l-au cufundat pe el în noroi pînă la grumazi". Atunci Avva Antonie a zis
pentru Avva Pavnutie: „Iată om adevărat, bărbat care poate să vindece şi să mîntuiască Suflete".
Atunci toţi clevetitorii cari-1 năpăstuiau pe bietul frate, umilindu-se de cuvintele bătrînului, au pus
metanie fratelui ce-rîndu-şi iertare (P. o. c. 13 31).

SĂ ARDEM NOI CLEVETIRILE, DECÎT SĂ NE ARDĂ ELE PE NOI. Văzînd multele


răutăţi şi prăpăduri care izbucnesc din clevetirile diabolice, să ne silim a le opri, strica şi arde, decît să
cădem noi victime urmărilor lor infernale. Geografia ne grăieşte despre insula Madeira renumită prin
91
bogăţia rodniciei sale. Pămîntul insulei acesteia produce vin împărătesc şi cele mai plăcute fructe
dulci: smochine, rodii, portocale, ş.a. Acolo e pururea primăvară şi vară. Pămîntul acestei insule n-a
fost aşa întotdeauna. Mai înainte era culcuşul şerpilor veninoşi, al scorpiilor şi al fiarelor sălbatice.
Toate jivile şi sălbăticiunile acelea- înfricoşătoare mişunau prin bălăriile, desişurile, crîngurile;
tufişurile şi hăţişurile care înăbuşeau pămîntul insulei. Locuitorii îngroziţi de tîrîtoarele şi
sălbăticiunile acelea care le primejduiau viaţa, au dat. foc: bălăriilor, pădurilor, hăţişurilor, ierburilor şi
stuf ariilor. După ce-a ars. totul ca în palmă, locuitorii au început a lucra şi cultiva pămîntul. Astfel,
suprafaţa întregei insule a devenit un adevărat rai pămîntesc.. .
Ceea ce au făcut oamenii aceia cu insula Madeira, trebuie sa facem şi noi cu fiinţa noastră
omenească. Să ne curăţim de feluri tele păcate. Şă ardem cu focul Duhului Sfînt leluritele clevetiri şi
vorbele rele, care strică obiceiurile cele bune (1 Cor. 15 33; 2 Imp. 16 20—23) şi periclitează
mîntuirea multor suflete. Să ducem O luptă bună, crîncenă asupra loi. Să ardem cu focul Cuvînlulm
Divin acele clevetiri înveninătoare multor Suflete. Să mistui in sălbaticele clevetiri, care nasc şi
seamănă în lume felurite: vicleim, răutăţi, turburări, învrăjbiri, periclitînd pacea, liniştea şi mîn
tuirea! Să ardem cu focul Duhului Sfînt al adevărului: şerpii veninoşi, viperile, scorpiile şi
sălbăticiunile pripăşite în fiinţele noastre, ca să poată deveni nişte grădini bine roditoare
lui'Dumnezeu şj folositoare binelui obştesc. . .

MAI BINE RĂSTORN EU ISPITA, DECÎT SĂ MĂ RĂSTOARNE EA PE MINE'. Odinioară


Sf. Ierarh Vasile cel Maie, fiind la un praznic, i s-a pus înainte pe masă un pahar mare cu vin, pentru a
bea cu mesenii. După ce mîncară puţin, Sfîntul obser-vînd ispita, ia paharul de pe masă şi-1 răstoarnă
cu gura în jos. Vinul se vărsă pe masă. Mesenii privindu-1 uimiţi, nedumeriţi, îi zic: „Ce-ai făcut I.P.S.
Stăpîne? Răsturna-şi paharul cu vin!" Pe cînd toţi mesenii îl priveau curioşi, aşteptînd fiecare să vadă
ce va zice, Sf. Ierarh Vasile le răspunse: „Da, am răsturnat paharul cu vin... Decît să mă răstoarne el pe
mine, l-am răsturnat eu mai întîi pe el. E mult mai bine să răsturnăm noi ispitele, decît să ne răstoarne
ele pe noi...".
Nişte creştine aveau printre cărţile lor bune şi cîteva cărţi eretice, sectare, cu explicarea viselor,
cărţi cu cîntece de amor, curveşti, cărţi-de ghicit: cu planete, cu zodia, Sisoe, ş.a. între-bîndu-şi
Duhovnicul la Sf. Spovedanie ce să facă cu ele, acesta le-a răspuns: „Ardeţi-le, ca să nu ardeţi cu ele în
veci". Credincioasele mergîncf acasă, le-au adunat şi ars, zicînd: „Mai bine ardeţi voi singure în foc
acum, decît să ne ardeţi voi pe noi în focul cel veşnic.
Iacă aşa să facem şi noi cu clevetirile. Să luptăm împotriva lor cu toată tăria. Să lucrăm cu
înţelepciunea de sus aşa fel, ca să le biruim, răsturnăm şi nimicim, ştiind că, cei ce nu vor lupta contra
diabolicei meserii a clevetirilor, se biruiesc de ele, îi răstoarnă şi-i prăpădesc. Devin, ajung şi rămîn
nişte prăpădiţi. „Lup-tă-te lupta cea bună. . . — strigă Apostolul — că, deşi se va lupta cineva, nu se
încununează, de nu se va lupta după lege" (1 Tim. 6 12; 2 Tim. 2 5; 4 7-8).

SĂ NE VEDEM MAI ÎNTÎI PĂCATELE NOASTRE DECÎT A MAI CLEVETI PE ALŢII. în


vechime, un oarecare călător mergea pe un drum, cu două coşuri: un coş plin pe piept şi altul gol pe
spate. La întrebarea unui prieten al său pentru ce duce coşurile acelea aşa în spate, el îi răspunse:
„Coşul gol din spatele meu, prcînchipuie păcatele semenilor mei. . . iar coşul plin de pe piept,
preînchipuie povara grea a păcatelor mele, pe care trebuie să le privesc des, să le judec şi să fac tot ce
pot pentru a mă scăpa de ele...".
Odată s-a făcut sobor în schit pentru un frate care greşise ceva. Părinţii grăiau multe, fel de fel,
însă Avva Pior tăcea. Mai pe urmă sculîndu-se, a ieşit. Luînd un sac, 1-a umplut cu nisip şi-1 purta pe
umărul său, iar într-o traistă- a pus puţin nisip, şi o purta dinaintea sa. Fiind întrebat de Părinţi ce
înseamnă aceasta, le-a zis: „Acest sac, Care are nisipul cel mult, sînt greşelele mele, căci sînt multe şi
le-am lăsat pe ele dinapoia mea ca să nu simt durere pentru dînsele şi să plîng; iar aceste mici, sînt ale
fratelui meu, pe care le-am pus înaintea mea şi cu acestea mă îndeletnicesc, judecîndu-1 pe el! Dar nu
trebuie să fac aşa, ci mai vîrtos pe ale mele trebuie să le aduc dinaintea mea, să port grijă de dînsele şi
să mă rog lui Dumnezeu ca să mi le ierte". Acestea auzind Părinţii, au zis: „Cu adevărat, aceasta este
calea mîntuirei" (P. o. c. 199 31).

92
„De vrei să vorbeşti de greşala şi păcatul vreunui frate — zice un bătrîn pustnic — socoteşte-te
bine de vei putea a-1 îndrepta pe el, sau a folosi pe altul... în alt chip de vei vorbi, adică cu făţărie,
numai ca să-1 mustri şi să-i descoperi greşala, .să-i arăţi scăderea şi păcatul lui înaintea altora, să fii
sigur că n-o să scapi de Dumnezeiasca certare; ci şi tu singur vei cădea în aceeaşi greşala şi păcat, sau
în altul mai rău, părăsindu-te ajutorul lui Dumnezeu, şi de alţii fiind mustrat, te vei ruşina" (P. o. c. 284
12).
în vremile acestea de pe urmă majoritatea creştinilor, molipsiţi de diavolii clevetirilor, au întors
şi întorc mereu coşul cu păcatele aproapelui în faţă, iscodindu-le, divulgîndu-le, judecîndu-le şi
osîndindu-le înaintea celor ce-i ascultă; iar păcatele lor, adeseori mult mai multe, mai grele, mai
spurcate şi mai scîrnave, le dau uitării! Dar vai lor cînd li se vor pune în faţă la judecata particulară şi
universală şi se vor osîndi pentru ele! ! !

CLEVETITORII NEGLIJEAZĂ MORŢII - SUFLETELE LOR. întotdeauna cînd ne facem


rugăciunile de seara spre somn, ne reamintim că între altele, rostim şi aceste cuvinte: „De păcatele
fratelui meu am rîs; iar de păcatele mele- nenumărate nu m-am îngrijit, nu le-am socotit" (Rug. 3-a
către Duhul Sfînt). De vom lua seama la păcatele noastre, nu le vom mai vedea pe ale aproapelui
nostru. E o mare nebunie pentru omul care are mortul său în casă, să-1 lase şi să se ducă a-1 plînge pe
al aproapelui său. . . (P. o. c. p. 146 77; 166-7 6).

CLEVETITORII SE DESPART DE HRISTOS ŞI PIERD ÎMPĂRĂŢIA CERULUI. Graba cu


care clevetitorii nesocotesc şi clevetesc pe toţi oamenii de jos pînă sus şi de sus pînă jos, îi desparte de
Hristos, pe Care-L caută uneori, şi pierd împărăţia Lui. Cumpăna minţii clevetitorilor adeseori e
mincinoasă (Ps. 61 9), ochii trupeşti îi înşeală şi-i rătăcesc. Istroia ne povesteşte o întîm-plare din viaţa
regelui englez Eduard VII, a. 1901 — 1910. Acesta avea obicei să se plimbe uneori pe malul mării.
într-o bună zi ieşi la plimbare pe ţărmul mării, îmbrăcat în nişte haine de simplu cetăţean. Un trecător
văzîndu-l, îl opri pe loc — fără să ştie cine e — şi-1 întrebă grăbit: „Cît e ceasul,-domnule?" Regele
privindu-1 liniştit, scoase ceasul din buzunar şi-i spuse. Călătorul atunci zise supărat: „Iată, sint două
ceasuri de cînd tot aştept pe nevolnicul rege ca să treacă pe aici să-1 văd şi eu! Şi văd că nu mai vine.
îl dau necuratului, nu-1 mai aştept! Mă duc acasă". „Ai dreptate — îi zise regele liniştit — nici eu nu-1
mai aştept", şi plecă de acolo spre palat. Cetăţeanul cu paşii repezi, se duse şi el în altă parte, la casa
sa.
Aşa se întîmplă şi cu clevetitorii. Uneori avînd mare trebuinţă de Hristos şi ajutorul Lui, pleacă
să-L întîlnească. Şi cînd îl întîl-nesc în persoana Sfinţiţilor Săi Liturghisitori, necunoscîndu-L, îl
clevetesc, nesocotesc, batjocoresc şi se despart de El, bodogănind. Astfel, nedreptăţind, clevetind,
defăimînd şi bodogănind, pierd ocaziile binecuvîntate, împărăţia Cerului şi fericirea Sufletelor lor.
Clevetitorii nereculegîndu-se din obişnuinţa aceea a cle-vetirei diabolice, deci, nedevenind sad sădit de
Dumnezeu Tatăl, se dezrădăcinează (Mt. 15 13). Aceasta o adevereşte şi Apostolul, zicînd: „Au mi
ştiţi că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi: nici.;. ocărîtorii —
clevetitorii, răpitorii — nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (1 Cor. 6 9 — 10).

CLEVETITORII, CA ŞI TÎNĂRUL BOGAT, PĂRĂSESC PE HRISTOS. Tînărul bogat, care


împlinise poruncile, auzind pe Mîntuitorul zicînd: „încă una îţi lipseşte. Mergi, vinde toate cîte ai şi le
dă săracilor şi vei avea comoară în cer, şi luînd crucea vino şi-Mi urmează Mie", întristîndu-se, I-a
întors spatele, s-a dus mîhnit, pentru că avea multe avuţii (Mc. .10 21—22). Aşa şi clevetitorii, fac
unele fapte bune, dar cînd vine vorba şă părăsească clevetirea, se întristează, întorc spatele lui Hristos
şi se duc după Veliai, pentru a-şi păstra pe limbă, în urechi şi în inimi pe diavolul clevetirilor.

SĂ FUGIM DE CLEVETIRE. Iubiţii mei - striga Sf. loan Gură de Aur clerului şi poporului
creştinesc — să fugim de clevetire. Nici o greşală, păcătuire, nu e mai grea ca ea, şi nici mai uşor de
săvîrşit. întrebaţi de ce? Pentru că se săvîrşeşte mai degrabă decît orice alt păcat, şi cuprinde foarte
repede pe cel ce nu bagă de seamă. Celorlalte greşeli, păcate... le trebuie vreme, pregătire, tovărăşie şi
adeseori aceste tărăgăneli pot a le aduce împiedecare. De exemplu: cînd cineva şi-a pus în gînd să
ucidă sau să tîlhărească. . . pentru acestea trebuiesc unele pregătiri, şi de multe ori în vreme ce el
93
întîrzie, patima îl părăseşte, pornirea cea rea se mistuie şi el se lasă de gîndul cel vinovat, fără a-1 mai
săvîrşi. Nu-i tot aşa cînd e vorba de clevetire. Dacă nu sîntem cu totul băgători de seamă, ea ne răpeşte
dintr-o dată (cum răpeşte lupul mielul, uliul puiul, vîrtejul apei pe cei ce se scaldă, nebăgînd seamă de
el). Ca să bîr-fim însă sau să clevetim, nu-i trebuinţă nici de vreme, nici de pregătiri, nici de cheltuieli,
nici de alcătuiri. Numai să vrem, şi îndată voinţa se preface în faptă. Căci limba (neînfrînată) e singura
unealtă care ne trebuie la aşa ceva (Iac. 3). Clevetitorii îşi mănîncă fraţii, surorile, părinţii trupeşti şi
duhovniceşti, îşi muşcă pe semenii lor. Pentru aceea e bine să ne ferim şi de acest viciu.

ABIA DUPĂ 13 ANI A AFLAT UN NECLEVETITOR. Un binecredincios creştin temător de


Dumnezeu, era foarte dornic de pace şi bunăvoire între oameni. El luă un galben la sine cu hotărî-rea
de a-1 da vreunui sărac, numai atunci, cînd, fiind mai mulţi intr-o familie, societare, adunare, petrecere
creştinească, nu va mai auzi acolo clevetindu-se oamenii unii pe alţii. Se spune că timp îndelungat de
treisprezece ani a purtat creştinul acela moneda de aur în buzunar, şi abia, abia a aflat un neclevetitor.

SĂ NE RUGĂM PENTRU EI. Un Preot călugăr bătrîn şi foarte evlavios, mergea într-o bună zi
la o localitate balneară să se îngrijească de sănătatea zdruncinată. Mergînd el aşa pe jos spre băi, iată o
doamnă" îmbrăcată cuviincios se apropie de el, vrînd a-i spune ceva. Preotul o întrebă: „Ce doreşti
fiică?" „Vreau — răspunse ea — ca să vă însoţesc la drum, cu dorinţa de a vă destăinui nişte necazuri
ale mele". Preotul îi răspunse cu bunătate: „Bine fiică, iacă sînt gata să te ascult". „Taică Părinte! —
zise femeia — Am acolo lîngă casa mea o vecină tare răutăcioasă, care se ţine numai de clevetiri!"
Preotul îi zise: „Va-a-ai, ce păcat uricibs! Hai să ne rugăm Domnului pentru ea, să o izbăvească de
acea meserie diavolească". Zicînd acestea, au îngenunchiat pe zona şoselei, şi se rugară. Ridicîndu-se
de la rugăciune, porniră iarăşi la drum. Creştina aceea, nepricepînd lecţia dată, începu iarăşi: „Taică
Părinte! Vecina aceea cu limba ei de viperă înveninată, tare mult îmi mai turbură pe bărbatul meu. I s-
a amărît groaznic viaţa din cauza veninului ei otrăvitor!!!" Preotul îi zise iarăşi: „Hai să ne rugăm şi
pentru el". Apoi plecînd genunchii la pămînt, s-ait rugat cu multă căldură sufletească. Pornind iarăşi la
drum, femeia Iţi reluă firul plîngerilor sale, zicînd: „Taică Părinte! Nici nu mai ştiu ce să fac. . . Se
învîrteşte pămîntul cu mine, rămîn uimită şi îngrozită, cînd îmi aduc aminte cu ce cuvinte rele, urîte şi
spurcate va împroaşcă şi pe Cuvioşia voastră, vecina aceia a mea, cu gura ei de scorpie". Preotul zise:
„Hai să ne rugăm şi pentru mine, ca să-mi ajute Domnul Dumnezeu a răbda, toate". Sfîrşind
rugăciunea, porniră iarăşi la drum. Credincioasa începu iarăşi a zice: „Ah Părinte! Nici nu vă
închipuiţi sfinţia voastră cîte rele sufere bietul ei soţ din cauza răutăţii limbii ei neînfrînate! Viaţa lui
cu ea în casă este un adevărat iad!" Preotul îi zise: „Hai să ne rugăm şj pentru soţul ei".' îngenunchind
amîhdoi, Preotul rosti de data aceasta o rugăciune mai lungă, mai călduroasă, mai pătrunzătoare.
Sculîndu-se de la rugăciune, porniră iarăşi la drum şi ajunseră în apropierea localităţii balneare.
Preotul despărţindu-se de creştina aceea îi, mulţumi duhovni-ceşte, zicîndu-i: „îţi mulţumesc
cu bună recunoştinţă, fiică în Domnul, pentru că mi-ai dat bun prilej să fac în drumul acesta patru
popasuri fericite. Drumul acesta mi s-a părut foarte bun şi scurt. Abia acum am înţeles cît de slabă e
firea noastră omenească şi cîte alunecuşuri are! Deci, să ne rugăm Domnului să ne ajute a ne ridica din
toate căderile noastre...". Preotul zicînd acestea, a rămas acolo, iar femeia s-a dus edificată sufleteşte,
cunoscînd că prin rugăciuni făcute în Duh şi adevăr, poate scăpa de meseria, diavolească a clevetirilor,
se poate lumina din învăţătura Domnului şi poate face roade vrednice de pocăinţă, prin care să se uşu-
reze şi să meargă pe calea mîntuirei.

DIAVOLII ADESEORI ÎNŞEALĂ PE CLEVETITORI CU FELURITE NĂLUCIRI.


Vrăjmaşul mîntuirei creştinilor — Păstori şi păstoriţi — cu foarte multe, felurite năluciri şi înşelăciuni
diavoleşti, amăgeşte şi-i înşeală, vrînd cu orice preţ a-i smulge din împărăţia Cerurilor şi a-i prăbuşi în
iad, în muncile vecinice, în iazărul de foc (Vezi pe larg Pateric, o.c. pp. 315—325). „Am vă-zut —
zice Avva Ilie — pe oarecare luînd o tigvă cu vin la subţioară. Atunci eu ca să ruşinez pe draci, că era
nălucire, am zis fratelui: „Fă dragoste şi-mi ridică aceasta!" Şi ridicînd rasa lui, s-a aflat că nu avea
nimic. Aceasta am spus-o că măcar cu ochii de veţi vedea sau veţi auzi, să nu primiţi, ci mai vîrtos
păziţi gîn-durile şi cugetele, ştiind că dracii le pun pe acestea în minte, ca să spurce Sufletul, să

94
socotească cele nefolositoare şi să tragă mintea, de la îndeletnicirea cu cele bune, căinţă de păcatele
sale şi rugăciune fierbinte în Duh şi adevăr lui Dumnezeu" (P. o.c. 86 4).
Oarecare fraţi s-au dus la Avva Antonie ca să-i vestească nălucirile care le vedeau, şi să se
înveţe de la dînsul de sînt adevărate sau de la draci. «Ei aveau cu dînşii un asin, care a- murit pe cale.
Ajungînd la bătrâni, ăpucînd el mai înainte, le-a zis: „Cum a murit asinul pe cale?" Ei l-au întrebat:
„De unde ştii, Avvo?" Bătrînul le-a zis: „Dracii mi-au arătat". Atunci fraţii i-au zis: „Noi pentru
aceasta am venit, să te întrebăm, pentru că vedem năluciri, şi de multe ori se fac adevărate. Nu cumva
ne înşelăm?" Astfel, bătrînul i-a încredinţat din pilda asinului, că sînt de la draci (P. o.c. 9 14).
Sînt duhuri necurate rînduite de Satana al lor spre acea treabă,, care, dacă se culcă omul, mai
ales călugărul, pe patul lui, şed Jîngă dînsul şi aduc în gîndul lui aducerea aminte de oarecare femeie
(mireancă, ori faţă bisericească, Sfîntă, n.n.) şi de spurcăciunea ei„ şi-i aprinde trupul spre spurcata
poftă trupească, pînă îi spurcă, inima şi Sufletul (P. o.c. 273).
Un mare sihastru. încrezîndu-se în nălucirile diavoleşti, ucigaşul diavol 1-a dus pînă la a-şi
ucide pe tatăl său trupesc, după care duhul rău 1-a muncit şi omorît (P. o.c. 315 1).
Pe un alt mare sihastru 1-a înşe'at să se lepede de Hristos şi să se jidovească (P. o.c. 317 3).
Altora li s-a nălucit în chip de înger luminat şi în chipul lui Hristos (P. o.c. cap. VII 1,2,4, 5, 7,
8, 9, 12, 13).
Au întrebat unii din Părinţi pe Avva Pimen, zicînd: „De vom vedea vreun frate păcătuind,
voieşti să-1 mustram pe el?" Bătrînul auzindu-i, le-a răspuns: „Eu cu adevărat de voi avea trebuinţă să
trec pe acolo şi-1 voi vedea pe el păcătuind, trec pe lîngă dînsul, nu-1 osîndesc şi nici nu-1 mustru.
Scris este, că cele Ce au văzut ochii tăi, acestea să mărturiseşti. Iar eu zic vouă, că cele ce aţi văzut,
deşi veţi pipăi cu mîinile voastre, să nu mărturisiţi, că un frate a fost batjocorit cu un lucru de acest fel.
I se părea că a văzut pe un frate al lui păcătuind cu o femeie, şi fiind luptat mult, ducîndu-se, i-a lovit
cu picioarul, socotind că sînt ei, şi le-a zis: „încetaţi dar acum! Pînă cînd?" Şi iată s-au aliat snopi de
grîu. Pentru aceasta v-am zis vouă că de-şi veţi pipăi cu mîinile voastre, să nu mustraţi. . . Mai mare
dragoste decît aceasta nu est£ cu putinţă să afle decft ca cineva, să-şi pună Sufletul pentru aproapele
săli (Ioan 15 13). Că. de va auzi cineva un cuvînt* rău„ adică de mîhniciune, putînd şi el să zică
asemenea, şi se va lupta să nu-1 zică; sau de i se va face strîmbătate şi va suferi şi nu va răsplăti, unul
ca acela îşi pune Sufletul său pentru aproapele..." (P. o.c. p. 183-4 113, 114, 116).

DRACII OCROTESC PE CLEVETITORI CA SĂ-I TRAGĂ CU EI ÎN IAD. Povestit-a


oarecare din bătrînii pustnici: Un frate oarecare petrecea în Egipt. Mergînd el odată pe, drum, a intrat
într-un mormăit să se adăpostească de frig. Trecînd dracii pe acolo, au grăit unul către altul: „Vedeţi
cîtâ îndrăzneală are acest călugar de doarme în mormînt? Hai să-1 îngrozim pe el". Atunci un alt
diavol a răspuns: „Bar să nu-l mai spăimîntăm, că acesta este al nostru. El face voile noastre: mîncînd,
bînd, clevetind şi negrijind de slujba sa! Şi aşa, pînă cînd va zăbovi el în acestea, să mergem mai vîrtos
şi să-i necăjim pe cei ce ne necăjesc pe. noi (pe aceia care •cu Cuvîntul lui Di mnezeu) şi cu
răgăciunea ne luptă ziua şi noaptea" (P. o.c. 385 13).
Zis-a un bâtrîn: De vor veni la tine vreunii şi-i vei vedea pe ei de departe că vin, mai înainte de
a se apropia ei, să stai la rugăciune şi să zici: „Doamne Iisuse Hristoase, izbăveşte-ne pe noi de
clevetire şi de ocară, şi cu pace trimite-i pe ei din lecui acesta" (P. 386 74).

UŞA STRÎMTĂ ŞI POARTA LARGĂ. Ca şi la toate celelalte păcate, aşa şi la pasiunea sau
neînfrînarea limbei, Mîntuitorul ne pune înainte pilda aceasta educativă cu: uşa strimtă şi calea îngustă
care duce la viaţă, şi poartă largă şi calea lată care duce în pierzare. El ne îndeamnă a o folosi pe prima
şi a ne feri de a doua, zicînd: „Intraţi pe uşa cea strimtă, că: largă-i poarta, lată-i calea care duce. în
pierzare, şi mulţi sînt care intră printr-însa. Strîmtă-i uşa, îngustă-i calea care duce în viaţă, şi puţini
sînt care o ailă pe e a . . . Nevoiţi-vă a intra prin uşa cea strimtă, că mulţi — zic vouă — vor căuta să
intre şi nu vor putea" (Mt. 7 13—14; Le. 13. 24). Uşă strimtă numeşte aici exerciţiile virtuţilor
creştineşti. „Uşă", pentru că introduce pe creştinii activi în bine, în viaţă veşnică. „Strimtă", adică
pregătitoare să muncească, să obosească, să se sforţeze mereu pentru a trece prin ea. Strimtă, pentru că
nu încape pe cei graşi în păcate, din cauza dimensiunii ei reduse. Astfel, toţi care voiesc să intre cu
orice ^preţ, trebuie a lepăda grosimile şi grăsimele păcatelor. Vrei să intri prin uşa strimtă şi să mergi
95
pe calea îngustă la viaţa veşnică? Leapădă povara păcatelor prjn o pocăinţă adevărată, spovedanie
amănunţită, generală, însoţită de facerea roadelor de pocăinţă (Mt. 3 8). Dezbracă-te de vicii şi te
îmbracă cu haina stiălucitelor virtuţi creştineşti. Aşa de exemplu: în locul slavei deşarte, îmbracă-te cu
umilinţa, în loc de vorbe multe şi rele, mai bine taci. în locul somnoroşiei, priveghează şi noaptea, fă
rugăciuni, cugetă mult în Legea Domnului! Lăcomia inlocuieşte-o cu postul, şi defăimarea, clevetirea,
cu tăcerea şi vorbirea numai de bine... despărţirea de clevetitori... (Vezi şi Sf. Vasile, „Regula Mare",
51).
Te-ai îmbolnăvit — zice un Sfînt Părinte — cu îmbuibarea? Vindecă-te prin post. Ţi-ai rănit
Sufletul cu nectimpătarea ? Cumpătarea să-ţi fie leacul boalei! Ţi-a pricinuit lăcomia fără saţ o febră a
Sufletului? Milostenia să-ţi înlăture beteşugul! Căci curăţire este împărţirea celor ce-ţi sjnt de prisos.
Ne-am rănit cu răpirea bunurilor altora ? Lucrul răpit să fie înapoiat stăpînului adevărat! Ne-a dus
minciuna aproape de pierzare? (căci zice: „Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciună" (Ps. 5 7). Iubirea
de adevăr să îndepărteze primejdia! Jurămîntul strîmb şi furtul aduce secera ce zboaiă. pe cer văzută
de Proorocul Zaharia, ameninţînduine cu tăierea. Să dăm păgubaşului lucrul furat, să ne îmbrăcăm cu
toată armătura Pocăinţei, ca să îndepărtăm tăişul acelei seceri! S-a amăgit careva cu oarecare dogme
ereticeşti? Să alunge nelegiuirea eu înţelepciunea dreptei credinţe! De te vezi stăpînit de mîndrie, slavă
deşartă, fă ceva aşa fel ca să fii defăimat de mulţi, spre a reveni la smerenie. Aceasta este pocăinţe:
dezrobirea, nimicirea păcatelor săvîrşite mai înainte, fie cu gîndul, fie cu cuvîntul, fie cu fapta (P. o.c.
259 23; 456 58).
„Poartă largă" şi „cale lată" a numit iubirea de plăceri păcătoase: „Poartă" şi „cale" pentru că
duc în pierzare, la iad; iar „largă"-şi „lată" pentru că mulţimilor ce merg pe ea, nu le cauzează nici-o:
trudă, osteneală, împiedecare, luptă şi ne voinţă, pentru că este nedefinită, deschisă şi neobservată de
mulţi. Dincoace sînt puţini,, pentru că uşa e strimtă, calea îngustă, colţuroasă, anevoioasă, plină, de
trudă, amărăciuni, greutăţi şi hărţuieli foarte obositoare. Acolo sînt mulţi, pentru că ea e lată, netedă,
luminoasă şi fără muncă.
Uşă strimtă şi cale îngustă care duce la viaţă, este şi înfrina-rea limbii însoţită de tăcere şi
vorbirea de bine. Pentru aceasta trebuie luptă bună după lege şi la nărăvaşii clevetitori, trebuie luptă
grea, dîrză, ostenicioasă pînă la sacrificiu.
Poartă largă şi cale lată, netedă, lucioasă, alunecătoare ca. gheaţa şi prăbuşitoare în pierzare
sînt limbile clevetitoare, grăitoare de rău, ponegritoare aproapelui sau semenilor lor, care-i duce în
pierzare. După cum la suiiea pe stîncile muntelui în sus trebuie multă luare aminte, luptă, osteneli
chibzuite, aşa şi la înfrînarea limbii. După cum la prăbuşirea în prăpastie nu trebuie multă osteneală, şi
încordare de minte, aşa şi la clevetiri. îndată ce-şi dau drumul, cad, se prăbuşesc în pierzare, în iadul
cel mai de jos.
Poarta largă stă pe calea cea lată, şi mulţi sînt care intră pe acea poartă şi aleargă pe calea lată
la iad! Calea lată e o şosea mare, un bulevard mare, cu poartă foarte largă. Oricine vrea, intră şi
aleargă pe ele. Poarta largă este împodobită cu felurite: decoruri, reclame, invitaţii şi gustărele.
Mulţimi de crainici stau înaintea porţii largi şi strigă: „Veniţi, veniţi aici! Aici veţi afla: privelişti
frumoase, plăceri felurite, noroc, bucurii, veselii şi felurite distracţii, care vă plac. Fieecare puteţi alege
orice poftiţi şi orice voiţi. Nu există piedici. Nu aveţi trebuinţă de nici un fel de act. Veniţi, veniţi, aici
este loc pentru toţi!"
Privind la mulţimea de lume, care intră ingrămădindu-sc prin poarta largă şi înaintînd pe calea
cea lată, poţi vedea tot felul de oameni, din toate vîrstele şi din toate ramurile societăţii. Acolo sînt
uameni: bătrîni, tineri, copilandri, copii... cufundaţi în: răutăţi, păcate, patimi, boli şi alte blestemăţii.
Pe fruntea lor stă scris invizibil sau acoperit: „Plata păcatului este moartea" (Rom. 6 23). Acolo, în
mulţimea aceea, vezi: ucigaşi şi ucigaşe cu mîinile minjite de sînge omenesc, hoţi, tîlhari, jefuitori,
beţivi, desfrînaţi, bătăuşi, clevetitori plini la gură de sîngele semenilor lor, pe care i-au muşcat,
sfîrtecat, rupt. . . cu clevetirile lor, oameni cu ochii sticlind de lăcOmie, zgîrciţi cu pungi şi saci de
bani în spate, nişte lepădături ale societăţii. Acolo vezi şi oameni: bărbaţi şi femei, care par normali,
cum se cade, cu vază în lume, în dregătorii înalte, cinstiţi de lume, evlavioşi, pare-se fără pată,
bisericoşi, rugători de Dumnezeu, participanţi la serviciile Dumnezeşti, dar în afară de Dumnezeu,
nepricepînd că inimile lor sînt departe de El. în scurte cuvinte, pe calea lată se văd tot soiul de oameni
şi femei din toate ramurile societăţii, de la cerşetorii de pe străzi sau de la uşile Bisericilor, pînă la
96
bogaţii care zi şi noapte îşi frămîntă mintea cum să-şi înmulţească banii şi avutul. Acolo se văd
păcătoşii cei mai josnici sau notoriei, şi oamenii cei mai cumsecade, pentru că lată e calea pentru toţi şi
toate, mici şi mari. Toţi au loc pe ea. Nimănui nu-i este interzis a merge pe ea, nimeni nu-i scos afară
de pe ea. Toţi alergătorii în negurile întunericului au loc pe ea. Toţi insă merg pe ea, cu un gol în fiinţa
lor, toţi doresc ce nu ştiu şi nu găsesc. Toţi merg după poftele, dorinţele, capriciile. . . lor felurite, fără
a se sătura. Mîntuitorul ne adevereşte clar: „Calea pe care merg aceştia, duce în pierzare, în iad".
Cu totul alta însă este „uşa strîmtă" şi „calea îngustă" care duce în viaţă, dar pe aceasta puţini
sînt care o află. Aceasta o află numai cei: „Mîntuiţi cu Harul lui Iisus Hristos" (Efs. 2 8), că: „De nu se
va naşte cineva din apă şi din Duh, din nou, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3 3—8).
Nimic nu-i mai neplăcut pentru oamenii lumii acesteia deşarte, decît a veni înaintea lui Dumnezeu ca
nişte sărmani păcătoşi smeriţi, care totul au primit şi primesc în dar. Căuţînd mîntuirea, trebuie a ne
împodobi cu o aleasă credincioşie, cu fapte bune, merite frumoase, plăcute lui Dumnezeu şi Sfinţilor
lui. Cu acestea putem intra prin uşa cea strimtă şi a merge şi înainta pe calea îngustă, la viaţă şi fericire
in împărăţia lui Dumnezeu, unde putem fi fericiţi pururea. Faptele noastre însă, pătate de felurite
păcate, ne împiedecă, ne opresc a intra prin uşa cea strimtă. Mîndria noastră, laudele ce căutăm ne vină
de la oameni şi de la Dumnezeu, cîrtirile, clevetirile... şi atitea şi atîtea păcate, nu ne lasă a intra prin
uşa cea strimtă, nici a înainta pe calea îngustă la viaţa şi fericirea veşnică. Zidul uriaş al păcatului,
ridicat între noi şi Dumnezeu, peste care nimeni nu poate sări, a fost surpat de Hristos Mîntuitorul,
Care ne strigă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi. Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul
Meu peste voi şi vă învăţaţi de la Mine, că'sînt blind şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă Sufletelor
voastre. Că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară" (Mt. 11 28—30).
Totuşi, pentru mulţi, cei foarte mulţi, uşa-i strîmtă. De ce? Pentru că noi nu vrem a ne lepăda
de noi înşine, de felurite plăceri şi dorinţi păcătoase, ca şi cum am vrea să intrăm cu cămila încărcată
cu toate bagajele din spatele ei prin urechile acului. Omul cînd aude cum trebuie a fi pentru a putea
intra prin uşa cea strîmtă la viaţă, se poticneşte, se retrage înfricat, ca şi cum ar ajunge în atingere cu
focul.
Mulţi merg ca să intre prin uşa strîmtă dar nu pot intra prin, ca, fiindcă vor să ia cu ei acolo
sus: unii mîndria lor, alţii lăcomia, zgîrcenia, alţii mînia, clevetirile, vorbele putrede, alţii petrecerile
anticreştineşti, jocurile, ospeţele cu cîntece curveşti, luxul, fumatul, sluţirea feţelor şi a portidui
cuviincios, sau alte fapte necurate, neplăcute lui Dumnezeu.
în sfîrşit, mulţi vor să aibă în inima lor o anumită cameră unde să depoziteze toate lucrurile
neprielnicului, de care s-au lepădat la Sf. Botez, şi pe care trebuie să le lepede desăvîrşit, ei însă în-
cearcă să intre şi să treacă prin uşa cea strîmtă împreună cu ele, dar amar lor, asta nu se poate. Celor ce
au încercat să intre aşa şi n-au putut, noi le spunem: „Lepădaţi toate ale streinului — diavolului — şi
astfel veţi trece uşor".

SPRE IERUSALIMUL CERESC. Un om mergea către o cetate unde îl aştepta o fericire mare.
între el şi cetatea aceia se afla o prăpastie fără fund, peste care nu se putea trece decît pe o punte
îngustă fără sprijin.itoare. De jur împrejur era întuneric şi vijelie, iar în fundul prăpastiei apele
clocoteau. Călătorul fu cuprins de înfricoşare. La orice pas putea să cadă.
Atunci iată o călăuză nevăzută îl luă de mînă şi-1 duse pe puntea îngustă, purtînd înainte o
făclie aprinsă. Călăuza aceasta înalţă de o parte şi de alta a punţii apărătbare de lumină pentru ca acel
călător să nu cadă în întunerecul prăpastiei. Prin ajutorul acestei
Călăuze călătorul a ajuns la Cetatea fericirii Noul Ierusalim Ceresc din care n-a mai plecat
niciodată.
Omul acela este fiecare din noi. Puntea este însăşi viaţa noastră, de pe care, lesne putem cădea
în viitoarea tuturor păcatelor. Cetarea fericirii, către care mergem cu toţii este însăşi viaţa cea de veci
Călăuza aceasta minunată şi foarte preţioasă, este Domnul HristOS, Care la orice chemare sinceră a
noastră, ne ia de mină cu dragoste şi ne duce de-a lungul punţii vieţii noastre. Făclia călăuzitoare este
învăţătura Lui, iară apărătoarele de lumină sînt îngrădirile Bisericii noastre, între marginile căreia stînd
şi rămînînd, nu vom putea cădea niciodată în noaptea grea a păcatelor. (P. o.c. 227—8).

97
CLEVETIREA CHIAR ŞI ADEVĂRATĂ FIIND, CUFUNDĂ PE CLEVETITORI, PE
PĂCĂTOŞI ŞI DREPŢI, ÎN OSÎNDĂ. Da, acesta-i adevărul curat. Sf. Ap. Pa vel înfierînd aspru
această diavolească clevetire, scrie: „De vă muşcaţi'unul pe altul şi vă tot mîncaţi, căutaţi şă nu. vă
mistuiţi unul de către altul sau căutaţi să nu fiţi mistuiţi unul de altul." (Gal. 5 15). St. Ioan Gură de
Aur de asemenea îi înfierează aspru pe clevetitori, zicînd: „Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în
trupul aproapelui tău, dar ai muşcat Sufletul lui cu clevetirea ta, l-ai rănit şi l-ai sfîşiat cu bănuiala ta
cea rea, Ţi-ai pricinuit: ţie însuţi, lui şi multora, daune înmiite" (pagube mari). Cuvintele acestea parcă
ar fi adresate unor jivini scîrboase,.unor sălbătăciuni uricioase, şi nu unor oameni, şi cu atît mai mult
unor creştini: popor şi cler! Prin aceste cuvinte Sf. Ioan Gură de Aur adevereşte tuturor creştinilor,
necreştinilor şi omenirei întregi, că: clevetitorii, chiar atunci cînd clevetesc după adevăr pe semenii sau
aproapele lor, se cufundă în iad de vii, dimpreună cu păcătoşii şi cu drepţii care i-au ascultat şi-i
ascultă. „Tu — strigă el — prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău încă pe cel ce te-a ascultat.
Acela (care te-a ascultat sau te ascultă) de este un păcătos, acum (la auzul clevetirei semenului tău) se
va face mai îndrăzneţ (în a păcătui în felurite forme), căci cunoaşte (în cel clevetit) încă un tovarăş al
păcatului său. De este el (cel ce te-a ascultat sau ascultă clevetirea) un drept, acuma (mai) uşor se va
amăgi de mîndrie, şi prin păcatul altora divulgat de tine prin clevetire, va fi împins a cugeta înalt
despre sine (adică a se prăbuşi ca fariseul, devenind o uriciune înaintea lui Dumnezeu (Lc. 18 9—14;
16 15). Tu (prin clevetirea ta) eşti vinovat încă şi prin aceea, că Numele lui Dumnezeu se huleşte
(Rom. 2 24), căci precum prin vederea faptelor bune se cinsteşte Numele lui Dumnezeu, aşa prin
descoperirea (divulgarea) păcatelor, El Se defăima şi Se necinsteşte. Pe lingă aceasta, pe omul care îl
defaimi (cleveteşti), prin clevetirile tale l-ai făcut mai fără de ruşine şi totodată mai înverşunat asupra
ta.
SA nu zică nimenea împotrivă, că: numai cînd ar vorbi cineva neadvărul de aproapele său,
atunci l-ar defăima sau cleveti; iar n u cind vorbeşte adevărul. Nu. Nu este aşa Căci şi aceea este o
calcare de lege (nelegiuire sau păcat), cînd cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rău, care este
chiar adevărat. Fără îndoială c a s i fariseul acela numai adevăr a vorbit despre sine (iar ceilalţi ca sint
păcătoşi: răpitori, nedrepţi, preacurvari) şi despre vameş, s i totuşi, aceasta nu i-a ajutat; ci toate
faptele lui cele bune (postul, milosteniile. . . ) i-au fost zadarnice. Ce-am folosi noi, dacă nu mîn-c a m
carnea dobitoacelor (în anumite zile, ajunuri, posturi), dar ca nişte fiare sălbatice sfîşiem numele cel
bun al fraţilor noştri? Clevetitorii sfăşie şi mănîncă pe aproapele lor..." (Om. 3 d. statui). Aceasta o
adevereşte şi un alt Sfînt Părinte, zicînd: „Mai bine este a mînca carne şi a bea vin, şi a nu mînca cu
clevetirile cărnuri de fraţi" (P. c.c. 235 4).

CEL MAI BUN SAC AL POCĂINŢEI. O femeie se lăuda că cunoaşte pe Dumnezeu— şi-I
urmează sfînta Lui învăţătură. Dar avea obiceiul de a cleveti (vorbi de rău) pe semenii ei în toate
prilejurile, fără să-şi dea seama că fapta ei este un păcat.
Preotul de mai multe ori, i-a atras atenţia şi a sfătuit-o să şe lase de acest păcat. Ea însă nu s-a
lăsat. Tot mereu se fălea că e drept credincioasă. Mergînd într-o zi la Duhovnic, ca să-i arate cit de
mare credinţă are ea, îi zise:
— „Părinte, eu vreau să mă jertfesc pentru Domnul Hristos. De aceea, te rog, să-mi dai
încuviinţare să pun pe trupul meu un sac aspru, ca în felul acesta să-mi pot arăta mai cu tărie
credinţa. . . "
Preotul care-i cunoştea bine păcatul bîrfirii (clevetirii) drept răspuns, îşi puse degetul la buze
— şi-i răspunse:
— „Iată acesta este sacul cel mai bun pentru D-ta" — şi din nou îi arătă buzele.
Femeia fu cuprinsă de ruşinare. Ea făgădui Duhovnicului că nu va mai bîrfi (cleveti). Astfel, ea
îmbrăcă saculcel mai bun, cu care putea să-şi arate -credinţa în Dumnezeu şi să se mîntuiască de cel
rău. (d. P.L. o.c. 10)

CLEVETITORII S-AU PRIMEJDUIT PE EI, CĂPETENIILE ŞI POPORUL LOR. Israeliţii


după un an de la ieşirea lor din Egipt, unde robiseră vreo 400 de ani, doreau acum să ştie cum va fi
ţara aceea în care îi trimetea Dumnezeu, Atunci Moise, din porunca lui Dumnezeu, alese din ftecare
trib cite un bărbat (12 la număr) pe care-i trimise, zicînd: „Mergeţi în Pămîntul Făgăduinţei şi cercetaţi
98
ce fel de popor locuieşte în el. Dacă e tare sau slab, mic sau mare la număr, dacă cetăţile în care
locuiesc au ziduri tari oii sînt fără ziduri, dacă pămîntul lor este gras ori sterp... Fiţi curaj ioşi, luaţi din
roadele pămîntului aceluia şi ne aduceţi şi nouă". Cei 12 bărbaţi plecînd, au iscodit pămîntul
Palestinei, de la pustia Sin pînă la Roov şi Emat. Au înaintat pînă la Hebron şi au mers pînă ce au
iscodit ţara timp de 40 de zile. Au luat pe o părîngă mare o viţă cu un strugure uriaş pe ea, pe care abia
îl puteau duce doi oameni. Au. mai luat şi nişte rodii şi smochine mari şi dulci. Cu acestea în spate, s-
au întors la Moise şi Aaron şi la marea adunare a fiilor lui Israil k Cades în pustia Faran.
Ajunşi cu bine în mijlocul .taberei, cele douăsprezece iscoade arătînd strugurele uriaş, rodiile şi
smochinele mari, începură să spună tuturor: „Iată belşugul ţării în care ne trimite pe noi Dumnezeu !
Cu adevărat: acolo în loc de apă, curge lapte şi miere. Acolo sînt nişte minunate păşuni verzi, coline
frumoase, izvoare cu apă limpede şi foarte bună de băut. Nu este pe lume un loc mai plăcut ca acela f"
După atîtea veşti frumoase însă, începură a vărsa şi felurite clevetiri în urechile adunării Israeliţilor,
zicînd: „Dar... iată, trebuie să ştiţi, că: locuitorii ţării aceleea sînt foarte îndrăzneţi. Cetăţile lor sînt
mari şi foarte tari. Pămîntul acela pe care l-am iscodit mănîncă pe cei ce locuiesc pe el. Oamenii care
locuiesc acolo au o statură înaltă. Acolo am văzut şi uriaşi, pe fiii lui Anac, care se trag din neamul
uriaşilor! Noi înaintea acelora, parcă eram nişte lăcuste. . . Nu putem să ne suim împotriva poporului
acestuia, că este mai tare decît noi.
Poporul auzind acestea, s-a turburat groaznic şi a cîrtit. Toată adunarea s-a ridicat cu strigare
mare, a plîns şi a cîrtit asupra lui Moise şi Aaron; zicînd: „Mai bine am fi murit în pămîntul Egiptului !
De ce n-am murit noi în pustia aceasta ? Pentru ce ne aduce Domnul în pustia aceasta? Să cădem în
război? Mai bine hai să ne alegem alte căpetenii şi să ne întoarcem în Egipt.Atunci Isus Navi şi Caleb,
doi bărbaţi din cei ce iscodiseră pămîntul, au combătut clevetirile celor zece iscoade, zicînd: „Pămîntul
iscodit este bun. Hai să ne suim şi să punem mîna pe ţară, căci vom ieşi biruitori. . . Nu vă împotriviţi
Domnului, nici vă temeţi de poporul ţării aceleia. Acum le-a sosit ceasul; iar cu noi este Domnul".
Toată adunarea auzind acestea, în loc de a asculta, s-a sfătuit să-i ucidă •cu pietre. Atunci Slava
Domnului s-a arătat deasupra Cortului Sfînt, înaintea întregii adunări a lui Israil. Domnul a zis lui
Moise: „Pînă cînd Mă va întărită pe Mine poporul acesta? Pînă cînd nu va crede Mie, după multele
semne şi minuni pe care le-am făcut între ei. . . însă cu adevărat, precum aţi grăit în urechile Mele, aşa
voi face vouă; în pustia aceasta vor cădea oasele voastre. Toţi cei de la douăzeci de ani în sus, cîţi au
cărtit asupra Mea, nu vor intra în Pămîntul Făgăduinţei, afară de Isus Navi şi Caleb. Patruzeci de ani
vor rătăci în pustie fiii voştri, după numărul zilelor în care aţi iscodit pămîntul, pînă se vor topi oasele
voastre în pustie. Un an pentru o zi veţi purta păcatele voastre şi veţi cunoaşte ce înseamnă să fiţi
părăsiţi de Mine".
Bărbaţii care iscodiseră ţara şi la întoarcere, prin clevetirile lor, au turburat adunarea* tăcîndu-
o să cîrtească asupra lui Moise şi a lui Dumnezeu, au murit imediat chiar acolo înaintea Domnului de o
moarte năpraznică, pentru că ponegriseră ţara. Numai Isus Navi şi Caleb au rămas cu viaţă din cele 12
iscoade, care iscodiseră ţara, pentru că aceştia nu clevetiseră, nu o ponegriseră. Moise a spus poporului
Israelit cuvintele lui Dumnezeu. Poporul auzind, a plîns foarte tare şi a zis: „Iată, ne suim în locul de
care ne-a spus Domnul, deşi am păcătuit". Moise le-a zis „Nu vă duceţi acolo, că nu este cu voi
Domnul şi veţi cădea ucişi de sabie înaintea vrăjmaşilor voştri". Ei însă n-au ascultat, s-au îndărătnicit
şi s-au suit pe vîrful muntelui spre pămîntul făgăduinţei. Atunci au venit asupra lor Amaleciţii şi
Cananiţii, i-au bătut şi i-au măcelărit groaznic pînă la Horma. Rămăşiţa oştirei Israelite s-a întors ca
vai de ea în tabără... (Num. 13; 14).
Vedeţi isprăvile clevetirei? Vedeţi urmările ei? Vedeţi cum clevetirea diavolească a turbuiat tot
poporul, cum a primejduit pe Moise, cum. a revoltat adunarea, cum a omorît năpraznic pe clevetitori,
deşi clevetiseră după adevăr, cum a atras urgia Dumnezeiască asupra tuturor Israeliţilor de la 20 de ani
în sus, să moară, să se topească în pustie, să fie măcelăriţi de vecinii lor?! Iată, şi de aici putem vedea
cît de multă dreptate au: Psalmistul, Apostolul, Sf. Ioan Gură de Aur şi toţi Sfinţii Părinţi, care
înfierează aspru pe clevetitor şi-1 pune sub blestem înfricoşat şi afurisanie ani de zile... (Ps. 71 4 ; 63
3-6; 108 1-28; P.M.B. gl. 373; P.B.G. p. 110 (88).
Clevetirea diavolească a adus şi aduce mult prăpăd în toată lumea. Cei ce sînt de partea
Domnului Dumnezeu se feresc de ea şi luptă împotriva ei din răsputeri. Cei răi însă slugăresc pe

99
diavolul, clevetesc, ascultă cu plăcere clevetirile, le duc din loc în loc, le poartă, le menţin şi le susţin
după plăcerea îngerilor căzuţi care îi posedă şi astfel se prăbuşesc în pierzare vremelnică şi veşnică.

CLEVETITORUL EPISCOPULUI, PEDEPSIT. Un Episcop se afla în vizită canonică,


împărtăşind-binecredincioşilor de peste tot binecuvîntarea sa. Un tăietor de lemne nelegiuit îşi bătea
joc de binecuvîntarea Episcopului, şi căuta să-1 imiteze. Abia plecă Episcopul, şi tăietorul ocupat cu
crăparea unor lemne, îşi repezi securea în acea mină cu care imitase batjocoritor binecuvîntarea
Episcopului. Iacă, şi astfel se răsplăteşte nelegiuirea! (O.M.P. 628).

VRÎND A DECAPITA TOŢI PREOŢII, S-A DECAPITAT. Undeva — ca şi odinioară în


Franţa — se prigoneau Preoţii. Un muncitor dintr-o fabrică zise către ceilalţi tovarăşi ai săi de lucru:
„Aş vrea să tai capul la toţi Preoţii dintr-o singură lovitură". Toţi au rămas foarte mîhniţi şi uimiţi de
pornirea răutăcioasă a tovarăşului lor de lucru. Dar chiar atunci în clipa următoare, se ridică să vadă
ceva, şi un drug de fier de la maşina de lîngă el, îi reteză capul. Drept aşa cum voia el să facă cu
Preoţii, i s-a făcut lui. Toţi tovarăşii lui au recunoscut pedeapsa lui Dumnezeu pentru că voia să
batjocorească pe slujitorii Domnului (D.C. 74).

NECINSTITORUL PREOTULUI LITURGHISITOR PEDEPSIT CU MOARTE. Mai mulţi


oameni petieceau într-o zi de Duminică la crîşma dintr-un oarecare sat, tocmai în timpul cînd se oficia
Dumnezeiasca Liturghie. La sunetul clopotelor, unul dintre beţivi, stăpînit fiind de diavolul, începu a
înjura pe Preot, pe Dumnezeu şi pe toţi Sfinţii, că de ce-i turbură petrecerea. Crîşmarul, om religios,
căuta să-1 calmeze, dar beţivul răspunse: „Dumnezeul vostru e o păpuşe, eu nu mă tem de El! Să
vedem, are El puterea să mă oprească a înghiţi acest pahar cu rachiu? f" Dar cînd ridică paharul plin,
deodată îngălbeni şi căzu mort jos la pămînt. . . (O.M.P. 626).

ŞI SINGURA CLEVETIREA PRĂBUŞEŞTE SUFLETELE IN IAD. Şi acesta este un adevăr


destul de învederat, dar aşa de camuflat de îngerii infernali, încît nu-i cunoscut de multă lume, nici
chiar de majoritatea creştinilor. Totuşi, clevetirea cu urmările ei pustiitoare, ni se descopere în anumite
locuri ale Dumnezeştilor Scripturi.
Mai înainte de marele război din ceruri, Lucifer cu îngerii de sub comanda sa, pîrau pe îngerii
cei buni şi luminaţi, adică pe fraţii lor de îhgerat. Pîrîciunile sau clevetirile acelea, erau un început de
mîndrie, o pornire, nu bună, izvorîtă din mîndrie. „Mă voi sui în cer. îmi voi ridica scaunul de domnie
mai presus de stelele — îngerii — Dumnezeului Celui Putermc. Voi şedea pe muntele adunării
dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vîrfuî norilor. Voi fi asemenea Celui Prea înalt!"
(Is. 14 13—14- Iov 41; lez. 281-19; Mt. 2 2, 9-10), După ce, pentru mîndria şi ne-păstrarea
vredniciilor, s-au aruncat din cer (Lc. 10 18; 1 Tim. 3 6 ; Iuda 1 6 ; Ape. 12 7-8), toate oştirile
îngereşti au strigat cu mari glasuri în ceruri: „Acum s-a făcut; mîntuirea, puterea şi împărăţia
Dumnezeului nostru şi a Hristosului Lui, că s-a aruncat pîrîtorul fraţilor noştri (Lucifer, balaurul) cel
ce-i pîra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea"! (Ape. 12 10). De aici vedem că pîrîtorul
şi toţi care conlucra cu el la pîră sau clevetire, precum şi cei ce erau de aceiaşi părere, sau de partea
clevetitorului, au fost izgoniţi din ceruri, au căzut în adînc, şi nu s-a mai aflat loc de a mai sta ei în cer
(Ape. 12 7—10). Şi dacă pe îngerii aceia creaţi de Dumnezeu foarte buni, fără nici un pic de rău în ei,
clevetirile acelea repetate asupra fraţilor lor de îngerat, i-au doborît din cer; apoi cu atît mai mult va
doborî diavoleasca clevetire din cer (din Biserică) şi de pe pămînt în iad, pe cei ce clevetesc şi ascultă
cu plăcere clevetirile, cu cît ei nu sînt aşa de curaţi ca îngerii aceia din ceruri.
După crearea îngerilor şi căderea unora dintr-înşii, Dumnezeu a creat lumea aceasta văzută,
apoi pe om, cea mai aleasă şi foarte minunată creatură: bărbat şi femeie, adică Adam şi Eva, pe care-i
aşează în Raiul desfătărilor. Acolo ei au trăit în o foarte perfectă fericire. Diavolul căzut din fericirile
mari ale cerului, văzînd pe om bucurîndu-se de acele bunătăţi ale Raiului, îl pismuieşte, se hotărăşte a-
1 ispiti şi surpa. în acel scop rău, .se camuflează în şarpe şi se apropie de femeie, partea cea mai slabă,
mai .uşor de ademenit, şi-i zise: „Oare e adevărat că Dumnezeu a zis să nu mîn-caţi roade din toţi
pomii Raiului?" Femeia, în loc de a curma vorba cu el, îi răspunse şarpelui: „Dumnezeu ne-a dat voie

100
să mîncăm din toţi pomii Raiului, numai din rodul pomului din mijlocul Raiului, El ne-a oprit, zicînd:
„Să nu mîncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi".
Şarpele, stîrnind neîncrederea în Dumnezeu, îi zise: „Nu. Hotă-rît că riu veţi muri, dar
Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din acele roade, se vor deschide ochii voştri, şi voi veţi fi
ca nişte Dumnezeiii, cunoscînd binele şi răul". Cuvîntul vicleanului pătrunse adînc în fiinţa femeii.
Plină" de curiozitate, neastîmpăr şi de dor de mărire, ea privi la pomul oprit. Fructul frumos la vedere,
plăcut şi dulce la mîncare, o ademeni. întinse mîna» luă rodul din pom şi mîncă, apoi dete şi bărbatului
ei, şi mînca şi el. Aici s-a săvîrşit cea mai mare revoluţie din istoria omenirei. Femeia urmă şarpelui,
ca şi cum el ar fi fost mai presus decît Dumnezeu. Ea urmă sfatul şarpelui şi făcu ceia ce Dumnezeu
oprise. Bărbatul urmă şi el în păcătuire femeii, care după ispitire deveni şi ea foarte ispititoare. Atunci
îndată văzîndu-se goi, ş-au făcut nişte şorţuri din frunze de smochin şi s-au ascuns de la Faţa lui
Dumnezeu, printre pomii frumoşi ai gradinei.
După aceea Domnul Dumnezeu a chemat pe Adam: „Adame, unde eşti?" Nefericitul fugar
auzind din desişul arborilor, răspunse: „Am "auzit glasul Tău în Rai, dar m-am temut, pentru că sînt
gol şi m-am ascuns!" Domnul Dumnezeu i-a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mîncat din
pomul, din care ţi-am spus să nu mănînci?" Adam, în loc de a-şi mărturisi păcatul, sau a se Invi novaţi
singur, cleveteşte, aruncă toată vina pe femeie, zicînd: „Fe-meia pe care mi-ai dat-o, ea mi-a dat roade
din pom şi eu am mîn cat",. Domnul îi zise femeii: „Pentru ce ai făcut tu aceasta?" Fe-meia la rîndul
ei, cleveteşte şi aruncă toată vina pe şarpe, zicînd: „Şarpele m-a amăgit şi am mîncat!" (Fac. 3 1 —
13).
Aici Adam, după adevăr, cleveteşte pe femeie, şi femeia cleveteşte pe şarpe tot după adevăr...
dar clevetirile acelea au hotă-rît pe Dumnezeu de i-a izgonit dm Rai, afară în pămîntul blestemat. După
aceasta au urmat toate suferinţele, necazurile şi greutăţile. . . Dacă Adam şi Eva, care erau curaţi şi
plăcuţi lui Dumnezeu, după prima greşala, clevetind după adevăr: Adam pe Eva şi Eva pe şarpe, au
fost izgoniţi afară din Rai, ce vor păţi clevetitorii semeniloi lor, care n-au acea curăţie de Suflet ca
protopă-rinţii noştri Adam şi Eva?! Se crede de unii că dacă Adam n-ar fi clevetit pe Eva şi Eva pe
şarpe, Dumnezeu s-ai fi milostivit să-i lase în Raiul pămîntesc. „Şi cu toate acestea — zice St. Ioan
Gură de Aur — sîntem gata totdeauna de a acuza (pe aproapele), sîntem pregătiţi în orice timp de a
învinovăţi (pe semenii noştri). Dar chiar de nu ne-ar căşuna alt rău (clevetirea), aceasta numai ar fi de
ajuns a ne pierde şi a ne duce în gheenă. Aceasta (clevetirea) ne împresoară de mii de rele. „Sezînd,
împotriva fratelui tău ai clevetit. . . " (Ps. 49 21). Dacă tu nu vorbeai, alţii nu auzeau... Tu eşti cauza
păcatului. . . eşti u» flencănitor, bîrfitor, clevetitor, şi în cele din urmă un nebun. Priveşte, cîte rele
curg de aici. . . " (Om. 21 la Evr.). Vedeţi că şi numai singur păcatul clevetirei cufundă pe clevetitor
in perzare, în iad?
Ham, fiul mijlociu al lui Noe, lucrează dimpreună cu fraţii săi şi cu tatăl său timp îndelungat la
corabia universală, sub ropotul batjocoririlor lumii care îi lua în rîs mereu. După potop, Ham văzind pe
tatăl său ameţit de vin şi dezgolit în cortul său, 1-a clevetit, şi la (grăit de' rău) spus celor doi fraţi ai lui
afară. Şi pentru aceasta a căzut în blestem toată seminţia dui (Fac. 9. 21—27). O grăire de rău a fost
cauza căderei lui şi cufundarea urmaşilor săi în groaznic blestem. O vorbire adevărată, însă de rău, a
fost de ajuns să-1 despoaie de binecuvîntare şi să-1 cufunde, împreună tu toţi urmaşii săi în blestem
greu. Iscoadele cele 12 trimise pentru a iscodi Pămîntul Făgăduinţei, n-au putut intra toţi acolo cu tot
Poporul. Doi dintre ei, Isus Navi şi Caleb, care au grăit de bine, au întrat cu mare plăcere şi fericire.
Ceilalţi 10, care au clevetit grăind de rău, Ţara Domnului, au căzut în mari turburări... le-au rămas,
oasele în pustie. Iată unde i-au dus limbile lor neinfrînate!
Doeg, slujitorul împărăţiei lui Israil, cleveteşte după adevăr pe Arhiereul Abimeleh şi pe
împăratul David, înaintea împăratului
Saul; zicînd: „Eu am văzut pe fiul lui lesei venind în Nob, la Abimeleh. Acesta a întrebat pe
Domnul pentru el, i-a dat hrană şi sabia lui Goliat Filisteanul". După nirricirea cetăţii preoţeşti, Nob,
cu Preoţii şi toate ale lor, Doeg s-a prăbuşit în groaznică pierzare (Ps. 51). Clevetirea deci 1-a cufundat
în cumplită pedeapsă vremelnică şi vecinică.
Amon, Avesalom, Tamar, Adonia. . . fiii lui David, învoindu-se cu alţi Israeliteni la clevetiri
asupra tatălui lor, s-au îmbrăcat cu groaznic blestem (Ps. 108), au pierdut împărăţia, viaţa... şi s-au
prăbuşit în morţi cumplite (2 Imp. 13; 18; 3 Imp. 2 13— 25...). Iată că chiar de vor fi clevetit pe tatăl
101
lor cu cuvinte adevărate, însă pentru necinstirea ce i-au făcut-o cu îngîmfare, vicleşug şi răutate, i-a
slobozit Domnul să se cufunde în pierzare.
Haldeii în cîmpul Deira văzînd pe cei trei Israeliţi neînchi-nîndu-se chipului de aur, i-au pîrît,
grăit de rău şi clevetit înaintea lui Nabuhodonosor, zicînd: „împărate, în veci să trăieşti! Tu ai dat
poruncă, ca oricine va auzi glasul trîmbiţei, al flautului, al chitarei, al harfei, al psaltirei, al cimpoiului
şi al altor instrumente muziceşti, să cadă la pămînt şi să se închine chipului de aur; iar cine nu va
cădea, nici se va închina, să fie aruncat în mijlocul unui cuptor cu foc arzător. Sînt însă nişte bărbaţi
jidovi, pe care i-ai pus ocîrmuitori peste ţinutul Babilonului: Şedracr Meşac şi Abed Nego. Aceşti
bărbaţi nici că au luat în seamă porunca ta, împărate! Dumnezeului tău nu îngenunchează şi chipului
de aur, pe care tu l-ai înălţat, nu-i aduc închinăciuni". împăratul mîniat... i-a chemat, legat şi aruncat în
cuptorul ars înşeptit. Dar puterea arzătoare a focului a ieşit pe gura cuptorului şi i-a ars pe clevetitorii
îngrămădiţi în jur, pe o rază de 49 de coţi. Tinerii clevetiţi însă au rămas teferi-în mijlocul cuptorului...
(Dan. 3; Cînt, celor trei tineri 1 22—24). Clevetitorii, clevetind adevărat pe cei trei tineri, au fost arşi
de foc; iar tinerii elevei iţi, au fost salvaţi de Milostivul Dumnezeu.
O sută douăzeci şi doi de înalţi dregători ai Perşilor, pîrăsc, clevetesc, pe Daniil, la împăratul
Darie, zicînd: „împărate!... Danul, cel dintre robii jidovi, n-a ţinut seamă de porunca ta, nici nu s-a
grijit de oprirea ta; ci de trei ori pe zi face rugăciune. După hotărîrea dată, trebuie aruncat în groapa
leilor". împăratul văzu că pentru pismă fac ei acea zarvă, însă neputîndu-1 seăpa, 1-a băgat în groapa
cu lei. Dumnezeu 1-a salvat pe clevetitul Daniil, şi în locul lui au fost aruncaţi clevetitorii cu soţiile şi
copiii lor, pe care leii i-au prins, rupt şi sfîşiat pe toţi (Dan. 6).
Brutus, devenind ca fiu adoptiv al împăratului Iuliu Cezar, pierzînd simţul recunoştinţei,
clevetea cu colegii săi pe tatăl său care şi-l înfiase. Cufundîndu-se zilnic cu clevetirea, formă o conju-
raţie împotriva tatălui său adoptiv, şi-l asasinară cu pumnalele Cezar văzîndu-1 şi pe el cu ceilalţi
ucigaşi ai săi, zise îndurer.u „Şi tu fiul meu Brutus?!" După aceea formînd triumviratul cu Antoniu,
văzîndu-se învins, s-a sinucis, tînguindu-se şi zicînd: „Vir-tute, tu nu eşti decît un cuvînt!"
Iată unde 1-a dus clevetirea mai marelui său şi pe acest înalt demnitar împărătesc! La complot,
ucidere şi. sinucidere.
Fariseul trufaş, de care ne vorbeşte Mîntuitorul adeseori prin Sf. Evanghelie, a clevetit pe
ceilalţi oameni, aşa greşiţi, păcătoşi cum erau ei. Se înălţa pe sine şi înjosea pe ceilalţi semeni ai săi,
zicînd: „Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sînt cr. ceilalţi oameni: răpitori, nedrepţi, preacurvari. . .
nici ca acest vameş. . . " (Lc. 18 10—74). Mîndria cu multele ei feţe şi numiri: vanitatea, orgoliul,
trufia, fala, clevetirea... e începutul şi izvorul primelor păcate mai mari, dobofîtoare unora din îngeri şi
oamenilor, care voiau să fie ca nişte dumnezei, din slavă şi fericire în necinste, nefericire, groaznice
lipsuri, îndurerări şi torturi (Is. 14 13—14; Fac. 3 5—12). Clevetirea a prăbuşit pe fariseul postitor şi
milostiv dedesuptul păcătosului vameş, care se smerea înaintea Domnului. „Acesta (vameşul) —
adevereşte Mîntuitorul — s-a întors la casa sa mai îndreptat (sufleteşte) decît acela (fariseul clevetitor
în trufia lui). Că tot cel ce se înalţă pe sine (pentru că pînă nu se înalţă cineva nu cleveteşte), se va
smeri; iar cel ce se smereşte (nu cleveteşte^, se va înălţa" (Lc. 18 13-14).
Pe astfel de farisei trufaşi, clevetitori, Mîntuitorul îi înfierează cu mustrările cele mai
usturătoare: „Vai vouă: „făţarni* cilor", „mormintelor văruite", „povăţuitori orbi", „nebuni", „şerpi",
„pui de viperă" (Mt. —22; 23). Ucenicilor Săi însă le atrage atenţia: „Luaţi aminte, feriţi-vă de aluatul
fariseilor şi al saducheilor" (Mt. 16 6 ; Mc. 8 15; Lc. 12 /),' adică de: făţărnicie, de viclenia purtării şi
de otrava învăţăturii lor. De ce? Pentru că nu se împacă: viaţă creştină cu mîndria, făţărnicia cu
sinceritatea, clevetirea cu dragostea sfîntă, aşa cum nu se împacă lumina cu întunericul.
Iuda Iscariotul, economul cetei apostolice, prin clevetire, cu vorbe adevărate, la arhierei şi
cărturari, trădîndu-şi Dascălul în mîinile vrăjmaşilor Săi, a devenit: diavol, vînzător, trădător prin
sărutare vicleană, despuiat de apostolat, de împărăţia Cerului, de viaţa vremelnică, sinucigaş şi
moştenitor al muncilor iadului. „Unul dintre voi este diavol" — adevereşte Mîntuitorul (Ioan 6 70—
71). Satana a intrat în Iuda Iscariotul, care mergînd, s-a sfătuit (sfat viclean) cu arhiereii şi voievozii,
cum L-ar vinde pe El lor. „Ce-mi veţi da mie — a zis el — şi eu î! voi da pe E 1 vouă?" Ei s-au bucurat
de făgăduiala lui; iar el căuta vreme cu prilej ca să-1 trădeze pe Dînsul în mîinile lor fără de popor
(Mt. 26 14—16-

102
I c. 22 2—6). Iisus ştia pe cel ce avea să-L vîndă. Iisus şezînd la cimă, S-a turburat cu duhul şi
a zis: „Amin zic vouă, unul din voi are să Mă vîndă. Iată mîna vînzătorului este cu Mine la masă".
I'conicii intristîndu-se foarte, a început fiecare a zice: „Nu cumva sînt eu, Doamne?" Iisus a zis: „Cel
ce a întins cu Mine mîna în blid, acela Mă va vinde! Fiul Omului însă merge precum este scris pentru
El, dar vai omului aceluia prin care Fiul Omului şe vinde. Mai bine ar fi fost lui de nu s-ar fi născut
omul acela". Atunci Iuda, cel ce L-a vîndut, a zis şi el: „Nu cumva sînt eu învăţătorule?" Iisus i-a zis
lui: „Tu ziseşi", adică: „Tu însuţi ai spus".
Unul din ucenicii lui Iisus, pe care-l iubea El, era culcat cu capul pe pieptul Lui. Simon Petru a
făcut acestuia semn, să întrebe, cine ar fi acela de care grăieşte. Ioan plecîndu-se pe pieptul lui Iisus, i-
a zis: „Doamne, cine este acela care vrea să Te vîndă?" Iisus i-a răspuns: „Acela căruia Eu. întingînd
pîinea, i-o voi da". Şi întingînd pîinea, a dat-o lui Iuda Iscariotul. Iisus i-a zis: „Ce vrei să faci, fă mai
iute!" Atunci unii din ucenici socoteau că, de vreme ce Iuda avea pungă, Iisus îi zice: „Cumpără ce ne
trebuie pentru sărbătoare, sau dă ceva săracilor". După ce a luat Iuda pîinea, a intrat într-însul Satană,
şi a ieşit afară fiind noapte... (Mt. 26 21 -25; Mc. 14 18-21; Lc. 22 21-23; Ioan 13 18, 21 -23).
După ce Iisus S-a dus în grădina Ghetsimani, unde întristîn-du-Se... ş-a lăsat ucenicii în două
locuri. Apoi depărtîndu-Se ca la o aruncătură de piatră, S-a rugat de trei ori Tatălui Ceresc. Venind a
treia oară la ucenici, le-a zis: „ . . .Iată, s-a apropiat ceasul. Fiul Omului Se va da în mîinile
păcătoşilor. Sculaţi-vă să mergem, că iată s-a apropiat cel ce M-a vîndut". Pe cînd Iisus grăia acestea,
Iuda Iscarioteanul a venit împreună cu popor mult: ostaşi şi slugi de la arhierei, de la farisei şi de la
bătrîni, cu felinare şi cu făclii, cu arme şi cu toiege. Iuda vînzătorul mergea înaintea lor. El le dădu-se
semn, zicînd: „Pe Care-L voi săruta, Acela este. Prindeţi-L şi-L duceţi cu pază". Iuda cu toată oastea
aceea) ajungînd în grădină, s-a apropiat cu vicleşug de Iisus, zicîndu-I: „Bucură-Te învăţătorule!" Şi
L-a sărutat. Iisus i-a zis: „Prietene, pentru ce ai venit?.... ludo, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?"'
Iisus ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, stînd, a zis celor ce venise: „Pe cine căutaţi?"
Răspuns-au Lui: „Pe Iisus Nazarineanul". Iisus le-a zis: „Eu sînt". După ce Iisus le-a zis: „Eu sînt", s-
au întors şi au căzut jos. Iisus iarăşi i-a întrebat: „Pe cine căutaţi?" Ei au zis: „Pe Iisus Nazarineanul".
Iisus le-a răspuns iarăşi: „V-am spus că Eu sînt. Deci, de Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se
ducă". Atunci ei apropiindu-se, au pus mîinile pe Iisus şi L-au prins. Văzînd aceasta ucenicii, L-au
întrebat: „învăţătorule, să lovim cu sabia?" Simon Petru avînd sabie, a scos-o şi a lovit pe Malhus,
sluga arhiereului, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Iisus a zis: „Lăsaţi! Pînă aici!" Apoi a zis lui Petru:
„întoarce sabia ta în teacă, că tot cel ce scoate sabia, de sabie va mur. Au ţi se pare că nu pot ruga pe
Tatăl ca să-Mi pună înainte mai mult decît 12 legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile,
care zic că aşa se cade să fie? Paharul pe care Mi 1-a dat Tatăl, au nu-1 voi bea?" Apoi atingîndu-se.
de urechea lui Malhus, 1-a vindecat.
După aceia Iisus a zis căpeteniilor preoţikr, slujitorilor şi bătrînilor, care venise la Dînsul: „Ca
la un tîlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu toiege să Mă-prindeţi. în toate zilele am fost 1J voi, învăţînd în
Biserică; şi nu M-aţi prins. Dar acesta e ceasul vostru şi stăpî-nirea întunericului." Acestea toate s-au
făcut, ca să se împlinească Scripturile Proorocilor. Atunci ucenicii L-au lăsat şi au fugit... Oastea,
căpeteniile şi slugile Iudeilor, au prins pe Iisus, L-au legat, dus la Ana, la Caiafa, unde L-au bătut,
scuipat, batjocorit şi osîndit la moarte. Atunci Iuda, cel ce L-a vîndut, văzîrrd că Iisus a fost osîndit la
moarte, căindu-se, a întors cei 30 de arginţi arhiereilor şi bătrînilor, zicînd: „Am greşit de am vîndut
sînge nevinovat!" Ei i-au răspuns: „Ce ne pasă nouă? Tu vei vedea!" Iuda aruncă (disperat) argintii în
Biserică, şi mergînd s-a spînzurat. . . (Mt; 26 36-57; Mc. 14 32-53; Lc. 2238-54;Ioan 181-15;Mt. 27
1-10).
Iată unde a dus pe Iuda umblarea pe calea şarpelui: la cleveteală, vînzare, trădare, iubire de
argint, salutare vicleană şi sărutare cu şiretenie. Sf. Biserică înfierează aspru fapta urîtă a lui Iuda
Iscariotul, zicînd între altele multe: „Iuda, cel cu mintea iubitoare de argint, s-â întărîtat asupra
învăţătorului, vrăjmaşul; s-a sfătuit, a gîndit vînzare, a căzut din lumină, primind întunericul. A tocmit
preţul şi a vîndut pe Cel fără de preţ. Pentru aceasta a şi aflat răsplătire precum a făcut ticălosul:
spînzurare şi moarte cu durere..." (Marţi, săpt. Patimilor de Utrenie, 3 stihologie).
Din cele arătate, vedem că şi numai singură clevetirea prăbuşeşte pe clevetitori în iad.

103
PROOROCITĂ MĂRIA CLEVETIND, S-A LEPROŞAT. Măria proorocită, sora mai mare a
Sf. Prooroc .Moisi, deşi avea viaţă bună, aleasă, plină de credincioşie, sfîntă, bogată în fapte bune,
vorbi împreună cu Aaron împotriva lui Moisi, adică cleveti, fiindcă luase de soţie o femeie etopiancă.
în acelaşi timp s-a umplut de mîndrie asupra lui Moisi, zicînd: „Oare numai prin Moisi vorbeşte
Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?...". Păcatul acesta al clevetirei, a fost de ajuns ca s-o răstoarne
de pe treapta sfinţe-niei sale şi s-o prăbuşească în urgia Domnului. Mînia Domnului s-a aprins asupra
clevetitorilor. . . Măria îndată s-a umplut de lepră albă... asemenea unui copil născut mort, a cărui
carne este putredă pe jumătate. Deşi Aaron strigă înspăimîntat şi Moisi s-a rugat Domnului s-o
vindece, totuşi, n-a vindecat-o. El a poruncit lui Moisi s-o scoată afară din tabără şi s-o ţină închisă
acolo... Tot poporul a' stat pe loc, n-a putut pleca decît după şapte zile, cînd Domnul a vindecat-o
(Vezi pe larg Num. 12).
Iată cum şi numai singur păcatul clevetirei poate cufunda chiar şi Suflete sfinţite în osîndă!

DREPŢII NU CLEVETESC, NICI NU VĂDESC PĂCATELE SEMENILOR LOR. Dreptul


Iosif cel urit de moarte, prigonit, vîndut de fraţii săi Ismaeliţilor şi năpăstuit de femeiea lui Putifar în
Egipt, deşi s-a văzut întemniţat pe nedrept, n-a clevetit pe ni-menea. Explicînd el visul favorabil al
paharnicului lui Faraon, îl rugă zicînd: „Cînd vei fi la bine, adu-ţi aminte şi de mine, fă bine şi pune
cuvînt pentru mine şi mă scoate din închisoarea aceasta, căci eu sînt furat din pămîntul Evreilor; şi nici
aici în Egipt n-am făcut nimic rău, ca să fiu aruncat în temniţa aceasta. . (Fac. 40 74-75).
Sf. Prooroc Daniil, bărbatul iubit de Dumnezeu, în urma furtunoaselor clevetiri ale celor 120
satrapi şi doi dregători superiori, că nesocoteşte porunca împărătească, rugîndu-se Dumnezeului său
zilnic de cîte trei ori, văzîndu-se aruncat în groapa leilor şi salvat cu puterea lui Dumnezeu, nu
cleveteşte şi nici nu acuză pe clevetitorii săi înaintea împăratului. El îşi arată numai nevinovăţia sa,
zicînd: „Dumnezeu a trimis pe îngerul "Său şi a astupat gurile leilor, care nu mi-au făcut nici un rău,
pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui; aşijderea şi în faţa ta împărate n-am făcut nici un rău!"
(Dan. 6 23). -
Iosif logodnicul şi îngrijitorul P.Ş. Fecioarei Măria, văzîndu-o îngreunată, fiind drept şi
nevrînd a o vădi, divulga sau a o face să sufere, a vrut s-o lase pe ascuns, numai şi numai să nu sufere
cîtuşi de puţin de pe urma lui (Mt. 1 18—19; comp. Lc. 1 26 —56).
Sfinţii Apostoli văzîndu-se bătuţi pentru a nu mai vorbi în Numele lui Iisus şi liberaţi din
temniţă, au plecat de la faţa sine-driului şi n-au clevetit pe cei ce i-au întemniţat, bătut şi necinstit; âu
preamărit pe Dumnezeu (F. Ap. 5 17—41).
Sf. Ap. Petru îndemnîndu-ne la neclevetire, ne pune înainte pildă vie pe Mîntuitorul
prosiăvindu-Se în suferinţele Patimilor Sale cele de bună voie, zicînd: „Hristos a pătimit pentru noi
dîndu-ne pildă să păşim.pe urmele Lui. El nici un păcat n-a făcut şi nu s-a aflat vicleşug în gura Lui.
Batjocorit fiind, n-a răspuns cu batjocori, pătimind n-a ameninţat; ci a lăsat aceasta în seama
Judecătorului Celui Drept" (1 Petru 2 21-23; comp. Is. 50 6 ; 53 7).

LUA ŞÎ PIATRĂ ÎN GURĂ CA SĂ NU CLEVETEASCĂ. Sf. Arhiereu Nifon, fiind pătruns


adînc de Cuvîntul lui Dumnezeu: „Pomul bun face roade bune. . . Din cuvintele tale te vei îndrepta şi
din cuvintele tale te vei osîndi" (Mt. 12 33—37), lupta din răsputeri a-şi feri gura de cuvinte deşarte.
Astfel, niseistoriseşte că: în toate zilele petrecea în lacrimi şi în aspră pocăinţă, după cuvîntul
Apostolului: „Cei ce sînt ai lui Hristos, trupul şi-au răstignit împreună cu patimile şi cu poftele" (Gal.
-5 24). Foarte mult îşi punea el pază gurii sale, ferindu-se de cuvinte deşarte şi mai ales de vorbe
ncurate, de dosădiri şi de clevetiri. în acest scop şi-a făcut o rînduialâ ca să se lovească cu pumnul de
cîte 40 de ori, dacă i s-ar întîmpla vreo dată a mai grăi vr-un cuvînt netrebnic sau de hulă. Apoi
punîndu-şi o piatră în gură, o purta multă vreme, zicînd în sine: „Mai bine îţi este tie nelegiuitule a
mînca piatră, decît a grăi vr-un cuvînt rău" (V. Sf. 23 Dec. o.c. pp. 1161-2).
Despre Avva Agaton ni se spune că trei ani s-a ostenit, ţinînd o piatră în gura sa, pînă cînd s-a
deprins a tăcea (P. o.c. p. 28 15). De asemenea şi alţi Părinţi Duhovniceşti purtau piatră în gură, ca nu
cumva prin vădii ea şi judecarea aproapelui, sa se despoaie de Darul lui Dumnezeu.

104
SPOVEDANIA CLEVETITORILOR. Prin felul cum aceşti superficiali clevetitori în
mărturisirea lor, dorind a se spovedi la Duhovnic aşa cum vor ei, nu cum ar trebui, ne dau a înţelege
aşa : „Spovedeşte-mă numai cum vreau e u . . . că în loc a mă îngriji de păcatele mele, să alerg colo şi
dincolo pentiu a-mi mai pune şi alţi diavoli pe limbă, în urechi şi în inimă prin practicarea diavo-leştei
meserii a clevetirei. Spovedeşte-mă repede, ca să alerg a cleveti chiar şi pe Hristos în persoana
Preoţilor Săi. Deşi ei se roagă pentru ajutorul şi binele nostru, totuşi simt o plăcere în a-i cleveti,
judeca, osîndi, ponegri... Dă-mi canon puţin, puţin, uşor şi cît mai mic, ca să am timp cît mai mult
pentru clevetit, chiar de sînt şi îndrăcit, asemenea celui ce clevetea Preotul înaintea lui Ava Marcu
Egipteanul (P. p.c. 154)...". Asttel, clevetitorii obişnuiţi cu meseria diabolică a clevetirilor, mai ales cei
pasionaţi după ea, deşi aleargă şi ei la Duhovnici adeseori, însă niciodată nu fac spovedanie adevărată,
şi nici roade vrednice de pocăinţă, numai şi numai ca să nu-şi cureţe limbile, urechile şi inimile de
diavolii cuibăriţi pe ele. Unele persoane îşi mărturisesc aceste păcate ale clevetirilor, dar fără hotărîrea
de a le părăsi, strica şi face roade vrednice de pocăinţă pentru ele.
O bătrînă evlavioasă, venind la scaunul duhovnicesc, îşi înşiră pe îndelete toate greşelile şi
păcatele ei. Deodată sărmana femeie tresări şi spuse tremurînd:
— „Să nu uit robinetul", taică Părinte.
— „Apoi poţi să uiţi robinetul, fiindcă aici nu e vorba de robinet" — zise nedumerit
Duhovnicul.
— „Ba da" taică Părinte — răspunse femeia.
— „Ce vrei să spui despre robinet, şi care este robinetul care te nelinişteşte atît" - zise
contrariat Preotul.
— „Gura asta sporovăitoare, taică Părinte" — zise sărmana femeie credincioasă. De cîte
ori nu spun vorbe nesocotite! De cîte ori nu spun hazuri ieftine şi glume nesărate! De cîte ori nu
blestem şi nu osîndesc în zadar! De cîte ori nu mint, clevetesc, ponegresc. . . Gura mea e gură de iad
şi pe ea curg gîrlă neîncetat clevetirile ca pe un robinet stricat! . . . "
O mamă evlavioasă, care-şi urzea viaţa ei după lumina nestinsă a Evangheliei, fu întrebată de
Duhovnicul său în Scaunul Spovedaniei :
— „Ce povară ai pe Suflet, fiico?"
— „N-am păcate mari taică Părinte, ci păcate mărunte, care-ţi scapă fără să vrei" — zise
credincioasa.
— „Vreau să aud şi eu ce-anume păcate te apasă pe cuget?!"
— „Nu sînt împovărată sufleteşte, taică Părinte, fiindcă n-am păcate grele, ci numai păcate
uşoare!" repetă credincioasa.
— înţeleg — zise Duhovnicul — însă doresc să ştiu ce păcate săvirşeşti, indiferent dacă
sînt mari sau mici, grele sau uşoare".
— „Apoi taică Părinte, mai mint şi eu, mai spun şi cîte o vorbă de rău, mai drăcui, mai
blestem, mai cîrtesc, mai clevetesc. . . şi în sfîrşit ce să vă mai spun?! Fac şi eu păcate de astea
provizorii" — zise în pripă credincioasa... (L. L. 146). Păcatele cu limba, care adeseori duc la crimă,
ca pe împăratul Da vid, pe Iezabela, pe Irod, ca pe Arhiereii, bătrînii şi fariseii iudaici (2 Imp. 11 14 —
17; 3 Imp. 21 7-76; Mt. 14 7-72; Ioan 11 50; 18 14), sînt numite păcate provizorii de cei mai mulţi
creştini şi mai ales de creştinele care bolesc de clevetiri!
O intelectuală de pension, mustrată groaznic de conştiinţă, veni la Scaunul Duhovniciei,
hotărîtă a spune adevărul pînă la capăt. Duhovnicul o întrebă:
— „De cînd nu te-ai spovedit?"
— „De cînd eram în* pension", taică Părinte!
— „Posteşti?"
— „ N u . . . Blestematul de pension m-a nărăvit să nu respect posturile. Mă prefăceam
bolnavă, şi mi se dădea mîncare de dulce!"
— „Obişnuiţi să fumaţi?"
— „Fumez de cînd eram în pension".
— „Ai slăbiciunea luxului?"

105
—„Mi-a fost singura preocupare în pension". Preferam să rabd de foame, numai să fiu la curent
cu moda".
— „Alte păcate, doamnă?!"
— „N-am păcate, Părinte; dar de... gura îmi tot merge, mai: fire-ai al ăluia, mai fir'ar, mai da-
te-aş! Mai clevetesc adeseori pe ceia, pe cela... încolo, nu ştiu ce să vă mai spun!"...
Toate relele se cuibăresc în pension, iar diavolul îşi face palat în gura celor mai distinse
doamne... Dînsa ţine discursuri zi şi noapte cu: „fire-ai în sus", „fire-ai în jos"; iar Duhovnicul să nu
zică decît cîteva cuvinte, şi acelea de iertăciune!!! (L.L. 367-8 444—5). Noi Duhovnicii în Scaunul
Sfintei Spovedanii trebuie să avem ochi de Argus, să fim mai mult ochi, ca Heruvimii, să descoperim
ranele sufleteşti ale penitenţilor, să le doctorim şi să le vindecăm; iar nu să le obojim, lăsînduri să se
prăbuşească în iad (Iez. 13 9-76).
Mulţi din creştini şi creştine vin la Scaunul Duhovniciei, cu pretenţia de a nu-i canonişi pentru
clevetirile lor, nici a-i opri de la ele pentru a rămîne pururea cu diavolii: pe limbi, în urechi şi în inimi,
cum adevereşte şi Şf. Ioan Gură de Aur. „Am venit taică Părinte să ne spovediţi" — zic ei — dar în
sfătuirea ce le-o dăm să se părăsească de păcate, mai ales de clevetiri, ei tărăgânesc, ca şi cum ar
spune": „Mă spovedesc, dar cu condiţia să rămîn tot în păcate, mai -ales în grăiri de rău, ponegriri,
clevetiri... m-am învăţat şi învoit pentru totdeuna cu diavolii pe limbă, prin clevetiri, cei din urechi
prin ascultarea cu plăcere a clevetirilor şi' cu cei din inimă prin ducerea clevetirilor din loc în loc şi din
om în om. Alerg să clevetesc, judec, ponegresc şi osîndesc pe însuşi Hristos în persoana
Liturghisitorilor Săi: Preoţi şi Arhierei. Deşi ei se roagă pentru noi, pentru pacea, liniştea, progresul şi
binele nostru, noi îi cle-e-veti-i-im mereu, aşa cum ne-am obişnuit! ! !
„Te rugăm taică Părinte să ne zici cîteva voibe de iertare şi să ne împărtăşiţi, că de, ne numim
şi noi creştini!"
„Da — zice Duhovnicul — însă trebuie să vă hotăriţi să faceţi roade vrednice de pocăinţă, şi
mai întîi de toate să vă părăsiţi de clevetire, să lepădaţi pe diavolul clevetirilor de pe limbă, din urechi,
din inimă. Altfel, împărtăşindu-vă de obicei, fără a vă socoti, fără a vă pregăti bine, adică a vă
împărtăşi cu nevrednicie, vă luaţi osîndă (Mt. 9 76-77; Mc. 2 27-22; Lc. 5 36-37; 1 Cor. 11 27-32; 10
7, 20 —22). Aşadar, vreţi neapărat a vă împărţişi cu Hristos Dumnezeu? Lepădaţi mai întîi pentru
totdeauna pe diavolul de pe limbă, din urechi, din inimă, că altfel luaţi foc, osîndă...". Acesta e sfatul
Duhovnicului ?devărat. Reţeta sau canonul acesta trebuie să-1 Urmaţi ca să vă fie bine. Nu bodogăniţi
împotriva lui Hristos şi a Bisericii, că cutare şi cutare om se împărtăşesc şi tot clevetesc!? Clevetitorii
aceia care n-au stricat clevetirile cu care au rănit pe aproapele lor, şi cei care tot clevetesc mereu, cînd
s-au împărtăşit nu s-au împărtăşit cu Hristos; ci cu foc, cu osinda ( l Cor. 11 27-30; Evr. 10 24-31; 12
14, 29). Deci, cei care şi după împărtăşire: clevetesc, ascultă clevetirile cu plăcere şi le duc din om în
om, arată clar că n-au pe Hristos în fiinţa lor; ci au pe diavolul pe limba lor, în urechile şi în inima lor,
cum adevereşte Sf. Ioan Gură de Aur. „Mulţi — zice el în altă parte — se împărtăşesc de frica morţii,
dar tot în iad se duc". De ce? Pentru că nu-i împărtăşeşte Hristos pe toţi; ci numai Preotul, adevereşte
învăţatul teolog Nicolae Cabasila, Sf. Macarie, ş.a.
Clevetitorii se ridică cu ură de moarte (1 Ioan 3 75) asupra acelora pe care-i clevetesc, adeseori
încă şi asupra Preotului Bisericii, ca odinioară Iudeii idolatrizaţi asupra trimisului lui Dum îezeu
Ieremia Proorocul, sfătuindu-se cu răutate astfel: „Veniţi să urzim rele împotriva lui Ieremia! Căci
doar nu va pieri legea din lipsă de Preot, nici sfatul din lipsă de înţelept, nici cuvîntul din lipsă de
Prooroc. Haidem să-1 ucidem cu vorba şi să nu luăm seama la toate vorbele lui! Hai să-1 învinuim!
Toţi cei ce trăiau în pace cu mine, pîndesc să vadă dacă mă clătesc, şi zic: „Poate că se va lăsa prins,
vom pune mîna pe el, şi ne vom răzbuna pe el". Dar Domnul este cu mine ca un viteaz, puternic, de
aceia prigonitorii mei se vor poticni şi nu vor birui, se vor umplea de ruşine că n-au lucrat cu
chibzuială; ocara lor va fi veşnică şi niciodată nu se va uita. . . ! " (Ier. 18 77; 20 70 — 73).
Clevetitorii, de nu vor strica clevetirile acelea, îi vor strica ele pe dînşii. Clevetirile acelea, asemenea
unor gadini, şerpi, viperi, balauri. . . îi vor rupe şi nimici pe ei vremelnic şi veşnic, de nu le vor strica,
făcînd roade vrednice de pocăinţă (Vezi clişeele cu muncile vămii 13 şi 20).
Creştinilor şi creştinelor, canonisiţi-vă voi păcatele clevetirilor, ca să nu vă canonisească ele pe
voi. Vindecaţi voi pe cei ce i-aţi rănit, rupt şi ucis "cu diabolicele voastre clevetiri, prin stricarea
pagubei făcute, şi astfel veţi fi vindecaţi şi voi. Altfel, clevetirile acelea vă vor munci pe voi şi aipi şi
106
dincolo de mprmint. Stricaţi, nimiciţi clevetirile pe care le-aţi semănat în lume, ca să nu vă strice ele
pe voi.
Cu multe şi felurite subînţelesuri viclene, satanice, sumedenii mari de creştini şi creştine cu
numele, rămîn sub stăpînirca întunericului, cufundîndu-se în iad de aici de pe pămînt! Adeseori am
văzut femei şi fecioare nebune care tot clevetesc, cufundîndu-se văzînd cu ochii în întunericul cel mai
din afară (Mt. 25 1—12), şi Magdalene, Samarinence, Egiptence, Evdochii... care se înţe-lepţesc, şi
împărăţia Cerului de aici de pe pămînt o dobîndesc (Lc. 8 2; Mc. 16 9; Ioan 4 7-42; V. Sf. 1 Aprilie, 1
Martie,...).
Gîtlejul clevetitorilor e o groapă deschisă, din care iese numai duhoare cu miros urit (Ps. 5 9—
10).

GURA TREBUIE STRĂJUITĂ'. La intrare unui atelier de lăcătuşerie din Hamburg,


ucenicii au scris turnătoarele cuvinte pline de mult înţeles: „Dacă fiecare om şi femeie, bătrîni, tineri şi
copii, ar avea cîte un lacăt la gură, apoi lăcătuşeria noastră ar fi cea mai preţioasă meserie!" Citind
acea inscripţie, mi-a zburat gîndul la cuvintele psalmistului David: „Pune Doamne strajă gurii mele şi
uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele!" (Ps. 140 3). „Căci, cine iubeşte viaţa şi vrea să vadă zile
bune, să-şi înfrîneze limba de la rău şi buzele de la cuvinte înşelătoare" (Ps. 33 12—13).

SPOVEDANIA FALSĂ PRIMEJDUIEŞTE. Fiica poporului Meu — zice Domnul Dumnezeu


prin Proorocul Ieremia — aco-pere-te cu un sac şi te tăvăleşte în cenuşă, jeleşte-te ca după singurul
tău fiu, varsă lacrimi amare! Căci pe neaşteptate vine pustiitorul peste noi. Te pusesem de pază peste
poporul Meu ca o cetă-ţuie, ca să le cunoşti şi să le cercetezi calea. Toţi sînt nişte răzvrătiţi, nişte
bîrfitori, clevetitori, aramă şi fier, toţi sînt nişte stricaţi. Foalele ard, plumbul este topit de foc, degeaba
curăţesc, căci zgura nu se dezlipeşte. De aceia se va numi argint lepădat.... Iată, de la cel mai mic pînă
la cel mai mare toţi sînt lacomi de cîştig. De la prooroc pînă la preot, toţi înşeală. Leagă în chip
uşuratic rana fiilor poporului Meu, zicînd: „Pace! Pace!" şi totuşi, nu este pace! Sînt daţi de ruşine..."
(Ier. 6 26—30, 13—15).
„Mîna Mea — zice Domnul Dumnezeu prin Proorocul — Preot Iezechiil — va fi împotriva
proorocilor, ale căror vedenii sînt înşelătoare, şi ale căror proorocii sînt mincinoase; ci nu vor rămînea
în adunarea poporului Meu, nu vor fi scrişi în cartea casei lui Israil, şi veţi şti că Eu sînt Domnul
Dumnezeu. Lucrurile acestea se vor întîmpla pentru că ei rătăcesc pe poporul Meu, zicînd pace! cînd
nu este pace. Poporul Meu zideşte un zid, şi ei îl tencuiesc cu ipsos. De aceia spune celor ce-1 acopăr
cu ipsos, că se va prăbuşi, va veni o ploaie -cu vifor, pietrele de grindină vor cădea, şi se va deslănţui
furtuna. Iată, vi se prăbuşeşte zidul! Şi atunci vi se- va zice: „Unde este ipsosul cu care l-aţi tencuit?"
De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „în urgia Mea voi porni turtuna, în mînia Mea va veni o
ploaie cu vifor, şi" vor cădea pietre de grindină ca să nimicească. Voi surpa zidul pe care l-aţi tencuit
cu ipsos, îl voi doborî la pămînt, -şi i se vor dezgoli temeliile, se va prăbuşi şi veţi pieri în mijlocul
dărîmăturiior lui. Şi astfel veţi şti că Eu sînt Domnul. îmi voi potoli astfel mînia împotriva zidului şi
împotriva celor ce l-au tencuit cu ipsos, şi vă voi spune: „Nu mai este nici un zid! Şi s-a isprăvit cu cei
ce l-au tencuit cu ipsos! S-a isprăvit cu proorocii lui Israil, care proorocesc asupra Ierusalimului şi au
vedenii de pace asupra lui, cînd nu este pace, zice Domnul Dumnezeu" (Iez. 13 9 — 16).

PRIN SPOVEDANIILE DE FORMĂ GOALĂ SE UMPLE IADUL. Odinioară un rege vorbea


cu sine însuşi în chipul următor: „îmi merge de minune! îmi înşel cumplit pe supuşii mei!" Ministrul
lui îşi zicea Ia rîndul său: „Ce bine îl mai duc eu cu vorba pe rege". Croitorul carc-1 îmbrăca după gust
pe acest ministru, zicea: „Ce bine îl mai înşel eu pe bietul ministru!" „Şi eu pe amîndoi", adăuga un
soldat. Duhovnicul, care fu informat despre toate acestea, rosti degrabă: „Eu iert pe cîteşi patru".
Diavolul, copleşit de bucurie, exclamă: „Sinteţi ai mei toţi cinci!" (L..L. 416). Iată unde duce
neîmplinirea datoriilor şi spovedaniile numai de formă goală sau de obicei!
Fraţi creştini!
Acum e vremea,
Cît pe lume mai trăim,
Să ne îngrijim de suflet
107
Şi-n păcat să nu murim.

ÎNŢELEPTUL PLĂCUT LUI DUMNEZEU, ASCUNS SUB FORMA NEBUNIEI. Sf. Cuvios
Simeon din Edesa Siriei, călugă-rindu-se în Mănăstirea St. Gherasim de egumenul Nicon, neaştep-tînd
împlinirea celor şapte zile, a mers cu fratele său Ioan în pustie, unde au petrecut 40 de zile în mari
nevoinţe, în post aspru, cugetări în legea Domnului, privegheri şi rugăciuni. într-o bună zi Cuv.
Simeon a zis Cuv. Ioan: „Frate, de acum nu trebuie a mai petrece noi în pustiul acesta. Ascultă-mă pe
mine în ce iţi voi spune. Hai să mergem în lume, să slujim la mintuirea altora. Aici ne folosim numai,
pe noi înşine, aşa că de folosul altora nu avem plată. Ne aducem aminte că Mîntuitorul ne îndeamnă la
aceasta, zicînd: „Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca cineva să^şi pună Sufletul pentru
prietenii săi" (Ioan 15 13; 3 16; 1 Ioan 3 16). La aceasta ne sfătuieşte şi Apostolul, zicînd: „Nimenea
să nu caute ale sale; ci fiecare pe cele ce sînt ale aproapelui. . . Eu tuturor le fac spre plăcere,
necăutînd folosul meu; ci al multora, ca să se mîntuiască. . . Tuturor m-am făcut toate, că astfel cu
adevărat să nîntuiesc pe mulţi... " (1 Cor. 10 24; 9 16—22; Rom. 15 1—3; Filip. 2 4). Cuv. Ioan însă
nu s-a învoit, ci a rămas în pustie. Cuv. Simeon întorcîndu-se la Ierusalim vreme de trei zile, s-a
închinat Mormîntului Domnului cel de viaţă purtător. De acolo s-a dus la Edesa, unde prefăcîndu-se
nebun în ochii tuturor, a săvîrşit multe minuni: alunga dracii, prevestea ceia ce urma să se întîmple,
vindeca felurite boli, izbăvea din morţi năpraznice, readucea* pe necredincioşi şi eretici la dreapta
credinţă, iar pe păcătoşi îi povăţuia la pocăinţă. Totuşi, cum ceruse el de la Dumnezeu, nimenea nu-i
putea cunoaşte sfinţenia, socotindu-l nebun şi îndrăcit, pînă la repausarea Iui. Toţi şi toate urmărind
nebuniile lui, cu care işi acoperea sau camufla sfinţenia sa, se strîmbau cu dezgust cînd îl vedeau,
rîzînd de el, scuipîndu-1, clevetindu-1 şi dosădindu-l. Copiii cînd îl vedeau, săreau în sus, strigînd:
„Iată un călugăr nebun! Iată un călugăr nebun!" Sfîntul răbda toate clevetirile şi-batjoco-rile cu
bucurie; recitind cuvintele Mîntuitorului: „Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî pe voi oamenii şi vă vor
izgoni, şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi,
că plata voastră multă este în ceruri" (Mt. 5 11 — 12; Lc. 6 20 —23). Aşijderea şi de Apostol: „Cel ce
voieşte să fie înţelept în veacul de acum, să se facă nebun, ca să rămînă înţelept... Noi sîntem nebuni
pentru Hristos. . . dar cel nebun al lui Dumnezeu, este mai înţelept decît oamenii..." (1 Cor. 3 18—20;
4 10—13; 1 19-28).
Un om oarecare cu numele Fuscarie, vînzător de linte şi de alte alimente, necredincios în
dreapta credinţă, ţinîndu-se de eresul lui Sevir, văzind pe acest stareţ fericit, şi neştiind nebunia lui, a
zis'către el: „Bătrînule, pentru ce umbli de colo pînă colo? Vino la mine să vinzi linte, bob, crupe şi
altele de mîncare". Cuv. Simeon s-a învoit îndată. Sezînd în prăvălia omului aceluia, a început a
împărţi măria, fără bani, săracilor care veneau la el, mîncînd şi el singur- din ele, că nu mîncase de o
săptămînă întreagă. Aşa a risipit el toate, neadunînd bani deloc. Precupeţul acela văzînd acest lucru, 1-
a bătut foarte tare, i-a smuls barba şi 1-a izgonit din casa lui. Stareţul însă a stat lîngă porţile lui. După
un ceas, auzind pe femeia lui Fuscarie că are trebuinţă de cărbuni aprinşi, ca să-şi tămîieze casa, a
alergat la cuptor şi negăsind hîrb, a luat cărbuni aprinşi cu pumnii, şi i-a adus la stăpînă-sa, ca să pună
pe ei tămîie şi să tămîieze. Femeia văzînd acest lucru, s-a spăimîntat, şi a strigat către el, zicînd: „Ce
faci, pentru ce îţi arzi mîinile?" El punînd focul în haina sa, a zis: „De nu-ţi place ţie ca. să tămîi cu
mîinile mele, apoi voi face aceasta cu haina". Deci, punînd tămîie, a tă-mîiat casa, pînă ce s-au stins
cărbunii. Femeia, şi bărbatul ei, văzînd mîinile şi haina lui nevătămate de foc, s-au minunat foarte
mult." Ei s-au lipit după aceia de Sfînta sobornicească Biserică, iar pe stareţ au început a-1 cinsti ca pe
un Sfînt....
Cuviosul Simeon adeseori voind a-şi acoperi postirea sa, după nemîncarea cea de şapte zile,
mînca carne înaintea tuturor, pentru ca toţi să-1 socotească pe el nu numai nebun, dar şi ca pe un pă-
cătos. Alta dată în Sfîntul Marele Post cel de patruzeci de zile, a postit cu toată asprimea. Apoi în
Sfînta şi Marea Joi de dimineaţă şedea în tîrg şi mînca. Acest lucru văzîndu-1 cei ce treceau pe acolo,
grăiau: „Vedeţi pe nebunul acesta, că nici această Sfînta Joi n-o cinsteşte, ci mănîncă de dimineaţă".
Diaconul Ioan văzîndu-1, a zis către dînsul: „Cu citi bani ai cumpărat acea hrană pe care o mănînci?"
El a răspuns: „Cu patruzeci de bani", ceea ce s-a adeverit, că de patruzeci de zile nu mîncase nimic.
într-o Duminică de dimineaţă, după a şaptea zi de nemîncare, acest Sfînt luînd nişte cîrnaţ făcut
din carne, 1-a pus pe umărul sau, ca pe un orar diaconesc, iar în dreaptă avea muştar. El dădea cîrnatul
108
prin muştar şi mînca. Unor creştini ce veneau la dînsul să se roage pentru ei, le ungea gura cu muştar.
într-o zi a venit la dînsul un sătean, avînd durere de ochi, pricina unei albeţe. Atunci el fără de veste 1-
a frecat cu muştar. Cînd acela a strigat de durere, nebunul i-a zis: „Du-te de te spală la ochi cu oţet şi
usturoi, şi îndată te vei tămădui şi vei dobîndi vederea \" Acela neascultînd pe Sfînt, s-a dus la doctor
şi a orbit şî mai rău. După aceea căindu-se, a zis: „Chiar de-mi vor sări ochii din cap, totuşi voi face
ceea ce mi-a poruncit nebunul stareţ." Atunci spălîndu-şi ochii cu oţet şi usturoi, îndată s-a însănătoşit
desăvîrşit la ochi. După aceea întîl-nindu-l pe el SfîntuL pe drum, i-a zis: „Iată că acum eşti sănătos,
de acum să nu mai furi capre de la vecinul tău!" Aşa a învăţat Sfîntul pe cel ce fura; pentru că ştia
toate lucrurile omeneşti cele tăinuite.
Cuviosul Simeon avea obiceiul de a intra prin casele celor bogaţi. Acolo făcea multe feluri de
nebunii ale sale. De multe ori săruta înaintea tuturor slujnicile lor. Odată s-a întîmplat că o slujnică a
unui cetăţean însemnat a păcătuit cu un tînăr, şi a zămislit de la el. Cînd s-a cunoscut că este
îngreunată, stăpîna ei o întrebă cu cine a greşit! Ea nevrînd a arăta pe cel adevărat, zicea că monahul
cel nebun a siluit-o. Stareţul mergînd după obicei la acea casă, jupîneasa a zis către dînsul: „Simeoane,
bine ai făcut tu oare că ai batjocorit slujnica mea şi ai îngreuiat-o?" Stareţul rîzînd, i-a zis: „îngrijeşte
acum,.îngrijeşte de ea, pînă ce va naşte pruncul; atunci vei avea un Simeon mic". Din acea zi, stareţul
a început a chema pe slujnica aceia „femeia sa", şi venea în toate zilele la dînsa, aducîndu-i pîine
curată, carne şi peşte, zicîndu-i: „Mănîncă femeia mea, mănîncă. . .
Cînd a sosit vremea naşterei, acea femeie n-a putut să nască pînă la trei zile; astfel că era să
moară. Stăpîna ei a zis către Sfîntul: „Bătrînule, roagă-te lui Dumnezeu, că femeia ta nu poate să
nască". El jucînd şi sărind, zicea: „în Numele lui Iisus... în Numele lui Iisus Hristos. . . jur că nu va
ieşi pruncul dintr-însa, pînă nu va spune adevărul, cine este tatăl lui!" Auzind aceasta femeia care se
lupta cu naşterea, a mărturisit adevărul, spunînd că a năpăstuit pe monahul cel nevinovat. A spus pe
acela cu care căzuse în păcat. Atunci a născut pruncul. Văzînd aceasta femeia şi stăpînii ei, au inceput a
avea pe stareţ ca pe un Sfînt. Alţii ziceau de Simeon, că vrăjeşte cu ajutor diavolesc, fiind nebun şi
îndrăcit.
Intr-o bună zi Cuviosul Simeon mergea pe lingă un loc unde jucau o mulţime de fete mari.
Acelea văzîndu-l, au încep ut a-l batjocori şi a-1 chema la jocurile lor, strigînd: „Monahe, monahe,
călugăre...". Sfîntul vrînd ca să pedepsească şi să înţelepteascâ nerinduiala lor, s-a rugat în taina inimii
sale către Dumnezeu. Atunci deodată li s-au făcut ochii lor strîmbi, căutînd fiecare cruciş. Stareţul s-a
dus în drumul său. Fetele cunoseîndu-şi strâmbarea ochilor, au înţeles că nebunul le-a făcut aşa. Ele au
alergat în urma lui plingînd şi strigînd: „Nebuniile, îndreptează-ne ochii noştri", pentru că lor li se
părea că din vrajbă le-a făcut lor aceea. Ajun-gîndu-l l-au prins şi-l rugau cu silă, zicîndu-i: „Dezleagă
ceia ce ai legat". El jucind, a zis către dînsele: „De voieşte cineva din voi să se tămăduiască, atunci să-
i. sărut ochii cei strîmbi, şi se va tămădui". Unele din ele — cîte a voit Dumnezeu să le tămăduiască —
s-au învoit ca stareţul să le sărute ochii lor. în acea clipă prin sărutarea lui, îndată au luat tămăduire.
Celelalte, cărora le-a fost scîrbă şi n-au voit ca stareţul să le sărute ochii, au rămas netămăduite.
Plecînd stareţul puţin de la ele, au început şi acelea a alerga în urma lui şi a striga: „Aşteaptă nebunule,
aşteaptă pentru Dumnezeu, şi sărută-ne şi pe noi!" Dar stareţul nu le-a ascultat, ci alerga înainte, iar
fetele veneau în urma lui. Unii din popor, care priveau la aceasta, îl cleveteau în batjocoră zicînd:
„Iată-1 se joacă fetele cu dansul!" Alţii le socoteau şi pe acelea că sînt nebune. Cuviosul 0 însă, zicea
către dînşii: „De n-ar fi strîmbat Dumnezeu ochii acestora, apoi ar fi întrecut cu desfrînarea lor pe toate
femeile din Siria ; dar pentru schimbarea ochilor lor, nu vor mai fi astfel".
Sub ploaia feluritelor clevetiri, batjocori şi bătăi, Sf. Cuv. Simeon lucra cu mare succes la
mintuirea Sufletelor omeneşti! Prin nebunia predicării indirecte, el sileşte pe creştinul eretic Fus-carie
a fi milostiv, şi prin minunea cădirei cu focul în pumni şi în haină îl aduce în sînul unicei Biserici
sobornice şi apostolice a lui Hristos.
Prin nebunia--mincării în dimineaţa Sfintei şi Marei Joi, prin mîncarea cărnii în public şi a
cîrnatului în dimineaţa unei Duminici, cînd Preoţii şi poporul Se rugau în Sfintele Biserici, el predica
mulţimii din,afara Bisericii, că Dumnezeul lor este pîntecele (Filip. 3 19), că prin cîntecele curveşti,
ospeţele cu beţii şi jocuri. . . ei sînt idolatri (1 Cor. 10 7, 20—22), care deşi se închină lui Dumnezeu,
însă slujesc şi idolilor (4 Imp. 17 32—33, 41), şi nu sînt creştini curaţi.

109
Prin sărutarea slujnicilor de prin casele mari, predica indirect tuturor creştinilor mari şi mici, că
prin clevetiri se compicmit,
saturandu-se cu diavolii, care sînt culcuşiţi pe limbile lor, în urechile şi în inimile lor, după care
urmează copleşeala greutăţilor, păcatelor şi clevetirilor, care-i cufundă în iad de vii (Ps. 108 1—19,
27-28; 51; 54 14-17).
Prin încrucişarea ochilor tetelor mari, care jucînd îl cleveteau batjocorindu-1, Sfîntul predica
indirect tuturor celor mici şi mari: că obişnuinţa diabolică a clevetirilor Ie încrucişează privirile ochilor
sufleteşti, cu un ochi privesc «la Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Doamne... şi cu celălalt la meseria
diabolică a clevetirilor iar după repetarea obiceiului clevetirilor, ascultării clevetirilor şi semă-nării
clevetirilor în lume, cînd păcatul clevetirilor se transformă în fire, îşi pironesc privirile ochilor numai
în jos, la josnicele clevetiri, practicînd în orice vreme şi loc meseria aceea diabolică Fac. 3 7-5; Iov 1 ;
2; Zah. 3 1-2; Apc. 12 10; Mt. 2614-16; Ioan 6 70— 71; 13 21-r-30), că* prin nepărăsirea clevetirilor,
prin nestricarea lor şi prin practicarea lor, cu toate rugile lor de: Doamne, Doamne... se pogoară în iad
de vii (Ps. 5 9—10; 54 16; Rom. 3 70-75; Ps. 108 6 ; Mt. 7 21-23; 25 77-72).
Prin vindecarea ochilor încrucişaţi a unora din fetele care au cedat a ti sărutate de stareţul
nebun pentru Hristos, arăta că cei ce se vor părăsi de clevetirile diabolice, le vor strica şi vor face
roade vrednice de pocăinţă, se vor vindeca la ochii lor sufleteşti. Cei care însă, ca şi fetele acelea
nesărutate de stareţul nebun pe ochii strîmbaţi, nu se lasă de clevetiri, nu strică clevetirile, nu fac roade
vrednice de pocăinţă, rămîn cu privirile lor pironite tot la diavolul şi meseria clevetirilor lui diavoleşti,
pînă la ieşirea lor din trup, după care cad în iad cu diavolii clevetitori pe care i-au slugărit, multiplicînd
clevetirile cu care s-au întunecat sumedenii de Suflete. Astfel, în ziua cea mare a judecăţii universale,
se va auzi iarăşi un glas al îngerilor şi Sfinţilor din cer, zicînd: „Acum s-a făcut mîntuirea şi puterea 'şi
împărăţia Dumnezeului nostru şi puterea Hristorului Lui, că s-au aruncat pîrîşii, clevetitorii fraţilor
noştri, aceia care-i cleveteau pe ei ziua şi noaptea înaintea Dumnezeului nostru" (Ape. 12 70).

PEDEAPSA CLEVETITORILOR. Istoricii vechi povestesc că: un oarecare clevetitor fiind


aproape de moarte, mulţi îl îndemnau să aibă încredere în mila lui Dumnezeu. „Ce milă — strigă el
înfricoşat — ce milă? ! Nu e pentru mine nici o milă, deoarece nici eu n-am avut milă pentru alţii! I-
am atacat, lovit, rănit, rupt, sfîşiat şi sfîrtecat cu clevetirile mele!" Apoi scoţînd limba din gură afară, o
arătă celor de faţă să se uite la ea, zicînd: „Iaca, asta m-a osîndit şi mă osîndeşte mereu! Limba asta cu
care m-aţi auzit clevetind şi osîndind pe aproapele, acum mă trage şi mă aruncă şi pe mine in pier/are,
în iad, în focul veşnic". într-adevăr, ca o dovadă că vorbise drept, îndată i se umflă limba într-un chip
groaznic. Dureri cumplite îl chinuiau. Nemaiputînd suporta suferinţele ce 1 torturau, striga şi zbiera ca
un taur rănit. După cît-ăvâ vreme de dureri cum-plite şi zbierete înfricoşate, muri în chinuri
îngrozitoare!

ALT CLEVETITOR Ş-A SFÎŞIAT LIMBA. Despre un alt clevetitor se spune că ş-a sfîşiat
limba clevetitoare cu dinţii, în ceasul morţii,

LIMBA CLEVETITOARE O MÎNCAU VIERMII. Despre un alt clevetitor se spune că limba


cu care clevetise pe oameni, de jos pînă sus şi de sus pînă jos, s-a rănit, a făcut viermi şi. . . i-o mîncau
viermii.

AM APRINS! AM APRINS! O femeie alergă la Preotul-Duhovnic, tînguindu-se mereu şi


zicînd: „Am aprins, am aprins! Am aprins taică Părinte, am aprins... mă văd cuprinsă de un mare
păcat: am aprins. . . " Căzînd înaintea Scaunului de Spovedanie, Duhovnicul înfiorîndu-se, o întrebă:
„Ce-ai aprins? Fînul cuiva? Paiele cuiva? Şura cuiva?... Casa cuiva?" „Nu" — răspunse femeia. —
„Dar ce ai aprins?" îi zise iarăşi Duhovnicul. „Apoi iacă — zise femeia — am clevetit cu pustia asta de
gură şi cu blestemata asta de limbă, şi am aprins tocul vrajbei: ici între soţ şi soţie, colo între copii şi
părinţii lor, dincolo între prieteni, cunoscuţi şi întn? alţi oameni. . . am aprins! am aprins! Am aprins
cu clevetiri şt minciuni pacea şi buna înţelegere dintre oameni! Va-a-a-i, simt câ mă pîrjoleşte focul
iadului veşnic". Şi bine grăia femeia, pentru că toţi şi toate, care bagă zîzanii, clevetiri, minciuni şi
învrăjbiri în familii, rude, prieteni, cunoscuţi şi între oameni, după canoanele Sf. Pravile Bisericeşti,
110
săvîrşesc acelaşi păcat ca şi cei ce iau un tăciune de foc şi aprind casele vecinilor lor. Preotul
Duhovnic vrînd s-o salveze de focul păcatului clevetirei ce-o pîrjolea, ardea şi distrugea, îi zise: „Vrei
să te uşurezi de focul acesta care te urmăreşte, pîrjoleşte şi arde? Părăseşte-te grabnic de orice
clevetire, strică clevetirile pe care le-ai făcut, şi fă roade vrednice de pocăinţă (Mt. 3 8 ; Lc. 19 8—
10), citeşte, scrie cît mai mult cuvînt de învăţătură cu miez creştinesc şi le seamănă pe acolo pe unde
te-a dus diavolul cu păcatele clevetirilor ce le-ai semănat, aprinzînd vrajba Canonul acesta nu e greu.

CANONISIŢI-VĂ FIECARE LIMBILE NEÎNFRÎNATE. Noi ştim un Duhovnic care punea


pe clevetitor să spoiască pămîntul cu limba, 1, 2, 3, 5 metri pătraţi în jurul unei cruci de la răspîntia
unui drum. . . Alteori aprindea chibrite şi le punea aprinse pe limbile clevetitorilor pînă se ardeau ca
vai de ei, spunîndu-le: „Dacă unul sau cîteva chibrite aprinse nu puteţi suferi a le ţinea o clipă, puţin
timp, pe limba aceia clevetitoare, cu care aprindeţi lumea de turburări, vrajbe şi vrăjmăşii groaznice;
apoi cum veţi putea suferi a vă munci cu tot Sufletul şi trupul în iazărele de foc pe veci? ? ? Şi
clevetitorii şi clevetitoarele cugetau la aceasta, dar neavînd şi învăţătura trebuitoare, nu ştiau ce au de
făcut. Nu ştiu dacă se vindecau numai cu atîta de boala diavoleştelor clevetiri. Totuşi, prin citirea şi
meditarea adîncă şi serioasă la cele arătate în această carte şi în altele, asupra păcatului diabolicei
clevetiri, cred că cu Darul lui Dumnezeu se vor vindeca toţi dornicii şi dornicele, osîr-nici şi osîrdnice
de mîntuirea Sufletelor lor. „Împărăţia lui Dumnezeu se sileşte, şi silitorii o răpesc pe ea" (Mt. 11 72;
Lc. 16 16).

LUPTÎND DUPĂ LEGE ÎNVINGEM GROAZNICUL PĂCAT AL CLEVETIRILOR.


.Privind cu atenţie la feluritele clevetiri şi la urmările lor dezastruoase, vedem că ele sînt cu adevărat'
un păcat foarte mare, înfricoşat, aducător de prăpăd. Mulţi care privesc acest păcat cu gîndul în altă
parte, nu văd grozăviile, prăpădul, blestemăţiile şi răutăţile lui infernale,-îl consideră o nimica toată.
Luptă dîrză, cu multă înţelepciune sau dreaptă socoteală trebuie a duce împotriva balaurului
clevetirilor pentru a-1 birui. Cei ce clevetesc sau defăima pe unii pentru neajunsurile lor, ori ocărăsc,
ori îi înfricoşează cu blesteme sau grozave jurăminte a-şi izbîndi, ori cu ponegriri mai grele îi acoperă
pe ei, pierd puţin sau mult din binefacerile îndelungii răbdări, care-i unul din roadele Duhului Sfînt.
Cu răul nu se biruicşte răul şi din rău nu putem culege binele. Răul clevetirilor sau feluritele clevetiri
pe care ni le fac oamenii — în lealitate dracii prin camenii posedaţi de ei —îl putem biiui desăvîrşit
numai cu binele, cînd clevetirile curg asupra noastră, ca grindina dintr-o pai te sau din toate părţile...
"Să privim la Iisus Începătorul şi Plinitcrul credinţei, Care în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a
răbdat Crucea, neţinînd seama de ccaiă şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu". Să privim deci la Cel ce
a suferit astfel de batjocori, îndreptate de păcătoşi împotriva Sa, ca să nu slăbim şi să nu ne împuţinăm
cu duhul". . . (Evr. 12 1-3).

CREŞTINILOR CLEVETIŢI! HAI SĂ NE UITĂM LA IISUS CEL CLEVETIT. Hristos —


zice Apostolul — a pătimit pentru voi lăsîndu-vă pildă ca să mergeţi pe urmele Lui (1 pentru 2 27). El
"Care ocărit şi clevetit fiind, n-a ocărit, pătimind, n-a îngrozit, ci a lăsat aceasta în seama Judecătorului
celui Drept" (1 Petru 2 23), ne-a dat nouă pildă de răspuns împotriva celor ce ne clevetesc pe noi. Cînd
L-au clevetit iudeii, batjocorindu-L, chiar şi în faţă, zicîndu-I: "Samarinean (eretic) eşti Tu şi ai drac",
El le răspunse: "Eu nu am drac, ci cinstesc pe Tatăl Meu şi voi Mă necinstiţi pe Mine. Eu nu caut slava
Mea ; este Cel ce S-O caute şi să judece" (Ioan 8 49-—50). Odinioară Mîntuitorul Hristos vindecă pe
slăbănogul purtat de alţii cu patul, pe femeia aceea ce era in curgerea sîngelui de 12 ani, învie pe fiica
lui Iair, deschide ochii la doi orbi, scoate demonul din îndrăcitul mut şi din cel orb şi mut, încît acesta
vorbea, vedea şi auzea (Mt. 9 12). Toată lumea recunoscătoare preamărea pe Marele făcător de
minuni. Dar din mulţimea aceea, iată că se ridică clevetitorii, fariseii şi cărturarii. Aceia văzînd cu ochi
răi minunile Domnului Hristos, îl cleveteau, hulindu-L: "Acesta nu scoate dracii decît numai cu
Beelzebul domnul dracilor". Iisus ştiind gînduriie lor, le-a zis: "Toată împărăţia care se dezbină
înlăuntrul său, se prăbuşeşte; şi toată cetatea sau casa care se dezbină înlăuntrul său nu durează, Dacă
Satana izgoneşte pe Satana, atunci el s-a dezbinat în sine; deci cum va putea să dureze împărăţia lui ?
Şi dacă Eu izgonesc dracii cu puterea lui Beelzebub, atunci fii voştri cu a cui putere îi izgonesc? De
aceea ei vor fi vouă judecători. Iar dacă Eu izgonesc dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci negreşit a
111
ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu" (Mt. 12 24—29 ; Lc. 11 15—20 ; Mc. 3 22—26). Tot atunci
auzind că-L batjocoresc că are duh necurat, le spuse: "Amin grăesc vouă: Toate păcatele se vor ierta
oamenilor şi hulele cîte vor huli. Cel care însă va huli împotriva Duhului Sfînt, nu are iertare în veac;
ci va fi supus la osînda veşnică" (Mc. 3 30 ; 28—29; Mt. 12 31—33, 34—45; Lc. 12 10; 1 Ioan 5 16).
După ce Mîntuitorul vindecă pe orbul din naştere, fariseii îl cercetează şi se pornesc cu o foarte
mare răutate. asupra Lui, îl clevetesc, zicînd: "Acest Om nu e de la Dumnezeu pentru că nu păzeşte
sîmbăta... Nu dă slavă lui Dumnezeu . Noi ştim că omul acesta este păcătos...". Omul vindecat însă
răspunde celor ce cleveteau pe vindecătorul său: "Prooroc este... întru aceasta este minunea, că voi nu
ştiţi de unde-I şi El mi-a deschis ochii. Ştim însă că Dumnezeu pe păcătoşi nu-i ascultă; iar de este
cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis
cineva ochii unui orb din naştere. Dacă Acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.. .".După
ce orbul îl cunoaşte pe Binefăcătorul sau, îl mărturiseşte şi I se închină Lui, Iisus a zis: "Spre'judecată
am venit Eu în lumea aceasta ca cei ce nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi". Fariseii au zis: Care
şi noi sîntem orbi?" Iisus le-a răspuns: "De aţi fi orbi, păcat n-aţi avea; iar acum (poticnindu-vă în
orbirea rătăcirii îndărătnice) ziceţi: vedem, pentru aceasta păcatul vostru rămîne" (Ioan 9).
Aşijderea cu înţelepciune de sus (Iac. 3 17) istorisind despre potrivnicii şi clevetitorii săi, Iosif,
fiul patriarhului Iacob, vîndut de fratii săi, care-1 pizmuiau, în urma clevetirii egiptencei văzîn-du-se
in temniţă după ce explică visul paharnicului lui Faraon prcvestindu-i eliberarea lui din temniţă şi
repunerea în înalta treaptă din care căzuse, povestindu-i primejdia în care se afla, il roagă să
mijlocească la Faraon pentru eliberarea lui. în acea istorisire oare a vădit el răutatea fraţilor săi, sau ura
de moarte cu care-1 urmăriseră, îl aruncaseră în fîntînă, sfatul de a-l omori şi vinderea lui pe 20 de
arginţi? Nu. A vădit el neruşinata înver-sunare a egiptencei? Nu. A învinovăţit el nemilostivirea ei cea
fără omenie? Nu. S-a mîniat asupra ei amintind cît de cît răutatea cu care-l clevetise? Nu. Ci cu plăcută
blîndeţe a zis: "Eu sînt furat lin păniîntul evreilor. Dar nici aici n-am făcut nimic (vrednic de pedeapsă)
ca isâ fiu aruncat în temniţa aceasta" (Fac. 40 15). Vedeţi c u m acest tînăr bărbat sfînt povesteşte cele
pentru clevetirea aruncată asupra lui, dezvinovăţindu-se pe sine fără a cleveti şi osîndi pe fraţii săi şi
pe egipteancă?
Asemenea şi Proorocul Daniil, cînd l-a aflat împăratul în groapa leilor, n-a osîndit pe
clevetitorii săi care-1 aruncaseră acolo sâ-l nimicească; ci a zis: "O împărate, în veci să trăieştii
Dumnezeu a trimis pe îngerul Său şi a astupat gurile leilor şi nu mi-au lăcut nici un rău" (Dan. 6 22—
23).
Sf. Ap. Pavel văzîndu-se clevetit de apostolii mincinoşi în lume zicînd "că nu-i Apostol" el
dovedeşte tuturor că este cu adevărat Apostol "învăţat de însuşi Iisus Hristos credinţa creştinească şi
trimis de Dînsul a propovădui Evanghelia" (Gal. 1 7 7—16). Aceia îl cleveteau zicînd că nu-i Apostol
pentru a înşela pe creştinii Galateni a crede că tăierea împrejur e de trebuinţă pentru mîn-tuire. El însă
îşi adevereşte apostolatul său adevărat, susţinînd adevărul că: "Celor ce se taie împrejur, Hristos nu le
va folosi, sînt căzuţi din Har" (Gal. 5 7—3). Altădată acest Apostol vorbea evreilor fanatici, care în
rătăcirea lor îl rupeau cu clevetirile. După puţină ascultare, aceia pornindu-se asupra lui, vociferau, îşi
aruncau hainele şi ţărînă în văzduh, strigînd: "Ia-l, ia-l pe acest fel de om de pe pămînt! Nu este
vrednic să mai trăiască!... (F. Ap. 22 22—23).
Astfel râspunzînd şi noi celor ce ne clevetesc, adică nici învi-nuindu-i, nici blestemîndu-i, nici
ocărîndu-i; ci cu blîndeţe dove-dindu-le că nu fac bine. clevetind, scăpăm de păcat, astupăm gurile
clevetitorilor şi-i zidim pe cei ce aud. Să ţinem seamă, că Mîntuitorul nu întotdeauna a răspuns la
clevetiri; ci uneori a tăcut. Aşa cînd ispititorii farisei şi cărturari aduc la Dînsul femeia prinsă în
adulter, îl întreabă ce să facă cu ea; El tăcea. Şi pleeîndu-se, scria cu degetul pe pămînt. . . (Ioan 8 3—
11). Apoi în timpul Patimilor de bună voie cînd arhiereii şi bătrînii poporului împleteau felurite
învinuiri clevetitoare împotriva Sa, El nu răspundea nimic. Atunci Pilat I-a zis: "Nu auzi cîte
mărturisesc (clevetesc) aceştia asupra Ta?" Iisus nu i-a răspuns nici uri cuvînt, încît se mira guverna-
torul foarte tare" (Mt. 27 12—14; Mc. 15 3—5; 1 Petru 2 13). Oare de ce se mira Pilat aşa de mult ?
Se mira de răbdarea şi nepomenirea de rău sau de neclevetirea lui Iisus Hristos asupra clevetitorilor
Săi! Şi aceasta este o pildă educativă pentru noi că şi atunci cînd tăcem înaintea celor care ne iscodesc
ispitesc, clevetesc pe noi, tăcerea aceea înţeleaptă este un răspuns puternic Care împrăştie: mirare şi
evlavie iar clevetitorii se înspăimîntă de bunătatea, blîn-deţea şi mărimea noastră de suflet.
112
CREŞTINII RĂNIŢI DE CLEVETIRI SĂ PRIVEASCĂ LA IISUS CEL ÎNDURERAT. Te
aprinzi şi nu nai poţi îndura auzind clevetirile răpăind ca grindina asupra ta? Roagu-te, adaugă la
răbdare roadă Duhului, adică îndelunga răbdare! Deschide ochii inimii tale şi priveşte la patimile lui
Iisus. Priveşte, priveşte vinderea şi trădarea Lui de ucenicul cel viclean. . . Priveşte agonia Lui,
loviturile primite, tîrîrea de la Ana la Caiafa, la Pilat, Irod şi iarăşi la Pilat. Priveşte pălmuirile, bătăile,
scuipăturile, acoperirea trupului Său slăbit de vînătăi şi răni sîngerînde de la cap pină la picioare, haina
mohorîtă pe umeri, cununa de spini pe cap,trestie în dreapta (Ioan 6 70—71; Mt. 26; 27 1—3, 2 ; Mc.
14; 15 1—23; Lc. 22; 23 1—32; Ioan 18; 19 7—76). încă nu poţi suferi pîrjolul -clevetirilor ce curg
asupră-ţi? înălţa-ţi mintea deasupra pleşuvului munte al golgotei, priveşte acolo pe Iisus răstignit între
tîlhari, rănit, sîngerînd din creştet pînă-n tălpi. Priveşte sîngele ce curgea din răni, la ucenicul iubit
stînd îndurerat sub braţul Crucii şi la Maica Preacurată plîngînd, rupîndu-i-se inima de mare jale, înge-
nunchiată la piciorul Crucii Lui. Priveşte la clevetirile şi batjocorile grosolane aruncate de: arhierei,
bătrîni farisei, cărturari, saduchei şi poporul sălbăticit cu ură asupra Lui! Priveşte la durerile Lui Iisus
spînzurat pe Cruce numai în rănile cuielor de la mîini şi picioare! Priveşte la fierea şi oţetul cu care-L
adapă în setea Lui arzătoare! Vezi apoi cum se răzbună El asupra: batjocoritorilor, ocărîtorilor,
vînzătorilor şi a răsplătitorilor, cu-acele puhoaie de rele, pentru noianul-facerilor Sale de binev
Deschide bine urechile inimii tale şi auzi chipul şi cuvintele cu care se răzbună El asupra lor: "Părinte,
iartă-le Ier că nu ştiu ce fac" (Lc. 23 34; comp. Mt. 5 44; F. Ap. 7 60; 3 1 7 ; 1 Cor. 4 11—12).
Priveşte bine la Patimile Mîntuitorului Hristcs şi suferă cu îndelungă răbdare clevetirile, că aşa te
foloseşti mult.

SĂ PRIVIM ŞI LA ÎNDURERAŢII SFINŢI AI LUI DUMNEZEU. "Iisus Hristos — zici tu —


nu era numai om ci era şi
Dumnezeu". Adevărat, aşa este. El însă a pătimit cu firea omenească simţind durerile în toată
grozăvia lor, dîndu-ne nouă pildă să suferim cît mai mult mergînd pe urmele Lui., Dar noi avem şi alte
multe pilde vii de suferinţe, unele mai grele şi mai înfricoşate decît altele, in Sfinţii lui Dumnezeu.
Oare nu erau Apostolii Mîntuitorului oameni ca şi noi? Ba da. Si aceştia "ocăriţi fiind binecu-vîntau ;
izgoniţi fiind răbdau ; huliţi, fiind mîngîiau, ca nişte gunoaie s-au făcut lumii, tuturor lepădătură— (1
Cor. 4 9 ; 5). Pentru dragostea lui Dumnezeu, mărturisirea Lui, luminarea şi mîntuirea oamenilor ei au
suferit multe bătăi, clevetiri, întemniţări, torturi şi morţi martirice, dar au iertat... Priveşte la Iacob,
rudenia Domnului, primul Episcop al Ierusalimului. Suit de iudei pe platforma Templului şi silit a se
lepăda de adevărata credinţă şi de Iisus Hristcs el mărturiseşte de acolo că: Iisus, Fiul Omului, Care a
fost răstignit şade de-a dreapta Tatălui Ceresc ca Fiu al lui Dumnezeu. Că El va veni într-o zi să judece
t6ată lumea... Cărturarii şi fariseii auzind acestea s-au umplut de mînie şi-l aruncară jos. în cădere, deşi
se zdrobi nu muri. Avu încă puterea de a se aşeza în genunchi şi a se ruga pentru ucigaşii săi "Doamne
Dumnezeule, iartă-le lor că nu ştiu ce fac" (V. Sf. 23" oct.; D. Ag. o.c. p. 351). Au, nu era tot om ca şi
noi cu trup neputincios?
De asemenea Sf. Arhidiacon Ştefan întîiul Mucenic, suferind clevetirile vrăjmaşilor Bisericii
care curgeau răpăind ca grindina, a predicat cuvîntul, a mărturisit pe Hristos şi dreapta credinţă
creştinească cu toată tăria. Apoi fiind bătut cu pietre cu trupul plin de vînătăi şi răni sîngerînde, îşi
plecă genunchii şi se rugă ci glas mare pentru cei ce-1 ucideau: "Doamne nu le socoti lor păcatul
acesta!" Acestea zicînd a adormit în Demnul (F. Ap. 6 5—15; ' 7 ; Ape. 14 13; 20 6; 6.9—11; Int. Sol.
3 7— ; 5 1—5, 15—16). Astfel Sfinţii cu multă bunătate răsplăteau clevetirile, trădările şi pe ucigaşii
lor cu binefaceri. Biruiau răul cu binele (Rom. 12 17—21).
Oare mulţimea Mucenicilor nu era formată din oameni neputincioşi ca şi noi? Oare n-au suferit
ei răpăiturile pîrilor şi clevetirilor ce-i loveau cu cruzime ? Dar şi ei iertau pe aceia care-i cleveteau şi
torturau în munci cumplite şi-i omorau fără dreptate în chinuri şi nemilostivire. Din pildele acestea vii
putem învăţa cum să luptăm, pentru a ne folcsi cit mai mult, împotriva clevetitorilor.
Materia clevetirii este un cuvînt mincinos, seminincincs, chiar şi adevărat, plăsmuit anume
pentru a vătăma: 1) pe clevetitor, 2) pe cel ce ascultă clevetirile cu plăcere, 3) pe cel clevetit.

113
Plaga clevetirilor roieşte şi stăpîneşte în prezent majoritatea omenirii. Ca o ciumă s-a vîrît
pretutindeni: prin unghiurile uliţelor cărărilor, drumurilor mari, prin case mici şi mari, prin curiile
dom
neşti şi stăpînitoare. Uneori acel şarpe vechi se vîră şi prin Biserici ba chiar prin mînăstirile
cele mai închise şi retrase la mari depărtări de lume. Clevetitorii cînd văd pe vreun umilit răbdător
îndată îl clevetesc că-i fricos, dacă e postitor că-i scump sau zgîrcit, dacă-evlavios că e făţarnic. Şi aşa
oricît ar fi omul de bun, după puterile lui, clevetitorii iscodesc cîte ceva pentru a-1 defăima. Mulţimea
uşuraticilor se bucură la auzul clevetirilor şi se face tot mai rea. Cînd atid clevetindu-se un Preot, sau
călugăr, mulţi se ridică asupra tuturor Preoţilor şi călugărilor, pe toţi îi defăima şi discreditează, dar
toate cele rele se întorc asupra clevetitorilor. Clevetitorii se primejduiesc groaznic. Limbile acelea
nestăpînite şi gurile acelea care grăiesc multe şi mari clevetiri ale aproapelui lor, trebuie a se învăţa
cinstita tăcere şi a renunţa la păcat, altfel se prăpăstuiesc, cad 'în grea osîndă (Ps. 108 1—19 ; 28; 5
4—10; 11 2—4; 30 1 ; 54 9—19; 63 2—6; 72 8—9; 139 1—5, 9—11).
Păcatul clevetirilor e asemenea gerurilor puternice care împiedică pe oameni a lucra şi a sta
afară în aer curat. E asemenea unei duhori insuportabile care îmbolnăveşte lumea şi o bagă cu zile în
mormînt. E asemenea visusurilor, bolilor contagioase, care periclitează viaţa multora. E asemenea
otrăvii şerpilor, care introdus în corpul uman prin muşcătură, se împrăştie cu mare iuţeală, peri-clitînd
viaţa. Precum odinioară israeliţii muşcaţi şi înveninaţi de şerpii otrăvitori, privind la şarpele de aramă
(Num. 21 1—9), scăpau de otrăvire şi de moarte, aşa şi noi: păcătoşi, Sfinţi, văzîndu- ne adesea
otrăviţi de clevetirile şerpilor şi viperelor cu chip omenesc, privind cu credinţă la Iisus pe Cruce, ne
vom vindeca (Ioan 3 14—16) Păcatul clevetirilor este asemenea şarpelui floare care periclitează viaţa
multor oameni şi animale *

* Cobra sau "şarpele plantă" este cea mai frumoasă dintre tîrîtoare şi poate singura care nu pricinuieşte scîrbă
nici fiori. Acest şarpe trăieşte în Ceilon, insulă la capătul de miazăzi al Indiei. Cobra este foarte primejdioasă pentru ;te
fiindcă le bate peste ochi, ea fiind de cea mai frumoasă culoare verde care o face să n-o poţi deosebi prin iarbă nici cu cei
mai ageri ochi. Cîte o dată cobra se ridică rezemată în coadă ceasuri întregi, legănîndu-se ca plantele bătute de vînt. Stînd
aşa n-ai crede că e un animal ci o plantă, mai ales că şi corpul ei seamănă cu o gămălie de flori verzi şi mulţi călători s-au
înşelat prinzînd-o de cap crezînd că e plantă. Cobra este veninoasă şi budiştii (pagini închinători zeului Buda) se închină la
ea ca la un zeu mai mic al lor. Cu totul dimpotrivă este "planta şarpe" buruiană cu aspect de şarpe. Ea creşte în Africa,
întinsă pe pămînt, este pestriţă chiar de forma şarpelui. în locul capului are o floare ca un clopot sau potir. Pe fundul
acestuia se află o substanţă cleioasă care ademeneşte insectele cu dulceaţa ei. Acele gîze care se laşă ademenite sînt pierdute căci odată intrate
acolo floarea se închide şi rămîn captive pînă le îneacă, fiind mistuite şi transformate într-un suc lăptos, părţile nehrănitoare ca: aripile, capul ş.a. le aruncă
afara prin două orificii sucite în forma melcului. Scoarţa acestei plante seamănă cu frunza. Carnea sau miezul ei' este alb şi are un fel de zgînci cu o
materie galbenă pe care locuitorii de acolo o mănîncă ca pe o mîncare aleasă.

Acesta este asemenea muscaritei, în care, din nebăgare de seamă sau nepăzire, se prind sume-
denie de muşte, unde-şi pierd libertatea, puterile de a zbura şi viaţa. Păcatul clevetirilor e asemeni
curselor ascunse în care se prind felurite vieţuitoare. Păcatul clevetirilor e asemenea alcoolului şi
feluritelor băuturi, care robesc, îmbolnăvesc şi omoară cu îndoită moarte pe cei prinşi. Păcatul
clevetirilor e asemenea plantelor şi copacilor carnivori, care îşi prind victimele, le sug toată puterea şi
viaţa, iar rămăşiţele (materia moartă) o aruncă afară (Vezi "Privelişti Apocaliptice" cap. 13 70, de
autor). Clevetirile sînt nişte blestemate plăgi diavoleşti, care torturează lumea.

AUTORUL TUTUROR CLEVETIRILOR ESTE DIAVOLUL. Diavolul, înainte de căderea sa


din ceruri, pîra pururea pe fraţii lui de îngerat (Ape. 12 70). După căderea lui vîrîndu-se în Raiul
pămîntesc, diavolul a clevetit pe Dumnezeu înaintea omului (Fac. 3 15). Apoi după căderea omului a
clevetit şi cleveteşte mereu pe Sfinţi şi pe oameni înaintea lui Dumnezeu (Iov 2; 3; Zah. 3 1—2).
Odinioară Moisi şi Aaron, vrînd a arăta lui Faraon în Egipt că ci sînt trimişi de Dumnezeu,
aruncă toiagul pe pămînt şi îndată se făcu un şarpe mare. Vrăjitorii lui Faraon au vrut să facă şi ei aşa
cu vrăjile lor, dar n-au putut. Ei făcură din toiegile lor şerpi, dar înapoi toiege nu. Iată pînă unde
ajunge puterea diavolească. Făcură din bine rău, dar din rău nu mai putură a face bine. Atunci
intervine puterea lui Dumnezeu pentru a pune capăt răului. Toie gele lui Moisi şi Aaron au înghiţit pe
cele ale vrăjitorilor. . . (Eş. 7 8—13; 4 27).
Aşa şi clevetitorii. Prin clevetirile lor fac din omul cinstit un om necinstit, pe iubitul poporului,
îl transformă în urîtul poporului,, din bine fac rău. Dar din rău nu mai pot face bine, adică din cel

114
necinstit de ei nu mai pot reface un om cinstit şi din urîtul de ei, un iubit, aşa cum este în realitate.
Răutatea clevetitorilor rămîne tot răutate pînă-i pune capăt Dumnezeu. Nedreptatea strigătoare la cer a
stricării numelui bun al aproapelui e mai mare decît nedreptatea în averi sau bani. La aceasta se poate
zice: "de am năpăstuit pe cineva întorc împătrit" (Lc. 19 8), dar aici ba. Daci, cleve-

titorii să lupte mult, foarte mult contra clevetirilor, să tacă atuni I cînd trebuie, să se roage, să
repare răul, cît pot să-şi plîngă păi a tele lor, altfel se vor trezi aruncaţi cu dascălul lor—diavolul în
iad.
Clevetitorii—-ucenicii sau urmaşii diavolului clevetitor vatămă pe cei ce-i ascultă şi cred
vorbele lor, aşa cum a vatama diavolul—-autorul şi lucrătorul clevetirii — pa primii oameni,
protopărinţii noştri Adam şi Eva, care s-au încrezut clevetirii lui (Ioan 8 44). Primul clevetit de
diavolul pe pămînt este Dumnezeu Primul care a crezut clevetirea diavolului pe pămînt este omul.
Diavolul obrăznicindu-se a îndrăznit a cleveti pa Dumnezeu îna-intea omului — Eva — ca: mincinos,
zavistie şi vrăjmaş al loi fiindcă le interzise a mînca din pomul oprit ca să nu moară. "Sa nu, mîncaţi
dintrînsul — a zis Dumnezeu —- că ori în care zi veţi mînca veţi muri" (Fac. 2 16—17; 3 1—3).
Diavolul, clevetind pa Dumnezeu a zis Evei că El a oprit ps om a mînca din pomul acela nu pentru a
nu muri ci pentru a nu se face şi el Damnezeu. "Nu —-zice diavolul — nu veţi muri! Dar Dumnezeu
ştie că în ziua în care veţi mînca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd
binele şi răul!" (Fac. 3 4—5). Primii oameni — Adam şi Eva — ieşiţi din mîna Ziditorului.curaţi, au
crezut drăceştii clevetiri, au mîncat din pomul oprit şi îndată după aceea, cum căzuse diavolul din cer,
au căzut şi ei din fericirea Raiului. Diavolul, prin clevetirea sa, n-a putut pricinui nici o vătămare lui
Dumnezeu pa Care L-a clevetit; pentru că Dumnezeu e mai presus de orice, nemărginit Atotputernic şi
neprimitor de vreo vătămare. Clevetirea a vătămat însă groaznic pe clevetitor — diavolul —- şi pe cel
ce a ascultat clevetirea — omul: Eva şi Adam — (Fac. 3 6—5 ; comp. 1 Tim. 2 14). Dumnezeu a
îngrămădit asupra clevetitorului — şarpele— multe pedepse, care se suiau la şarpale vechi — satana
— autorul şi lucrătorul clevetirii. "Pentru că ai făcut aceasta — adică -ai clevetit — a zis Dumnezeu —
blestemat să fii tu. . ." (Fac. 3 74). Vedeţi ? Cînd Lucifer — diavolul clevetitor fraţilor săi de îngerat
(Ape. 12 10) — mîndrindu-se, zicea: "Ridica-mă-voi în ceruri, mai presus de stelele (îngerii)
Dumnezeului Celui Puternic, voi aşeza scaunul meu. . . Sui-mă-voi deasupra norilor şi voi fi asemenea
Celui Prea înalt" (Is. 14 13—74) Dumnezeu l-a aruncat din cer ca pe un fulger (Ape. 12 5—9 ; Lc. 10
18), însă nu l-a blestemat. Cînd însă diavolul a îndrăznit a cleveti pe Dumnezeu înaintea omului,
atunci a strigat asupra lui: "Fiindcă ai făcut (clevetirea) aceasta, blestemat vei fi tu între toate vietăţile.
Pe pîntece te vei tîrî şi pămînt vei mînca în toate zilele vieţii tale. Vrăjmăşie voi pune între tine şi
femeie, între sămînţa ta şi sămînta ei. Aceea îţi va zdrobi capul; iar tu îi vei înţepa călcîiul" (Fac. 3 14
—15).
Dacă ţinem bine socoteală de blestemele lui Dumnezeu asupra. sarpelui văzut, le vedem pe ele
după economia" întrupării Fiului lui Dumnezeu, împletite în şarpele spiritual, în satana, autorul şi
lucrătorul clevetirilor. Şarpele clevetitor s-a făcut mai josnic decît toate dobitoacele, sălbăticiunile şi
jivinele cele mai uricioase, cînd s a apucat a ispiti pe al doilea Om din ceruri, pe Domnul nostru Iisus
Hristos. S-a făcut mai sălbatec decît toate fiarele şi jivinele cind şi-a întrebuinţat toate puterile
infernului: să prindă, să tortu-reze, să răstignească şi să! omoare pe Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de
nici un păcat (Mt. 26; 27; 1 Cor. 15 49; Evr, 7 26—27). înainte de întruparea Domnului, diavolul,
clevetitor se purta ea un stăpî-nitor al omenirii, iar după întruparea Mîntuitorului, căzînd jos se tîrăşte
pe piept şi pîntece, ca un neputincios. Apoi ascunzîn-du-se ca leul în culcuşul său, vicleneşte şi
pîndeşte să răpească pe cei care se lasă înşelaţi; nu pe cei bogaţi în fapte bune, ci pe cei săraci în
credincioşie şi lucruri bune. Pămînt măriîncă, adică pe cei lipiţi de cele pămînte şti, care poartă chipul
celui pămînt esc (cum a fost văzut mîncînd pe clericii şi creştinii trupeşti în Antiohia (vezi munca v.
16), nu pe cei care privesc la cele cereşti şi poartă chipul Celui Ceresc (1 Cor. 15 47—50). Diavolul
clevetitor s-a apropiat ca un prieten de oamenii zidiţi de Dumnezeu. Mai pe urmă Dumnezeu-Omul a
ridicat pe credincioşii Săi asupra lui, supunîn-du-l sub călcîiul lor. "Iată dau vouă stăpînire să călcaţi
peste şerpi, peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma pe voi" (Lc. 10
19; Ps. 90 13). Astfel a pedepsit Dumnezeu pe clevetitor. Aici clevetitorii să ia seama: cu Cine se
aseamănă, se adună şi se unesc mereu ca să ştie cu cine vor rămîne în veci. .
115
PEDEAPSA OAMENILOR CARE AU PRIMIT CLEVETIREA ŞI S-AU ÎNCREZUT ÎN EA.
Acum să ne întoarcem privirile la omul, care a crezut clevetirii şi a călcat porunca lui Dumnezeu cea
mîntuitoare. îndată ce Eva şi Adam primiră clevetirea, se despuiară de Dumnezeescul Har, căzură în
păcatul neascultării şi se izgoniră din Raiul desfătării pe pămînt, dar şi pămîntul se face blestemat în
lucrările omului. Sărmanul cm încrezător în clevetitorul diavol şi-n clevetirea lui! Iată unde l-a
prăpăstuit încrederea aceasta oarbă în clevetitor! Pe pămînt, în necazuri şi suferinţe, spini, ciulini şi
pălămide. . . pe el sudori şi stricăciuni! "Adame — pentru că ai ascultat de' vorba femeii tale (care s-a
încrezut în clevetitor şi in clevetirile lui mai mult decît în cuvîntul Meu) şi ai mîncat din pomul din
care ţi-am poruncit să nu mănînci: blestemat să fie pămîntul pentru tine. în necazuri cu multă osteneală
să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă va răsări ţie,- te vei hrăni cu iarba
cîmpului. în sudoarea feţii tale îţi vei
Evangheliei, fiindcă dragostea este împlinirea legii şi fără dragoste nimeni nu se poate mîntui.
Dumnezeu este dragoste. El e aşa de mult iubitor de oameni încît acoperă greşelile noastre cele
ascunse, nu le vădeşte; şi cine ar fi mai in măsură ca El să o facă? Odinioară văzu El pe fiul risipitor
venind înaintea Sa: gol, plin de bube, zdrenţăros, înfrigurat, slăbănogit de foame încît abia se mai ţinea
pe picioare. Ce făcu El mai întîi? Se apucă să-l încălzească? Ori să-i dea de mîncare? Nu! Cînd.îl văzu
aşa zdrenţăros, aproape despuiat, prima grijă îi fu să-l acopere. îndată porunci slugilor: "Aduceţi
repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-1 cu ea" (Lc. 15 22). Vedeţi? El mai întîi de toate avu
deosebită grijă să-i acopere goliciunea pentru a nu-i defăima cei ce l-at vedea gol sau zdrenţăros şi să
nu-şi bată joc de dînsul. Aşa acoperi El pe femeia prinsă în adulter şi adusă de farisei şi cărturari la
Dînsul, zicînd: "învă-ţătorule! Femeia aceasta a fost .prinsă chiar cînd săvtrşea prea-curvia. ..". El nu-i
zise nici un cuvînt de mustrare de faţă cu cei ce-o acuzau, ci abia după ce ei au plecat (Ioan 8 3—77).
Aşa acoperi El pe samarineanca la fintîna lui Iacob, vorbind cu ea doar atunci cînd Apostolii erau duşi
în cetate să cumpere de-ale mîncării (Ioan 4 6—26). Aşa acoperi El chiar pe Iuda Iscariotul, vînzâtorul
şi trădătorul Său, nevădindu-l celorlalţi, deşi Petru îl întrebă prin ucenicul iubit: "Doamne, cine este
acela, care vrea să Te vîndâ?" (Ioan 13 25; comp. Mt. 26 14—25, 40—50; 27 3—5).
La această nemărginită dragoste a lui Dumnezeu privind Apostolul, zice: "Dumnezeu este
dragoste şi cel ce petrece în dragoste petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu în el. . . Dragostea acoperă
mulţime de păcate.. . Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte nu pizmuieşte, nu se semeţeşte, nu se
trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu .se întărită, nu gîndeşte răul, nu se bucură de
nedreptate, ci se bucură de adevăr. Dragostea toate le suferă, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată" (1 Ioan 4 16; 1 Petru 4 5; 1 Cor. 13 4—8, 13). Dragostea trebuie să
domine întreaga fiinţă a dreptcredincioşilor creştini — păstori şi păstoriţi — aşa fel încît clevetirile să-
şi ia tălpăşiţa din mijlocul lor. Dacă însă ar mai cuteza cineva să urce prima treaptă a clevetirii şi pe
celelalte trepte ale greutăţii păcatului clevetirii, greutatea înmulţită a păcatului acestuia devenind insu-
portabilă, forţează pe clevetiţi a striga la cer. . . se pustiesc fiinţa şi casa clevetitorilor şi a celor asociaţi
cu ei.

CLEVETITORII PĂCATELOR APROAPELUI LOR CAD GROAZNIC. Ne este cunoscută


fapta fiilor lui Noe. Sim şi Iafet acoperind goliciunea tatălui lor s-au acoperit cu binecuvîntare, iar
Ham clevetind — spunînd fraţilor săi ceea ce văzuse — s-a umplut de blestem (Fac. 9.27—27). Cînd
Dumnezeu — după cum am văzut — acoperă, iar clevetitorii descoperă păcatele ascunse ale semenilor
lor, aceia ajung ucigaşi şi blestemaţi înaintea lui Dumnezeu Dacă clevetitorii n-au căzut în păcatul pe
care-1 clevetesc despre alţii, n-au nici un merit fiindcă prin Darul lui Dumnezeu n-au căzut, astfel,
vrednicia, lauda nu-i a lor ci a lui Dumnezeu. Deci, cînd ei se semeţesc asupra altora, clevetindu-i,
muşcîndu-i, rupîn-du-i, ocărîndu-i, ponegrindu-i, defăimîhdu-i pentru unele slăbiciuni, îndurerează pe
cel clevetit şi mînie pe Dumnezeu Care încet, încet îşi retrage Darul Său şi nu mai au sprijin. îi lasă pe
clevetitori să cadă în acelaşi păcat, de care au clevetit pe semenii lor, ba chiar şi în unele mai
rele..Pentru adeverirea celor de mai sus, hai să aducem o pildă grăitoare din Sf. Scriptură.
Prinţul Avesalom, auzind că fratele său Amon, mai mare, a necinstit pe sora sa Tamar, se
mînie groaznic, se tulbură, se aprinde de ură mare. Se socoti şi hotărî să şteargă acea mare ruşine a
sorei sale prin sîngele lui Amon, adică prin moartea lui. Şi ce făcu? Tăcu. Nu vorbi nici de bine, nici
116
de rău cu Amon timp de doi ani. Se prefăcu că nu ştie nimic de necinstirea sorei sale. După acest inter-
val de timp, Avesalom pofti la un mare ospăţ pe toţi fiii lui David, între care şi Amon. Acolo în casa
lui, în toiul ospăţului, Avesalom şi-a pus slujitorii de-au omorît pe Amon fratele său mai mare. Pe
lîngă răzbunarea pentru necinstirea Tamarei, ei omoară pe Amon, fratele mai mare, cu viclenie pentru
a-şi deschide drum la moştenirea tronului. După ce a osîndit atît de crunt pe fratele său pentru curvia
cu sora sa, oricine poate socoti că fraticidul Avesalom, apărătorul curăţeniei şi răzbunătorul necinstei
sorei sale, avea deosebită grijă a trăi numai după lege mai curat ca un miel, ca un porumbel. Totuşi,
pentru divulgarea slăbiciunii, clevetirea mocnită, osîndirea şi uciderea mişelească a fratelui său, încet,
încet se despoaie de Darul lui Dumnezeu. După vreo cinci ani Avesalom a căzut în mai multe, mai
mari, mai ruşinoase, mai spurcate şi mai blestemate păcate decît fratele său Amon. Răsculîndu-se cu o
mare mulţime de israeliţi, îl face pe tatăl său David să fugă din Ierusalim. El îşi lasă palatul împărătesc
în paza a zece femei dintre ţiitoarele sale. Atunci Avesalom văzîndu-se stăpîn, după sfatul lui Ahitofel,
a intrat la cele zece femei ţiitoare ale tatălui său, a prea-curvit cu ele sus deasupra acoperişului
palatului împărătesc, s-a împreunat cu ele în faţa întregului popor!!! (2 Imp. 16 20—23).
Oare acesta-i Avesalom, care avea atîta rîvnă de curăţenie încît omoară chiar pe fratele său
pentru necinstirea surorii sale ?! Acesta e cel care a făcut atîta vuiet în împărăţie pentru o desfrî-nare,
ce auzise de la alţii? Oare ce întorsătură e aceasta? Ce schim-bare? Ce înstrăinare de rîvna dintîi?
Amon cel puţin păcătuise în ascuns, într-o cameră dinăuntrul casei sale, unde de ruşine se prefăcu
bolnav. Avesalom însă nu se temu, nici nu se ruşina a curvi cu cele zece femei, ţiitoarele tatălui său, cu
cele zece mame vitrege ale sale. Şi unde păcătui? în ascuns? Nu, în văzul tuturor israe-liţilor! Cînd?
Ziua în amiaza mare, în plină lumină a soarelui! Unde? Sus pe acoperişul palatului împărătesc sub
privirile mulţimii! Se împreună cu mamele sale vitrege fără nici o sfială, fără nici o ruşine, în văzul
tuturor, asemenea clinilor şi dobitoacelor! Şi pentru ce acea spurcată nelegiuire groaznică a lui
Avesalom, care era un băiat frumos şi iubit de tatăl său? (2 Imp. 14 25—26; 18 31—33). Fiindcă,
pentru "un păcat făcuse atîta zarvă, cleveteală şi răzbunare asupra fratelui său Amon. Lui nu-i fusese
milă de fratele său; ci se porni cu atîta răutate asupra lui vrînd a-1 ruşina în faţa lumii, iscodind păcatul
lui, vădindu-1 şi clevetindu-1. Astfel Dumnezeu, văzînd răutatea clevetirii şi răzbunarea, îl părăsi, îl
lăsă de se prăbuşi în acele păcate mai multe, mai mari, mai grele, mai scîrboase, mai spurcate, mai
nelegiuite, mai vădite tuturor. In cele din urmă a murit de moarte năpraznică, spînzurat cu propriul său
păr lung de creanga unui copac, însuliţat, săgetat de gonacii săi. Iată unde l-a dus clevetirea, divulgarea
păcatului fratelui său şi răzbunarea mişelească. Acum veniţi clevetitorilor, care cu vorbele voastre
muşcaţi, rupeţi fără milă pe aproapele vostru! Veniţi voi care din slăbiciune aţi căzut în vreun păcat al
clevetirii. Oare voi pînă cînd veţi stărui în clevetiri? Oare nu vă temeţi că Dumnezeu, după judecăţile
Sale, vă va lăsa să cădeţi în păcate mai multe, mai mari, mai grele, mai spurcate şi mai înfricoşate? Nu
vă încredeţi în aceea că acum, cînd vi se pare că staţi în credinţă şi faptă bună, nu vă veţi clăti, sau nu
veţi cădea în viitor. Nu vă încredinţaţi ca Avesalom... în clevetirile şi viitorul vostru ca să nu păţiţi ca
el şi ca alţii. Au fost unii mult mai credincioşi, mai buni decît voi, chiar Sfinţi ai lui Dumnezeu, care
prin încrederea în sine au căzut groaznic. Luaţi aminte la David, care zicea în tinereţea sa: 'Nu mă voi
clăti în veac" şi a căzut greu (Ps. 29 6). Aşijderea la înţeleptul Solomon, care îngrădindu-se cu şapte
sute de femei şi trei sute de ţiitoare, pentru a nu cădea în păcatul preacurviei ca tatăl său David, dar
vai! a căzut şi mai groaznic. . . prin femeile lui, chiar în idolatrie! (3 Imp. 11). Cine ar mai fi crezut că
Iehu, împărat peste Israil din porunca lui Dumnezeu, uns printr-unul din Prooroci, trimis de Sf.
Prooroc Elisei, care nimici toată idolatria din casa lui Ahab, strică altarul idolului Baal, omoară pe toţi
proorocii mincinoşi şi popii idoleşti, ca apoi să-şi plece el însuşi genunchii la idoli ?! (3 Imp. 19 16 ;
Imp. 9; 10). Cine mai putea crede că Ioas împăratul Iudei, care întemeie cu multă evlavie şi rîvnă
Biserica, va întinde mîna s-o despoaie de odoarele ei sfinte şi să le dea la păgîni? (4 Imp. 12 1 ). Cine
ar fi cugetat cîndva că Petru cel mai tare în credinţă şi mult rîvnitor, să se lepede de trei ori de Dascălul
său Iisus Hristos Dumnezeu? (Mt. 16 16—19; 26 33—35, 38, 69—76).
Cine ar fi putut zice că fariseul: postitor, milostiv, rîvnitor credinţei, intrat în Biserică să se
roage, se va păgubi într-atît, prin mîndria şi clevetirea sa, încît să rămînă în urma mult păcătosului şi
uriciosului varneş? (Lc. 18 10—14). Cine s-ar fi gîndit că unul din cei 40 de ostă"şi hotărîţi pentru
mucenicie ar părăsi locul de încununare şi s:ar da pierzării? (V. Sf.; Sinaxar şi Cazania 9 Martie). Deci,
nu vă mai semeţiţi asupra aproapelui vostru cu iscodiri şi clevetiri. Nu vă mai îngîmfaţi că voi nu
117
sînteţi greşiţi ori că n-aţi greşi, deoarece şi voi sînteţi stăpîniţi de felurite slăbiciuni omeneşti ! Dar şi
atunci cînd căscaţi gura şi clevetiţi pe semenii voştri, sînteţi mai răi decît aceia pe care-i clevetiţi.
Adeseori s-a văzut că cei care sînt mai putrezi în păcate neispăşite, ca broaştele rîioase în noroi,
aceia clevetesc mai mult, strigă mai tare şi spurcăciunile păcatelor lor se ostenesc să le descarce pe
spatele altora, prin clevetiri. Mulţi dintre cei buni cred lesne că aşa este: "Omul simplu crede toate
vorbele, dar cel priceput şi chibzuit ia seama bine cum sînt" (Prov. Sol. 14 15). Aşa crezu şi Isus Navi
vorbele viclene ale Gabaoniţilor (Is. Navi 9). Aşa crezu patriarhul Iacob lui Laban, care îl primejduia
(Fac. 29 15, 18—26; 34 41—42). Aşa a crezut Ionatan Macabeul lui Trifon, care l-a atras în cursă şi în
pierzare (Mac. 12). Astfel, cei ce sînt vicleni, mişei, blestemaţi, aceia iscodesc viaţa, slăbiciunile şi
păcatele altora mult mai buni şi mai cinstiţi decît ei, ca să-i clevetească, ponegrească şi necinstească.
Tîlharii pe toţi îi ponegresc, zicîndu-le tîlhari, curvarii îi văd pe toţi curvari, beţivii le zic tuturor beţivi.
Ori cu ce este întinat sau pătat emul clevetitor, aruncă spurcăciunea sa in spatele altera. Dar clevetitorii
sînt tot dedesubtul celor clevetiţi ca şi diavolul căzut din ceruri dedesubtul fraţilor săi de ingerat, pe
care îi tot clevetea (Ape. 12 10).

CLEVETITORII SÎNT PEDEPSIŢI GROAZNIC DE DUMNEZEU ÎNCĂ DIN VIAŢA


ACEASTA. Deschizînd Sfînta Scriptură şi adîncindu-ne mai mult în istorisirile ei, vedem că
Dumnezeu a pedepsit pe unii clevetitori cu boli grele, pe alţii cu morţi înfricoşate. Ce moarte cumplită
avu Alchim după ce cleveti pe Iuda Macabeul? Domnul l-a lovit pe Alchim, i s-au împiedicat
planurile, i se legă gura, slăbi şi muri (1 Mac. 9 54—56). Ce sfîrşit avu Datan, care cleveti pe Moisi ?
Ce sfîrşit avu Core, care discredita pe Moisi ? Dar Abiron , care-1 ponegrea pe Moisi? Groază mare a
căzut peste ei. . . S-a deschis pămîntul şi i-a înghiţit de vii împreună cu femeile, copiii, pruncii şi
averile lor (Num. 16). Dar atîţia alţi israeliţi, care cîrtind, aruncau puhoi de clevetiri asupra lui Moisi la
hotarele Edo-mului, ce sfîrşit au avut ?! înfricoşat !•• O mulţime de şerpi groaznici şi otrăvitori
năvăliră asupra israeliţilor clevetitori. Şi în scurtă vreme a muşcat, înveninat şi omorît pe mulţi din ei
(Num. 21 4—9). Cu felurite morţi înfricoşate au murit mulţi clevetitori în diferite vremi. Şi pe bună
dreptate au venit acestea asupra celor ce-şi cleveteau semenii: fără veste, pe la spate, pe ascuns, din
umbră şi întuneric. Adevărat, numai moartea poate închide gura clevetitorilor. Singură moartea face să
tacă limba rea nărăvită. Unora ca aceia le zice Mîntuitorul: "Şerpi! Pui de viperă, cum veţi grăi voi
cele bune fiind răi? Că din prisosinţa inimii grăieşte gura. Cum veţi scăpa de judecata gheenei" (Mt. 12
34 ; 23 33). Oare cu ce obraz pot clevetitorii năzui la Hristos în ceasul morţii? Cum vor putea ei să
ceară iertare, cînd ei nu numai că nu au iertat, dar au şi rupt cu clevetirile lor pe cei greşiţi, adesea doar
bănuiţi ? Cum putea-vor clevetitorii a cere iertare de la Dumnezeu, cînd ei în loc a ierta, au tras la
judecăţi, au ocărit, ponegrit, făcut de batjocură pe aproapele lor ? Dumnezeu e foarte mînios asupra
clevetitorilor şi-i alungă dinaintea Sa. Aceasta o adevereşte şi psalmistul David, zicînd: "Pe cel ce
clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit. .. îl voi pierde" (Ps. 100 5—6). Aceasta reiese
şi din pilda robului nemilostiv, care gîtuia pe datornicul său (Mt. 18 23—35).

DUMNEZEU IARTĂ PE IDOLATRIZAŢI, DAR PE CLEVETITORI NU. Dumnezeeasca


Scriptură ne adevereşte că rugăciunea lui Moisi avea mare putere şi trecere înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea lui îmblînzea pe Dumnezeu şi-L făcea milostiv spre cei greşiţi. Astfel, cînd poporul
israelit, în lipsa lui din tabără, a făcut viţel de aur, dumnezei străini, idoli, cărora se închinară şi slujiră
cu ospeţe, cîntece şi jocuri. . . Dumnezeu S-a mimat groaznic şi a hotărît să-i piardă cu totul de pe
pămînt. Moisi văzînd idolatria poporului şi hotărîrea Domnului de a-i.pierde- "Lasă-Mă să-i pierd", s-
a rugat lui Dumnezeu, şi Acesta, pentru rugăciunea lui, îi iartă (Eş. 32 2—14). Acum, cine îşi poate
închipi" că Moisi, care cu rugăciunea sa dobîndi iertare pentru poporul îndărătnic şi idolatrizat, va fi
neascultat vreodată de Dumnezeu? Totuşi, se întîmplă şi aceasta! Răutatea fără margini a clevetirii, a
silit pe Dumnezeu să n-o ierte şi s-o pedepsească. Aici e de mirare, de necrezut pentru unii, şi totuşi
este un mare adevăr. Acelaşi Moisi, ascultat mereu de. Domnul, se roagă pentru sora sa Măria, care
cleve-tindu-1, s-a umplut de lepră, pe faţă şi pe corp, şi deşi Moisi se roagă strigînd: "Dumnezeule,
scap-o pe ea", Dumnezeu nu-i ascultă rugăciunea. Atunci Moisi e silit s-o afurisească, s-0 despartă
cîtva timp

118
de adunarea Dqmnului şi s-o canonisească spre a-şi ispăşi păcatul. Dar cu ce păcătuise
ticăloasa pentru a se afurisi în acea urgie Dumnezeeasca? Nu făcuse altceva decît doar cîrtise asupra
fratelui său Moisi, îl grăise de rău, îl clevetise împreună cu Aaron, că şi-a luat soţie neagră (ţigancă,
arăpoaică), femeie etiopiancă. Şi iată, Dumnezeu, Care ascultase rugăciunea lui Moisi pentru iertarea
unor păcate cumplite (Eş. 32;.comp. 1 Cor. 10 7), pe Măria proorocită, pentru c| grăise de rău,
clevetise puţin pe fratele său, nu voi cu nici un chip s-o ierte! Domnul Dumnezeu a porupcit să fie
îndepărtată, închisă afară din tabără, şapte zile. .. poate fiindcă adunarea mare de 3.000.000 de suflete
nu putea pleca fără ea spre pămîntul făgăduinţei, altfel, i s-ar fi dat mai mult (Num. 12). Iată, şi de aici
observăm că Dumnezeu cel mult milostiv şi îndurat, la vederea diavolescului păcat al clevetirii, este
neîmblînzit, neiertător. Aşa- . dar, cum veţi socoti voi clevetitorilor ,că veţi pleca spre milostivire pe
Dumnezeu, cînd voi nu aveţi milă de aproapele vostru, rupîn-du-1 cu muşcăturile clevetirilor voastre?
Ce ziceţi voi în faţa acelei grozăvii ? Puneţi-vă în locul Măriei, care pentru clevetire se umpluse de
lepră, căzuse în urgia Domnului, în boală grea, în afurisanie, în lepădarea din mijlocul adunării
Domnului. Astfel vi se vor deschide ochii voştri, veţi vedea greutatea şi urmările cumplite ale
diavolescului păcat al clevetirii, veţi cunoaşte primejdiile ce curg din neînfrînarea limbii voastre. Veţi
observa ce nesocotinţă este aceia ? Ce rătăcire! Ce orbire! Ce întunecare! Ce prăpăstuire! Ce nefolos
este să luăm seama la păcatele altora iar pe ale noastre să le neglijăm?! Să nu ţinem seamă că putrezim
în ele? Ce folos este rîului care iese din albia sa pe deasupra malurilor sale, spălîndu-le, dacă duce cu
sine toate gunoaiele, spurcăciunile... dacă el cu aceea se murdăreşte, se spurcă pe sine, rămînînd
noroios, tulbure, urît ca apele Dîmboviţei ce trece prin Bucureşti în jos? Aşa şi cu clevetitorii! Ce folos
au din clevetirea aproapelui dacă ei se umplu de uriciosul păcat al clevetirii cu atît mai mult cu cît
acelea s-au. înmulţit şi se multiplică?! Noi sîntem rînduiţi aici în lume să înmulţim talantul încredinţat,
nu să-1 îngropăm sau aruncăm, ştiind că de înmulţirea sau neînmulţirea lui atîrnă fericirea sau osîndă
fiecăruia dintre noi (Mt. 25 14—30).
Acestea cunoscîndu-le, să ne lepădăm de păcat. Ştiind că numai Dumnezeu este Judecător
drept, că judecarea şi osîndirea aproapelui prin clevetire îngreuiază Sufletul şi periclitează mîntuirea,
în loc de a avea grijă de alţii şi să-i clevetim, să purtăm grijă fiecare de Sufletul nostru. Cine se ocupă
de păcatele altuia şi le neglijează pe ale sale, se cufundă în ele, putrezeşte în ele. Să ţinem cont că: la
fiecare din cele 24 de vămi ale văzduhului, la judecata particulară şi universală nu vom fi întrebaţi ce"
păcate au alţii, ci de păcatele noastre. Clevetitorii vor da seama de păcatele lor,, de nu se vot li pocăit,
dar mai ales de păcatele pe care le-au multiplicat clevetind Cu cît le-au multiplicat mai mult cu atît se
vor cufunda mai mult în judecată, osîndă, muncă vremelnică şi veşnică. Dumnezeu ade seori strigă la
ei să se pocăiască, dar la judecată va striga o dată pentru totdeauna: "Acestea ai făcut şi am tăcut.
Mustra-te-voi şi voi pune înaintea ta păcatele tale" (Ps. 49 19—22 ; comp. Ps. 51 1—5; prel. d.
K.E.D.K.A.D. o.p. şi Predici de Petru Maior).

CLEVETITORII CAD ÎN JUDECATA LUI DUMNEZEU. O! Clevetitorilor, care prin vorbele


voastre aţi cauzat atîtea rele, aţi adus atîtea vătămări şi dureri fraţilor, surorilor şi părinţilor voştri:
cauzîndu-le mii de întîmplări rele, suferinţe, nefericiri. . . văzîndu-vă încă nepedepsiţi, socotiţi poate
că aceste clevetiri nu-s păcate ori ar fi unele uşoare şi lesne de iertat? Vai vouă, groaznic vă mai
amăgiţi! Adunaţi urgie în ziua urgiei!? (Rom. 2 5—6). Nu vă înşelaţi cu gînduri amăgitoare. Ziua
înfricoşatei Judecăţi se apropie. îngerii se gătesc a trîmbiţa. Judecătorul ya sta pe Scaunul de Judecată.
Noi — toţi oamenii — din toate vremurile înviind din morţi, vom fi duşi pe nori înaintea Lui pentru a
fi răsplătiţi după faptele noastre. Cărţile se vor deschide şi toate cele ascunse se vor vădi (Ape. 20 11
—15). La Judecata aceea universală o! clevetitorilor, vor sta de faţă: văduvele pe care le-aţi ponegrit şi
le-aţi nedreptăţit, sărmanii pe care i-aţi despuiat de cinstea lor cu viclenia limbii voastre; oamenii
cinstiţi pe care i-aţi făcut necinstiţi de lume; cei sfinţiţi pe care, cu murdăria limbilor voastre i-aţi
mînjit, lipsindu-i de evlavia cuviincioasă; drepţii şi Sfinţii aceia izgoniţi şi foarte necăjiţi de clevetirile
voastre...! Atunci Iisus Hristos — Dreptul Judecător — va pune înaintea clevetitorilor mulţimea
fărădelegilor săvîrşite, mustrîndu-i groaznic cu cuvîntul psalmistului David: "Gura ta a înmulţit răutate
şi limba *a ă împletit vicleşuguri! Şezînd împotriva fratelui tău ai clevetit şi împotriva fiului maicii
tale ai pus sminteală..." (Ps. 49 19—23), prin clevetirile tale. Aşa şezînd lîngă peretele Bisericii ai
clevetit asupra aproapelui tău! Şezînd la casa aceea: primărie, judecătorie, tribunal, şcoală... ai clevetit!
119
Şezînd la masa, petrecerea, ospăţul acela ai clevetit! Şezînd cu furca, cusătura... la foc în casă, în
drum... ai clevetit! Şezînd în atelier sau prăvălie, ai clevetit !Şe-zînd în piaţă cu verdeţuri, poame,
alimente de vînzare, ai clevetit! în căruţă, în maşină, în tren... ai clevetit! Şezînd pe plută ai clevetit! La
săpat, arat, semănat, plivit, prăşit, secerat, cosit... ai clevetit! Mergînd la Biserică, lîngă ea, în ea şi
venind de la Biserică spre casă, ai clevetit! Şezînd împotriva fratelui tău ai clevetit! Dar oare s-a sfîrşit
aici cu răutatea ta ? Nu, ticălosule, nu, pentru că i n acelaşi timp cu clevetirile tale: "Ai pus sminteală
fiului maicii tale!" Aceia, "fiii maicii tale" auzind clevetirile curgînd puhoi din gura ta, fiind mai slabi,
se poticniră şi în urma auzirii clevetirii, cazură. Pentru clevetirile tale toţi, mai mult sau mai puţin,
păcătuim. Şi tu nu te-ai lăsat de clevetiri! Tu lucrezi mereu acele nelegiuiri cu clevetirile şi urmările
lor groaznice, dar eu am răbdat îndelung, nu te-am pedepsit cum meritai, ci am tăcut! Şi tu nele-
giuitule, ai socotit că voi tăcea pururea, ai cugetat că sînt asemenea ţie? Nu, ci te'voi mustra şi păcatele
tale le voi pune înaintea ta! 0, clevetitorilor, care tot mereu clevetiţi pe semenii voştri, înţe-lepţiţi-vă de
fărădelegea cea mare a clevetirii, ca să nu vă prindă moartea nepocăiţi şi neîngrijiţi sufleteşte. "
înţelepţiţi-vă dar cei ce aţi uitat pe Dumnezeu ca să nu vă răpească (moartea) neavînd cine să vă ajute"
(Ps. 49 23).
Clevetitorilor! Auziţi ce vă aşteaptă ? Şi voi încă nu vă temeţi ? Nu vă cutremuraţi? Beţi ca
apă, cu clevetirile voastre, toate răutăţile acelea ce curg din ele, nu numai ale voastre ci şi ale altora? Şi
nu vă mai treziţi? Nu vă mai veniţi în fire? Nu vă mai lăsaţi de nelegiuirea aceea mare a clevetirilor?!

CANONISIREA CLEVETIREI. Clevetitor în limba românească — precum am mai văzut —


înseamnă diavol, deci, clevetitorii sînt înrudiţi şi uniţi cu diavolul. Ei sînt nişte diavoli întrup ţi sau
diavoli împeliţaţi, cum le mai zice Românul nostru. Diavolii este în ei şi ei sînt în diavolul (T.T. o.c. la
Mt. 4 7; 2 Cor. 6 15), Clevetitorii sînt nişte pui de viperă, şerpi infernali, care învrăjbesc, turbură,
otrăvesc şi ucid oamenii (Mt. 23 33 ; 3 7 ; 12 34; Ps. 54 1-5; 56 3—6; 93 3-10; 1 Cor. 6 10).
Gîtlejurile clevetite rilor sînt nişte iaduri satanice care îmbălează şi otrăvesc pe semenii lor (Rom. 3 13
—18; Ps. 5 9). Limbile clevetitorilor sînt nişte diabolice ciocane, săbii şi săgeţi, dinţi răi, îndurerători,
şi paşi şovăitori sînt cei fără credinţă în vreme de nevoie (Prov. Sol. 25 18-19; Ps. 58 6-8; 63 1—6;
139). Clevetirea e moartea Sufletului (P. o.c. p. 274).
Clevetitorii sînt un fel de cai ai diavolilor. Precum călăreţii pun pinteni cailor lor ca să
galopeze, aşa şi dracii împintenesc pe clevetitori să galopeze prin lume cu ponegririle aproapelui lor,
din loc în loc şi din om în om...
Pravila bisericească opreşte pe clevetitori un an şi doi ani de la Dumnezeiasca împărtăşanie şi
cîte 18 metanii în zi, pînă se vor părăsi (P.B.G. p. 110; P.B. Sache. o.c. p. 124). Iată cu cîtă greutate se
încarcă clevetitorii!!!
Clericii (şi mirenii) care vor ocărî (defăima, cleveti, ponagri) pe Preot sau pe Diacon, să se
afurisească. Aşijderea şi cei care batjocoresc pe: şchiop, orb, rănit la picioare... (Apost. 56; 57; P.B.G.
p. 104 (52); P.M.B. gl. 373).
Omul lumean nu se cuvine a înjura, a certa, sau a defăima pe Preot, nici a-1 vădi în lume, a-1
cleveti sau a-1 mustra în faţă, chiai de ar fi şi adevărate cele zise de dînsul; iar. de va cuteza lumeanul a
face aceasta, să se dea anatemei, şi să se lepede de-la Biserică, că unul ca acela este despărţit de Sfînta
Treime, şi se va trimite iu acelaşi loc cu Iuda Iscariotul. Asemenea şi cel ce-şi defăima pe sta-pinul
său, că scris este: „Pe stăpînul poporului tău să nu-1 grăieşti de rău".
Nu se cuvinte lumenilor a porunci Preotului să intre la sfinţita Servire; că în voia lui este, cînd
va vrea şi va socoti să servească Liturghia sau să cinte servirea-. Aşa zice marele Pa vel.
Cel ce înjură sau blesteamă (cleveteşte) pe vecinul său, trei zile să fie lepădat de la Biserică,
mîncînd numai pîine şi bînd apă; că scris este: „Cel ce va zice fratelui, său nebune, vinovat va fi
matcei focului" (Mt. 5 22; Iac. 1 19-20).
Cel ce va înjura pe Preot, un an să nu se împărtăşească; iar de va lovi cu palma sau cu băţul,
trei ani să nu se împărtăşească; şi măcar de-1 va ierta Preotul, el totuşi se va canonişi.
Oricare dintre oamenii cei proşti, vor bîrfi (cleveti cu) ceva pe Preot, ori cuvinte spurcate, sau
hule vor grăi la adresa Preotului, acela să aibă pocanie şase luni, sau un an, vai, vai (P.B.G. p. 104
(52); P.M.B. gl. 353).

120
De va blestema Preotul pe o femeie şi aceia va îndrăzni împotrivă a blestema pe Preot, anatema
să fie; iar după vreme, de-i va părea rău, trei ani să se pocăiască şi metanii cîte o mie şi cinci sute (în
zi). De va blestema (defăima, cleveti) Diaconul, pre Preotul sau Ipodiaconul, sau citeţul, să nu se
asculte; ci să-i bată pe dînşii cu legea învăţătorilor Bisericii de 12 ori, ca pe nişte slugi mai mici ale
Preotului... Femeia de va zice Preotului un cuvînt de ruşine, să se (scoată) din Biserică trei ani (să
se) gonească.
Femeia de va învăţa pe Preot de Liturghia lui sau de ceasurile cele ce-i sînt lui făgăduite, de va
fi foarte tînăr, iar ea va fi înţeleaptă, iar de-1 va învăţa şi de putere (ca o împuternicită, cum i se va
năluci), ori să se părăsească, ori să se despartă. Iar de se va căi, şase luni să se pocăiască şi metanii
1000 în zi. De asemenea şi omul ce va birui sub această putere, aşijderea să se certe (P. B.G. p. 115
(119, 120, 126)).
Clevetitorii şi hulitorii sfinţiţilor Liturghisitori în această lume vor lua judeţul (judecata
înfricoşată a)' lui Dumnezeu, şi mînia lui Dumnezeu, ca şi cei ce cleveteau mai înainte pe Moisi
(P.B.G. p. 91 (7); Num. 12; 11 7, 10, 33; 16).
Vadnicul (denunţătorul, pîrişul, ponegritorul) şi furul, un judet (aceiaşi judecată, pedeapsă sau
osîndă)' iau (P.B.G. p. 110 (H8); Vezi şi pedeapsa în. iad a trădătorilor, vama 9).
Cine va blestema pe Preot, să fie proclet (blestemat, afurisit). Cine mînie pe Preotul sau pe
Arhiereul, vraciul (doctorul) său su-fletesc, de mînia lui Dumnezeu vor fi aprinşi. Dacă blestemul
părin-t i l o r trupeşti dezrădăcinează din temelie oasele fiilor sau fiicelor lor, cu atit mai vîrtos Părinţii
cei sufleteşti şi locuitorii Sufletului, de-i va mînia cineva, va fi cu mult mai greu şi amar de cei ce-i va
mînia (P.B.G. p. 104 (52)).
Părinţii bisericeşti opresc de la Sf. împărtăşanie pe clevetitori pînă se vor părăsi şi eurăţi de
acel diavolesc şi infernal obicei. „Pîra sau clevetirea e lucrul diavolului" — zic Sfinţii Părinţi.
Clevetitorii de nu vor întoarce cinstea acelora pe care i-au despuiat de dînsa prin clevetirile şi
ponegririle lor, să nu-i ierte Duhovnicul. . . Eresul, furtişagul şi clevetirea nu trebuiesc iertate de
Duhovnici, după Sfintele Canoane ale Sfinţilor Părinţi. De nu va întoarce furul furtişagul celor pe care
i-au păgubit, clevetitorul cinstea celor pe care i-au defăimat şi ereticul pînă nu va părăsi desăvîrşit
eresul lui, să nu fie iertaţi (D.A.I. o.c. p 99; MP. o.c. p. 28 -29; P.M.B. gl. 373; P.B.G. p. 110 (88); Ps.
54 22 -24; 14; 23; 30 13-18; 68 14 -32; 108).
Asupra clevetitorilor care prin ponegririle lor infernale despoaie de cinste pe aproapele lor,
mîniindu-1 cu îmbălările lor, se deslănţuiesc înfricoşatele blesteme ale psalmistului, care striga la
ceruri cerînd răsplătire asupra clevetitorilor: „Dumnezeule, lauda mea. să nu o taci, că gura păcătosului
şi gura vicleanului s-au deschis asupra mea. .. Grăit-au împotriva mea cu limbă vicleană şi cu cuvinte
de uriciune m-au înconjurat, şi s-au luptat cu mine în zadar. în loc samă iubească, mă cleveteau, iar eu
mă rugam... Şi au pus împotriva mea rele în loc de bune, şi uriciune în locul iubirei mele. Pune peste
dînsul pe cel păcătos, şi diavolul să stea de-adreapta lui .Cînd se va judeca el, să iasă osîndit, şi
rugăciunea lui să se facă în păcat. Fie zilele lui puţine, şi episcopia lui să o ia altul. Să-i fie feciorii lui
săraci şi muierea lui văduvă. Mişcîndu-Se să se mute fiii lui şi să ceară, să se scoată din curţile casei
lor. Să scuture creditorul toate cîte sînt ale lui, şi să jefuiască streinii ostenelile lui. Să fie feciorii lui în
pierzare, într-un neam să se stingă numele lui. Pomenească-se fărădelegea părinţilor lui înaintea Dom-
nului, şi păcatul maicei lui să nu se şteargă. Să fie înaintea Domnului pururea, şi să piară de pe pămînt
pomenirea lui. Pentru că nu şi-au adus aminte a face milă, şi au izgonit pe omul cel sărac, nevoiaş şi
umilit la inimă ca să-1 omoare. Şi a iubit blestemul, şi-i va veni lui; nu a voit blagoslovenia, şi se va
depărta de la dînsul.
S-a imbiăcat cu blestemul ca şi cu O haină, şi a intrat ca apa in maţele lui şi ca untul de lemn în
oasele lui. Să-i fie lui ca o hain i cu care se îmbracă şi ca un brîu cu care pururea se încinge. Acesta
este lucrul celor ce mă clevetesc pe mine la Domnul, şi al celor ce grăiesc rele asupra Sufletului meu. .
. Blestema-vor ei, dar Tu vei blagoslovi; cei ce se scoală asupra mea să se ruşineze, iar sluga Ta se va
veseli. îmbracă-se cei ce mă clevetesc pe mine cu ocară, şi să se învelească ca şi cu un veşmînt cu
ruşinea lor" (Ps. 108 1 — 19, 27-28; comp. Ps. 68; 100 5-6; 139 7-77; Prov. Sol. 19 5 ; 2 Lege 19 16-
19; 2 Imp. 16 5-13; 3 Imp. 2 36-46).
Clevetirile sau ponegrirea aproapelui izvorăsc din: vrăjmăşie, ură, năravul rău din firea
decăzută, din lipsa dragostei de Dumnezeu mai presus de orice, şi de aproapele ca de sine însuşi. „Eu
121
— zicea Mîntuitorul Iudeilor — am cunoscut că nu aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu... pentru aceia
Mă necinstiţi. .. şi vreţi să Mă omorîţi" (Ioan 5 42; 8 49, 37, 59; 10 31-32). '
„Pe Imeneu şi Alexandru i-am dat Satanei, ca să nu mai hulească" (1 Tim. 1*20).
Un Părinte bisericesc zicea clevetitorilor ce-1 tot îmblăteau cu răutatea ponegririlor: „Eu ca un
om am greşit, dar voi ca nişte diavoli m-aţi ponegrit. Domnul Dumnezeu îmi va ajuta de păcat a mă
curăţa.. . dar voi tot negri veţi rămînea de nu vă veţi lepăda de acest păcat odios ce v-a băgat în iad
jos". „Rid dracii de porumbe negre şi pe ei înşişi nu se văd". Alteori adăoga: „Vrei să ştii om îndrăcit?
Fă-te că ai poticnit. Cîţi vor rîde-atunci de tine, toţi au duhul rău în sine. Cine are duh curat, va veni la
ridicat".

CLEVETIŢII ÎNŢELEPŢI, SE FOLOSESC MULT. Clericii şi binecredincioşii Creştini


ponegriţi sau clevetiţi, cu cît sufăr mai mult clevetirile, cu atîta mai mult se apropie de Mîntuitorul şi
de Sfinţii Lui, care au tost: clevetiţi, nedreptăţiţi şi asupriţi. Cu cît rabdă şi se umilesc mai mult, cu atît
mai mult se oţelesc, se folosesc şi se fericesc. Deci, e bine să binecuvînteze pe ceî care îi bles-teamă şi
să se roage pentru cei care le fac necaz şi-i ponegresc, după pilda Mîntuitorului, Care S-a rugat pentru
răstignitorii şi batjocoritorii Săi (Mt. 5 44; Lc. 23 34).
Sf. Arhidiacon Ştefan se ruga pentru cei ce-1 împroşcau cu pietre (F. Ap. 7 60).
Sf. Ambrozie dădea simbrie totdeauna unui tîlhar, care năvălea asupra lui ca să-1 omoare (V.
Sf. „Spre Emaus", p. 174).
Sf. Episcop Taisie Ciprian, a poruncit ucenicului său Pontie să plătească 25 de galbeni călăului
său, osteneala lui (V.Sf. 31 Aug. o.c.p. 1042; D. Ag. o.c. p. 169).
Sf. Episcop Policarp (ucenicul Sf. Ioan Evanghelistul) şi-a ospătat cu mîncare şi băutură gonacii
săi ce-1 urmăreau a-1 prinde si da torturătorilor (V. Sf. 23 Febr. o.c. p. 693).
Sf. Haralambie iertînd şi vindecînd pe muncitorii săi, a con-vertit la Creştinism pe mulţi
idolatri (V.Sf. 10 Febr. o.c. pp. 337 — 340).
Sf. Antim Episcopul Nicomidiei, în groaznicile persecuţii sîn-g e r o a s e , pornite de Diocleţian
asupra creştinilor (a. 303—311), se iiezeşte într-o seară cu zbirii stăpînirei păgîne, care l-au întrebat
dacă ştie unde-i ascuns Episcopul Antim. El primindu-i cu bunătate, le-a spus să fie în pace, să doarmă
liniştiţi la el peste noapte, că dimineaţă îl vor vedea pe cel căutat. Soldaţii au primit bucuroşi
ospitalitatea şi găzduirea oferită... în dimineaţa următoare, mare le-a fost mirarea şi spaima, cînd văd
pe Episcopul Antim păşind înaintea lor, zicîndu-le cu zîmbet: „Eu sînt acela pe care-1 căutaţi" (V. Sf.
3 Sept. o.c. p. 108).
Sf. Mucenic Foca grădinaiul, a primit, găzduit, ospătat şi odihnit în casa sa pe ostaşii stăpînirei
idolatre, care-1 căutau să-1 omoare, de mîinile cărora a şi fost martirizat, luînd cununa muceniciei (V.
Sf. 22 Sept. o.c. pp. 654 -6; D. Ag. o.c. p. 303).
Sf. Mucenic Mamant ospătează pe cei ce-1 căutau să-1 prindă (V. Sf. 2 Sept. o.c. pp. 77-79).
Cuviosul Daniil vindecă pe femeia care-l învinuise de desfrî-nare şi se îndrăcise. De asemenea
şi pe un eretic cu toată familia lui care îl clevetise şi se îndrăcise (V.Sf. 11 Dec. o.c. p. 532; 545—6).
Din cele arătate pînă acum despre odiosul păcat al elevetirei, reiese clar marea noastră
îndatorire de a ne feri de el din toate puterile, şi a lupta cu multă chibzuială spre a-1 dezrădăcina...

25) Am judecat (b) şi osîndit pe aproapele meu cu asprime — chiar şi pe nedrept —


nesocotind judecăţile lui Dumnezeu?

b) JUDECĂTORII APROAPELUI SE ÎNCARCĂ DE GRELE PĂCATE. Fiecare din noi


oamenii avînd cunoştinţele noastre mărginite, adeseori am greşit şi greşim cînd ne pornim grebnic a
judeca pe aproapele nostru pentru feluritele scăderi ale lui. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, m
dragostea Lui nemărginită pentru a ne scăpa şi de acest greu păcat, ne-a hotărît a nu judeca pe nimeni
pripit, uşuratic şi cu asprime.
într-una din zile mergînd Sf. Nifon către Biserică la rugăciune, a văzut un om făcînd
fărădelege pe cale, şi l-a osîndit în mintea sa. După ce a venit în Biserică, ridieîndu-şi ochii după
obicei către Icoană, îndată a văzut pe Prea Curata Născătoare de Dumnezeu cu faţa înfricoşată şi
posomorită, întoreîndu-se de către dînsul. Sf. Nifon s-a înspăimîntat, şi căutînd în jos, şi-a zis: „Vai
122
mie păcătosul, numai o bucurie ave?m, adică chipul Tău Stăpîna Prea Sfînta, iar acum şi acesta îşi
întoarce faţa sa, şi nu ştiu pentru care vină". Apoi adunîndu-şi gîndurile, abia şi-a adus aminte, că a
osîndit pe cel ce păcătuia, şi a priceput că pentru aceea Maica Domnului îşi întoarce faţa Sa de la
dînsul. Atunci suspinînd din adîncul inimii sale, a zis cu plîngere: „Dumnezeule, iartă-mă pe mine
păcătosul; căci iată, am răpit slava şi dregătoria Ta, şi am osîndit pe aproapele meu, mai înainte de a-1
judeca Tu. însă mi-luieşte-mă Stăpîne, căci spre Tine nădăjduieşte Sufletul meu, şi de acum nu voi mai
osîndi niciodată pe fratele meu". Acestea şi mai multe zicînd cu lacrimi, a căutat iarăşi către Icoană, şi
a văzut-o zîmbind ca şi mai înainte, şi de atunci cu mare pază a început a se • feri de a nu mai osîndi.
Aceasta se făcea totdeauna: cînd i se întîm-pla a greşi cu ceva, apoi Prea Curata Maica lui Dumnezeu
îşi întorcea fata sa, şi cu aceasta se îndrepta Nifon şi se bucura. . . (V. Sf. 23 Dec. o.c. pp. 1157-8).
Siinţii se fereau foarte mult de a judeca sau a vădi pe aproapele lor (Vezi nota întrebării 320
din această carte).

Cînd te-ajunge piatra urii


Veselă să-ţi fie vatra.
Numa-n pomul plin de roade
Azvîrl oamenii cu piatra...

SF. EFREM ŞIRUL JUDECĂ GREŞIT PE SF. VASILE; APOI CĂINDU-SE, REVINE.
Marele luminător al pustnicilor Siriei, cunoscînd din luminarea Duhului Sfînt şi din auzite, desfă-
şurarea strălucitei activităţi pastorale a Sf. Vasile cel Mare, s-a rugat cu osîrdie lui Dumnezeu să-i
descopere despre acest luminat Păstor sufletesc. Atunci a văzut în vedenie un stîlp de foc uriaş, al
căruia capăt ajungea pînă la cer. Pe cînd se minuna de măreţia acelui stîlp de foc, a auzit Un glas de
sus, zicîndu-i: „Efreme! Efre-me! în ce chip vezi pe acest stîlp de foc, astfel este şi Vasile. . .".
Cuviosul Efrem dorind mult să-1 vadă pe Sf. Vasile, ş-a luat cu sine un tălmaci, pentru că nu ştia
greceşte, şi a mers în Cesaria.
în ziua praznicului Arătării Domnului, Sf. Efrem s-a dus dis-de dimineaţă la Biserică. De acolo
privind cum Marele Arhiereu era îmbrăcat în haine luminoase şi înconjurat de clerul său îmbrăcat
luminat, a zis către tovarăşul său: „în zadar ne-am ostenit frate, căci acesta fiind într o astfel de
rînduială, nu e precum l-am văzut eu". Intrînnd în biserică, de vreme ce se îndoia de sfinţenia Marelui
Ierarh, văzîndu-1 că trăia în slavă şi cinste omenească, s-a retras într-un ungher al Bisericii la loc
ascuns, zicînd în sineşi: „Degeaba ne-am mai ostenit, suferind sărăcie de bună voie, greut a t e a şi
zăduful zilei, că nimica n-am sporit, acesta însă, fiind în atata slavă şi cinste, este stîlp de foc. Ma
minunez!. . .". Pe cînd cugeţa el aşa, Sf. Vasile, fiind înştiinţat de Duhul Sfînt, a trimis pe
Arhidiaconul său să-1 cheme în Sf. Altar. Cuviosul i-a răspuns c a s i n t străini, din depărtare, şi
Arhiepiscopul nu-i cunoaşte. Arhidiaconul s-a dus la Sf. Altar. Atunci Sf. Vasile citea sfintele cărţi
inaintea poporului care-1 asculta. Cuviosul Efrem a văzut o limbă de loc grăind prin gura Sf. Vasile, şi
căzînd în genunchi, a dat slavă l u i Dumnezeu, zicînd: „Cu adevărat, stîlp de foc este acesta, şi Duhul
Sfînt grăieşte prin gura lui".
Sf. Vasile iarăşi a trimis pe Arhidiaconul său la Sf. Efrem ca sa-i zică: „Domnule Efrem, vino
şi intră în Sf. Altar, că te cheamă A i hiepiscopul!" La chemarea aceasta, Cuv. Efrem a proslăvit pe
Dumnezeu, şi după săvîrşirea Sf. Liturghii, s-a închinat Marelui Arhipăstor, dîndu-şi unul altuia
sărutare Sfînta. După aceia Sf. Vasile 1-a hirotonit pe Sf. Efrem în Diacon; iar a treia zi în Preot, şi pe
tălmaciul său în Diacon... (V. Sf. 1 Ian. o.c. pp. 72 — 77).
Vedeţi? Dacă acest Mare luminat luminător, Sf. Efrem Şirul, a judecat greşit despre Sf. Vasile,
cu cit mai mult noi, cărora ne trebuie încă multă, cît mai multă lumină!? Deci, să nu mai fim grabnici
în a judeca pe alţii, ca să nu cădem în osîndă.

JUDECĂTORII APROAPELUI SE DESPOAIE DE DAR ŞI DEVIN ANTIHRIŞTI. Un bătrîn


oarecare mînca în fiecare zi cîte trei po'smagi (pesmeţi). La acest bătrîn a venit un frate, şi şezînd ei să
mănînce pîine, a pus fratelui trei posmagi. Văzînd bătrînul că încă-i mai trebuieşte, i-a mai adus alţi
trei posmagi, şi dacă se saturară, s-au sculat. Bătrînul însă a judecat pe fratele şi i-a zis: „Frate, nu
trebuie să slujim trupului". Fratele cerînd iertare de la bătrînul, a plecai.
123
A doua zi a venit vremea să mănînce bătrînul, şi şi-a pus trei posmagi după obicei şi tot îi mai
era foame, însă s-a înfrînat pe sine. A doua zi iar a pătimit aşijderea. Astfel bătrînul a început a slăbi,
şi a priceput că aceasta i s-a întîmplat lui pentru depărtarea lui Dumnezeu. El s-a aruncat pe sine
înaintea lui Dumnezeu cu lacrimi, şi se ruga pentru necazul ce i s-a întîmplat. Rugîndu-se, el, îndată a
văzut pe îngerul lui Dumnezeu, care îi zise lui: „Pentru că ai judecat pe fratele ţi s-a întîmplat aceasta.
Să ştii dar, că cel ce poate să se înfrîneze pe sine, sau altă faptă bună face, nu numai din voia sa le
face, ci Darul lui Dumnezeu este care îl întăreşte pe om" (P. o.c. p. 377 1).

PUSTINCUL DESPUIAT DE DAR PENTRU JUDECAREA APROAPELUI PĂCĂTOŞIT.


în yremile de demult trăia într-o pădure, departe de lume, un călugăr, care îşi petrecea zilele în post şi
rugăciuni, ducînd o viaţă curată. El era plăcut lui Dumnezeii aşa de mult pentru cuvioşia lui, încît
îngerul păzitor, care stă nevăzut lîngă fiecare adevărat creştin sau creştină, i se arăta şi stătea de vorbă
cu dînsul. Trăind aşa pustniceşte acolo vreme îndelungată, îmbătrîni ca orice om, şi începu a se gîndi
la moarte. . .
într -o zi umblînd prin pădure după poame şi bureţi de mîncare, vede pe drum nişte oameni,
care duceau pe un tîlhar osîndit la moarte, să-1 pedepsească. Văzînd el acest lucru, îşi zise în sine:
„Aşa-i trebuie! Să-şi ia pedeapsa pentru faptele mi rele!. . ."Cugetarea aceasta osînditoare aproapelui
primejduit, pe care cu nimic nu l-a sprijinit, grairea aceasta de rău, clevetirea sau ponegrirea asta aspră,
asupritoare Sufletului necăjit, osîndit de mulţimea lumii zăcîndă în cel rău (1 Ioan 5 19; comp. Gal. 6
1—8; Rom. 2; 14 4. 13; Mt. 7 1—5; Mc. 4 24), l-a prăpăstuit groaznic pe bietul călugăr. A mîn'at pe
Dumnezeu, înălţîndu-se şi umflîndu-se cu slava deşartă prin ele -etirea aproapelui său necăjit, a mîhnit
şi depărta.t pe îngerul păzitor, a bucurat şi apropiat de sine pe diavoli, cu care s-a înfrăţit şi înnegrit
prin ponegrirea semenului său, s-a despuiat de Darul lui Dumnezeu. După puţin timp s-a trezit
asemenea unei case jefuită de tîlhari, incendiată, pradă flăcărilor. Din acea clipă nesocotită, a simţit un
gol în fiinţa sa, cum simţim şi noi care avem un Suflet viu, după săvîrşirea vreunui păcat: contra
Duhului Sfînt, strigător la cer, de moarte, contra celor zece porunci, cînd săvîrşim vre-un păcat din
cele streine, etc.
Din ziua aceia în care el a judecat astfel în mintea sa pe omul acela, decăzut, nefericit şi
primejduit, îngerul nu i s-a mai arătat. Atunci călugărul s-a mîhnit groaznic. Se mira şi cugeta în sine:
ce păcat a făcut de a mîniat aşa de mult pe Dumnezeu. Neputînd a-şi a.duce aminte deloc de vre-un
păcat mare, căzu la pămînt, şi n-a mîncat nici n-a băut nimic trei zile şi trei nopţi, plîngînd şi rugîndu-
se lui Dumnezeu cu pocăinţă. După acea aspră mîhnire şi plîngere mare, a venit iarăşi îngerul la dînsul
şi i s-a arătat. Călugărul înseninîndu-se la faţă, a zis îngerului: „Spune-mi Sfinte îngere păzitor, cu ce
păcat am nemulţumit eu pe Dumnezeu de nu mi te-ai arătat atîta amar de vreme? Spune-mi, rogu-te,
cu ce nelegiuire m-am împovărat eu ca să mi-o ispăşesc prin pocăinţă şi să-mi redobîndesc liniştea
Sufletului?" Atunci îngerul îi răspunse: „Tu ai păcătuit, judecind în mintea ta pe nefericitul acela pe
care cei cîţiva oameni îl duceau pe drumul din pădure la spînzurătoare. Numai Dumnezeu Singur
poate fi Judecător drept al oricărui om şi al întregii lumii. Omului, îndeosebi, se cere să fie întîi de
toate judecătorul faptelor sale şi să nu osîndească cu grabă pe aproapele lui, nefiind pus judecător.
Mila lui Dumnezeu însă e mare, şi daca te vei pocăi din tot Sufletul, vei dobîndi curînd iertarea. Ia
crenguta aceasta cu aste trei ramuri uscate de la mine şi să n-o lepezi niciodată, iar cînd te vei culca
să dormi, pune-o sub cap drept perină. Să părăseşti acest loc pustiu şi să trăieşti în mijlocul oame-
nilor, eerşindu-ţi pîinea ta de toate zilele pe la casele lor. Dacă V R E - unul te-ar primi să te odihneşti
peste noapte, să nu rămîi la nimeni mai mult decît o singură noapte. Aşa să trăieşti pribegind, pana vei
face o faptă bună şi plăcută lui Dumnezeu şi va înverzi si înfrunzi crenguţa asta uscată. Aceasta este
pedeapsa ce ţi se dă, pentru că te-ai făcut judecătorul nechemat al aproapelui tău. Dar cind vei'vedea
că pe ramura aceasta uscată vor creşte trei rămu-rele verzi, să ştii că Dumnezeu te-a iertat". Acestea
zicînd îngerul, s a făcut nevăzut de la ochii lui.
Bătrînul călugăr a luat crenguţa uscată de la înger, a ieşit din pădure şi s-a întors iarăşi în lumea
de care de mult se lepădase şi n-o mai văzuse. Rătăcind din loc în loc, cerşind pîine şi adăpost, iar
uneori trăind zile întregi lipsit de ele, îşi ispăşea păcatul săvîrşit. Aşa s-a canonisit el vreme
îndelungată, pînă cînd iată că ajunge odată într-o pădure, şi iiind ostenit de călătorie, intră în ea. Acolo
căută vre-un loc de odihnă mai potrivit. Mergînd el o bucată de loc, dă peste o peşteră în care licărea
124
un foc, iar dinaintea focului şedea o femeie bătrîna. Călugărul se apropie de dînsa şi zise. „în-dură-te
de mine, rogu-te, bătrîno, şi mă lasă să rămîn în noaptea aceasta în peştera asta, că sînt tare ostenit".
— Cu mare bucurie te-aş primi, Părinte, dar nu pot. Uite, voi mărturisi în frica lui
Dumnezeu, că am trei feciori şi toţi sînt hoţi şi se feresc de oameni. N-arh voie să primesc pe nimeni
aici, iar de vor veni şi te vor afla aici, nu-mi va fi bine nici mie, nici dumitale.
— Nu te teme bătrîno, că nu sînt un om de-ai stăpînirii din pricina căruia feciorii să te
mustre, şi oricît de răi or fi, cred că se vor milostivi de un biet bătrîn călugăr, fără adăpost".
Femeia l-a primit şi l-a lăsat să se culce într-un colţ al peşterii, punîndu-şi sub cap, în loc de
căpătîi, crenguţa uscată pe care-o avea de la înger. Bătrîna mirată de venirea lui neaşteptată, acum nu
se dumerea nici de rostul crengii lui de sub cap, şi-1 întrebă de ce şi-a pus capul pe acea creangă?
Călugărul a început a-i istorisi greşala ce făcuse şi pedeapsa ce i-a dat-o Dumnezeu pentru ispăşirea ei.
Cînd auzi bătrîna că pentru atîta lucru, pentru o grăire de rău, pentiu o cleveteală, pentru judecarea şi
osîndirea aproapelui său, el e nevoit a rătăci cerşind hrană şi adăpost prin lume, pînă va înverzi
crenguţa aceia uscată, se cutremură de spaimă şi început a zice, plîngînd cu amar: „Of! Doamne! Dacă
un călugăr "este atît ele aspru pedepsit pe lumea asta, numai pentru un gînd
sau un cuvînt vinovat, apoi cum vor ii osînditi feciorii mei, cînd
vor veni înaintea judecăţii lui Hristos?!..."
Pe la miezul nopţii au venit în peşteră şi cei trei fraţi, tîlhafi. Cum au zărit pe bătrîn dormind
înlăuntru, au zis încruntaţi către bătrînă: „Ce-ai făcut mamă? Cine-i omul care doarme în fund? De cîte
ori ţi-am spus noi să nu primeşti om strein în peştera noastră ?"
— Cum să nu-1 primesc — dragii mei — dacă şi el este un păcătos mare, care îşi duce acum
rătăcind, pedeapsa păcatelor sale!" Hoţilor le fu de mirare auzind acestea, căci nu-şi puţeau închipui ce
isprăvi grozave putea face un moşneag ca acela. Şi cu ciuda potolită se apropiară de el. Chipul
bătrînului alb ca zăpada, văzut la lumina slabă a focuşorului din peşteră, cum dormea în haină lui
sărăcăcioasă şi cu creanga sub.cap, îndioşară pe doi dintre fraţi; numai al treilea, mai răutăcios decît
ceilalţi doi, îl clătină cu piciorul, zicînd: „Ei, moşule! Ia ascultă, cine eşti şi ce cauţi pe aici? Spune-ne
şi nouă ce isprăvi ai făcut şi ce păcate grozave ai săvîrşit de-ai ajuns să cauţi adăpost prin peştera
noastră?" Moşneagul trezindu-se, s-a ridicat din ungher. Din una în alta, începu a le istorisi şi lor, cum
spusese şi bătrînei, păcatul făcut. El le-a vorbit aşa de blînd şi cu atîta durere sufletească, încît a
înduioşat Sufletele hoţilor. Aceia aducîndu-şi aminte la rîndul lor de nelegiuirile şi păcatele grozave ce
săvîrşiseră în viaţă, au început a simţi o mare mustrare de cuget. Cu Sufletele zdrobite, au început a
mărturisi cu toţii păcatele şi a se ruga lui Dumnezeu de iertare. Plînsetele bătrînei, rugăciunile
călugărului, suspinurile hoţilor, care răscoleau îngînduraţi adîncurile lor sufleteşti, şi lumina focului ce
ardea tainic între ei, prefăcu peştera tîlharilor în chilie de pocăinţă, într-o bisericuţă luminătoare de
Suflete, curăţitoare de păcate! Abia tîrziu îi cuprinse somnul.
Dimineaţa cînd s-au trezit, bătrîna şi cei trei feciori au voit să scoale şi pe moşneag. Acesta
însă nu mai era viu.. Peste noapte trecuse în somnul de veci. Din creanga aceea uscată de sub cap
ieşiseră trei rămurele verzi înfrunzite. . . Săvîrşise o faptă bună, întorcînd trei păcătoşi la pocăinţă,,.şi
prin împlinirea, canonaşului acestuia, scăpase de canonul cel mare al muncilor veşnice. . .
Despre despuierea de Dar şi transformarea în antihrişti a judecătorilor şi osînditorilor
aproapelui, vezi vama 20 întrebarea 320, nota, din această carte.

PUSTNICUL JUDECAT RĂBDA... ŞI CEL CE L-A JUDECAT SE ÎNDRĂCEA. în zilele


I.P.S. Ioan Milostivul, Patriarhul Alexandriei, a venit în Alexandria un monah, cu numele Vitalie, din
Mănăstirea Cuviosului Sirida. Acela avînd şaizeci de ani de La naşterea, sa, şi-a ales o viaţă ca
aceasta, care oamenilor celor ce socotesc cele din afară, li se părea a fi rea şi necurată, însă era
Dumnezeu, Cel ce priveşte cele dinlăuntru şi ispiteşte inimile, ora plăcută şi bine primită. Stareţul
acela voind ca în taină să întoarcă la pocăinţă pe cei păcătoşi şi fărădelege, singur prin păre-r e a
omenească se arăta a fi păcătos şi fărădelege, în acest fel: A scris pe toate desfrînatele care erau în
Alexandria, şi pentru fiecare facea rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu, ca să le întoarcă de la
viaţa cea păcătoasă. Dimineaţa se ducea în cetate la luciu pină seara, şi lua plată pentru osteneala de
peste zi, cîte doisprezece luni de aramă. Pe un ban de aramă îşi cumpăra bob şi-1 mînca după apusul
soarelui, pentru că lucrînd toată ziua, se ostenea, iar cu ceilalţi bănişori se ducea în casa de desfrînare
125
şi-i dădea unei desfrînate, zicîndu-i: „Te rog, ca pentru aceşti bănişori să te păzeşti toată noaptea
aceasta în curăţie, neprimind pe nimeni la păcat". Şi se închidea cu dînsa în aceiaşi cămară. Femeia
aceia se odihnea pe patul său; iar elstînd într-un colţ, petrecea toată noaptea fără somn, citind încetişor
psalmii lui David şi se ruga pentru dînsa către Dumnezeu pînă dimineaţa. Cînd ieşea dela dînsa, o jura
să nu spună nimănui fapta lui. Aşa făcea el în toate zilele, ostenindu-se în post, şi intrînd în toate
nopţile la desfrînate, petrecea fără somn şi în rugăciuni. Astfel, în fiecare noapte intra la alta, pînă ce le
înconjura pe toate, şi apoi iarăşi începea de la cea dintîi.
Dumnezeu văzînd o chinuire ca aceea a robului Său, i-a sporit scopul; că unele din desfrînate
ruşinîndu-se de o faptă bună ca aceia a lui Vitalie, se sculau la rugăciune, făceau metanii împreună cu
dînsul şi se rugau. El le sfătuia spre pocăinţă, le îngrozea cu înfricoşata Judecată şi cu veşnica muncă
din gheenă, le făcea să aibă nădejdie prin milostivirea lui Dumnezeu şi prin îndulcirea în cer de
veşnicile bunătăţi. Acelea venind în frica lui Dumnezeu, se umileau, şi făgăduiau ca să-şi îndrepteze
viaţa lor. Şi multe dintre ele, lepădînd neruşinarea păcatului, se măritau după bărbaţi legitimi; iar altele
voind mai mult să petreacă în curăţie, se duceau în Mănăstiri de femei, şi petreceau în pustnicie cu
lacrimi restul vieţii lor; iar altele vieţuiau în lume fără bărbat, hrănindu-se din osteneala mîinilor lor, şi
nici una din aceste desfrînate nu îndrăznea ca să arate cuiva viaţa cea curată a lui Vitalie. Odată una
dintre ele a început a spune oamenilor că Vitalie nu vine la dînsele pentru păcat, ci pentru a lor
mîntuire. Auzind de aceea Vitalie, s-a mîhnit că i se vădeşte viaţa lui cea curată, şi s-a rugat lui
Dumnezeu ca să pedepsească pe acea femeie, ca şi celelalte să aibă frică.
Atunci îndată, cu voia lui Dumnezeu, s-a îndrăcit acea femeie, care lucru văzîndu-1 celelalte
desfrînate, s-au temut foarte mult, şi nu mai îndrăzneau nicidecum ca să arate ceva oamenilor despre
sfinţenia lui Vitalie. După ce s-a îndrăcit femeia, oamenii ziceau: „Vezi că ţi-a răsplătit Dumnezeu
de oarece ai minţit, zicînd că nu pentru desfrînare intră la voi monahul acela; iată, s-a făcut arătare
despre dînsul, că este desirînat". Şi se sminteau de dînsul toţi, şi în toate zilele îl ocărau, zicîndu-
i:'„Du-te ticălosule, că te aşteaptă desfrînatele". Şi scuipau asupra lui.
El răbdîndu-le pe toate cu blîndeţe, asculta dosădirile şi ocările ce i se făceau de oameni,
mînghndu-se cu duhul că-l socotesc oamenii să este atît de păcătos. Uneori răspundea celor ce-1 ocă-
rau: „Oare nu sînt şi eu om trupesc ca toţi oamenii? Au doară Dumnezeu a zidit pe monahi fără
trupuri? Cu adevărat, şi monahii sînt oameni". Alţii îi ziceau: „Părinte, ia-ţi de soţie pe una dintre
aceste desfrînate, şi leapădă chipul monahicesc, ca să nu se hulească cinul prin tine". El însă, ca şi cum
mîniindu-se, le răspundea: „Nu vă voi asculta pe voi, căci ce fel de bine îmi va fi de voi lua femeie, să
mă îngrijesc de dînsa, de copii, de casă, şi să petrec zile grele în griji şi osteneli, şi pentru ce mă
judecaţi? Oare veţi răspunde pentru mine înaintea lui Dumnezeu? îngrijiţi-vă fiecare de voi, iar pe
mine lăsaţi-mă, pentru că Unul Dumnezeu este Judecătorul tuturor, Care v-a răsplăti fiecăruia după
faptele lui-"
Astfel, Cuviosul îşi tăinuia fapta cea bună înaintea oamenilor, iar unii dintre clerici l-au clevetit
la Prea Sfinţitul Patriarh aî Alexandriei, Ioan Milostivul, zicînd: „Un stareţ oarecare sminteşte toată
cetatea, intrînd în toate nopţile în casele desfrînatelor". Patriarhul însă nu credea pe clevetitori, fiind
învăţat de mai înainte dintr-o întîmplare ce se făcuse, cînd un monah întreg-înţelept şi sfînt, care era
din fire famen şi botezase pe o evreică, l-a bătut fără vină, crezînd pe clevetitori — precum se scrie
despre aceasta în viaţa lui; De aceea adueîndu-şi aminte, îngrozea pe cei ce .cleveteau pe Vitalie, şi le
zicea: „încetaţi de la osîndire, şi mai ales pe monahi să nu-i osîndiţi. Oare nu ştiţi de un lucru ce s-a
făcut altă dată la întîiul sobor, din Nicheia, cum fericitului împărat Constantin, oarecare din episcopi şi
clerici, au scris unul asupra altuia lucrurile cele rele ? Iar el porunteind să aducă o luminare aprinsă, şi
necitind scrisorile acelea, le-a ars, zicînd: „Chiar de aş fi văzut cu ochii mei pe vreun Episcop, Preot
sau pe vreun monah păcătuind, l-aş fi acoperit cu haina mea, ca nimeni altul să nu-1 vadă pe el
greşind". Aşa înfrunta Prea Sfinţitul Patriarh pe clevetitori, iar robul lui Dumnezeu Vitalie nu înceta a
se îngriji pentru mîntuirea Sufle-, telor păcătoşilor, neştiind nimeni despre faptele cele bune ale lui,
pînă la sfîrşitul vieţii.
într-una din zile, cînd se făcea ziuă, Cuviosul Vitalie ieşind din casa desfrînatelor, l-a
întîmpinat un tînăr desfrînat care mergea, la femei desfrînate pentru păcat. Acela întinzîndu-şi mîna a
lovit tare peste obraz pe stareţ, zicîndu-i: „Ticălosule şi necura-tule, pentru ce nu te pocăieşti şi nu te
lepezi de necurata ta viaţă, ca prin tine să nu se batjocorească mai mult Numele lui Hristos?" Slîntul i-
126
a răspuns: „Să mă crezi pe mine omule, că pentru mine smeritul vei lua şi tu peste obraz o lovire ca
aceea, încît toată Alexandria se va aduna la plîngerea ta". După puţine zile Cuviosul Vitalie
închizîndu-se în chilia sa, foarte mică, pe care şi-o zidise lîngă porţile ce se numeau „ale soarelui", s-a
mutat către Domnul, neştiind nimeni.
în acel timp, aceluiaş desfrînat care a lovit peste obraz pe Cuviosul stareţ, i s-a arătat diavolul
în chip de arap înfricoşat, şi l-a lovit peste fată tare, zicîndu-i: „Primeşte această lovitură pe care ţi-o
trimite monahul Vitalie".' îndată omul acela s-a îndrăcit, şi zăcînd, tremura, spuma, îşi rupea hainele
de pe dînsul, şi prin glas înfricoşat făcea zgomot mare, încît toată Alexandria se adunase la plînsul lui
cel de spaimă. Muncindu-se el mult timp de diavol, şi după cîteva ceeasuri venindu-şi puţin în fire, a
alergat la chilia lui Vitalie, strigînd: „Miluieşte-mă robule al lui Dumnezeu, că am greşit către tine,
mîniindu-te foarte mult, şi lovindu-te peste obraz. Iată că şi eu, după proorocia ta, am luat vrednică
pedeapsă". Astfel strigînd, alerga degrabă, uimîndu-i tot poporul. După ce însă s-a apropiat de chilia
stareţului, îndată diavolul izbind pe tînăr de pămînt, a fugit.
Venindu-şi în fire omul acela, a început a spune poporului, cum a lovit peste obraz pe stareţ, şi
cum stareţul i-a proorocit de pedeapsa ce va lua pentru el; şi bătea în uşa chiliei, dar nu i-a răspuns.
Apoi deschizînd uşa cu sila, l-a găsit în genunchi, stînd la rugăciune, iar Sufletul lui cel Sfînt se dusese
către Dumnezeu, în mîinile lui ţinea o hîrtie scrisă aşa: „Bărbaţi Alexandreni, nu osîndiţi mai înainte
de vreme, pînă ce Domnul, Judecătorul cel Drept, va veni". în acelaşi ceas a sosit şi femeia cea
îndrăcită, care începuse altă dată a face arătare la oameni despre curăţia lui Vitalie, precum s-a zis
despre dînsa mai înainte. Aceea înştiinţîndu-se din o arătare îngerească despre sfîrşitul Cuviosului, a
alergat şi s-a atins de cinstitele lui Moaşte, şi îndată s-a liberat de diavol. Pînă şi şchiopii şi orbii au
început a dobîndi tămăduiri, atingîndu-se de Cuvios.
Auzind de moartea stareţului toate femeile acelea, care prin sfătuirea lui se întorseseră prin
pocăinţă la Dumnezeu, s-au adunat la dînsul cu luminări şi cm tămîie, plîngînd după Părintele şi învă-
ţătorul lor. în acea vreme la tot poporul povesteau bunătăţile stareţului, cum că nici cu mîna măcar nu
s-a atins de vreo una din ele, şi nu spre păcat, ci spre mîntuire intra la ele. Poporul mî-nîniindu-se pe
dînsele, zicea: „De ce aţi tăinuit înaintea noastră
sfintenia acestui Părinte, iar noi neştiindu-1, îi greşeam, osîndindu-l si ocărîndu-l mult"?
Femeile acelea răspundeau: „Ne temeam, deoa-rece ne îngrozea cu mari blesteme, ca să nu spunem
nimănui acea taină a lui; iar cînd una din noi a început să spună taina lui la oameni, îndată s-a îndrăcit.
Astfel, fiecare din noi temîndu-ne de o pedeapsă ca aceea, tăceam. Poporul se minuna de un rob ca
acesta al lui Dumnezeu, care prin chip minunat îşi tăinuia stinţenia vieţii sale înaintea oamenilor, şi de
toţi se socotea că este păcătos şi necurat, care însă era prieten al lui Dumnezeu, şi vas curat al Sfintului
Duh. Oamenii au început a se defăima pe sine, ruşinîndu-se de necunoştinţa lor; căci pe un plăcut al
lui Dumnezeu ca acela l-au osîndit, şi cu dosădiri au amărît pe cel nevinovat şi curat, cu inima.
Auzind de toate acestea cu deamănuntul Prea sfinţitul Patriarh Ioan cel Milostiv, a mers
împreună cu tot clerul său la chilia stareţului, şi văzînd scrisoarea cea mai sus zisă, prin care sfătuia a
nu osînai pe nimeni, văzînd minunile cele făcute, a zis către clericii aceia, care cleveteau pe Cuviosul:
„Să ştiţi, că de v-aş fi ascultat şi v-aş fi crezut pe voi, şi aş fi supărat cu nevinovăţie pe Sfîntul stareţ,
apoi mie mi s-ar fi dat de către acel arap peste obraz lovirea aceea, pe care omul acela o pătimit-o. Dar
eu smeritul mulţumesc lui Dumnezeu, că n-am ascultat clevetirile voastre, şi m-am izbăvit de păcat şi
de izbîndire ". Iar clevetitorii şi osînditorii Cuviosului se ruşinau foarte. Apoi Prea Sfinţitul Patriarh
luînd Moaştele Cuviosului Vitalie, îl petrecea tot poporul din cetate, şi femeile cele ce se pocăiseră de
păcat, plîngînd şi tînguindu-se, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce are mulţi robi ai
Săi tăinuiţi. Omul cel ce pătimise de la diavolul lovirea, s-a lepădat d( lume, şi s-a făcut monah, şi
mulţi dintre Alexandreni îndreptîndu-se prin chipul vieţii lui Vitalie celei atît de îmbunătăţite, şi-au
pus aşeză-mînt, ca să nu mai osîndească pe nimeni. Cărora şi noi să le urmăm, cu rugăciunile
Cuviosului Părintelui nostru Vitalie, şi cu Darul Domnului nostru - Iisus Hristos, Căruia se cuvine
slava în veci. Amin (V. Sf. 22 Aprilie, o.c. pp. 647-658).

FALSITATEA JUDECAŢILOR OMENEŞTI. într-o cetate doi călugări mergeau la o slujbă.


Pe cînd unul dintr-inşii trecea pe la un loc, 1-a strigat pe el o curvă, zicînd: „Mîntuieşte-mă pe mine,
Părinte, precum a mîntuit Hristos pe curva aceea". Atunci el, neîngrijindu-se de omeneasca ruşine, i-a
127
zis ei: „Vino după mine". Astfel luîndu-o de mînă, a ieşit cu ea printre poporul din cetate; sub privirile
tuturor. Vestea despre aceasta s-a lăţit ca fulgerul în cetate, că un călugăr a luat de femeie pe Porfiria
cea curvă... Ducîndu-se ei, ca s-o lase pe ea la o Mînăstire de femei, a aflat pe cale un prunc, aruncat
lîngă Biserică, pe care ea 1-a luat ca să-1 hrănească. După un an au mers nişte oameni la acea
Mănăstire unde era curva, şi văzîndu-o pe ea că avea pruncuşorul, i-au zis: „Bine călugăriţă Călugăraş
ai născut!" Apoi ducîndu-se la Tir (unde o aflase călugărul), cei ce o văzuseră pe ea, au spus acolo, că
femeia Porfiria, a născut de la stareţul acela, şi noi am văzut pruncul cu ochii noştri că seamănă lui...
După puţină vreme, călugărul înştiinţîndu-se de la Dumnezeu despre moartea sa, a zis
călugăriţei Pelaghia (căreia îi pusese acest nume de călugărie cînd i-a dat sfîntul cin): „Să mergem la
Tir, unde am trebuinţă, şi voiesc ca să mergi cu mine". Ea neputînd a se lepăda, a mers în urma lui,
dimpreună cu pruncul găsit, care avea acum 7 ani. Acolo, după ce s-a îmbolnăvit călugărul cu boală de
moarte, au ieşit în întîmpinarea lui o sută de oameni, cărora le-a zis: „Aduceţi-mi foc". Oamenii
ascultînd, i-au adus o cădelniţă plină cu foc. Stareţul luînd cărbunii aprinşi, i-a turnat în haina sa, şi a
zis: „în ştiinţă să vă fie vouă, fraţilor, pentru că precum Dumnezeu a păzit Rugul cel nears de fo<, şi
precum nici de haina mea nu s-a atins focul cărbunilor acestora aprinşi, aşa şi eu n-am cunoscut
păcatul cu femeie, de cînd m-am născut". Atunci toţi auzind acestea şi văzînd minunea, că n-a ars
haina lui de foc, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce are robii Săi tăinuiţi. Lumea îndreptindu-şi
privirile cu mirare la Maica Pelaghia, care mai înainte fusese curvă, mulţi luînd pildă vit de vieţuire
creştinească de la dînsa, s-au dus a Mănăstiri şi s-au ălugărit.
Aceasta am spus-o vouă, fiilor şi fiicelor, ca să nu fiţi grabnici spre osîndirea aproapelui şi
hulirea păcatelor streine... (Prol. 3 Aug.).

EPISCOP JUDECAT RĂU, PE NEDREPT DE RĂUTATEA LUMII. Petru, Episcopul


Sevastiei, a tost clevetit că trăieşte cu femeia sa, pe care mai înainte de a se face Episcop o lăsase.
Petru însă trăia în curăţie cu fosta sa femeie, nu ca şi cu o femeie, ci ca şi cu sora sa. Venind
Arhiepiscopul — Sf. Vasile cel Mare — cu clerul său, Petru cunoscînd aceasta cu duhul, a ieşit în
întîmpina rea lor, ca la opt stadii, şi zîmbind, a' zis:. „Ca la un trlhar ai venit la mine, Stăpîne şi trate".
După ce s-au sărutat amîndoi, au mers şi au intrat în Biserica Sfinţilor 40 de Muc nici. După rugăciune
au mers în Episcopie. Acolo Sf. Vasile văzînd pe cumnata sa, a zis: „Bucură-te mireasa Domnului, că
pentru tine m-am ostenit". Sf. Vasile a poruncit lui Petru să se odihnească în Biserică împreună cu
doamna sa. Pe cînd stăteau în. Biserică, Sf. Vasile, dimpreună cu cinci bărbaţi drepţi, au văzut pe
îngerii lui. Dumnezeu adumbrind pe cei doi drepţi şi ungînd cu aromate patul lor neprihănit. . .
A doua zi fiind adunat poporul în Biserică, a fost adus un vas mare cu cărtuni aprinşi, care din
porunca Sfîntului, au fost vărsaţi în poalele rochiei cumnatei sale şi alt vas cu fcc în felonul Epis-
copului Petru. Carbunii n-au atins cu ardere nici rochia, nici felonul, deşi au fost ţinuţi multă vreme.
Atunci au mărturisit şi cei cinci bărbaţi ceia ce au văzut noaptea în Biserică. Toţi văzînd şi auzind
aceste minuni, au preamărit pe Dumnezeu, care izbăveşte pe plăcuţii Săi de nedreptele clevetiri
omeneşti (V. Sf. 1 Ian. o.c. pp. 82-85).
FIECARE OM ÎŞI APE PĂCATELE SALE. ACELEA SĂ ŞI LE JUDECE ŞI
CANONISFASCĂ. Niciodată să nu ne grăbim a judeca pe aproapele noastru cu asprime, ştiind că şi
noi vom merge, mai curînd ori mai tîrziu, înaintea Tribunalului Dumnezeiesc spre a fi cercetaţi şi
răsplătiţi- pentru cele făcute în viaţă. Mîntuitorul nostru Iisus Hristcs Dumnezeu, de pe Scaunul Slavei
Sale, ne spune clar: „Ori ce aţi făcut unuia din aceşti mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut....„ (Mat. 25
31-46). „Nu întristaţi pe Duhul Sfînt — ne sfătuieşte ApcTstolul —. Toată amărăciunea, mînia, iuţi-
mea, strigarea şi hula, să se lepede de la voi, dimpreună cu -toată răutatea. Fiţi unul către altul buni,
milostivi, iertînd unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos" (Efs. 4 30—32).
Un bun creştin avea obiceiul să creadă că are destulă curăţenie în casa lui. Se întîmplă însă
odată că soarele b; ea tare prin fereastră şi el văzu că pe podele, într-un loc, se adunase praf mai mult.
Atunci îşi zise în sine: „Aşa e şi omul, ca locuinţa aceasta. El crede că e curat la Suflet, dar numai la
Judecată se va vedea adevărata stare, cînd Iisus Hristos va veni cu strălucire. „Mai înainte de Judecată,
ispiteşte-te pe tine însuşi, şi în ceasul cercetării vei afla milă".
Regele Angliei Enric al II-lea avea un econom care făcuse oarecare iregularităţi în
administrarea averei regale, crezînd că regele nu va afla. Fără de veste regele chemă într-o zi pe
128
econom, şi-t zise: „Acum ne vom face socoteala. Arată cum ai manipulat averea mea". Spaima şi
groaza îl cuprinse pe econom. Fără de veste îi veni ziua răspunderii şi căzu la pămînt ca un mort, cînd
regele îl chemă să-i facă socoteala.
Aşa vor păţi şi creştinii care vor ajunge neprăgătiţi la Judecata lui Dumnezeu, avînd acolo să
dea seama de faptele lor.

FIECARE DIN NOI VOM FI JUDECAŢI DUPĂ FAPTELE NOASTRE. Vezi p. 69—71 din
această carte.

26) Am batjocorit, calomniat şi ponegrit prin felurite grăiri de rău pe alţii înaintea
multor oameni, păgubindu-i astfel de cinstea şi numele lor bun ? După săvîrşirea acelor crime,
n-am alergat cu Căinţă la aceia înaintea cărora îi ponegrisem, pentru a le întoarce cinstea şi
numele cel bun? (Vezi „Oglinda Duhovnicească", pp. 2894— 2914; 2919- 2921; 604-632, de
autor).

Sufletul îndurerat groaznic, îşi reaminteşte cum a nesocotit adeseori cuvintele Mîntuitorului.
sfaturile Apostolului de mai sus (Mat. 18 10; Ioan 6 70-77 ; 1 Cor. 6 9-10), şi învăţăturile Părinţilor
bisericeşti, care adeveresc, că: clevetitorii şi ponegritorii aproapelui lor, prin acest păcat se apropie, se
împrietenesc, se înrudesc şi se reunesc cu diavolul, care în mîndria lui infernală, pîra în ceruri pe fraţii
săi de îngerat (Ape. 12 10), în Raiul pămîntesc a clevetit şi ponegrit pe Dumnezeu înaintea omului
Adam şi Eva; iar mai pe urmă a clevetit pe om. (pe dreptul Iov, pe marele Preot Isus fiul lui Iosedec şi
pe alţii mulţi) înaintea lui Dumnezeu (Fac. 3 1-6; comp Inţ. Sol. 2 23 -24; Ioan 8 44; Iov 1; 2 ; Zah. 3
1-5; Rom. 8 33-39; Iuda 1 9 ; 2 Petru 2 77-73; Ape. 12 10).
Atunci cînd trece vama aceasta, cunoaşte bine, ştie, se căieşte şi se îndurerează bietul Suflet de
loviturile păcatelor demonice, şi cade, cerşind sprijin de sus. Sufletul se înfioară cumplit, văzînd cum
dracii se reped asupră-i să-1 apuce şi să-1 tragă în iad. îngerii plătesc acelor vameşi din sicriaşul
faptelor bune ce Ie are, şi pleacă înainte cu Sufletul în cale, spre împărăţia Cerurilor.

FERICIREA ÎN RAI A CELOR CE N-AU CLEVETIT SI OSÎNDIT PE APROAPELE LOR.


1) Mîntuitorul nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul stă pe norii cerului în Slava Sa
Dumnezeească.
2) Cei patru vieţuitori înaripaţi, cu chip de: om, leu, viţel şi • vultur, formează Tronul
Dumnezeirei.
3) Maica Sfîntă Preacurata Fecioară Mara.
4) Oştirile îngereşti stau de-adreapta şi dea- stînga Mîntuitorului nostru Iisus Hristos Dumnezeu-
Omul, slujindu-I şi proslăvindu-L pururea.
5) Siîntul Ioan Botezătorul cu Proorocii.
6) Sfinţii Apostoli.
7) Sfinţii Ierarhi.
8) Sfinţii Mucenici şi Muceniţe.
9) Sfinţii Cuvioşi şi Cuvioase.
10) Sfinţii Drepţi şi Drepte.
11) Fecioara destăinuieşte rudeniilor sale că în vedenie a văzut:
12) Pe tatăl său proslăvindu-se îh statornica fericire a Raiului.

129
13) Pe mama ei, trufaşă altă dată, lumeaţă, petrecăreaţă beţivă... chinuită de draci în
flăcările iadului!
13)Fecioara încredinţîndu-se pe deplin de nestatornicia şi amăgirile acestei lumi trecătoare,
care periclitează zilnic mîntuirea sufletelor omeneşti, se devotează a sluji lui Dumnezeu cu trup
şi Suflet . . Intră într-o Sfînta Mănăstire, unde făcînd voia Celui Prea înalt, s-a mîntuit şi fericit
pentru totdeauna.

PEDEAPSA ÎN IAD A CLEVETITORILOR, JUDECĂTORILOR, OSÎNDITORILOR


APROAPELUI LOR.
Chipul de faţă ne aiată pedeapsa în iad a păcătoşilor care au invidiat, clevetit, judecat şi osîndit
cu răutate pe semenii lor. Păcătoşii aceştia împovăraţi cu nişte haine şi glugi de plumb, care,
asem e n e a potrivniciloi ucigaşi ai Domnului, îşi torturau şi ucideau pe semenii lor prin felurite
meşteşugiri imernale, aşa sînt şi ei tort u r a t de draci pururea. înrăutăţitele duhuri drăceşti mereu îi
trag in înfocatele cuptoare ale iadului, pe unii îi pironesc şi pe alţii îi asvîrl în iazărul cel de foc.
Măsura cu care au măsurat ei semenilor lor, prin invidii, clevetiri, judecăţi, osîndiri şi îndurerări g r l e ,
cu aceleaşi li se măsoară dincolo de mormînt de îngerii cei r a i . Aceasta a fost prevestită de însuşi
Mîntuitorul peptru acei păcătoşi, zicînd: „Judecata şi osîndă cu care veţi judeca, şi osîndi, veţi fi
judecaţi şi osîndiţi, şi: măsura cu care veţi măsura, cu aceiaşi vi se va măsura, şi vi se va adăuga vouă
celor care ştiţi acestea" (Mt. 7 7-2; 18 23-35; Estera 3-7).
Fericiţi devin toţi Creştinii care se păzesc şi de păcatete aces-tea, precum şi cei ce se curăţesc
de ele în viaţa pămîntească.

130
131
VAMA a 4-a,
A LĂCOMIEI SAU ÎMBUIBĂRII PÎNTECULUI

A lergînd noi tot mai în sus, în înălţimile văzduhului, am ajuns la vama aceia ce se numeşte a lăcomiei
sau îmbuibării pîntecelui, cu: beţiile, obiceiul de a mînca între mese şi în ascuns, uitarea rugăciunilor înainte şi
după mese, nepaza posturilor, nesa-ţiul, desfătările... şi în fine, tot felul de gastrolatrie...
Ajungînd acolo, îndată au alergat asupra mea acele duhuri necurate şi mîrşave, graşi, soioşi şi foarte
sălbatici, bucurîndu-se de sosirea mea la ei, ca de o dobîndă grasă. Chipurile acelor duhuri drăceşti erau foarte
mîrşave, închipuind pe iubitorii de desfătări, pe nesăţioşi şi pe uricioşii beţivi. Unii dintre ei se arătau purtînd blide
şi căldări cu mîncăruri gătite, alţii pahare, sticle, urcioare, damigene şi butoaie cu băuturi beţive, dar acele
mîncăruri şi băuturi se arătau ca nişte gunoaie necurate. Alţii se arătau ca nişte îmbuibaţi'şi beţi, ca cei care joacă
după cimpoi, fluier, muzici, lăutari; alţii se arătau după asemănarea cîrciumarilor, benchetuitorilor şi
chefuitorilor, bătîndu-şi joc de Sufletele păcătoşilor aduse la vama lor.
Aceia împresurîndu-ne şi pe noi ca nişte cîini, ne-au oprit, şi îndată au adus înainte toate păcatele-mele,
adică: de am mîncat vre-odată pe ascuns şi peste măsură, fără trebuinţă, sau dis-de-dimineaţă ca dobitoacele, sau
de am mîncat fără rugăciune şi fără Semnul Sfintei Cruci. Apoi %mi puneau înainte de cîte ori am mîncat în
Sfintele posturi, mai înainte de sâvîrşirea pravilei bisericeşti (Sfînta Slujbă prin Biserici), sau înainte de masă, sau
după masă, şi cînd peste măsură m-am săturat. De asemenea şi beţiile toate mi le arătau rînd .pe rînd, punîndu-mi
în faţă toate paharele băute cu care m-am îmbătat, şi numărul paharelor ce-am băut, probozindu-mă şi zicîndu-mi:
„Iată, atîtea pahare ai băut în cutare vreme, atîtea în cutare şi cu cutare bărbat şi femeie, atîtea în cutare loc,
atîtea la cutare petrecere,
patron, praznic ori la pomană... în aceia şi cealaltă vreme atîtea pa-hare si sticle cu vin, cu băuturi beţive
ai băut, încît, din cauza beţiei, atatea si atatea păcate ai făcut: ai benchetuit, ai jucat, chiuit şi cîntat cantece
curveşti şi alte nelegiuri ai săvîrşit, uneori de alţii ai fost dusă acasa si alteori ai fost primejduită de moarte
năpraznică din cauza betiilor ce ai făcut". Ei arătau şi acele pahare (cu rachiu, vin, etc.) pe care le băusem în
zilele de posturi, uneori chiar de dimineaţă ba si pana la îmbuibare, socotind eu că aceasta nu-i păcat, de care
fapte nici nu m-am pocăit, ba mai trăgeam şi pe alţii în păcătosul meu obicei Ei mă acuzau că în zilele de
sărbătoare şi Duminică, mai înainte de terminarea Sfintei Liturghii, am băut undeva vre-un pahar... Latrand şi
urlînd asupra mea, îmi puneau înainte păcatele de tot felul acesta, din copilărie pînă la moarte, de cîte ori
mîncasem peste saturare şi peste rîndul meselor, apoi ocărîndu-mă, se repezeau să ma înghită, zicindu-mi: „Au n-
ai făgăduit tu la Botez lui Dumnezeu c a te lepezi de Satana şi de toate lucrurile, slujbele, îngerii, slugile,
supunerea şi trufia lui, şi te împreuni cu Hristos. . . ? Cum ai cutezat ca după aceste Dumnezeeşti făgăduinţe
mîntuitoare de Suflet, să-ţi f a c i pîntecele tău dumnezeu?" (Filip. 3 19; Rom. 16, 18; Tit. 1. 12).
Atunci îmi apăreau în minte mult grăitoarele cuvinte ale Dum-nezeescului Mîntuitor Iisus Hristos: „Să nu
se îngreueze inimile voastre cu saţiul mîncării, cu beţia, cu grijile lumii, şi fără de veste s a vină asupra voastră
ziua aceia, căci ca o cursă va veni peste toţi cei ce şed pe faţa a tot pămîntul. Privegheaţi, dar, în toată vremea,
ruganndu-vă, ca să vă învredniciţi a scăpa de toate cele ce vor să fie si a sta înaintea Fiului Omului" (Lc. 21, 34—
36). De asemenea şi sfaturile apostoleşti: „Ca ziua cu bun chip să umblăm, nu în ospeţe si in beţii, nu în curvii şi în
fapte de ruşine, nu în pricire şi pismâ; c i vă îmbrăcaţi în Domnul nostru Iisus Hristos, şi purtarea de grijă a
trupului să n-o faceţi spre pofte. . . Bucatele pîntecelui şi pîntecele bucatelor; iar Dumnezeu şi pe acelea şi pe acela
va strica. Trupul nu curviei, ci Domnului şi Domnul trupului. . . Nu vă amăgiţi.. . nici lacomii, nici beţivii. . . nu vor
moştenii împărăţia lui Dumnezeu..." (Rom. 13, 13—14; 7 Cor. 6, 12, 18, 10J. „Midii umblă astfel... ca nişte
132
vrăşmaşi ai Crucii lui Hristos. Al căror dumnezeu le este pîntecele, al cărora sfîrşitul le este pierzarea, a căror
slavă e în ruşinea lor, care cugetă numai cele pămînteşli" (Filip 3, 18—19).
Atunci îmi sunau în urechi şi prezicerile Proorocului ce strigă: „Vai de cei ce dis de dimineaţă aleargă
după băuturi îmbătătoare! Vai de cei ce pînă seara tîrziu se înfierbântă cu vin. Ei nu iau seama la faptele
Domnului şi nu văd lucrurile mîinilor Sale. . . Pentru aceasta poporul Meu va fi dus în robie fără să bage de
seamă. Mai marii săi vor fi doborîţi de foame ; iar gloata se va topi de sete. Iadul şi-a mărit îndoit lăcomia lui,
căscatu-ş-a gura fără de măsură. Acolo se va pogorî mărirea şi bogăţiile Sionului cu gloatele sale, cu mulţi mea
gălăgioasă, chiuitoare, chicotitoare şi veselă. Astfel, cei mici vot fi doborîţi, cei mari smeriţi şi privirie trufaşilor
umilite. . ." (Is. 5, 11—14; 56, 9—12; 22, 13; 'comp. Mih. 3, 11; Iez. 34, 2—3)
Tate păcatele şi plăcerile acestea ale pîntecelui, pe care le făcusem, mi le puneau înainte vameşii aceia
bucurîndu-se de mine ca şi cum aş fi fost trecută în stăpînirea lor în fundul iadului, unde voiau să mă arunce. Fiind
mustrată pentru acele păcate ale mele, tremuram de-frică, neavînd ce răspunde împotriva lot, văzînd că au
dreptate. Sfinţii îngeri scoţînd din darurile Cuviosului Vasile, m-au răscumpărat şi de la acea vamă. Diavolii
văzînd răscumpărarea mea, s-au tulburatgroaznic şi strigau: „O, amar nouă! Ne-am pierdut toată osteneala
noastră!". Acestea zicînd, aruncau în văzduh catastifele în care erau scrise păcatele mele. Eu văzînd aşa, m-am
bucurat mult şi am plecat de acolo în sus fără primejdie.
Sfinţii îngeri mergînd, vorbeau între ei: „Cu adevărat, mare ajutor a cîştigat Sufletul acesta de la plăcutul
lui Dumnezeu Vasile. Dacă nu l-ar fi ajutat el cu ostenelile şi rugăciunile lui, multe primejdii ar fi întîmpinat şi ar fi
răbdat, trecînd prin aceste ispitiri, cercetări şi judecăţi ale văzduhului". Atunci eu luînd puţină îndrăzneală, am zis
către dînşii: „Stăpînii mei, mi se pare mie că nimeni dintre cei care trăiesc pe pămînt nu ştiu ce se face aici şi ce
aşteaptă pe Sufletul păcătos după ieşirea din trup". Sfinţii îngeri mi-au răspuns: „Oare nu mărturisesc pentru
acestea Dumnezeieştile Scripturi, care se citesc totdeauna în Sfintele Biserici şi se propovăduiesc de sfinţiţii
Slujitori ai lui Dumnezeu ? Dar cei ce s-au împătimit cu deşertăciunile pămînteşti nu bagă seamă de acestea. Ei
socotesc că îmbuibarea şi beţia din toate zilele este o desfătare. Şi aşa, mîncînd întotdeauna fără saţiu şi
îmbuibîndu-se fără frică de Dumnezeu, avîndu-şi pîntecele în loc de Dumnezeu, nici nu se gîndesc la viaţa viitoare,
ba nici nu-şi mai aduc aminte de Dumnezeieştile Scripturi, care zic: „Vai vouă celor ce sînteţi sătui acum, că veţi
flămînzi. . . şi celor ce vă îmbătaţi acum, că veţi însetoşa". Ei socotesc basme învăţăturile Divine ale Sfintelor
Scripturi (Lc. 6 , 2 5 ; 2 Tim. 4, 3—4; Ier. 6 10—17; 18, 18) şi petrec fără grijă — mai ales în praznice, Duminici şi
sărbători — cu jocuri, benchetuieli, ospeţe idolatre cu chiuituri, cîntece curveşti, muzicanţi, lăutari, lux, mode
şuchiate, schimonoseli, sluţiri ale feţelor şi ale portului creştinesc, baluri, serate şi felurite blestemăţii, ca şi
bogatul nemilostiv din Sfînta Evanghelie, care zilnic se veselea luminat (Lc. 16 19 — 31) Numai bogaţii aceia (cu
inima bună, asemenea lui Avraam) care sînt milostivi şi fac dreptate şi fapte bune, care miluiesc pe săraci şi
scăpătaţi, care ajută pe cei ce sînt în nevoi şi în primejdii, aceia cîştigâ cu înlesnire de la Dumnezeu iertarea păca-
telor si trec vamile văzduhului fără supărare, pentru milosteniile lor. asisdea si săracii aceia cu Suflet răbdător în
sărăcia şi în durerile lor asemenea lui Iov, săracului Lazâr, ş.a., se învrednicesc a trece cu usurinta prin aceste
vămi. Aceasta o adeveresc Dumnezeieştile Script u r i z i c a n d : „Milostenia izbăveşte din moarte şi curăţeşte —
acopere — multime de păcate" (Mt. 5, 7, 44—48; Iac. 2, 13; 1 Petru â, 8; M t . 2 5 . 4 . , 10, 34-40; Dan. 4, 24;
Iacob 5, 20; Tobit 12, 9). Ş i :
In răbdarea voastră vă veţi dobîndi Sufletele voastre... Cel ce va rabda pînă în sfîrşit, acela se va mîntui, . .
Răbdarea lui Iov aţi auzit s i s f a r s i t u l Domnului aţi văzut. . ." (Lc. 21, 19; Mt. 10, 22; Iac. 5, 11)
Cei ce fac milostenie şi dreptate, se vor îndestula de viaţă; iar cei ce nu se sîrguiesc a-şi curaţi păcatele
prin Spovedanie şi milostenie, acelora nu le e cu putinţă a scăpa de aceste întrebări, căci îi răpesc acei boieri ai
vămilor, întunecaţi la chip, pe care i-ai văzut, şi muncindu-i cumplit, îi pogoară în subteranele iadului. Acolo îi ţin
i n legături pînă la înfricoşata Judecată a Domnului Hristos. Vezi ca nici ţie nu ţi-ar fi fost cu putinţă a trece
aceste vămi, dacă nu ai fi cîştigat răscumpărarea prin darurile Cuviosului Vasile”.

133
Continuîndu-şi calea în sus spre cer, îngerii cu Sufletul sînt opriţi la vama a 4-a: a lăcomiei, plăcerii sau
îmbuibării pîntecelui cu multe şi felurite mîncăruri şi băuturi. Aici se văd multime de draci vameşi, în frunte cu
boierul lor drăcesc, cu corpuri mîrşave, grase, soioase; pîntecoase şi fioroase, alergînd în calea Sufletului spre a-1
opri şi trage jos în iad. Vameşii aceia apar înaintea Sufle-tului, ca într-un film cinematografic, cu căldări, cratiţe,
oale, cas-troane şi farfurii încărcate cu felurite mîncăruri gătite, cu butoaie, damigene, felurite vase, sticle şi pahare
pline cu băuturi beţivei care toate se prefăceau în nişte gunoaie scîrnave şi puturoase. Alţi draci ai vămii aceştia se
arătau îmbuibaţi şi beţi, chiuind, lălăind, jucînd după lăutari care cîntau din vioară, tluier, flaut, muzici, etc, iar alţii
clătinîndu-se ca nişte beţi trecuţi. Toţi dracii aceia împresoară pe Suflet, arătîndu-i, după catastifele lor şi prin felu-
rite semne de îmbuibări şi beţii, vremea şi locul unde şi-a îmbuibat pîntecele şi s-a îmbătat, şi persoanele cu care a
păcătuit, între-bîndu-1 cu de amănuntul de îeluritele păcate ale lăcomiei, d. ex. de:

27) M-am lăcomit (a) la: mîncare, băutură, avere, lux, deşertăciuni ?

a) Lăcomia după mîncăruri şi averi e unul din cele şapte păcate de moarte. Lăcomia
după adunarea şi îngrămădirea de averi, e rădăcina tuturor răutăţilor. Cei ce s-au înglodat
cu acest păcat, au rătăcit din dreapta credmţă, agonisindu-şi multe suferinţe (1 Tim. 6 70).
Ea se naşte din: a) lăcomia pîntecului, b) .din lux, mode şuchiate, petreceri anticreştineşti,
destrăbălări, c) din orgoliul vieţii sociale, d) din nesaţiul acaparărilor, care a dus şi duc la
necredinţa Iudei. Cei stăpîniţi de lăcomia după averi fi după îmbuibarea pîntecului, de nu se
părăsesc şi nu se pocăiesc, nu pot a se împărtăşi, darurile nu li se pot primi de Sfînta
Biserică, şi nici nu se pot îngropa în cimitir, fiind .socotiţi ca nişte idolatri, al căror Dumnezeu
le-a fost pîntecele (Const. Apost. cart, V cap. 18, 19 T.L. o.c. Tom. III p. 395; M.P. o.c. cap. 9;
12; Filip. 3 19; 1 Tim. 6 10; Avacum 2 9).
Vindecarea de lăcomie se dobîndeşte prin luarea aminte de sine, privirea cu dezgust la
deşertăciunile lumeşti, spulberarea grabnică a acelei plăceri păcătoşitoare. . . prin înfrînare
sau cumpătare (Lc. 21 34-36; Efs. 5 18; Filip. 3 17-18; 1 Cor. 6 12; Prov. Sol. 21 17; 1 Cor. 6
10). „Păziţi-vă de lăcomie — strigă Mîntuitorul — că viaţa cuiva nu stă în mulţimea avuţiei
hu", care-i înăbuşe şi pierde roadă cea bună pe care trebuie s-o aducă (Lc. 12 15—21; 8 14;
18 24). „Nimic n-am adus cu noi în lume — strigă Apostolul — şi este vădit că nici să luăm
ceva nu vom putea. Deci, avînd hrană şi îmbrăcăminte, să fim îndestulaţi cu acestea. Cei ce
doresc să se îmbogăţească, cad în ispite şi în curse şi în pofte multe, vătămătoare şi
nesocotite, care cufundă pe oameni în necazuri şi în pierzare; caci rădăcina tuturor relelelor este
iubirea de argint, pe c a r e u n i i p o f t i n d - o S-au rătăcit — depărtat — de la dreapta cre-dinta si s-au supus
singuri la multe necazuri" (1 Tim. 6 9 — 10; Ie. 16 14-15, 19-31; 12 15-21; 18 15-25).

134
A m nesocotit şi călcat Sfintele patru posturi, ajunurile, Miercu-r i l e , V inerile şi Lunile de peste an,
mîncînd de frupt, sau peşte, u n t d e l e m n vin, în zilele oprite? (b)

b) POSTUL ŞI CANONISIRILE CELOR CE NL-L ŢIN. Postul este ofranda înfrînării, pentru că şi trupul
se va învrednici de I Mila lui Dumnezeu, căci el este instrumentul atît al faptelor bune cat şi al păcatului. Pe
unde intră păcatul, pe acolo trebuie să v i n a s i mîntuirea. Păcatul trupesc al lui Adam a trebuit să fie distrus prin
Patimile trupeşti ale Mîntuitorului. Cine nu-şi supune trupul la înfrînare, după exemplul Mîntuitorului şi al Sfinţilor
Săi, pe acela îl arată faptele că el nu voieşte să fie părtaş la viaţa tainică în Hristos; credinţa fără de fapte este moartă
(Iac. 2 26).
1) „Dacă vreun Episcop, Presbiter, Diacon, Ipodiacon, citeţ s a u cîntăreţ, nu posteşte Sfîntul şi Marele post
al Paştilor, sau
Miercurea şi Vinerea, să se caterisească, fără 'numai dacă va fi fost împiedicat de vreo boală trupească; iar
de va ii laic să se afuri-sească" (Apost. 69; Sin. VI ec. can. 89). Unii creştini, din evlavie postesc şi Lunile de peste
an (Vezi Ceaslovul mare, ediţia Il-a, 1896, p. 706).
2) „Dacă vreunul dintre cei ce se nevoiesc, din defăinarea (rânduielilor bisericeşti) ar îndrăzni să
dezlege posturile cele predanisite şi respectate de Biserică, încrezîndu-se în justificările cugetului său, să fie
anatema" (Gangra, 19; Laod. 52; Cart. 48; 56; VI ec. can. 89).
3) Deoarece am aflat că cei din cetatea Romei postesc în Sîm-betele Sfîntului Post al Patruzecimei,
împotriva aşezămintelor bisericeşti, Sfîntul Sinod .hotărăşte ca şi în Biserica Romei trebuie să se păzească
neschimbat canonul care zice: „Dacă vreun cleric s-ar afla postind (post negru) în ziua Duminicii sau a Sîmbetei,
afară numai de una (Sîmbăta cea Mare a Patimilor), să se caterisească, iar de va fi laic să se afurisească" (Sin. VI ec.
can. 55; Aj)ost. 64 (94). .
Sfîntul Ignatie zice că: „Cei ce postesc Sîmbetele şi Domini-cile de peste an (afară de Sîmbăta Mare), sînt
ucigaşi de Hristos" (P.B.G. p. 125).
4) „De asemenea am aliat că şi în ţara Armenilor şi în altelocuri, unii mănîncă ouă şi brînză în
Sîmbetele şi Duminicile Sfintei Patruzecimi. Deci, s-a hotărît şi aceasta, ca, Biserica lui Dumnezeu din toată lumea,
urmînd aceiaşi rînduială, să ţină postul şi să se îndepărteze precum de tot felul de junghietură şi jertfe, tot aşa şi de
ouă şi de brînză, care sînt rodul şi produsul acestora, de la care ne înfrînăm, iar de n-ar păzi aceasta, dacă sînt clerici
să se caterisească, iar de vot fi laici să se afurisească" (Sin. VI ec. can. 56).
Cei care mănîncă de frupt în Postul Mare, cad sub afurisanie; de asemenes şi cei care mănîncă Miercurile şi
Vinerile de peste an (Apost. 69).
5) „Cel ce va mînca carne, ouă sau brînză în Postul cel Mare, sau Miercurile şi Vinerile de peste an, doi
ani să nu se împărtăşească" (Vezi Molitfelnic).
6) „Cine moare de foame în Postul cel Mare (neavînd atceva)," să mănînce carne şi să aibă pocanie trei
ani şi metanii 150; iar de va gusta brînză sau ouă într-acel Post Mare, doi ani să aibă pocanie şi metanii 66" (P.B.G.
p. 117 (138).
7) „Nu se cuvine ca monahii să facă servicii plugăreşti în Postul cel Mare, ca din cauza aceasta să dezlege la
vin şi la untdelemn, pentru că acestea sînt fapte ale lăcomiei de pîntece" (Sf. Nichifor, 16; Laod. 50; Sin. VI ec. can.
89).
8) Canonisiri uşoare: 1) Să postească alte zile de frupt în locul celor nerespectate, afară de Sîmbătă şi
Duminică. 2) Să se înfrîneze de anumite mîncăruri în anumite zile. 3) Să facă rugăciuni şi metanii, citiri de cărţi
Sfinte , ş.a.
9) Postul- şi dezlegările excepţionale. Biserica nu este omorî-toare de oameni, ci, prin post ea voieşte să
omoare patimile şi să salveze sănătatea sufletească. Duhovnicul poate să dezlege în timpul postului numai celor
slăbiţi, în anumite zile ale săptămînii,. de ex.: Marţi, Joi, Sîmbătă şi Duminică. Potrivit cu starea sănătăţii şi cu
conştiinţa celui bolnav, se poate dezlega numai la anumite mîncăruri, d. ex.: untdelemn şi vin, lapte şi ouă; la carne,
pentru un anumit timp.
10) Celor cărora le este viaţa în primejdie, li se poate da dezlegare la toate, în orice zi a săptămînii, în
orice post al anului, pînă ce se fac sănătoşi (Sf. Timotei, 8; 10).

CEI CE SPARG POSTUL DE MIERCURI SI VINERI, CAD ÎN AFURISANIE ŞI ANATEMĂ. Postul de


Miercuri şi Vineri este hotărîre apostolică şi sinodală. „Dacă vreun Episcop, Presbiter, Diacon, Ipodiacon, citeţ sau
cîntăreţ, nu posteşte Sfîntul Marele Post al Paştilor, sau Miercurile şi Vinerile, să se caterisească, fără numai de va fi
135
împiedicat de slăbiciunea trupească; iar de va fi laic, să se afurisească" (Apost. 69); iar Sinodul Gangra, pe cei ce
dezleagă postul, îi anatematiseşte (Gangra, 19).
Biserica Creştină a rînduit în cursul anului patru posturi: 1) Postul Paştelui. 2) Postul Naşterii Domnului. 3)
Postul Adormirii Maicii Domnului. 4) Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pentru sfinţirea celor patru
anotimpuri ale anului, a celor patru elemente: pămîntul, aerul, apa şi focul, din care este creat corpul nostru omenesc
de Dumnezeu, şi a celor patru humori: fiere neagră uscată, rece = corespunzătoare pămîntului; flegma rece-umedă
— apei; sîngele umed-cald = aerului; şi fierea galbenă-caldă-uscată = focului. Pe lîngă aceste patru posturi, sînt
îînduite Miercurile, Vinerile şi ajunurile de peste an, cu înaltul scop de curăţire şi spiritualizare creştinească. Aşa au
postit în anumite timpuri Sfinţii Apostoli (F. Ap. 13 2— 3 ; 14 23) şi urmaşii lor creştinii apostolici şi patristici —
clerul şi poporul dreptcredincios. Şi nu numai cei vîrstnici şi tineri, ci şi copiii. Aşa, ni se istoriseşte despre St.
Ierarh Nicolae, marele făcător de minuni, că pe lîngă alte multe osteneli, luciări şi minuni ale sale, a avut şi o
minunată postire chiar din pruncie. Cînd se apropia de pieptul mamei sale, spre deosebire de ceilalţi prunci, el se
alăpta numai din ţîţa dreaptă a maicii sale. Apoi Miercurea şi Vinerea sugea numai odată în zi lapte din ţîţa mamei
sale, însă numai seara, după ce apunea soarele (V. Sf. 6 Dec. o.c. pp. 308 -310; Cazania 6 Dec; P.B.G. o.c. pp. 124-
5).
„în fiecare Biserică — zice Sf. Vasile cel Mare — sînt îngeri care scriu pe cei care cu adevărat se pocăiesc şi
postesc. Deci, fiecare să se socotească bine, ca nu cumva pentru puţma dulceaţă a bucatelor sau nesocot ;rea postului,
să se lipsească de a fi scris în cartea faptelor bune de Siinţii îngeri. Nesocotitorii sau călcătorii postului (patru
posturi pe an, Miercurile şi Vinerile, şi ajunurile), vor fi scrişi în cartea faptelor rele ca nişte fugari, dezertori şi
nepurtători de grijă de mîntuirea lor" (P.B.G. o.c. p. 125, col. I).
Miercurea şi Vinerea din fiecare săptămînă, le postim în amintirea Patimilor Domnului. Miercurea au făcut
sfat cărturarii şi arhiereii Iudeilor să prindă pe Domnul Hristos; iar Vineri a fost chinuit şi răstignit pe Cruce. După
Sfînta Tradiţie, tot în această zi a mîncat Adam din pomul oprit, pentru care faptă a fost izgonit din Rai (Can. 15 Sf.
Petru al Alexandriei; S. Tes. răsp. la întrebarea 53).
Postul întărit de Sfintele Soboare, nu-i cu putinţă a-1 sparge fără de mare nevoie; că Miercurea Hristos a fost
prins; iar Vinerea Se răstigni. Deci, cine va dezlega acestea, acela prinde pe Hristos şi-L răstigneşte. De va veni la
voi vreun frate (creştin) şi-i va trebui repaus, fiind post, pune-i masă (bucate de post, deşi tu vei fi postind aspru,
nemîncînd şi nebînd nimic), şi de nu va voi (a mînca), nu-1 sili, că toţi împreună avem aceiaşi rînduială.
„Cel ce nu posteşte Miercurile şi Vinerile — zice Sf. Atanasie cel Mare — răstigneşte pe Domnul împreună
cu jidovii, pentru că Miercurea S-a vîndut şi Vinerea S-a răstignit. Aşadar, nimenea să nu îndrăznească a dezlega
posturile nicidecum, ca să nu cadă sub afurisanie. Astfel, toţi cei sănătoşi cu trupul, să postească, însă bolnavii,
pruncii, cei prea bătrîni, femeile cînd nasc şi alţii care au pricini binecuvîntate, sînt scutiţi de păcat (afurisanie) de
voi mînca numai untdelemn şi vin, bolnavii şi peşte" (d. subîn-semnarea can. 69 Apost. ş.a.).

POSTURILE DE BUCATE SI DE PĂCATE SÎNT ÎNGERII CREŞTINULUI. Înt r-una din zile Sf.
Pahomie întîlneşte pe cale o mulţime de oameni ducînd la groapă un om. Printre mulţimea aceea, Sfîntul vede doi
Îngeri care mergeau în urma patului cu trupul repauzatului. Nedumerindu-se de acea vedere minunată, Sfîntul i-a
întrebat: „Cum, voi fiind îngeri luminaţi, mergeţi aşa pe urma unui mort?!!" Atunci îngerii i-au răspuns:'„Unul dîn
noi este Miercurea, iar celălalt este Vinerea. Noi mergem pe urma lui, fiindcă aceste două zile în toată viaţa sa le-a
petrecut în post, pînă la moarte. Drept aceea, noi îl lăudăm pe cel ce se osteneşte cu bună chibzuială, nevoindu-se în
Dumnezeu" (P.B.G. o.c. p. 125).
Sf. Vasile cel Mare, vorbind despre adevăratul post, zice: „Postul este cel mai bun străjer al Sufletului, cel
mai sigur tovarăş al corpului, arma vitejilor, întărirea atleţilor. El alungă spiritele rele, îndeamnă la pietate, face a
iubi înfrînarea, inspiră modestia, dă curaj în război contra feluritelor răutăţi şi primejduiri, învaţă a iubi pacea. . .
Postul dă aripi rugăciunii pentru a se înălţa în sus şi a pătrunde pînă la ceruri. Postul este sprijinul caselor, părintele
sănătăţii, povăţuitorul tinerimii, podoaba bătrînilor, plăcutul tovarăş al călătorilor, prietenul sigur al soţilor".
Ucenicul apostolic Herma scrie despre post astfel: „în viaţa ta să nu faci rău, ci să serveşti Domnului
Dumnezeului tău cu inimă curată. Dacă faci acestea, te supui unui post foarte plăcut Dumnezeului tău. în ziua în
care posteşti, nu gusta nimic, decît pîine cu apă, în acelaşi timp calculează preţul mîncărilor care le-ai fi consumat,
adună aceste preţuri, şi dăruieşte-le unei văduve sărace, unui orfan sau unui sărac. Un astfel de post e bun şi plăcut
înaintea Domnului Dumnezeului tău" (O.M.P. 745v; 749).

136
POSTUL CA TIPIC ANUAL. Dacă pomenirea Sfinţilor, care s-au notat mai jos, cade Miercuri sau Vineri,
în cîşlegi, se dezleagă la mîncare: vin, untdelemn, peşte.. . după cum se arată în dreptul fiecăruia. La rachiu, alcool
şi alte felurite băuturi spirtoase, nu dezleagă nici o carte bisericească. Astfel, în zilele neindicate, de ex.: 2, 3, 4. . .
Septembrie, Miercuri şi Vineri nu se dezleagă nici la untdelemn, nici la vin, afară de cazul cînd ar fi hramul
Bisericii, cînd se dezleagă şi la peşte.
SEPTEMBRIE
1. începutul Indictionului. Cuv. Simeon Stîlpnicul, dezlegare numai la vin şi untdelemn, dacă este Miercuri
sau Vineri.
6. Sf. Arhanghel Mihail, la vin şi untdelemn.
8. Naşterea Sfintei Fecioare Măria, la peşte şi la vin.
23. Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul, vin şi untdelemn.
26. Mutarea Sf. Ioan Evanghelistul, vin şi untdelemn.
28. Sf. Cuv. Hariton Mărturisitorul, vin şi untdelemn.
OCTOMBRIE
6. Sf. Ap. Toma, vin şi untdelemn.
9.Sf. Ap. Iacob Alfeu, vin şi untdelemn.
26. Sf. Mucenic Dimitrie, dezlegare numai la. vin şi untdelemn (Vezi 14 Noiembrie b).
NOIEMBRIE
8. Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, dezlegare numai la vin şi untdelemn (vezi la 14
Noiembrie, b).
13. Sf. Ioan Gură de Aur, vin şi untdelemn.
14. Sf. Ap. Filip, dezlegare la peşte pentru lăsatul de carne şi începutul postului Naşterii Domnului.
a) în postul Sfinţilor Apostoli şi în cel al Naşterii lui Hristos, Marţea şi Joia nu mîncăm peşte, ci numai
untdelemn şi vin. Iar Luni, Miercuri şi Vineri, nu gustăm nici untdelemn nici vin; ci postim pînă la al nouălea ceas
şi mîncăm în acele zile mîncare uscată. Iar în Sîmbete şi Duminici mîncăm peşte. Dacă s-ar întîmpla vreun Sfînt
Marţi sau Joi, avînd slavoslovie, mîncăm peşte. De se va întîmpla Luni, asemenea. Iar dacă Miercuri şi Vineri,
dezlegăm numai la vin şi la untdelemn, şi mîncăm odată în zi.
b) Iar dacă s-ar întîmpla Miercuri sau Vineri vreun Sfînt avînd priveghere, dezlegăm la vin şi la
untdelemn şi la peşte. Şi dacă se va întîmpla pomenirea Sfîntului, al căruia este hramul Bisericii, Miercuri sau
Vineri, asemenea facem (Tipicul Mare, p. 44).
15. Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, vin şi untdelemn.
16. Sf. Âp. Matei, dezlegare la vin şi untdelemn, Marţi şi Joi, Sîmbăta şi Duminică la peşte.
21. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, dezlegare la peşte.
25. Sf. Muceniţă Ecaterina, vin şi untdelemn.
30. Sf. Ap. Andrei, vin şi untdelemn.
DECEMBRIE
4. Sf. Muceniţă Varvara, vin şi untdelemn.
5. Sf. Sava cel Sfinţit, vin şi untdelemn.
6. Sf. Ierarh Nicolae, dezlegare numai la vin şi untdelemn, dacă este Miercuri sau Vineri (vezi 14
.Noiembrie b).
9. Zămislirea Sfintei Ana, vin şi untdelemn.
12. Sf. Ierarh Spiridon făcătorul de minuni, vin şi untdelemn.
13. Sf. M. Evstratie, Axentie, Evghenie, Mardarie şi Orest, şi Sf. Muceniţă Lucia fecioara, vin şi untdelemn.
24. Ajunul Naşterii Domnului .dezlegare la vin şi untdelemn.
25. Naşterea Domnului, dezlegare la toate. Se cuvine a şti, că: de se va întîmpla praznicul Naşterii lui
Hristos şi al Dumneze- • ieştii Arătări Miercuri sau Vineri, dezlegăm la brînză şi la ouă, iar mirenii şi la carne.
în cele 12 zile după Naşterea lui Hristos şi în săptămîna dinaintea lăsatului de carne, şi în săptămîna cea
luminată şi în săptămîna Penticostei, monahii dezleagă la brînză şi la ouă, iar mirenii şi la carne. în săptămîna
brînzei şi monahii şi mirenii dezleagă la brînză şi la ouă; iar Miercurea şi Vinerea în al nouălea ceas — ora 3 p.m.
— dezlegăm odată în zi.
în toate Miercurile şi Vinerile Cincizecimii, dezlegăm: monahii la untdelemn şi vin, iar mirenii la peşte,
afară de Miercurea înju-mătăţirii şi de Miercurea Odovaniei Paştelui, că în acele două zile dezlegăm la peşte şi la
vin, iar alţii dezleagă şi în celelalte Miercuri şi Vineri ale Cincizecimii (Tipic Mare, pp. 43—44).
137
IANUARIE
6. Botezul Domnului, dezlegare la toate. .
7. Soborul Sf. Ioan Botezătorul, dezlegare la peşte.
11. Cuv. Teodosie începătorul de obşte, vin şi untdelemn.
16. închinarea lanţului Sf. Ap. Petru, vin şi untdelemn.
17. Cuv. Antonie cel Mare, vin şi untdelemn.
18. Sf. Atanasie şi Chirii, vin şi untdelemn.
19. 20. Cuv. Eftimie cel Mare, vin şi untdelemn.
20. 25. Sf. Grigore Bogoslovul, vin şi untdelemn.
27. Aducerea Moaştelor Sf. Ioan Hrisostom, vin şi untdelemn.
30. Sfinţii trei Ierarhi: Vasile, Grigore şi Ioan, vin şi untdelemn.
FEBRUARIE
2. întîmpinarea Domnului, dezlegare la peşte, dacă nu este în Postul cel Mare.
8. Sf. M. Teodor Stratilat şi Profetul Zaharia, vin şi unt-lemn.
17. Sf. M. Teodor Tiron, vin şi untdelemn.
24. Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul, vin şi untdelemn, în timpul Postului Mare se poate boteza în orice
vreme, se poate călugări şi hirotonisi. Hirotonia Diaconului se poate săvîrşi la Liturghia mai înainte sfinţită, iar
hirotonia Preotului ia Liturghia cea desăvîrşită, căci Preotul este săvîrşitor, iar Diaconul slujitor. Nuntă nu trebuie a
se face, iar logodnă numai în caz de mare nevoie, şi aceasta să se facă numai în ziua Bunei Vestiri şi în Duminica
Floriilor (S. Tes. IX, 25).
MARTIE
9 . Stinţii 40 de Mucenici, la vin şi untdelemn:
25. Buna Vestire a Maicii Domnului în oricare din zilele Sfîntului Post pînă la Duminica Stîlpărilor, de
se va întîmpla, deslegăm la peşte şi la vin, şi mîncăm odată în zi, afară de Sîmbătă şi Duminica. Iar de se va
întîmpla în săptămîna cea Mare pînă în Joia cea Mare, dezlegăm la vin şi la untdelemn; iar în Vinerea cea Mare
numai la vin.
în Joia Canonului celui mare, dezlegăm la vin şi untdelemn, în Vinerea Acatistului, dezlegăm la vin şi
untdelemn, în Sfînta şi Marea Joi dezlegare la vin şi untdelemn (Laod. 50-52).
Postiţi în zilele Săptămînii celei Mari (a Patimilor), gustînd numai pîine, sare, legume şi apă; iar de vin şi de
carne să vă feriţi cu totul. în Vinerea şi Sîmbătă cea Mare, dacă sănătatea vă îngăduie, să nu gustaţi nimic, pînă la
cîntatul cocoşului din noapte. . . în ziua Sîmbetei ţineţi post pînă la lumina zilei învierii Domnului. Dar din seara
Sîmbetei şi pînă la lumina zilei învierii, staţi în Biserică priveghind, citind Legea, Profeţii şi Psalmii (Constituţiile
Apostolice, .V, 18-19, citat după T. L.'Tom. III, o.c. p. 395)'.
26. Soborul Sf. Arhanghel Gavriil, vin şi untdelemn.
Pentru Cincizecime vezi tipicul la 25 Decembrie.
APRILIE
23. Sf. M. M. Gheorghe, Miercurea şi Vinerea se dezleagă numai la vin şi Untdelemn, dacă nu este în
Postul Mare.
25. Sf. Ap. şi Ev. Maieu, vin şi untdelemn.
30. Sf. Ap. Iacob, rudenia Domnului, vin şi untdelemn.
MAI
2. Sf. Atanasie cel Mare, vin şi untdelemn. 8. Sf. Ioan Evanghelistul, vin şi untdelemn. 15. Sf. Cuv.
Pahomie, vin şi untdelemn.
21. Sf. împăraţi Constantin şi Elena, dezlegare numai a vin şi untdelemn.
24.Cuv. Simeon Stîlpnicul, vin şi untdelemn.
25.A treia aflare a Cinstitului Cap al St. Ioan Botezătorul, dezlegare la vin şi untdelemn.
Pentru Postul Sfinţilor Apostoli, vezi la 15 Noiembrie.
IUNIE
8. Sf. Teodor Stratilat, vin şi untdelemn.
11. Sf. Ap. Vartolomeu şi Varnava, vin şi untdelemn.
19.Sf. Ap. Iuda, fratele Domnului, vin şi untdelemn.
24.Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, dezlegare la peşte.
29. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, dezlegare la peşte.
138
30. Soborul Sfinţilor Apostoli, dezlegare la peşte.
IULIE
1.Sfinţii doctori Cosma şi Damian, dezlegare la vin şi untdelemn.
2.Sf. Veşmmt al Maicii Domnului, vin şi untdelemn.
5. Cuv. Atanasie din Athon, vin şi untdelemn.
8.Sf. M. Procopie, vin şi untdelemn.
15. Sfinţii Mucenici Chirie şi Iulita, vin şi untdelemn.
20.Sf. Prooroc Ilie, vin şi untdelemn.
22. Sf. Măria Magdalena, vin şi untdelemn.
25.Adormirea Sfintei Ana, Maica Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, vin şi untdelemn.
27. Sf. Mucenic Pantelimon, vin şi untdelemn.
AUGUST
în postul Adormirei Prea Sfintei Stăpînei noastre Născătoarei de Dumnezeu, în 15 zile, afară de Schimbarea
la Faţă a lui Hristos, postim pînă la al 9-lea ceas din zi, luni, miercuri şi vineri, mîncînd mîncare uscată, şi facem şi
plecarea genunchilor pînă la împărtăşirea cu Sfintele Taine. Iar marţi şi joi, fiertură fără untdelemn. Iar sîmbăta şi
duminică facem fiertură cu untdelemn şi bem vin. Peşte nu mîncăm pînă la Adormirea Prea Sfintei Născătoare de
Dumnezeu, fără numai la Schimbarea la Faţă a lui Hristos mîncăm peşte de două ori în zi (Tipicul Mare, pag. 44).
9.Sf. Ap. Matia, vin şi untdelemn.
15. Adormirea Maicii Domnului, dezeglare la toate, afară de Miercuri şi Vineri, cînd mîncăm numai peşte
31. Punerea cinstitului Brîu al Maicii Domnului, dezlegare la vin şi untdelemn . (Sistematizat întocmai după
Tipicul cel Mare pp. 724-7).
Miercurile şi Vinerile sînt absolut obligatorii a fi respectate cu post aspru, ajunare, ca şi Postul Mare.
Aceasta după putere şi impunerea muncii. Cînd cineva lucrează uşor, posteşte mai aspru, iar cînd munceşte din
greu, la pămînt, etc, posteşte cum poate! Nu ne va învinovăţi pe noi cineva pentru că ţinem Miercurea şi Vinerea, în
care zile s-a poruncit după tradiţie ase ajuna, deoarece Miercurea se ţine pentru sfatul făcut de Iudei asupra vînzării
Domnului, iar Vinerea pentru Patimile suferite de El pentru noi. Duminica o ţinem însă pentru învierea Domnului
din morţi, ca zi de bucurie, în care nici genunchii nu se pleacă (P. B. Sache. o.c. pp. 254-262; 206).

POSTUL ÎNSĂNĂTOŞEAZĂ ŞI LUNGEŞTE VIAŢA. Un creştin înstărit, credincios şi păzitor al


posturilor de peste an, căzu greu bolnav la vârsta de 30 de ani. El nu se simţea mai bine nici cu mîncările cele mai
bune pe care le poftea şi i se dădeau. Toţi credeau că nu va mai trăi mult. Cum suferea şi tot slăbea el aşa, îi veni un
gînd: „Deoarece tot trebuie să mor — îşi zise el — şi fiindcă nici cele mai bune bucate nu-mi ajută nimic, voi
încerca a mînca mai puţin. Poate că în felul acesta mă voi uşura!" Din clipa aceea el n-a mai mîncat decît 0,40 gr. pe
zi. După cîteva luni, s-a simţit mai bine. Doctorii l-au sfătuit să urmeze şi mai departe cu astfel de regim.
Ascultîndu-i, cu toată buna voinţă, a făcut aşa vreme de 50 de ani, fără să se mai fi îmbolnăvit cîndva. La vîrsta de
90 de ani, la stăruinţa unui prieten al său, s-a hotă-rît să mănînce mai mult, dar simţindu-se mai rău, a revenit iarăşi
la obiceiul de mai înainte, şi astfel a ajuns la vîrsta de 104 ani. La vîrsta de 95 ani a scris o carte, în care recomandă
felul acesta de trai cumpătat în mîncare. De altfel toţi doctorii spun, că cele mai multe boli provin din mîncare prea
multă, pe cînd. postul şi ajunul prelungesc viaţa (D.C. 237 —8).

N-am postit în posturi, părtinindu-mi că sînt prea slab, bolnav, anemic. . . scuzîndu-mă cu scumpetea,
cu moda lumii civilizate, ş.a.? (c)

c) ADAM ŞI EVA CĂLCÎND PORUNCA POSTULUI, AU FOST IZGONIŢI DIN RAI. Protopărinţii
întregului nostru neam omenesc de pretutindeni, din toate vremile şi din toate locurile, au fost izgoniţi din Raiul
pămîntesc — din Eden sau Paradis — pentru neascultare, neînfrînare, adică pentru călcarea postului. Tot timpul cît
au stat în ascultarea de Dumnezeu, au fost foarte fericiţi şi îndestulaţi de toate bunătăţile. îndată însă ce-au călcat
porunca postului şi au mîncat din pomul oprit, au pierdut: nemurirea :u trupul, dragostea lui Dumnezeu, Raiul, toate
bunătăţile paradisului toată fericirea vremelnică şi veşnică. . . Acum trebuie a vedea şi a cunoaşte cît putem mai
bine: Originea postului, trebuinţa şi foloasele postului.
Originea postului e tot atît de străveche ca şi omenirea de pe pămînt. Postul a fost dat oamenilor de
Dumnezeu numai şi numai în folosul şi binele lor trupesc şi sufletesc, vremelnic şi veşnic. Prima poruncă
Dumnezeiască, pe care a dat-o Dumnezeu primilor oameni — protopărinţilor noştri Adam şi Eva — în Raiul

139
pămîntesc, a fost „postul", să postească, adică să nu mănînce din pomul oprit Aceasta ne-o adevereşte
Dumnezeiasca Scriptură, zicînd: „Domnul Dumnezeu a dat poruncă lui Adam şi i-a zis: „Din toţi pomii din Rai poţi
să mănînci; însă din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, căci în ziua în care vei mînca din el, vei
muri" (Fac. 2 16—17). Primul păcat al protopărinţilor noştri a fost tocmai călcarea acestei porunci Divine a postului.
„Femeia socotind că rodul pomului (oprit) este bun de mîncat şi plăcut ochilor la vedere a luat din roadele lui, a
mîncat, şi apoi a dat şi bărbatului ei de a mîncat şi el" (Fac. 3 6, 1—6). După păcatul acesta au urmat altele, multe,
multe, cufundînd tot mai mult mulţimea omenirii în iad.
Străvechimea postului dat de Dumnezeu primilor oameni în Rai o adeveresc şi posturile pe care le au
aproape toate popoarele pămîntului. Aşa vedem postul sub numirea de „ţom" la Israeliti în Vechiul Testament (Eş.
34; Lev. 16 29—34 ; 23 27—32; 2 Imp. 1 12; 3 Imp. 19). Postul creat de talmudiştii Evrei, conform: (Ezdra 8 23;
Neem. 1 4 ; Dan. 9 3 ; ludit 8 5—6; Ioil 1 14; 2 12; Is. 58 6 ; Zah. 7 5 ; Iona-3 5 ; Estera 4 3 ; Ps. 34 12-13).
Aşijderea vedem postul ţinut şi de multe popoare păgîne, idolatre, întunecate şi sălbatice... aşa, preoţii, mari şi mici,
Egipteni şi Brahmani, nu mîncau carne şi peşte. La Romanii idolatri ţineau posturile rîn-duite: Marele Pontifice,
preoţii, vestalele, împăraţii, filosofii şi poporul. Turcii, între alte înfrînări, au marele lor post din luna Ramazan, în
care, după credinţa lor greşită, s-a comunicat profetului lor Mahomed, Coranul. Dervişii (un fel de călugări
mahomedani) trăiesc mai mult în post. Istoria ne adevereşte că episcopul şi preoţii străbunilor noştri, Dacii trăiau în
singurătate prin munţi postind, hrănindu-se numai cu legume. 0 mare parte a Dacilor posteau şi ei mult; iar în dulce
nu mîncau carne; ci numai lapte, brînză, unt, ouă, peşte. Ei erau mai mult vegetarieni, cum erau şi călugării noştri în
secolele trecute, şi mai sînt şi în prezent prin unele locuri/ Mai tîrziu, la vreo 4000 de ani după călcarea poruncii
postului în Rai, Dumnezeu reînoieşte porunca despre post, poruncind tuturor Israeliţilor prin Moisi în pustia
Sinaiului: „în ziua zecea a lunii a şaptea, să postiţi şi să nu faceţi nimic, nici un fel de muncă, nici băştinaşul, nici
veneticul care s-a aşezat între voi. Căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre
înaintea Domnului, şi curăţiţi veţi fi..'. Să vă smeriţi Sufletele voastre prin post. Aceasta este pentru voi lege
(pravilă) vecinică. De curăţit să vă curăţească Preotul, care este uns ca să preoţească în locul tatălui său... Tot
Sufletul care nu va posti în ziua aceea, se va stîrpi din poporul său. . . Să postiţi din seara zilei a noua pînă în seara
zilei a zecea a lunii a şaptea ...'" (Lev., 16 29—32;23 26 —32). Israeliţii posteau şi atunci cînd ţara le era izbită de
vreo mare primejdie. Posteau cînd veneau felurite calamităţi asupra ţării. Posteau pentru anumite păcate grele ale
poporului întreg. Posteau spre a preîntîmpina pedepsele grele. Posteau cînd între-prindeau ceva. Posteau pentiu ca
Dumnezeu (Iehova) să le vină în ajutor cu Harul Său (Jud. 20 26; 1 Imp. 7 6 ; 31 13; 2 Imp. 1 12; Is. 58 3, 5 ; Ier.
36 9 ; Baruh 1 5 ; Ioil 1 14; 2 12; 15; Estera 4 3 ; 9 31; Iudita 4 5; Ezdra 8 21, 23; Neem. 9 7; 2 Parai. 20 3 ; 1
Macab. 3 47 -48 ; 2 Macab. 13 11-12).
Privitor la anumite posturi ale Israeliţilor sau Iudeilor din cursul anului, Domnul Dumnezeu le grăieşte prin
Proorocul Său, zicînd: „Aşa zice Domnul Savaot! Postul din luna patra, a cincea, a şaptea şi' a zecea, să fie pentru
neamul lui Iuda zile de bucurie, de veselie şi sărbători luminate" (Zah. 8 19). Postul existent şi practicat în Biserica
Vechiului Testament, este confirmat şi în scrierile Noului Testament (Lc. 18 12; F. Ap. 27 9).
Trebuinţa şi joloasele -postului. Postul a fost şi este socotit un mijloc bun pentru curăţirea de păcate şi un fel
de armă împotriva ispitelor. în sensul acesta l-au practicat mulţi aleşi şi trimişi ai lui Dumnezeu:
Moisi a postit sus pe muntele Sinai, timp îndelungat de 40 de zile şi 40 de nopţi, în două rînduri, mai înainte
de a i se da tablele legii (Eş. 24 18; 31 18; 34 28; 2 Lege 9 9-18; 10 1-4).
Poporul Israelit adunat în Miţpa, a postit, s-a căit de păcatele sale, s-a rugat şi a adus jertfe Domnului
Dumnezeu, ca să-i scape de Filisteni şi de domnitorii lor, care năvăleau asupră-le. Domnul i-a ascultat, a tunat din
cer cu mare vuiet asupra Filistenilor, pu-nîndu-i astfel pe fugă dinaintea lui Israil, care i-a urmărit şi bătut (1 Imp. 7
6-77).
Prin post şi rugăciune Ana cea stearpă dobîndeşte de la Dumnezeu copii, pe Sf. Prooroc Samuil şi alţi trei fii
şi două fiice. „Domnul făcuse pe Ana stearpă. Penina, potrivnica ei care avea copii, o înţepa adeseori, ca s-o facă să
se mînie, pentru că Domnul o făcuse' stearpă. Astfel, în toţi anii, ori de cîte ori se suiau în Şilo la Casa Domnului,
Penina înţepa pe Ana la fel. Atunci Ana îndurerată, plîngea, nu. mînca, postea şi se ruga Domnului... Domnul
auzindu-i rugăciunea, i-a deslegat stărpiciunea, i-a dăruit pe Samuil şi alţi trei fii şi două fiice..." (1 Imp. 1; 2 1 —
21).
Prin post şi rugăciune, copilul Samuil slujind ziua şi noaptea în Templul Domnului, unde era Chivotul lui
Dumnezeu, s-a învrednicit a vorbi cu Dumnezeu, şi a devenit Prooroc şi judecător, conducător al poporului Israelit
(1 Imp. 3; 7 — 12).

140
împăratul Saul a hotărît oştilor sale post aspru cu jurămînt şi pedeapsă cu moartea, celor ce l-ar călca, în
scopul de a dobîndi puteri de sus de la Dumnezeu, pentru a birui pe vrăjmaşii sai ( 1 Imp. 14; 28 20-25).
Marele psalmist, Prooroc şi împărat David a practicat postul în viaţa sa, precum însuşi adevereşte, zicînd:
„Eu. dimpotrivă, cînd erau ei (asupritorii, clevetitorii) bolnavi pe patul de zăcere; mă îmbrăcam cu sac, şi smeream
cu post Sufletul meu. . . Am acoperit cu postul Sufletul meu. . . şi am pus îmbrăcămintea mea sac... Genunchii mei
au slăbit de post şi trupul meu e istovit din lipsa untului de lemn" (Ps. 34 12-13; 68 12-14; 108 23).
Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul a postit adeseori şi s-a folosit pe sine şi pe popor. Prin puterea rugăciunii însoţită
de post, a încuiat cerul şi n-a plouat pe pămînt trei ani şi şase luni, pentru idolatrizarea şi răutăţile poporului Israelit;
a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Si donului care-1 gâzduise şi alimentase, a pogorît foc din cer şi a mistuit
jertfele, încredinţînd pe Israeliţi că nu Baal; ci Dumnezeu este adevăratul Făcător şi purtător de grijă al cerului şi al
pămîntului şi a tuturor creaturilor dintr-însele. Prin post şi rugăciune a deschis cerul, aducînd ploaie pe pămînt. Cu
post îndelungat de 40 de zile şi 40 de nopţi, a mers cale lungă pînă la muntele Horiv, unde a vorbit cu Dumnezeu, a
pogorît foc din cer şi a mistuit două căpetenii cu cîte 50 de oameni ai lor (102 oameni), care veniseră cu vrăjmăşie
asupra lui; apoi s-a învrednicit a se sui cu trupul în căruţă cu cai de foc la ceruri (3 Imp. 17; 18; 19; 4 Imp. 21 ; 2).
Proorocul Iona, judecat de mulţi ca fugar, după postul de trei zile şi trei nopţi şi mărturisirea sa în pîntecele
monstrului din apele mării, iată-1 Prooroc. Acolo în fugă a greşit ca om; aici în post s-a arătat Prooroc. Noianul
apelor mării cu vînjoasele braţe ale valurilor puternice, l-au luat şi l-au închis în pîntecele monstrului ca într-o
temniţă. El însă nu s-a nimicit nici de valurile înfricoşate ale mării, nici de monstrul mult mai înfricoşat, care 1-a
înghiţit şi strîmtorat în pîntecele lui. Acolo, ca într-o biserică: a postit, s-a rugat, s-a mărturisit, a redevenit Prooroc,
şi din porunca Domnului s-a aruncat de monstru din noianul apelor, teafăr, afară pe uscat, ca să-şi împlinească
misiunea sa. întărit cu puteri de sus, Iona merge prin mijlocul marii cetăţi a Ninivei,, propovăduind cu glas mare :
„încă patruzeci de zile, şi Ninive va fi distrusă" (Iona 3 4), pentru păcatele ei. Iată cum postul a transformat pe fugar
în Prooroc!
Niniva, marea şi vestita cetate cu o sută douăzeci de mii de oameni, cufundîndu-se în grele păcate, e hotărîtă
pierzării de însuşi Dumnezeu. Vestea aceasta, rostită cu putere de Proorocul Iona, s-a răspîndit repede în toată
cetatea. Ninivitenii auzind aceasta, au crezut, n-au nesocotit cuvintele Proorocului; ci îndată s-au grăbit şi au alergat
cu toţii la post. Bărbaţi şi femei, bătrîni şi copii, căpetenii şi supuşi, stăpîni şi slugi, bogaţi şi săraci, învăţaţi si
simpli, au alergat la binefacerile postului. Au postit de bucate, d a r s-au hotărît cu toţii a posti şi de păcate. Chiar şi
animalele necu-vantatoare, fără de minte, au fost supuse acestei datorii a postului, Pretutindenea în marea cetate,
cale de trei zile, de la un capăt la altul, se vedeau haine de pocăinţă. Pretutindenea cenuşă. Pretu-tindenea plîngerea
păcatelor, pretutindenea lacrimi, pretutindenea: p l îngeri, tînguiri, gemete, jale, oftări şi suspine. La auzirea acelei
vestiri înfricoşate, însuşi împăratul s-a pogorît de pe tronul său, a depus coroana împărătească şi ş-a presărat cenuşă
pe cap. A dezbrăcat preţiosul său veşmînt împărătesc şi s-a acoperit cu sacul pocăinţei, zicînd: „Poate Dumnezeu Se
va întoarce şi Se va milostivi! Poate va ţine în loc mînia Lui ca să nu pierim!" Cu acest fel de post şi pocăinţă;
Ninivitenii şi-au mîntuit marea cetate din pierzare. Aici s-a putut vedea ceva rar: porfira stînd îndărăt, în dosul
sacului de pocăinţă. Ce n-a putut face porfira, adică preţioasele veşminte împărăteşti, a isprăvit sacul pocăinţei. Şi
ce n-a putut face coroana împărătească, a făcut cenuşa!
Preotul Ezdra, întorcîndu-se din robia Babilonului în Ierusalim c u vreo 1200 de bărbaţi, după ce a postit, a
reuşit să depărteze femeile streine de la fiii lui Israil (Ezdra 10).
Neemia, paharnicul împăratului Artaxerxe, auzind de prăpădul, pustiirea, nefericirea şi ocara Ierusalimului,
despre zidurile lui dărîmate şi porţile lui arse c u foc, a plîns, a postit, s-a jelit şi s-a rugat Domnului. După aceea el
a fost ales şi trimis anume în Ieru-salim, unde a reparat zidurile, a făcut porţile... şi le-a sfinţit (Neem, 1 ; 2; 3; 4.. .
11).
Israeliteanca Estera, auzind despre porunca împăratului Artaxerxe, pentru omorîrea tuturor Iudeilor, a postit
trei zile şi trei nopţi dimpreună cu tot poporul ei îngrozit de moarte. Astfel, după acel post, Dumnezeu i-a salvat pe
toţi credincioşii Iudei, slobozind piei-rea aceia asupra puternicului Aman, primul sfetnic al împăratului (Estera 4-7).
Daniil, dimpreună cu ceilalţi trei tineri, postind zece zile, s-au arătat feţele lor mai frumoase şi trupurile lor
mai cu putere decît ale celor ce mîncau şi beau la masa împăratului (Dan. 1 1 1 — -16). .
Cu post în sac şi în cenuşă se ruga Daniil în robie, pentru eliberarea şi refacerea poporului său (Dan. 9). Altă
dată descoperin-du-i-se de sus nefericirea poporului Iudeu, a postit trei săptămîni, cu mare jale, după care a fost
încurajat şi întărit de Domnul Dumnezeu prin îngerul Său (Dan. 10 1-3...).
Dumnezeu îndemna adeseori pe poporul Său prin trimişii Sai Prooroci, la: post, pocăinţă şi întărire contra
ispitelor. Aşa zică El prin Proorocul Ioil, poporului Său ales: „Măcar acum pocăiţi-va din toată inima voastră, cu

141
posturi, cu plîns şi cu tînguire. Sme-riţi-vă! Sunaţi din trîmbiţă în Sion. Hotărîţi zile de post. Aduniti obştea la
templu, ca în zile mari" (Ioil 2 12 — 13; comp. Dan. I 11—12; 10 2—3, ş.a.). Astfel, Evreii mai aveau şi alte zile pe
cire le posteau în jale îmbrăcaţi cu saci, presărîndu-şi cenuşă pe cap (Lev. 16 29 ; 23 37; Num. 29 7; Jud. 20 26; 1
Imp. 7 6; 31 13) 2 Imp. 1 12; Is. 58 3, 5 ; Ier. 36 9 ; Dan. 1 ; Ioil 1 14; 2 12-16; Estera 4 3 ; 9 31; Iudita 4 8 ;
Ezdra 8 21-23; Neem. 9 1; 3 Imp. 21 12; 2 Parai. 20 3 ; 1 Macab. 3 47; 2 Macab. 13 11; Mt. 6 16-18).
Evreii — cum adevereşte şi fariseul din Sf. Evanghelie — posteau două zile în săptămînă (Lc. 18 72), Lunea
şi Joia. Joi în amintirea suirei lui Moisi pe muntele Sinai; iar Luni în amintirea pogo-rîrii lui cu tablele legii de pe
muntele Sinai. Creştinii se ostenesc a posti trei zile în săptămînă; Luni, Miercuri şi Vineri, ca să prisosească sau să
întreacă postul acelora (Mt. 5 20).

POSTUL ESTE TOT ASA DE APRECIAT SI PRACTICAT ŞI ÎN BISERICA NOULUI'TESTAMENT.


Astfel, după mărturiile Dumnezeştilor Scripturi, au postit, ca şi în Vechiul Testament:
a) Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în pustie, timp îndelungat de 40 de zile şi 40 de nopţi, a postit post
aspru, fără a mînca şi bea (Mt. 4 7-2; Lc. 4 2; comp. Eş. 34 28; 3 Imp. 19 8).
b) A postit proorocită Ana în Templul din Ierusalim (Lc. 2 36 -37).
c) Postea aspru Sf. Ioan Botezătorul, nemîncînd altceva, fără numai: lăcuste şi miere sălbatică (Mt. 3 1
—12; Mc. 1 1 — 6 ; Lc. 3 1-18).
d) Au postit Sfinţii Apostoli cu urmaşii lor, şi mai ales Sf. Ap. Pa vel, care adevereşte şi despre sine: „în
toate ne facem cunoscuţi ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în suferinţe, în nevoi,... în vegheri, în
posturi..." (2 Cor. 6 4 — 5 ; 11 27).
e) Au postit Proorocii şi învăţătorii apostolici din Biserica Antiohiei: Varnava, Simeon-Niger, Luchie
Cirineanul, Mana in, Saul, ş.a. (F.Ap. 13 1-3).
f) Mîntuitorul Hristos Dumnezeu-Omul, a poruncit şi Apostolilor Săi să practice postul ca,un foarte
bun mijloc de luptă împotriva diavolului, care nu poate fi biruit decît numai prin post şi rugăciune (Mt. 17 79-27;
vezi şi Mt. 9 15; Mc. 9 29).
g) Mîntuitorul ne-a învăţat şi pe noi toţi cu fapta şi cu cuvîntul, să postim, zicînd: „Cînd postiţi, nu .fiţi
ca făţarnicii: posomoriţi, că ei îşi sluţesc feţele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevăr
zic voua ca isi iau plata lor. Tu însă cînd posteşti, unge capul tău
si fata ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti: ci Tatălui tau Care este în ascuns. Şi Tatăl tău, Care
vede în ascuns, îţi va r a s p l a t i ţie la arătare' (Mt. 6 16-18). h) Mîntuitorul a poruncit urmaşilor Săi să postească,
mai ales dupa ce Mirele — adică El — va fi luat de la dînşii (Mt. 9 15), în aducerea aminte de cele ce aveau să se
întîmple şi pentru cîştigarea ajutorului Dumnezeesc, în calea mîntuirei.
i ) Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi apostolici şi ceilalţi creştini a i v r e m i l o r apostolice, păzind porunca
Mîntuitorului, au postit (F Ap. 13 2-3; 14 23; 1 Cor. 7 5; 2 Cor. 6 5 - 6 ; 11 27). Aşijderea A U postit şi urmaşii lor,
supunîndu-se poruncii Domnului, întocmind si legiuind anumitele posturi de peste an, pe care sîntem îndatoraţi a le
ţine pentru binele şi folosul nostru sufletesc şi trupesc (Aşez. Apost. VIII, p. 87; Can. 69 Apost. cu tîlcul şi
subînsemnarea lui, Pidalion, o.c. filele 70—72; 19 Gangra; 62 Laod.; 8; 10 Timotei. IN 56 Cart.; 29; 89 VI ec).
j) Şi Sfinţii Apostoli ne-au învăţat să postim. Despre această postire scrie Sf. Ap. Pavel, zicînd: „Să nu vă
lipsiţi unul pe altul (de îndatorirea.căsătorească), fără numai cu bună învoială pînă la o vreme, ca să vă îndeletnici
cu postul şi cu rugăciunea, şi după a c e e a iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu vă ispitească pe voi Satana, pentru
neînlrînarea voastră" (1 Cor. 7 5 ; comp. Eş. 19 75; 1 Imp. 21 4 - 5 ; Joii 2 75-76; Zah. 7 3).
După pilda Mîntuitorului, au postit cîte 40 de zile, Sfinţii: Meletie (V. Sf. 9 Febr. o.c. p. 298 ; 317), Anin, tot
Postul Maie (V. Sf. 18 Martie, o.c. p. 658), Chira şi Marana în pustnicia lor de 42 de ani, gustau din 40 în 40 de zile
în trei ani. Constantin Iudeul intr-o groapă, Elisabeta, Iacint, în temniţă (D.Ag. o.c. pp. 171: 191; 240; 350),
Constantin - Ciril - (V.Sf. 2 Mai, o.c. p. 569), Alexandru (V. Sf. 13 Mai, o.c. p. 740), Visarion postea 40 de zile C U
mîinile întinse în chipul Crucii (V.Sf. 6 Iunie, o.c. pp. 242—4), Olimpiada şi Epraxia posteau cîte 40, 45 de zile cu
braţele întinse (V. Sf. 25 Iulie, o.c. pp. 1242; 1246; 1254), Dalmat (V.Sf. 3 Aug. o.c. p. 56), Sf. Simeon Stîlpnicul
(V. Sf. 1 Sept. o.c. pp. 26—8), Mamant (V.Sf. 2 Sept. o.c. p. 76), Luca (V.Sf. 6 Nov, o.c p. 194, s.a.).
Postul nu este numai înlocuirea mîncărilor de dulce cu cele de post; ci lipsirea cu totul de mîncare şi băutură,
pe timp mai lung sau mai scurt, pe cîte o zi întreagă, sau şi mai multe, cei ce pot ; ori mîncînd pîine şi bînd apă o
dată în zi, după ceasul al treilea de după amiază. Prin astfel de post ne înfrînăm pornirile trupeşti şi ne facem mai
hotărîţi în împlinirea îndatoririlor sufleteşti, ne îndepărtăm mai cu deadinsul de cele lumeşti, pentru a stărui mai
uşor şi mai prelung în cele duhovniceşti.
142
Postul, pentru a fi bine primit înaintea lui Dumnezeu, trebuie să fie însoţit de:
1) Rugăciune: „Acest neam de demoni (păcate) nu ies fără numai prin post şi rugăciune" (Mt. 17 21;
Mc. 9 28—29).
2) Mărturisirea păcatelor: „în ziua 24-a a lunii a VII-a, s-au adunat fiii lui Israil îmbrăcaţi în saci şi
presăraţi cu cenuşă, pentru ţinerea postului. Cei ce erau din neamul lui Israil, s-au despărţit de toţi străinii şi au venit
de şi-au mărturisit păcatele lor şi tără-delegile părinţilor lor. După ce au şezut jos, au citit în cartea legii Domnului
Dumnezeului lor a patra parte din zi; iar în altă a patra parte din zi şi-au mărturisit păcatele şi s-au închinat înaintea
Domnului Dumnezeului lor" (Neem. 9 1—3).
3) Umilinţă însoţită de rugăciune şi mărturisire: „Eu Daniil, cugetînd la nefericirile venite peste ţaia şi
neamul meu, mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi
cenuşă. M-am rugat la Domnul Dumnezeu, m-am mărturisit şi am zis: „O, Doamne, Dumnezeule Cel Mare şi
minunat, Care păzeşti legămîntul şi mila celor ce Te iubesc pe Tine şi iau aminte la poruncile Tale! Păcătuit-am,
fărădelege am făcut, ca şi cei nelegiuiţi ne-am purtat, răsculatu-ne-am şi ne-am depărtat de la poruncile şi de la
orînduirile Tale. N-am ascultat de servii Tăi Prooroci, care ne-au grăit. în Numele Tău, către regii noştri, mai marii
noştri, părinţilor noştri, şi către tot poporul cel din ţară! A Ta este, Doamne, dreptatea, iar a noastră ruşinarea feţelor
noastre, pentru că se arată astăzi oamenilor din Iuda şi locuitorilor din Ierusalim şi la tot Israilul, cei de aproape şi
cei de departe în toate ţările în care Tu i-ai izgonit din pricina fărădelegilor ce le-au săvîrşit împotriva Ta. Doamne,
Dumnezeule, a noastră este ruşinarea feţelor, a regilor noştri, a mai marilor noştri şi a părinţilor noştri, căci noi am
păcătuit Ţie. A Domnului Dumnezeului nostru este milostivirea şi îndurarea. Răscula tu-ne-am împotriva Lui şi nu
am ascultat de glasul Domnului Dumnezeului nostru: ca să umblăm în legea Lui, pe care ne-a dat-o nouă prin mîna
servilor Săi (Preoţi) Profeţi. Tot Israilul a călcat legea Ta şi s-a depărtat ca să nu mai audă glasul Tău. Vărsatu-s-a
peste noi blestemul şi jurămîntul scris în legea lui Moisi, slujitorul lui Dumnezeu, căci am păcătuit împotriva Ta. Şi
a adeverit cuvintele Sale pe care le-a grăit către noi şi către judecătorii noştri, care au cîrmuit peste noi, căci a voit
ca să abată peste noi straşnic prăpăd, care nu s-a mai întîmplat niciodată sub cer asemenea celui din Ierusalim.
Precum este scris în legea lui Moisi, toată această nefericire s-a năpustit asupra noastră, dar n-am îmbunat Faţa
Domnului Dumnezeului n o s t r u să ne întoarcem de la fărădelegile noastre şi să luăm aminte la adevărul Său.
Gîndit-a îndelung Domnul asupra neferic i r i i şi a abătut-o peste noi, căci drept este Domnul Dumnezeul nostru în
toate faptele pe care le-a făcut, dar noi n-am ascultat de glasul Lui.
Şi acum, Doamne, Dumnezeul nostru, Tu Care ai scos pe poporul T a u din pămîntul Egiptului cu mînă tare
şi Te-ai făcut vestit pînă in ziua de astăzi, păcătuit-am, fărădelege am făcut. O, Doamne! Intoarcă-se după
milostivirile Tale, toată mînia şi toată văpaia urgiei Tale de la cetatea Ierusalimului, de la muntele cel Sfînt al T a u
Căci pentru păcatele noastre şi pentru fărădelegile părinţilor nostrii, Ierusalimul şi poporul tău au ajuns de ocară
pentru toţi
vecinii noştri. Şi acum, ascultă Dumnezeul nostru rugăciunea servului Tău şi ruga lui fierbinte, şi
luminează Faţa Ta spre Templul Tău pustiit, pentru Numele Tău Doamne! Pleacă, Dumnezeul meu, urechea Ta şi
auzi, deschide ochii Tăi şi vezi pustiirea noastră si cetatea în care se cheamă Numele Tău. Căci nu pentru dreptăţile
noastre aducem înaintea Ta rugăciunile noastre cele fierbinţi,
ci pentru milele Tale cele mari. O, Doamne, auzi! O, Doamne, iartă! O, Doamne, ia aminte şi nu fii
tîrzielnic pentru Numele Tău, Dumnezeul meu; căci Numele Tău îl poartă cetatea şi poporul Tău!" (Dan. 9 1-19).
4) întristare: Aşa zice Domnul: „întoarceţi-vă grabnic la Mine, cu toată inima voastră, cu post, cu plîngere
şi bocet" (Ioil 2 12).

CEI CE NU POSTESC DE BUNĂ VOIE, VOR POSTI DE NEVOIE. Un negustor bogat merse într-un
hotel într-o zi de Viner e a Mare şi ceru o friptură de carne de porc. Toţi cei de faţă s-au smintit de această cerinţă.
După aceea negustorul zise: „Eu nu vreau să ştiu de nici o zi de post, căci doar nu sînt nebun...". Ca să evite sfada şi
cearta, hotelierul îi dădu carne. După ce trecu abia un an, negustorul nesăţios ajunse într-o stare nefericită... I s-a
închis prăvălia... şi el deveni atît de sărac, încît trebui să ajuneze de silă mult mai mult decît porunceşte Biserica
Creştină...
De aici se vede că oricine nu vrea să postească de bună voie şi cu vrednicie, va posti de silă, dar atunci nu va
mai avea nici un folos pentru Sufletul său! (D.C. 237).

Am mîncat cărnuri, untură... în săptămîna brînzei (albă)? (a)

143
(a) „Oricine se va spurca în Lunea brînzei cu carne (spolo-canii); şi în Lunea dintîi (a Postului Mare) cu
brînză, patru ani să se pocăiască şi metanii 300 (în fiecare zi să facă)" (P.B.G. p. 117 (138).
„Oricine se va spurca cu neştiinţă în Postul cel Mare, (să facă) pocanie un an, metanii 36 (în fiecare zi)"
(P.B.G. p. 117 (138).

28) Am mîncat, băut şi dormitat în Sf. Biserică, nesocotind sfinţenia Ei prin aceasta şi alte
neorînduieli ? (b)

b) Iscusitul Apostol dojenea pe creştinii dm Corint pentru unele neorînduieli ce făceau în Bisericile lor,
zicînd: „Au n-aveţi case în care să mîncaţi şi să beţi? Sau defăimaţi Biserica lui Dumnezeu? Eu nu vă laud pentru
aceasta!" (1 Cor. 11 22). Aşa şi noi, Preoţii Bisericii, ne vedem siliţi a striga: „Purtătorilor de nume Sfînt al
Domnului Hristos! Nu vă mai ajung: casele, ogrăzile, locurile voastre, tîrgurile, lumea largă. . . pentru vorbării, rîs,
schime, somn, mîncat (clefăit), băut, clevetiri şi alte neorînduieli? Aţi mai venit cu ele şi aici? Dispreţuiţi Biserica
lui Dumnezeu? Noi nu vă lăudăm pentru aceasta! Acestea vă despoaie de Darul lui Dumnezeu şi vă cufundă în
osîndă. Priviţi şi vedeţi cîtă întindere de pămînt, de la o Biserică la alta a lăsat Dumnezeu pentru feluritele trebuinţe
omeneşti, şi cît de puţin spaţiu din loc în loc Ş'a lăsat pentru Sine, unde să ne întîlnim mai multişori cu El şi să
scăpăm de primejdii şi pierzare! Aceste Locaşuri Sfinte, stinţite Lui, sînt adăposturi, locuri de scăpare, cetăţi de
salvare, care trebuiesc respectate împreună cu rînduielile lor Sfinte, pentru a ne-folosi. Dacă în poporul Israelit, ba
chiar şi la paginii idolatri: Greci, Romani, Germani, ş.a. erau anumite cetăţi de salvare a ucigaşilor fără voie,
primejduiţi de moarte (Num. 35 9 —29 ; 2 Lege 19 2—10; Is. Navi 20), în care se respectau anumitele lor rînduieli;
apoi cu mult mai mult trebuie a se respecta rînduielile Sfinte puse de Dumnezeu şi Sfinţii Lui în Sfintele Biserici, cu
cît acestea sînt mai preţioase şi mai Sfinte decît acelea. Dreptul acela de scăpare sau „azil" de la cetăţile de scăpare
ale Israeliţilor şi de la templele paginilor, a trecut în Bisericile Creştine, astfel, că dacă se refugia cineva în curtea
Biserici sau la Sf. Jertfelnic-Altar, nu-1 mai putea scoate de acolo. Cei ce au călcat aceste drepturi, au căzut în
groaznică pierzare (ca eunucul. Evtropie, primul ministru (376 —408 d. Hs.)) aşa şi cei ce calcă cu obrăznicie
rînduielile Sfinte ale Sfintei Biserici, se primejduiesc vremelnic şi veşnic...
Acestea cunoscîndu-le, nimenea să nu mai cuteze a dispreţui Bisericile lui Dumnezeu cu: vorbăriile, rîsurile,
neorînduielile, mîncat, băut... pentru care au destul loc în lumea largă, ca să nu cadă în mari urgii Divine, şi ca să nu
audă: „Prietene, cum ai intrat aici neavînd haină de nuntă?" (Mt. 22 12—13). Creştine, cum ai intrat aici în Sf.
Biserică dacă nu stai cuviincios şi cu evlavie la rugăciune şi la ascultarea Sfintelor Slujbe? Cei care mănîncă şi beau
vin, r a c h i u . . .în Sf. Biserică, nescinstesc Casa lui Dumnezeu şi cad în grele pedepse vremelnice şi vecinice,
de nu se vor îndrepta după Dreptarul Ortodoxiei şi de nu se vor pocăi!
Cel ce se impute în Sfînta Biserică, să dea la Sf. Altar un kilogram de tămîie (Pravila Bisericească).

29) Am postit cu vrăjmăşie, pentru a se păgubi, doborî, îmbol-navi, primejdui şi omorî vrăjmaşii
mei, sau aceia pe care îi vrăj-măşuiam?
30) Am postit numai cu schimbarea bucatelor nu şi prin părăsirea feluritelor păcate? (c)

c) TREBUIE A POSTI DE BUCATE ŞI DE PĂCATE. Postul acesta este asemenea tiupului fără Suflet,
focului lipsit de căldură şi lumină, dascălilor vestiţi fără adevărata învăţătură, becurilor fără curent electric,
candelilor fără untdelemn, lămpilor fără gaz şi caselor fără gospodari în ele. . .

POSTUL CERE ÎNDREPTARE. Sf. Ioan Gură de Aur vorbind despre post (în Omilia IV la ep. 2 Corinteni),
zice că pe mulţi i-a văzut postind foarte regulat şi purtînd haine aspre, dar încolo nimic nu făceau vrednic de
pocăinţă. El voia să arate clar că postul în sine nu are şi nu poate deveni valabil fără de roadele vrednice de
pocăinţă. Apoi aduce ca pildă pe Nineviteni, care şi-au impus lor un post aspru, cu bocete, cu calcare pe pămînt, dar
în acelaşi timp şi-au impus şi schimbarea vieţii lor rele în o vieţuire mai demnă de cinstea omenească. Dumnezeu
văzînd aceasta, a primit pocăinţa lor şi i-a mîntuit din pierzare (Vezi pe larg cartea lui Iona). Adică, Ninevitenii
abţinîndu-se de a mai cădea în păcatele săvîr-şite, sufereau necazurile, şi-au înfrînat inimile ca şi David după
căderea în păcat. în astfel de condiţii, postul are putere şi valoare.

144
ŞI URSUL POSTEŞTE. îndată ce se apropie iarna, se retrage în bîrlog, se pune pe labe, şi toată iarna nu
mănîncă nimic. Dar cînd se trezeşte din somnul lui — din postul lui — e tot urs. . . atacă şi sfîşie animalele mai
departe.

ŞI ŞARPELE POSTEŞTE. Toată iarna doarme şi şarpele şi nu mănîncă nimic. Dar cînd se trezeşte din
somnul lui—din postul lui — e tot şarpe. Muşcă mai departe. Exact aşa fac şi creştinii, care se lasă de rele pe timpul
postului, dar îndată ce trece postul se apucă iar de rele. Se muşcă şi se sfîşie unii pe alţii şi fac iarăşi toate răutăţile.
Ce folos aş avea că mă las pe timpul postului de băutură, de fumat, de sudalme şi de alte păcate şi răutăţi, iar la Paşti
mă dezleg iar? Nu este oare şi aceasta exact postul ursului şi postul şarpelui? Postul nostru trebuie să fie un post
permanent, a ne feri pe tot timpul vieţii noastre de desfătările şi deşertăciunile acestei lumi. . . de duhul acestei
lumi. . . de orice fel de mîncare prin care se întăreşte „animalul", firea cea veche din noi (petreceri, beţii, jocuri,
desfătări lumeşti şi celelalte răutăţi). Numai un astfel de post ne poate fi ajutor de mîntuire sufletească.

ŞI DRACII POSTESC. Avva Macarie trecea odată de la luncă la chilia sa, aducînd zmicele de finic. Atunci
1-a întîmpinat pe el diavolul în cale, şi vrînd a-1 lovi cu securea, n-a putut. Mîniindu-se asupră-i, i-a zis: „Multă silă
şi necaz îmi faci tu Macarie, căci nu pot a mă răzbuna asupra ta. Iată, orice faci tu, şi eu fac. Tu posteşti, dar eu
nicidecum nu mănînc. Tu priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care tu mă biruieşti". Avva
Macarie i-a zis: „Care este aceia?" Diavolul i-a răspuns: „Smerenia ta, şi pentru aceasta nu pot asupra ta nimic"
(P.o.c. p. 135 77).
Mulţi creştini în posturi beau rachiu de turbează, şi fumează, tămîind pe Satana, de le pute şi urma pe unde
trec, şi înjură cele Sfinte ca nişte draci (2 Petru 2 72; Iuda 1 8; Ape. 13 5.-6). Acesta nu-i adevăratul post plăcut
Domnului; ci un post păcătoşit, spurcat, o uriciune nesuferită înaintea lui Dumnezeu. La astfel de postitori, sau mai
ales la aceia care acum nu mai postesc deloc, pentru, care lucru se afurisesc, se împlinesc cuvintele Domnului, Care
zice prin Isaia Proorocul aşa: „Cel ce junghie un bou, ca şi cel ce omoară un om; cel ce jertfeşte o oaie, ca şi cel ce
rupe gîtul unui cîine; cel ce aduce prinos, ca şi cum ar aduce sînge de porc; cel ce aduce jertfă de tămîie, ca şi cum
se închină la idoli. Ei au osebit căile lor şi în uriciunile lor binevoieşte sufletul lor. Pentru aceasta şi Eu voi alege
pentru ei soarta cea rea, şi cele ce-i înfricoşează le voi aduce peste ei. Căci am strigat şi nu Mi-au răspuns, am grăit
şi nu M-au auzit, au făcut fărădelege înaintea ochilor Mei, şi ceia ce Eu nu binevoiesc în Mine, aceia au ales" (Is. 66
3 — 4 ; ,58).

De beţie fugi departe


Chiar prin val cătînd scăpare,
în pahar te-neci adesea
Mai uşor decît în mare.

ADEVĂRATUL POST ESTE: TRUPESC ŞI SUFLETESC. Prin postul acesta se face înfrînarea poftelor
trupeşti şi întării ea puterilor sufleteşti pentru lupta şi biruinţa asupra: patimilor trupului, lumii zăcîndă în cel rău şi
asupra diavolului. „Acestea zice Domnul puterilor către poporul pămîntului şi către Preoţi: Cînd aţi postit... au
pentru Mine aţi postit ? Au nu în folosul vostru aţi postit?" (Zah. 7 5 ; comp. Rom. 14 1—12; 1 Imp. 7 5—14; Is.-
58 3, 5 — 11). La acest post ne îndeamnă Mîntuitorul, zicînd:
„Luaţi aminte de sine-vă, ca să nu se îngreueze inimile voastre cu saţiul mîncării, cu beţia şi cu grijile lumii
şi fără veste să vină asupra voastră ziua aceea. Căci ca o cursă va veni peste toţi cei ce şed pe faţa a tot pămîntul"
(Lc. 21 34 —35).

POSTUL CU: OCHII, URECHILE, GURA, MÎINILE, PICIOARELE, FOLOSEŞTE FOARTE MULT.
Altfel, postul de bucute îşi pierde toată valoarea lui. Sf. Ioan Gură de Aur, învă-ţîndu-ne despre aceasta, ne spune:
„Nu-i nici o vinovăţie să mă-nînci, Domnul să fie lăudat! Ceia ce strică însă este pofticiunea, îmbuibarea peste ceea
ce trebuie, umflarea stomacului pînă să plesnească. Tot aşa cu vinul. A-1 folosi cu măsură nu-i nici o greşala.
Greşala e de a te deda beţiei şi de a lăsa slobodă necumpă-tarea să-ţi turbure folosinţa minţii. Dacă slăbiciunea
voastră trupească nu vă îngăduie să treceţi ziua fără să mîncaţi, nimeni nu v-ar putea ţine de rău. Stăpînul nostru e
blînd şi nu ne cere nimic peste puterile noastre. Dacă ne cere să ne înfrînăm de la mîncare şi să postim, aceasta nu-i
fără un temei şi nu aşa numai pentru ca să stăm fără să mîncăm, ci pentru că dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi,
să ne încredinţăm celor ale Sufletului, în toată vremea care ne stă la îndemînă. Postiţi? Afătaţi-mi-o prin fapte. Prin

145
care, ziceţi? Iată: de vedeţi un sărac, aveţi milă de el, un duşman împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de nume
bun nu-1 invidiaţi. Ţine ochii tăi în frîu, ca să nu arunce priviri poftitoare şi necurate. Nu numai gura ta trebuie să
postească, ci încă şi ochii şi urechile, picioarele şi mîinile şi toate membrele trupului tău. Mîinile tale să postească,
rămînînd curate de hrăpire şi lăcomie. Picioarele tale trebuie să postească, nemergînd la desfătările cele păcătoase
(petreceri anticreştineşti cu muzicanţi, cîntece curveşti, jocuri,chiuituri,prăznuiri drăceşti, idolatrizări) (1 Cor. 10 7,
20—22; 1 Cor. 5 7). Ochii trebuie să postească neuitîndu-se cu poftă şi cu aprindere la frumuseţile străine. Hrana
ochilor este ceea ce văd ei (Mt. 5 28). Dacă privirea este neiertată, păcătoasă, vatămă postul şi duce Sufletul în
pierzare. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mîncarea cea învoită, iar ochiului dimpotrivă a-i îngădui pri-
virea cea păcătoasă. Tu te înfrînezi de la carne? Bine. Dar nu-ţi lăsa nici ochii a căuta la pofta cărnii. Asemenea şi
urechile tale trebuie şă postească. Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva.
Căci se zice în Sf. Scriptură: „Să nu asculţi vorbele deşarte" (clevetirea, ponegrirea aproapelui, n.n.) (Eş. 23 7).
Gura aşijderea trebuie să postească, înfrînîndu-se de la vorbele cele de ruşine, de la înjurături sau sudalme,
clevetiri. . . ; căci ce ar folosi dacă noi nu mîncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfîşiem numele
cel bun al fraţilor noştri? Clevetitorul în adevăr sfîşie şi mănîncă pe aproapele său. . . " (Om. 3 d. statui).
Nu auzim noi despre stăpînii care se piîng de slugile lor, zicînd: „E aşa de rău, că mi-a mîncat Sufletul!"
Sau. de slugi, care nedreptăţite de stăpînii lor, zic: „Mi-a mîncat munca mea!" Sau de unii soţi care neînţelegîndu-se
între dînşii, spun unii despre alţii: „Mi-a mîncat viaţa". Sau de cei ce-şi caută dreptatea şi n-o găsesc: „Mi-a mîncat
dreptatea, cinstea, sau averea!" Ba da, auzim la fiecare pas. Iată, n-a mîncat carne, dar a mîncat munca, cinstea,
dreptatea, Sufletul, viaţa omului. O, ce mare greşală şi răspundere! Cu neasemănat de mult mai mare decît dacă ar fi
mîncat carne chiar în zilele oprite! Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrînarea limbii, lepădarea
mîniei, depărtarea de pofte rele, de clevetire, de minciună şi de jurămîntul mincinos: lepădarea de acestea este
postul cel adevărat şi bine primit! Să nu postim numai cu părăsirea mîncărilor, ci cu înstrăinare de toată patima cea
pămîntească; ca robind trupul, care tirăneşte stă împotriva noastră, să ne facem vrednici împărtăşirei Mielului,
Fiului lui Dumnezeu, Celui ce S-a junghiat de bună voie pentru lume. Postind trupeşte, să postim şi duhovniceşte!
Să deslăgăm toată legătura nedreptăţii, să rupem tocmelele cele silnice, tot înscrisul nedrept să-1 spargem...
(Stihoavna de: Luni, Marţi, Miercuri).

POSTUL PĂSTREAZĂ SĂNĂTATEA ŞI PRELUNGEŞTE VIAŢA. La înfrînare, la post, trebuie a ne


îndemna mai întîi de toate grija sănătăţii noastre. înfrînarea este foarte folositoare sănătăţii omului. Acest lucru l-au
cunoscut paginii din străvechime. Istoria lumii ne spune, că înţeleptul legiuitor Licurg deprinsese tineretul poporului
spartan la o aspră înfrînare, şi crescu în acest chip un neam de oameni viguroşi, sănătoşi, cumpătaţi şi viteji. Despre
renumitul medic grecesc Hipocrate ni se spune că a izbutit să-şi păstreze pînă în cele mai adinei bătrîneţi o sănătate
deplină, vioiciune şi o culoare a feţii ca la un om tînăr. întrebîndu-1 prietenii, cum de a reuşit acest lucru — rar de
tot — Hipocrate le-a răspuns: „Toată taina aceasta se explică prin faptul, că nu m-am săturat la nici o masă în acea
măsură în care o fac ceilalţi oameni". Cu adevărat, înfrînarea şi postul prelungeşte viaţa şi-i ajută omului să-şi
păstreze sănătatea şi vigoarea. Aceasta ne-o dovedeşte istoria vieţii pustnicilor creştini. Astfel, d.p.: citim despre Sf.
Ilarion că el şi-a părăsit casa părintească ca băiat de 13 ani, palid la faţă şi slăbuţ, retrăgîndu-se în pustie, spre a
petrece acolo ca pustnic în rugăciuni şi în post necontenit, şi a ajuns o vîrsta de 80 de ani. Sf. Macarie Egipteanul,
care se hrănea numai cu plante, a repausat la 97 ani. Sf. Macarie Alexandreanul la 100 de ani. Celebrul Patriarh al
Constantinopolului, Ioan Pustnicul, ajunse prin obişnuinţă îndelungată de a nu mînca decît seara, dar şi atunci foarte
puţin. Părul şi barba i se subţiaseră din cauza lipsei de nutriment, iar corpul său era slab şi uscat. El nu a mîncat
niciodată mîncări fierte, totuşi ajunse vîrsta de 90 de ani. Sf. Pavel Tibeul, care mînca numai pîine goală, a ajuns
113 ani; iar Sf. Antonie, care de asemenea mînca foarte slab, ajunse la 105 ani.
Postul păstrează sănătatea şi lungeşte viaţa celor ce postesc şi în vremile noastre. . . Cei ce vizitează Sf.
Munte Athos cu minu-natele-i mănăstiri, ne istorisesc că acolo se găsesc o mulţime de călugări, ajunşi la bătrîneţi
atît de adinei, cum nu pot ajunge alţi muritori... Ei petrec în nişte peşteri dintr-un munte prăpăstios, care se înalţă
lîngă mare. Din acele peşteri nu ies, deci nu au întîl-nire cu lumea. Hrana lor şi-o cîştigă prin aceea, că slobod din
cînd în cînd un mic coşulet, legat de o funie, în jos, în spre luciul mării, unde pescarii miloşi le fac parte din sărăcia
lor. Şi aceşti oameni trăiesc 80 şi 90 şi pînă la 100 de ani. Şi ştiinţa omenească ne învaţă, că înfrînarea este maica
sănătăţii, iar îmbuibarea şi mai ales mîn-carea peste măsură de carne, este pricina multor boale. Se vede că din
cauza aceasta s-au înfiinţat încă cu mult înainte de război în numeroase oraşe mari aşa numitele bucătării sau
ospătarii vegetariene, adică bucătării în care nu se fierb der ît legume şi alte bucate uşoare, şi unde nu găseşti nici

146
carne, nici băuturi ameţitoare. Mulţi oameni care s-au deprins cu această mîncare, nu vor să ştie nici de carne, nici
de alcool, şi se simt foarte bine... (P.T.V.S. o.c. pp. 45—6).
Din cele arătate reiese clar că postul este numai spre binele şi folosul Sufletului. Tot atît de evident este că şi
pentru corpul nostru, fiindcă postul nu îngreuiază circulaţia sîngelui; asimilarea prin mistuire se face mult mai uşor
şi mult mai complect, din care urmează o sănătate vioaie, cu temei şi prelungirea vieţii...

31) Am postit contra rînduielilor Bisericii lui Dumnezeu, aşa, cînd Sf. Biserică dezlega postul, eu
posteam încă 13 zile, împotrivă; iar cînd Ea hotăra post fiilor şi fiicelor Ei, eu îndărătnicindu-mă împotriva
rînduielilor şi hotărîrii Ei Sfinte, mîncăm de frupt înainte? (d).

d) în cursul vremilor au fost unii omeni groşi la minte şi întunecaţi la suflete, care s-au împotrivit şi astfel
rînduielilor Bisericii, aşa cum au făcut şi mai fae şi azi unele persoane stiliste, camuflate prin Mănăstiri, Schituri şi
prin parohii, de prin toate ramurile societăţii: Unele persoane profesează stilismul, precupeţind pe cei proşti, pentru
cîştig urît; iar altele, din neascultare de Biserică, stau cu îndărătnicie împotriva adevărului învederat, nevrînd a ţine
calendarul îndreptat cu echinocţiul la 21 Martie şi Septembrie, aşa cum l-au aflat şi aşezat Sfinţii Părinţi; ci la 8
Martie şi Septembrie, aşa cum nu era în vremea Sf. Sinod din Nicheia (325 d. Hs.). Pentru unii ca aceşti
neascultători şi alţii ca ei, Mîntuitorul zice: „Cel ce nu ascultă de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş. . . "
(Mt. 18 77). Asupra acestora şi a altor răzvrătiţi ca ei, vine blestemul apostolesc, zicînd: „Aceştia cîte hu ştiu hulesc,
şi cîte după fire, ca nişte dobitoace necuvîntătoare ştiu, m acelea se strică. Vai lor! Că în calea lui Cain au umblat şi
în înşelăciunea lui Vălaam prin mită s-au vărsat şi în împotrivirea în cuvinte a lui Core au pierit. Aceştia sînt între
dragostele voastre ca nişte pietre de Mare acoperite de apă, împreună cu voi mîncînd, fără de frică pe sine păscîndu-
se; nori fără de apă, ce se poartă de vînturi; copaci tomnatici neroditori, de două ori morţi şi dezrădăcinaţi; valuri
sălbatice de Mare, spumegîndu-şi ruşinea lor; stele rătăcitoare, cărora negura întunericului în veac se păzeşte..."
(Iuda 1 10—13; comp. 16 17-18; Mt. 7 15-20; Tit 3 10; 2 Cor. 11 1-15; Gal. -l 6-10).
Toţi aceia care postesc cînd Biserica dezleagă postul, şi mănîncă de frupt cînd Biserica rînduieşte post; toate
dezlegările ce li se fac în Sf. Biserică, la citirea moliftelor, la Sf. Spovedanie, la Sf. Maslu, la prohodire, la panahizi,
etc, se întorc asupră-le în legături nedezlegate (Ps. 108 6, 13; Gal. 1 6-9; 2 Ioan 1 10-11 ; 1 Ioan 2 18-19; Iuda 1 6 ;
Ioan 8 44; 2 Petru 2 4-12; Ape. 21 8 ; 22 15).

32) Din necumpătare şi lăcamie mi-am stricat sănătatea, mi-am tîmpit mintea, risipit averea şi scurtat
viaţa? (e).

e) Vindecare. „Luaţi seama de voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile voastre cu lăcomia
mîncării şi a băuturii şi cu îngrijorările acestei vieţi, şi astfel fără de veste să vină peste voi ziua aceia..." (Lc. 21 34;
Efs. 5 18; Filip. 3 18). „Toate lucm-rile îmi sînt îngăduite — strigă Apostolul — dar nu toate îmi sînt de folos... şi
nimic nu trebuie să pună stăpînire pe mine. Mîncările sînt pentru pîntece şi pîntecele pentru mîncări, însă Dumnezeu
va nimici şi pe acesta şi pe acelea" (1 Cor. 6, 12; Prov. Sol. 21; 16). Trebuie a ne înfrîna, a fi cumpătaţi în mîncări şi
băuturi, spre a nu ne rupe firul vieţii mai înainte de vreme şi a cădea în păcatul sinuciderei. Lăcomia este un păcat
de moarte, şi cine este stăpînit de ea şi nu se pocăieşte, nu poate li împărtăşit, şi nici darurile lui nu i se pot primi în
Biserică; ba nici nu se îngroapă în cimitir (M.P. o.c. cap. 9). Clericul stăpînit de o astfel de patimă, nu poate sta
înaintea Sfîntului Altar să slujească, pentru că: „Nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii. . . nu vor moşteni împărăţia lui
Dumnezeu" (1 Cor. 6 10).

33) Am vărsat din beţie după ce am luat Sf. Anaforă şi după împărtăşirea cu P.S. Trup şi Sînge al
Mîntuitorului nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul?
34) M-am dus la circiumă pierzîndu-mi acolo vremea în: vorbe putrede şi nebuneşti, măscăriciuni,
cîntece curveşti, ospeţe, petreceri anticreştineşti, beţii şi alte blestemăţii, chiar şi în Duminici şi sărbători? M-
am îmbătat bînd peste măsură? (f). Am fost necumpătat în cheltuieli pentru întreţinerea mea şi a familiei?
Am mîncât peste măsură, la masă, înainte şi după prînz şi cină. . . şi pe ascuns? (g).

f) Beţia primejduieşte pe pătimaşi. Beţia îi îndobitoceşte pe bieţii oameni pătimaşi, şi pe mulţi îi pogoară cu
zile în mormînt şi de acolo în iad, ca pe bogatul din Sf. Evanghelie, care-şi petrecea viaţa în lux şi în ospeţe cu
mîncăiuri, băuturi, îmbuibări, cîntece curveşti, jocuri, etc. (Lc. 16 19—31). Beţivii adeseori îşi strică stomacul lor

147
pînă la vărsături, de pe urma cărora se aleg cu vătă-mături groaznice, care-i torturează toată viaţa. Sf. Biserică îi
canoniseşte pe beţivi în dorinţa mîntuirei lor de această patimă şi de iadul vremelnic şi veşnic.

Chipul de faţă ne arată prăpădul trupesc şi sufletesc făcut de diavolul cu slugile


lui, prin bombardarea oraşelor şi satelor cu felurite băuturi beţive, alcool şi otrăvuri cu care
falsifică vinul, rachiurile. Cîrciumile, bodegile, făgădăurile, precum şi cumetriile,
patroanele, nunţile, ba chiar şi înmormîntările făcute cu băutură beţivă, cu jocuri, beţii şi
felurite blestemăţii, au fost şi sînt tot atîtea tunuri, obuziere şi aparate ucigătoare, cu care s-a
bombardat şi se bombardează lumea nebotezată şi botezată, necreştină şi creştină. . . prin
care s-au stins: luminile, pacea, conînţelegerile, armonia şi viaţa multor oameni. . .
purtători de nume creştinesc. Toate aceste asocieri satanice sau petreceri anticreştineşti, au
fost nişte terenuri drăceşti sau guri de iad, care au înghiţit şi înghit încă sumedinii de
Suflete. Aceste bombardamente satanice au fost primite de uşui aticii creştini cu urale, ca
odinioară „calul troian" de Troieni, prin care şi-au agonisit groaznicul prăpăda vremelnic şi
vecinie. . .
Să fim precauţi, măcar pe viitor, cei ce am scăpat teferi pînă acum.
„Să răscumpărăm vremea, că zilele sînt rele" (Efs. 5 16).

„Beţiva să nu se pricestuiască pînă nu se va lăsa (de beţie) să nu se mai îmbete. Omul mirean, de se va
îmbăta şi de va borî (vărsa, voma), să se pocăiască 60 de zile, iar de va fi şi pricestuiat cu Sf. Precistanie, şi după
aceia va borî, să nu se pricestuiască... peste Sfintele Posturi să se pocăiască; iar de va fi făcut aceasta (va fi vărsat de
beţie) în acele Sfinte Posturi mari, el să nu se mai pricestuiască peste tot anul, pînă în 200 de zile, şi metanii 12 în
zi" (P.B.G. p. 110 (88)).
g) Prin această neorînduială, creştinul cade în păcatul lăcomiei, şi se canoniseşte (Vezi „Oglinda
Duhovnicească" pp. 962 —968, de autor).

35) Cînd m-am îmbolnăvit nu mi-am căutat sănătatea aşa cum eram dator?
36) Mi-am pierdut vremea în mîncăruri şi băuturi, ospeţe, jocuri, baluri, serate. . . în felurite
petreceri anticreştineşti şi prăz-nuiri satanicesti?
37) Am răpştit contra mîncărurilor de post şi a Preoţilor care nu postesc? (h).

h) Popii de ce nu postesc?! Mulţi purtători ai cinstitului nume creştinesc, care nu se împacă nici în
ruptul capului cu postul, şi tot răpştesc contra bucatelor de post, ca Israilitenii cei poftitori de carne în pustiu, care n-
aveau ochi să vadă „mana din cer", vrînd să-şi motiveze, ori mai bine zis să-şi camufleze „îndrăgirea ori îndrăcirea
pîntecelui", cîrtesc, bodogănesc, ba strigă chiar şi în public: „Da popii de ce nu postesc? De ce mănîncă de frupt în
posturi?" etc. etc. Şoapta asta satanică parcă o aud sunînd chiar şi pe la urechile celor mai buni fii şi fiice ai Sfintei
Biserici, care postesc, zicîndu-le tainic: „Nici Preoţii nu mai postesc în aceste vremuri! Oare voi la ce să mai
postiţi?"
Ce crezi tu creştme că ,cu astfel de cîrtiri sau prin ascultarea acelor şoapte satanice te vei putea îndrepta pe
sineţi înaintea lui Dumnezeu ? . Nu, nu. Cum nu s-au putut îndrepta Eva şi Adam după călcarea postului în Rai
înaintea lui Dumnezeu, Adam aruneînd vina asupra Evei şi Eva asupra şarpelui (Fac. 3), tot aşa nici eu, nici tu
creştine, nu ne vom putea îndrepta înaintea lui Dumnezeu cu astfel de scuze. Şarpele-Sa'tana, care te sileşte pe tine,
ca şi pe Adam şi Eva în Rai, cu astfel de dezvinovăţiri şuchiate, mă îndreptăţeşte pe mine a pune degetul pe rană,
chiar dacă rana asta ar fi pe trupul vreunui slujitor al Domnului. Dar şi aici vreau să te luminez şi să te limpezesc cît

148
voi putea mai bine, căci, cu răpştirile acestea nu numai că nu te vei îndrepta, dar vei aluneca şi în mai grea osîndă,
căzînd şi în păcatul clevetirei, ponegrirei şi răutăţii, atrăgătoare mîniei lui Dumnezeu. Oricît te vei agăţa de cutare
sau cutare păcat al Preotului tău slujitor, nu vei fi scutit de judecată şi pedeapsă pentru călcarea postului. Preotul va
da seama înaintea lui Dumnezeu pentru păcatul lui, de hu se va îngriji; iar voi creştinilor de păcatele voastre. La
Judecata particulară şi la cea generală, nu vă va întreba pe voi Dreptul Judecător: „De ce n-a postit Preotul cutare,
ori de ce a făcut cutare şi cutare păcat"; ci ne va întreba pe fiecare în parte: „De ce ai călcat poruncile Mele? De ce
ai făcut tu cutare şi cutare păcat?" Acestea ştiindu-le, să ne părăsim de orice clevetiri şi să ne ostenim a face tot
binele şi fapta bună care ne stă în putinţă a o face.
Cînd tu creştine încerci a dezveli rana Preotului tău, şi mai ales cînd o şi mai trîmbiţezi înaintea altora, ca
Ham slăbiciunea tatălui său Noe, eu văd că te încarci de păcate şi blestem groaznic ca şi acela. „Blestemat să fie
Hanaan sămînţa lui Ham. . . să fie rob fraţilor săi" (Fac. 9 21—27). Eu zăresc în fiinţa ta o bubă rea, un obicei
satanic, o racilă păcătoasă, o boală veche care-ţi roade inima: patima clevetirei, care ţi-a otrăvit întreata fiinţă. Asta-i
o groaznică boală molipsitoare, care alungă pacea şi armonia bunei învoiri dintre .oameni, aruneîndu-i în mari
dezbinări, vrăjmăşii şi uriciuni pustietoare.
Eu te sfătuiesc aşa: Chiar de vor fi unii Preoţi care vor fi mîn-cînd de frupt în posturi: unii din pricini
binecuvîntate, boale grele interne, hemoragii şi alte slăbiciuni care îi pironesc suferinţei a nu-şi putea împlini slujba
Preoţiei; alţii poate fără motive binecuvîntate, totuşi, este bine a-i cruţa de ponegriri, ştiind că prin aceasta cruţăm
Credinţa, Ortodoxia şi Sf. Biserică străbună. în cazul cel mai greu, cînd nu poţi birui firea veche, pe omul cel vechi
din tine, mărgineşte-te a zice: „Ceia ce te învaţă Preotul după Dumnezeu, ascultă şi fă ca să te mîntuieşti; iar a-1
ponegri, publica în lume şi a-1 osîndi pentru vreun păcat al său, în care poate 1-a slobozit însuşi Dumnezeu pentru
smerenia lui, păzeşte-te ca să nu te prăbuşeşti în grea osîndă" (Mt. 23 3).
Privind la fraţii Preoţi, care sînt cu lumina Dumnezeeştilor Scripturi şi Evanghelii sub ochii lor, parcă nu ne-
ar veni a crede, ca tocmai ei să calce ceea ce predică în Sf. Biserică. Dar, chiar de ar fi unii Preoţi, care, afară de
slăbiciunile lor trupeşti — că de, pe lîngă faptul că sînt Preoţi îmbrăcaţi cu puteri Dumnezeeşti de sus, totuşi, să nu
uităm că sînt şi purtători de trup, cu felurite slăbiciuni şi suferinţe în ei, de care sînt datori a se îngriji — dar, de vor
fi unii care se lasă stăpîniţi de patimi şi robiţi slăbiciunii trupeşti, nesocotind porunca lui Dumnezeu şi postul, noi să
fim c ît se poate mai înţelepţi, şi să ne folosim de ei chiar şi aşa cum sînt.
Pe fundul apelor mari ale mărilor şi oceanelor, sînt un fel de peşti uriaşi, îmbrăcaţi cu nişte plăci
strălucitoare, care împrăştie aşa de multă şi puternică lumină în jurul lor, încît sînt supranumiţi: „Felinarele
Oceanelor". Ori de cîte ori se întîmpla în nopţile întunecoase furtuni puternice pe valurile nesfîrşite ale oceanelor,
aceşti peşti „felinare" sînt o mare îndemînare, folosire şi fericire a conducătorilor de vapoare. Ei se slujesc mult de
lumina binefăcătoare a acestor peşti. Se spune că o groaznică nefericire loveşte pe peştii aceştia. Din cînd în cînd
unii dintr-înşii orbesc. Şi aşa, ei duc o viaţă întreagă de lumină pentru, cei înţelepţi, care se folosesc de ea; iar pentru
ei înşişi duc o viaţă chinuită de întuneric şi de bîj-bîială. Ei bine, gîndiţi-vă, oare ce s-ar întîmpla cu marinarii care
cu încăpăţînare ar refuza a se folosi de lumina lor pentru orientare, pe simplul motiv că peştele „felinar" cela ori cela
este orb? Oare n-ar fi ei vinovaţi de orice stricăciune, primejdie şi naufragiu înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor?
Ba da.
Mulţi oameni din lumea asta au tot cercetat soarele şi au văzut uneori pete în soare, alteori am văzut cu toţii
chiar şi eclipsă (întunecare) de soare. Ei bine, dacă din aceştia s-ar ridica cineva să spună că soarele nu mai este bun,
pentru că s-au văzut pete în el, şi uneori a şi eclipsat, s-a întunecat. . . şi s-ar lepăda cu totul de binefacerile luminei
şi căldurii soarelui, băgîndu-se în nişte pivniţe întunecoase şi locuind acolo în întuneric şi în umezeală, primej-
duindu-şi viaţa, oare nu le-ar zice lumea că sînt nebuni? Şi dacă mor acolo cu zile, nu sînt ei nişte odioşi sinucigaşi
ai trupului şi Sufletului lor, cauzîndu-şi îndoită moarte? Ba da. Tot astfel de nepricepuţi, nebuni şi sinucigaşi ai lor
înşişi sînt toţi aceia care dacă au văzut în unii Preoţi unele păcate, la alţii altele, îi ponegresc, îi urăsc şi se leapădă
cu totul de a se folosi de Darul Preoţiei lor, cu care i-a îmbrăcat însuşi Dumnezeu.
După cum marinarii înţelepţi se folosesc în nopţile întunecoase şi furtunoase de acei peşti, chiar şi fără
vederi, şi precum luminătorii oamenilor şi învăţaţii astronomi, care mai mult decît noi au văzut mult mai bine, mai
des şi mai clar petele din soare şi eclipsele solare totuşi, ei se folosesc mereu de lumina şi căldura soarelui; aşa şi
toţi fiii şi fiicele Bisericii Creştine Ortodoxe, să se folosească mereu de Lumină de sus cu care sînt îmbrăcaţi Preoţii,
chiar dacă unii din ei ar fi robiţi de vreo patimă sau slăbiciune. E lucru foarte înţelept ca creştinii să se călăuzească
în viaţa lor după lumina cerească cu care Preotul este îmbrăcat, chiar de ar fi el şi păcătos, d.p.: ca Noe ce se
îmbătase, ca David ce păcătuise, ca Petru ce se lepădase de Domnul întreit cu blestem şi jurămînt, ca Pa vel care
mai înainte prigonise Biserica, etc. etc. Creştinii să nu uite că lumina cu care e îmbrăcat Preotul nu-i a lui proprie: ci

149
este a lui Dumnezeu, Care 1-a îmbrăcat cu Preoţia. Nimeni din fiii şi fiicele Ortodoxiei să nu caute a dezveli
goliciunile fireşti ori şubrezeniile sufleteşti ale Preoţilor Bisericii, ale Părinţilor lor duhovniceşti, ca să nu-şi atragă
asupră-şi blestem şi osîndă, asemenea uşuraticului Ham. Fiecare creştin sau creştină, mai bine este să lucreze
înţelept asemenea lui Sim şi Iafet, care neasociindu-se la batjocoră cu fratele lor Ham, au acoperit cu haina
goliciunea firească a tatălui lor Noe, şi aşa au moştenit binecuvîntarea.
Creştinilor şi creştinelor, fiţi buni următori înţelepţilor noştri străbuni şi străbune, care aveau în mare cinste
pe Preoţii Sf. Biserici, cu toate că unii erau cuprinşi de felurite scăderi. Acoperiţi şi voi cu haina tăcerii şi ocrotirii,
slăbiciunile unora din Preoţii slă-bănogiţi sufleteşte, şi vă folosiţi de lumina lor. Ascultaţi-i şi faceţi tot ceia ce vă
învaţă ei după Dumnezeu, că aşa vă folosiţi şi vremelnic şi veşnic. Numai dacă s-ar întîmpla să vă înveţe careva
ceva rău, abătător din calea vieţii, din drumul Ortodoxiei şi din vieţuirea curat creştinească (care să dea Dumnezeu
să nu fie niciodată), apoi pe Preotul acela care ar da învăţături pri mej duitoare şi pierzătoare Sufletelor, să nu-1
asculte nimeni, chiar de ar avea şi viaţă curată părută de Sfînt, să nu-1 asculte nimeni, ca să nu se osîn-dească
vremelnic şi veşnic. Dacă însă Preotul învaţă bine, fiind el chiar şi păcătos notoriu, să-1 ascultăm şi să ne folosim de
lumina Dumnezeiască, care prin el lucrează la mîntuirea noastră (Vezi „Oglinda Duhovnicească", pp. 1176—1192,
de autor).
Noi toţi fiii şi fiicele Sfintei Biserici, oricînd vom observa unele pete de păcate ale aproapelui nostru şi mai
ales la Preoţi, să pironim privirile la porunca Mîntuitorului: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecăţi. Căci cu judecata cu
care judecaţi veţi fi judecaţi, şi măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura vouă". De asemenea şi la sfatul apostolesc:
„Tu cine eşti care judeci pe sluga străină? Domnului său stă sau cade. Şi va sta că Dumnezeu este puternic a-1 pune
pe dînsul să stea" (Mt. 7 1—5; Lc. 6 35—38; Rom. 14 4 ; 2 1-6).

38) Am mîncat ceva spurcat: sînge de animale, păsări omorîte de uli, vulturi, vulpi, mortăciuni,
sugrumat, pască jidovească?
39) Am mîncat de furat. . . dreptul altora: poame, păsări, vite, bucate? (Vezi „Oglinda
Duhovnicească", pp. 2973 - 3224, de autor).

Toate, toate i le arăta pe rînd aşa, cînd, cu cine şi cum le-a făcut: cum a mîncat dis-de dimineaţă, ori pe
ascuns, ori peste măsură, fără rînduială, şi în posturi cînd a mîncat de frupt.. . Sufletul, dacă are sicriaşul cu fapte
bune, îngerii i-au din acelea şi plătind, pleacă înainte tot mai sus, la ceruri.

FERICIREA ÎN CERURI A POSTITORILOR DE PĂCATE SI .DE BUCATE.


1) Mîntuitorul nostru Iisus Hristos Dumnezeu Omul stă pe nori în Slava Dumnezeirii Sale.
2) Cei patru vieţuitori înaripaţi, cu chip de: om, leu, viţel şi vultur, formează Tronul Dumnezeirii.
3) Prea Sfînta Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, pururea Fecioara Măria.
4) Oştirile îngereşti de-a dreapta şi de-a stînga Mîntuitorului îi slujesc, preamărindu-L pururea.
5) Siîntul Ioan Botezătorul cu Proorocii. .
6) Sfinţii Apostoli.
7) Sfinţii Ierarhi.
8) Sfinţii Mucenici şi Muceniţe.
9) Sfinţii Cuvioşi şi Cuvioase.
10) Sfinţii Drepţi şi Drepte.
Sfinţi din Biserica Vechiului şi Noului Testament hrăniţi de îngeri din porunca lui Dumnezeu:
11) Sf. Prooroc Ilie Tesviteenul.
12) Sf. Prooroc Daniil în groapa cu lei.
13) Sf. Marcu de pe muntele Francisc.
14) Sf. Onufrie.
15) Sfinţii pustnici — îngeri în trup — împărtăşiţi de Ingerul-Preot cu Dumnezeiasca împărtăşanie în
adîncul pustiului, unde slujeau şi proslăveau pe Dumnezeu, şi alţii mulţi.
16) Creştinii binecredincioşi — Păstori şi păstoriţi — care vieţuiesc pe acest pămînt în o aleasă şi exemplară
cumpătare, postitori de bucate şi de păcate, îmbogăţindu-se în virtuţi creştiheşti-duhovniceşti, cu o adevărată
credincioşie, cu fapte bune şi cu vieţuire curat, creştinească-duhovnicească, în viaţa viitoare se satură de o mare
fericire în împărăţia Cerească din vederea Feţii lui Dumnezeu şi ascultarea armonioaselor preamăriri, înălţate de
oştirile îngereşti, de cetele Sfinţilor şi de toate creaturile Sale. Cumpătaţii cu viaţă curată devin fericiţi, după
150
cuvîntul Mîntuitorului: „Fericiţi sînteţi care flămînziţi acum, că vă veţi sătura. . . Fericiţi cei cu inima curată, că
aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Lc. 6 2 1 ; Mt. 5 8 ; Ps. 16 15).

151
PEDEAPSA ÎN IAD A LACOMILOR... NEPOSTITORILOR DE PĂCATE ŞI DE BUCATE.

Chipul de faţă. ne transportă cu mintea dincolo de mormînt la muncile vremelnice şi veşnice ale
îndrăgitorilor pîntecelui. Acei nesăţioşi, al cărora dumnezeu în viaţă le era pîntecele, pe care-1 slugăreau zilnic,
pironindu-şi mintea'la grija de a-1 îmbuiba cu mîncăruri şi băuturi cît mai bune şi mai gustoase (Filip 3 19- comp 2
Petru 2 1, 13; Rom. 16 18; Is. 22 13-14; 56 10-12; Amos 6 4 — 7), şi-au pierdut dreptul lor de moştenire (Mt. 25 10
—12, 46), în împărăţia lui Dumnezeu prin acele păcate dq moarte (1 Cor. 6 10; 5 10 — 1 1 ; Gal. 5 16—21).
Prinzîndu-i moartea nepregătiţi sufleteşte, ei se prăbuşesc în iad. Acolo sînt torturaţi de îngeiii cei răi, care îi prind,
îi muşcă, îi sugrumă, îi zgîrie şi împung, îi spintecă şi-i azvîrl în iazărul de foc. Nefericiţii de ei, groaznic sfîşiati de
dureri, se svîrcolesc în cumplitele chinuri.. .
Oare constipaţiile, intoxicaţiile, frica şi suferinţele pe care unii lacomi le simt în vremea durerilor pîntecelui,
a ruperei prapurului, şi mai ales în vremea operaţiilor, şi după acelea, nu sunt şi ele o mică arvună a răsplătirii
păcatului lăcomiei? Şi dacă aceste suferinţe din viaţa pămîntească adeseori sînt grele, foarte grele şi insuportabile,
dar cele de dincolo de mormînt cu cît mai mult? Acestea cunoscîndu-le noi, să părăsim acest uricios şi primejdios
păcat de moarte, pentru a scăpa de iad şi a dobîndi împărăţia lui Dumnezeu.

152
VAMA a 5-a,
A LENEVIEI ŞI A TRîNDĂVIEI

Ridieîndu-ne noi tot mai în sus I n înălţimile văzduhului, p e acea cale'neînchipuit d e lungă care nu se
poate măsura, nici pricepe de mintea omenească, vorbind cu multă recunoştinţă de binefacerile Părintelui meu
.duhovnicesc Vasile, am ajuns la vama lenevirii şi a trîndâvirii, unde se cercetează toate zilele şl ceasurile
petrecute zadarnic, jar a de fapte bune: lenevirea ta serviciul Divvr, si la rugăciunea particulară, neglijenţă la
lucrul mîntuirii, îmbogăţirii şi fericirii Sufletului nostru şi pentru al aproapelui, şi în lucrul pentru agonisirea celor
trebuincioase vieţii. Acolo se opresc toţi lene-voşii sau trîndavii aceia, care asemenea bondarilor, trîntorilor,
poftesc si mănîncă ostenelile străine în loc de a lucra şi a-şi cîştiga existenţa prin lucrul şi sudoarea feţii lor. De
asemenea şi cei care sînt plătiti şi nu lucrează după învoială. Acolo se cercetează cei care nu se îngri-jesc a lăuda
pe Dumnezeu şi cei care se lenevesc în Sfintele zile de praz-nice, Duminici şi sărbători a merge la Vecernie,
Utrenie, Dumne-zeeasca Liturghie şi celelalte măriri ale lui Dumnezeu. Acolo se cer cetează Sufletele dacă în
timpul cît au vieţuit pe pămînt au împlinit, ori nu porunca,^ lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi: „în sudoarea feţei
tale să-ţi mânînci pîinea ta", şi: „Cine nu lucrează să nu mă-nînce" (Fac. 2, 15; 3, 17—19; comp. 2, Tes. 3, 6—12).
Deasemenea se cearcă cu multă amănunţime orice creştin privitor la hărnicia ori lenevirea în privinţa
hrănirii Sufletului său cu Cu-vîntul lui Dumnezeu. Vameşii aceia cercetează dacă a împlinit ori nu porunca
Mîntuitorului, ce zice: „Privegheaţi şi vă rugaţi neîncetat, ca să nu cădeţi în ispite. Agoniseşle-ţi untuldelemn al
faptelor bune, lucrează cu talantul —Darul —încredinţat. . . Cheamă-Mă pe Min în ziua necazului tău, şi Eu te voi
scoate şi tu Mă vei proslăvi.. Blestemat este tot cel ce face lucrul Domnului fără purtare de grija sau cu lenevire"
(Mt. 26, 40—41; 2 5 ; Ps, 49, 14—15, 23—24; Ier. 48, 1 0 ) .
Dacă lucrările trupeşti se cer şi chiar trebuiesc făcute cu bună chibzuială spre a fi după plăcerea omului,
apoi cele duhovniceşti trebuiesc făcute cu mai multă bună chibzuială, spre a fi bine plăcute şi primite Domnului.
Acelea trebuiesc împlinite cu o mai mare atenţie şi osîrdie bine chibzuită, cu cît este mai mare şi mai preţios Sufle-
tul decît trupul. La acea vamă se cercetează toată lenevirea, trîndăvia şi neglijenţa fiecărui mirean, cleric ori
Duhovnic, care n-au purtat grijă mai îniîi de Sufletul său şi apoi de Sufletele încredinţate lor. Acolo se întreabă cei
care în zilele Sfinte şi-au pierdut vremea la scrîn-ciobe (dulapuri), căluşei, popice, jocuri de cărţi, joc de bani, prin
crîşme, pe la jocuri, la prăznuiri anticreştineşti, cu chiote şi cîntece curveşti, beţii, la felurite minciuni, clevetiri,
ponegriri şi osîndiri prin felurite locuri. . . unde şi-au întunecat mintea, în loc de a merge la Sfînta Biserică şi la
adunările duhovniceşti, spre a se lumina, a crede şi a vieţui curat creştineşte.
Acolo se certetează cu deamănuntul toate păcatele izvorîte din lenevite, şi mulţi se opresc şi se prăbuşesc în
prăpăstiile iadului. Acolo şi eu. mult fiind întrebată, nu mi-ar fi fost cu putinţă a scăpa de acele datorii ale
păcatului acestuia, de n-ar fi împlinit neajungerea mea dăruirea Cuviosului Vasile, prin care răscumpârîndu-mă,
m-au scos din primejduirea ce mă ameninţa a mă pogorî jos în iad.

153
Chipul de faţă ne arată pe îngeri cu Sufletul ajunşi şi opriţi la vama a 5-a, a lenevirei. Dracii vămaşi, cu
boierul lor drăcesc, le ies înainte simulînd felurite semne de lenevire, arătînd Sufletului omenesc după catastifele
lor, ceasul, ziua, vremea şi locul unde s-a lenevit, trupeşte şi sufleteşte, pierzîndu-şi vremea zadarnic, în trîndăvie
sau în deşertăciuni. La vama aceasta fiecare Suflet care nu s-a îngrijit de mîntuirea sa, este cercetat cu deamănuntul
de feluritele păcate ale lenevirei sau trîridăvirei, d. ex. de:

40) M-am levenit a-mi împlini îndatoririle mele de: gospodar, cetăţean şi Creştin
drepteredincios. . . de bun sfătuitor, educator, luminător şi salvator al fiilor mai trupeşti şi spirituali, şi al
aproapelui meu, din întunericul hecunoştinţei de Dumnezeu Izvorul bunătăţilor şi din căile pierzării?
41) M-am lenevit a mă ruga lui Dumnezeu în orice vreme şi în orice loc, mai ales atunci cînd am
fost primejduit a cădea în păcate, în necazuri, în boale, în pericole şi pierzare (a) vremelnică şi veşnică ?

a) Rugăciunea este una din cele mai mari fapte bune sufleteşti, pe care poate s-o facă omul atît pentru sine
cît şi pentru aproapele, în orice vreme şi în orice loc. Rugăciunea e un Dar Dumnezeiesc, o vorbire a Sufletului cu
Dumnezeu, un strigăt al omului după ajutorul Harului, o osteneală pentru dobîndirea iertării, o cerere pentru
asigurarea mîntuirii, o cîntare de mulţumire mărirei lui Dumnezeu. Rugăciunea e o trebuinţă a Sufletului aşa cum e:
aerul, lumina şi hrana pentru viaţa trupului. Rugăciunea e un strigăt de nădejdie, o putere care împrospătează
nădejdiile inimii, o clipă petrecută în ceruri. Rugăciunea e ridicarea minţii noastre către Dumnezeu pentru a-L
cunoaşte, a-L adora şi a-I mulţumi şi cere ajutor. Ne rugăm oridecîte ori ne ridicăm mintea şi inima noastră către
Dumnezeu, chiar şi cînd nu i-am cere nimica. Orice sentiment sufletesc, exprimat prin vorbe ori prin simţ; ori ce act
lăuntric, care ne apropie şi uneşte cu Creatorul; se cheamă rugăciune. în felul acesta ne rugăm cînd ne gîndim la
desăvîrşirile lui Dumnezeu, cînd ne consacram lui cu trup şi Suflet, cînd ne căim de păcatele noastre, cînd credem,
iubim şi nădăjduim în El.
Rugăciunea este mintală şi verbală. Rugăciunea inimii este un şir de acte, de sentimente evlavioase, de
adorare, de recunoştinţă, de căinţă, credinţă, dragoste, etc, prin care ne ridicăm mintea către Dumnezeu, dar fără să
le exprimăm prin cuvinte. Rugăciunea verbală este atunci cînd o exprimăm prin cuvinte. Rugăciunea mintală se mai
cheamă şi meditaţie. Ea se poate face ori unde şi ori cînd. Rugăciunea verbală se face în anumite timpuri. Totuşi, ea
trebuie a fi întovărăşită de rugăciunea cu mintea. Rugăciunea verbală e de trei feluri: de laudă, de mulţumire şi de
cerere.
1) Rugăciunea de laudă este cea mai înaltă rugăciune. Scopul celor şapte laude şi a Dumnezeieştii Liturghii,
este de a aduce laudă Veşnicului nostru Făcător. Omul în rugăciunea de laudă, se uneşte cu toată făptura, şi în
seninătatea inimii sale, aduce datornica închinăciune ca pe o altă jertfă curată a Sufletului său. Aceasta o facem
cugetînd la desăvârşirile lui Dumnezeu cunoscute din contemplarea universului, admirăm A-tot-Puternicia Lui,
negăsind cuvinte îndeajuns spre a-L preamări şi lăuda. Privitor la aceasta ne îndeamnă şi Sf. Ap. Pavel, zicînd: „Să
154
aducem prin El (Iisus Hristos) necontenit lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică roadă buzelor, care proslăvesc
Numele Lui" (Evr. 13, 1 5 ) . Lauda sau preamărirea lui Dumnezeu este ocupaţia de căpetenie a îngerilor, a Sfinţilor
din cer şi a noastră celor de pe pămînt. Aceia care in faptele lor îşi caută mărirea proprie, negiijînd-o pe a lui
Dumnezeu, sînt hoţi şi tîlhari, pentru că fură mărirea Stăpînului lor.
Sf. Policarp fiind osîndit să ardă pe rug pentru credinţa sa, în ultima sa rugăciune astfel lăuda pe Dumnezeu:
„Laudă Ţie Doamne, Dumnezeule A-tot-Puternice, pentru că m-ai aflat vrednic să fac parte în ceasul acesta din
ceata celor ce Te mărturisesc pe Tine şi să pot bea paharul Unsului Tău. Pentru aceasta Te laud, Te binecuvîntez şi
Te preamăresc".
în timpul tiranului Valens au fost condamnaţi optzeci de creştini, pentru credinţa lor, să fie arşi pe o corabie
în mijlocul mării. Din mijlocul flăcărilor, paginii au putut auzi rugăciunea lor de preamărire către Dumnezeu:
„Acum slobozeşte pe robii Tăi Stă-pîne după cuvîntul Tău în pace, că văzură ochii noştri mărirea Ta. . . " Sf. Ioan
Gură de Aur, în chinurile cele mai grele ale morţii sale în părăsire şi surghiun, preamărea pe Dumnezeu, zicînd:
„Mărire lui Dumnezeu pentru toate"
Să lăudăm neîncetat pe Dumnezeu Cel atît de Mare, de Bun şi de Sfînt. Să-I dăm prinos de laudă pentru
toate măririle Sale cu creştinescul salut răspîndit în toată lumea: ,»Preamărit să fie Dumnezeu", cu răspunsul: „în
veci, amin".
2) Rugăciunea de mulţumire se face atunci cînd omul, fie că a dobîndit cererea sa, fie că n-a dobîndit, întru
cît poate că nu-i era de folos, el este dator să mulţumească în tot timpul lui Dumnezeu pentru toate în viaţa sa. „Nu
vă îngrijoraţi cu nimic —zice Sf. Ap. Pavel —ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu
prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri, şi pacea lui Dumnezeu, care este mai presus de orice pricepere omenească, vă
va păzi inimile şi cugetele voastre în Iisus Hristos" (Filip. 4, 6-7).
Viaţa, sănătatea, avere, pace şi tot binele vremelnic şi veşnic, le avem de la Dumnezeu. Pentru toate acestea
se cade a-I mulţumi. Noi mulţumim semenilor noştri şi pentru un pahar cu apă c e ni-l dă pentru astîmpărarea setei.
Cu mult mai mult trebuie a mulţumi noi lui Dumnezeu pentru toate binefacerile nesfîrşit de mari. Trece oare vreo
clipă fără să primim binefacerile Părintelui nostru Ceresc? El ne ţine, ne cîrmuieşte, ne îngrijeşte. „Fără de Mine nu
puteţi face nimic", ne spune Mîntuitorul. „Cine ar cuteza — zice Sf. Ambrosie —să fie nerecunoscător şi
nemulţumitor (aţă de Dumnezeu, cînd însăşi dobitoacele sînt recunoscătoare faţă de cei ce le hrănesc?" De multe ori
nu primim de la Dumnezeu ceea ce cerem, fiindcă nu I-am mulţumit în trecut pentru atîtea binefaceri cu care ne-a
dăruit.
Sf. Sava pustnicul, s-a trezit odată cu o ceată de tîlhari, ce-rîndu-i, în chip neomenos, mîncare şi băutură.
Sfîntul, fără teamă, le-a aşternut pe masă tot ce avea. El căută prin cuvinte cît mai frumoase, să le hrănească şi
Sufletele. Săturaţi, tîlharii s-au îndepărtat mai blînzi, dar fără să spună nici un cuvînt. După cîteva zile, s-au reîntors
iarăşi. De astă dată însă ca să-i mulţumească. Văzînd acestea Sf. Sava, a suspinat cu durere, zicînd: „Vai nouă, căci
aceşti oameni fără de lege s-au simţit obligaţi să mulţumească pentru puţinele binefaceri primite! Noi însă, care
primim zilnic atîtea daruri şi ajutoare de la Dumnezeu, sîntem nerecunoscători".
Sf. Evanghelie ne istoriseşte că zece leproşi se rugau lui Iisus să-i vindece. Mîntuitorul îi trimise să se arate
preoţilor. Mergînd ei pe drum, s-au vindecat. Unul din cei zece însă, văzînd această minune, umplîndu-se de bucurie
şi fericire, s-a întors să-I mulţumească Mîntuitorului. Domnul Hristos: S-a bucurat de aceasta, totuşi a întrebat cu
tristeţe: „Oare nu zece s-au vindecat, dar cei nouă unde sînt?" (Lc. 17, 12—19). Oare nu cumva ni se potriveşte şi
nouă această mustrare?
De aici învăţăm a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite, pentru tot binele ce ni 1-a dat.
3) Rugăciunea de cerere se face atunci cînd omul are trebuinţă să scape*de anumite primejdii, sau cere ceva
de la Dumnezeu. Mîntuitorul vrînd a ne arăta cît de neputincioşi sîntem, ne dă a înţelege că fără Dînsul nu putem
face nimic bun pentru mîntuirea Sufletului nostru. însă încurajîndu-ne, ne spune mereu: „Orice veţi cere de la Tatăl
în Numele Meu, vă vă da vouă... Cereţi şi ve-ţi lua, pentru ca bucuria voastră să fie deplină", însă numai atunci cînd
se cuvine. . . Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide, căutaţi şi veţi afla" (Ioan 16, 23—24; Mt. 7, 7).
Cuvintele acestea cuprind totodată o poruncă şi o făgăduinţă. Cît e de mare această mîngîiere! Cîtă siguranţă în
această făgăduinţă! Cît de bine ar fi dacă ar înţelege-o toţi creştinii! „Roagă-te şi munceşte", zice înţelepciunea
bătrînilor. „Dumnezeu —zice Sf. Grigore Nazianzul — vrea nu numai să I ne rugăm, ci prin rugăciune să-I facem
silă" (Lc. 11, 5—13; Mt. 15, 22—28). Apostolii cînd erau în primejdie pe marea viforoasă, s-au rugat Mîntuitorului
să-i scape şi au fost ascultaţi (Mt. 8, 23—27). Sfinţii prin aceste rugăciuni au ajuns în împărăţia lui Dumnezeu. Fără
rugăciune nimenea n-a dobîndit cerul. Sf. Scriptură ne îndeamnă să recurgem mereu la rugăciune: „Doamne,
Dumnezeul mîntuirii mele, ziua şi noaptea am strigat înaintea Ta" (Ps. 87, 1 ) . „Apropiaţi-vă către Domnul —în

155
rugăciune — şi feţele voastre nu se vor ruşina" (Ps. 33, 5 ) . Sf.Evanghelie laudă pe profeteasa Ana, care fiind de 84
de ani, nu se depărta de biserică, cu posturi şi rugăciuni, slujind Domnului ziua şi noaptea" (Lc. 2, 37).
Citim în viaţa Sfîntului Iacob, că de multă rugăciune ce făcea, stînd îngenunchiat, i s-a îngroşat pielea, încît
n-a putut să o mai moaie. Sf. Antonie cel Mare —Părintele pustnicilor —petrecea toate nopţile în rugăciune.
Răsăritul soarelui îl făcea adesea să exclame cu durere: „O soare, iarăşi te arăţi! Tu îmi răpeşti privirea de la Soarele
Veşnic".
De aici învăţăm ca să ne rugăm mereu fierbinte, în duh şi în adevăr (Ioan 4, 22—2 3 ; Lc. 18, 7—8 ) , pentru
a ne folosi.

Fraţilor! Cum tămîia redă viaţă


Adormitului cărbune,
Sufletul zdrobit se umple
De nădejdi, în rugăciune!

CUM SĂ NE RUGĂM CA JSÂ FIM ASCULTAŢI: Mîntuitorul Hristos a făgăduit solemn că va asculta
rugăciunile noastre, ori de cîte ori vom cere ceva dela Dumnezeu. Totuşi, cum se face că uneori rugăciunile noastre
nu au nici un efect ? Răspunsul e foarte simplu: pentru că nu ne rugăm bine, ori cerem ceea ce nu se cade. Nu la toţi
cei ce se roagă lui Dumnezeu li se împlinesc cererile, căci: Sau că le cer mai înainte de vremea cuviincioasă, sau că
le cer cu nevrednicie, sau sînt stăpîniţi de orgoliu, sau -că după ce le-ar fi dobîndit, s-ar mîndri, sau că după ce şi-ar
cîştiga cererea, ar cădea în păcatul lenevirii şi al destrăbălărilor (Iac. 4, 2—10; 1 Cor. 4, 6 — 1 6 ; Ier. 48, 10). Fac o
mare greşeală acei credincioşi şi clerici neştiutori, care primesc să se roage pentru moartea sau primejdia
vrăjmaşilor. Atunci rugăciunea lor se va întoarce în păcat, cum zice psalmistul (Ps. 108, 6 ) . Se cuvine ca cineva să
se roage numai pentru împăciuirea şi îmblînzirea rău-făcătorilor şi pentru dobîn-direa celor de folos vieţii sufleteşti
şi trupeşti, iar dreapta răsplăt i r e s-o lase în seama dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu (Rom. 12, 19; 2 Lege 32, 3 5 ;
Evr. 10, 30). Aşadar, pentru a dobîndi cererile noastre, trebuie ca rugăciunile să împlinească anumite condiţii.
Astfel, rugăciunea trebuie făcută:
a) în Numele lui Iisus Hristos. „Amin, amin zic vouă, orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da
vouă" (Ioan 16, 23). Dacă un supus se va înfăţişa înaintea regelui său şi l-ar ruga astfel: „Maestate, fiul tău m-a
trimis la tine cu această rugăminte, ascul-tă-mă", l-ar respinge oare regele? Desigur că nu. Pentru dragostea fiului
său l-ar asculta. Aşa şi noi, cînd ne adresăm Tatălui Ceresc cu rugăciunea „Tatăl nostru", facem acelaşi lucru.
Cuvintele Fiului Său: „Ofice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, voi da vouă" (Ioan 15, 16), îl silesc pe Dumnezeu
să ne asculte. Iubirea nesfîrşită a Tatălui faţă de Fiul Său nu ne poate tăgădui cererile ce I se adresează în Numele
Său.
Pe vremea prigoanelor, cînd creştinii erau ucişi pentru credinţa în Iisus Hristos de către pagini, a fost dus
înaintea unui împărat roman şi Sf. Iulian împreună cu mai mulţi creştini. Judecata s-a ţinut într-o piaţă a oraşului.
întîmplîndu-se ca tocmai atunci să treacă o înmormîntare prin faţa tribunalului, împăratul opri convoiul, şi
adresîndu-se Sfîntului Iulian, zise: „Am auzit că Hristosul vostru a înviat mai mulţi morţi. Dacă voi socotiţi Legea
voastră de Dumnezeiască, înviaţi în Numele Lui pe mortul acesta". Sf. Iulian s-a apropiat de mort şi rostind o scurtă
rugăciune, a strigat tare: „în Numele lui Iisus, ţie îţi zic, scoală". Rugăciunea i-a fost ascultată căci mortul s-a sculat
spre uimirea tuturor paginilor (V. Sf. 8 Ian. o.c. pag. 352). în Numele lui Iisus Hristos şi Sf. Macarie Egipteanul, cu
rugăciunea, a înviat trei morţi (V. Sf. 19 Ian. o.c. pp. 906; 909—910). Cuv. Paladie cu rugăciunea a înviat mortul
(V. Sf. 28 Ian. o.c. pag. 1477). Sf. M. M. Gheorghe a înviat mortul de peste 300 de ani (Mineu 23 apr.). O creştină
cu rugăciunea învie copilul mort al unei mame disperate (V. Sf. 9 iulie, o.c. pp. 492—5). Asemenea şi alţii. Multe
putem dobîndi şi noi de la bunul Dumnezeu cînd îi cerem în Numele lui Iisus Hristos vreun dar.
b) Cu plăcere. Rugăciunea fiind o convorbire a omului cu Dumnezeu, trebuie făcută de bună voie, cu
entuziasm şi dragoste Precum cineva găseşte plăcere în convorbirile cu persoanele pe carele iubeşte, tot astfel
trebuie să simţim plăcere atunci cînd vorbim cu Dumnezeu, Părintele şi Binefăcătorul nostru. Rugăciunea făcută de
obicei; în silă şi cu mintea în altă parte, e o batjocoră la adresa Făcătorului, e un semn că nu-L iubim, că nu avem
nici o dorinţă să ne unim sufleteşte cu El, e timp pierdut. Cum sa nu ne placă rugăciunea, cînd ea „e o plimbare
plăcută în paradisul ceresc?"
(Sf. Ioan Gură de Aur). Cîtă ruşine pentru creştinii de azi, care aşa de greu găsesc vreme pentru a se ruga lui
Dumnezeu!
c) Cu evlavie. Evlavia este un act al religiei şi în acelaşi timp şi o virtute. Ea ne îndeamnă a practica datoriile
noastre morale faţă de Dumnezeu cu: grabă, cu bucurie, cu umilinţă şi cu plăcere, făcîndu-ne părtaşi de acea
156
mîngîiere sufletească, care întrece orice plăcere lumească. E natural ca rugăciunea noastră să aibă calitatea aceasta.
Rugăciunea făcută cu evlavie cuprinde atenţiunea lăuntrică şi reculegerea exterioară. Cînd vorbeşti cu cineva,
desigur că mintea îţi urmăreşte cuvintele ce le rosteşti. Cînd vorbeşti cu Dumnezeu trebuie să se petreacă acelaşi
lucru. Cine se roagă distrat, nu este ascultat. Acela este asemenea omului care macină boabe rele şi aşteaptă făină
bună. Sf. Ciprian zice: „Cum îndrăzneşti a aştepta să fii ascultat de Dumnezeu, cînd, rugîndu-te fără evlavie, nu te
asculţi pe tine însuţi? Pretinzi ca Domnul să-şi aducă aminte de tine, cînd tu însuţi nu te gindeşti la tine ? Aceasta
înseamnă că batjocoreşti demnitatea lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că eşti treaz cu ochii, dar somnoros cu inima".
Despre acest fel de rugăciune Duhul Sfînt şi Mîntuitorul, zice: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui
e departe de Mine" (Is. 29, 1 3 ; Mt. 15, 7 — 9 ) . Spre mîngîiere, trebuie a ştii că: Nu orice abatere a gîndului nostru
de la rugăciune e oşîndită de Dumnezeu. El osîndeşte numai abaterea gîndului de bună voie. Dacă distragerile nu le
putem înconjura, dacă ne luptăm împotriva lor, căutînd a ne aduce gîndul la Dumnezeu, atunci rugăciunea noastră
are meritul ei deosebit, căci Dumnezeu, care ne vede, Se bucură de silinţa şi lupta noastră. Feric. Augustin zice că:
„Dacă ne doare că nu ne putem ruga bine, durerea aceasta deja e o rugăciune".
Evlavia este darul lui Dumnezeu, care se poate cîştiga numai cu mare muncă şi pregătire. Precum cîntă.reţul
ca să cînte frumos, mai întîi îşi acordează instrumentul, tot aşa şi noi trebuie să ne acordăm inima înainte de orice
rugăciune. Să lăsăm grijile pămîn-teşti departe şi în vremea rugăciunii să ne gîndim numai la Dumnezeu. Mare e
meritul rugăciunii evlavioase!
în luna octombrie a anului 1900, în circumscripţia a IV-a a oraşului Viena, s-a întîmplat următorul caz: Soţia
unui căpitan îşi luase pentru cîteva zile locuinţă într-un hotel. într-o seară cînd merse să se culce, închise uşa
camerei, şi, după obicei, se aşeză în genunchi să se roage. Rugîndu-se ea, a observat sub pat ceva haine. Uitîndu-se
mai bine, văzu ascuns un bărbat. Atunci, speriată, a sărit sus, a deschis uşa şi a strigat după ajutor. Adunîndu-se mai
multe persoane, au scos de sub pat un hoţ, la care au găsit un cuţit mare. Omul acela avusese gîndul să-i fure în
timpul nopţii un diamant mare, aflat în stapînirea acelei doamne. Rugăciunea însă a scăpat-o. Dumnezeu a ajutat-o
pentru că s-a rugat (S.). Cîte mii de cazuri am mai putea înşira, pentru a arăta puterea rugăciunii! Sf. Ioan Gură de
Aur zice că: „Rugăciunea făcută cu evlavie bucură pe îngeri şi chinuieşte pe diavoli".
Oarecînd un bătrîn ieşind din muntele Sinai, 1-a întîmpinat un frate, care suspinînd, a zis: „Părinte, ne
mîhnim pentru ne-ploare". Bătrînul pustnic i-a zis: „Pentru ce nu vă rugaţi lui Dumnezeu ca să plouă?" Fratele a zis:
„Ne rugăm Părinte, facem litanie, dar nu plouă". Bătrînul i-a zis: „Cu adevărat, nu vă rugaţi cu dinadinsul. De
voieşti să cunoşti că aşa este, să stăm la rugăciune". Şi întinzîndu-şi mîinile către cer, s-a rugat. Atunci îndată s-a
pogorît ploaia. Fratele văzînd,"s-a înfricoşat, şi căzînd s-a închinat... iar bătrînul s-a dus îndată de acolo (P.o.c. pag.
436, 1 1 ) .
d) Cu încredere. Multe rugăciuni sînt lipsite de roadă pentru că sînt lipsite de încrederea în Dumnezeu. Cel
care nu are încredere în puterea şi bunătatea lui Dumnezeu, îl supără nespus de mult. Această încredere o cerea
Mîntuitorul tuturor celor ce alergau la ajutorul Lui. „Cel ce vrea să fie ascultat în rugăciuni, să se roage cu credinţă,
fără îndoială; pentru că cel ce se îndoieşte, seamănă cu valul mării învăluit de vînturi încoace şi încolo". Un astfel
de om să nu aştepte să primească ceva de la Dumnezeu (Iac. 1 1 — 6 ) . Feric. Augustinexplicînd aceste cuvinte,
zice: „Dacă lipseşte încrederea, rugăciunea e pierdută". Dacă rugăciunile noastre ar fi totdeauna întovărăşite de
această sfînta încredere, munţii însuşi, după făgăduinţa Mîntuitorului, ar asculta şi şi-ar schimba locul (Mt. 17, 20;
Mc'. 9, 23; Lc. 17, 5 ) .
încrederea aceasta trebuie a se întemeia pe bunătatea nesfîr-şită a lui Dumnezeu şi pe iubirea lui Iisus
Hristos. Cel ce ştie a înălţa astfel de rugăciuni, să nu se teamă că nu va fi ascultat. Dumnezeiasca Scriptură e plină
de pilde, care adeveresc puterea rugăciunii făcută cu încredere. Orbul din Ierihon strigă: „Iisuse, fiul lui David,
milueşte-mă!" şi este vindecat. Femeia hananiancă, deşi respinsă de Mîntuitorul cu vorbe aspre, insistă, şi aude:
„Mare e credinţa ta, să-ţi fie precum voieşti". Moisi în pustie primeşte poruncă să lovească cu toiagul în stîncă şi va
ieşi apă. Loveşte însă fără încredere, şi nu iese apă. Se căeşte şi loveşte a doua oară plin de încredere, şi apa
izvorăşte (Nu. 20, 10—12).
în viaţa Sf. Grigore făcătorul de minuni găsim că nereuşind să facă a crede în Dumnezeirea lui Iisus Hristos
pe un preot păgîn, i-a zis: „Să te convingă atunci minunile despre puterea lui Dumnezeu", şi-i spuse să ceară o
minune. Preotul păgîn, arătîndu-i o parte de munte, i-a zis: „Mută stîncile acestea în alt loc". Sf. Gri-, gore s-a rugat
cu încredere şi muntele s-a mutat mai departe (V.
Sf. 17 N-brie., o.c. pp. 747—8). Toate minunile Sfinţilor sînt rodul rugăciunilor lor făcute cu încredere
înaintea lui Dumnezeu.
e) Cu supunere la voia lui Dumnezeu. Cererile adresate lui Dumnezeu şi aşteptate să se împlinească
numai dacă aceasta este voia lui Dumnezeu, plac neînchipuit de mult Părintelui nostru Ceresc. Domnul Hristos
157
învăţîndu-ne „Tatăl nostru", a zis că aşa să ne rugăm: „.. .Fie voia Ta". Pildă vie e rugăciunea Lui de pe muntele
Măslinilor: „Părinte, nu voia Mea să se facă, ci voia Ta" (Lc. 22,42). E drept că rugăciunea poate dobîndi şi minuni,
aceasta nu e totuşi o regulă. Altminterea legile lăsate de Dumnezeu nu şi-ar mai avea rostul lor. N-ar mai fi boală,
durere, necaz, încercare, ci un adevărat Rai pe pămînt. Dumnezeu nu vrea s-o facă asta. Iată de ce trebuie să ne
rugăm, cerînd lui Dumnezeu în acelaşi timp ca să facă cum ştie El mai bine. Cînd cele ce cerem sînt după voia lui
Dumnezeu, ele ne vor fi date.fără îndoială. Apostolul' adevereşte aceasta, zicînd: „Cînd rugăciunea e făcută după
rînduiala şi voinţa lui Dumnezeu, El ne ascultă" (1 Ioan 5 14—15 ) . Binecredinciosul creştin Constantin
Brîncoveanu văzînd călăul decapitîndu-i feciorii, zicea răbdînd: „Doamne, fie voia Ta!"

f) Cu statornicie. Nu "dispera dacă Dumnezeu nu te ascultă îndată. Roagă-te mai departe cu statornicie,
şi El te va ajuta. El este Părintele nostru care ne iubeşte mult! Oare tu poţi a nu asculta pe aceia care îi iubeşti ? Fii
cu răbdare! Hristos n-a vindecat îndată orbul din Ierihon, care striga din marginea drumului, ci numai după repetate
strigări, mergînd după El pe 'cale şi în casă (Mt. 9, 27—31). Nici pe femeia Hananiancă n-a ascultat-o îndată, ci
numai după ce i-a încercat credinţa (Mt. 15, 22—28).
Pentru săpatul pămîntului nu-i destul numai o lovitură de sapă. După sămînţa de grîu băgată în pămînt,
agricultorul trebuie să aştepte să răsară, să crească, să facă spic şi să se coacă. Pentru roadă unui pom de asemenea
trebuiesc ani. Numai roadă rugăciunii vrei s-o culegi imediat? Pricinile pentru care Dumnezeu nu ascultă îndată
rugăciunile noastre sînt multe: unele sînt pentru încercarea credinţei, entru a ne da seama de neputinţele şi slăbi-
ciunile noastre, altele pentru a preţui mai mult darurile Sale, pentru că de multe ori ceea ce cerem, în împrejurările
în care ne aflăm;, nu e spre folosul nostru.
Sf. Monica, a fost mama feric. Augustin. în tinereţea sa, Augus-tin fusese păgîn şi dusese o viaţă foarte
stricată. Sfînta sa mamă s-a rugat 17 ani pentru întoarcerea lui la Dumnezeu. Odată, aflîn-du-se la Milano, unde era
Episcop Sf. Ambrosie, a mers la el să-şi descarce durerea şi să-i ceară sfaturi. Ascultîndu-o, marele Episcop i-a
răspuns: „Fii cu răbdare că vremea întoarcerii fiului tău o va hotărî Dumnezeu, tu fii statornică. în, rugăciune şi
fapte bune.
Este oare cu putinţă să se osîndească acela pentru care ai vărsat a t a t e a lacrimi?" într-adevăr, statornicia
Sfintei Monica a dobîndit, după aproape 18 ani de rugăciuni, întoarcerea aceluia care a dev e n i t mai tîrziu unul din
cei mai mari învăţaţi şi rodnici Părinţi a i B i s e r i cii.
O pildă vie de statornicie în rugăciune, e văduva ce se ruga judecătorului nedrept, povestită de Mîntuitorul
Hristos. La început judecătorul nu voia să-i facă dreptate, dar pentru că nu-1 lăsa în pace, ca să scape de ea, i-a
împlinit cererea (Lc. 18, 1^-8).
g) Cum să ne rugăm noi creştinii ? Asta ne-a învăţat Mîntuito-rul, cînd a învăţat pe ucenicii Săi „Tatăl
nostru" (Mt. 6, 5 — 1 3 ; L c . I I , 1—13), cînd S-a rugat El în Templu, în case, în pustie, la Cina cea de Taină
(Ioan 17), cu sudori de sînge în grădina Ghetsi-mani (Lc. 22, 34), şi pe Cruce (Lc. 23, 34, 46). Tot Iisus ne-a încre-
dinţat că orice cerem în Numele Lui de la Tatăl, ne ascultă (Mt. 7, 7—11;Lc. 11, 1— 13; Ioan 14, 13—1 4 ; 15,
1 6 ; 16,23—24; 1 Ioan 3, 22—23), dacă rugăciunile le facem cu credinţă (Mt. 21, 2 2 ) , cu inim a curată (Evrei 10,
22), fără şovăire (Lc. 11, 8—9) şi fără îndoială ( I a c . 1, 5—6), cu stăruinţă (Lc. 18, 1 — 8 ; Rom. 12, 12) şi după
voia lui Dumnezeu (1 Ioan 5, 74). Cînd ne rugăm şi nu primim, înseamnă că cerem rău (Iac. 4, 3; Mc. 10, 38);
cerem să se facă voia noastră, nu voia lui Dumnezeu (deşi în Tatăl nostru zicem: „fie voia Ta", nu „voia mea" Mt. 6,
10; 26, 39). Sfinţn Părinţi şi Dascălii Bisericii ne învaţă că rugăciunile se rostesc cu' atenţie la fiecare cuvînt, cu
toată căldura inimii, cu smerenie sinceră şi cu mintea in inimă. Adorarea cere atenţie deosebită şi smerenie adîncă.
Nu ne putem ruga atenţi privind cu mîndrie în sus sau la îmbrăcămintea vecinilor, ci smeriţi, cu§ fruntea plecată, cu
privirea concentrată înlăuntru, şi mai ales în genunchi. Atunci e simţită şi rodnică, atunci e binefăcătoare
rugăciunea. Făcută cu căldură, din tot Sufletul şi din tot cugetul, rugăciunea se înalţă spre cer ca tămîia din cădelniţe
de aur (Ape. 5, 8 ; 8, 4 ) . Rugăciunea făcută fără căldura inimii, cu răceală şi cu nepăsare, este ca şi focul zugrăvit
— fără căldură — ca şi omul mort — fără viaţă — ca şi pasărea fără aripi — nu se ridică spre cer —(d.D.A. o.c. pp.
522—3).
Cel ce păcătuieşte în deplină conştiinţă, nu se poate ruga nici pentru sine, nici pentru altul, dacă nu se
pocăieşte. „Pe cei ce au păcătuit împotriva Mea îi voi şterge pe ei din cartea Mea" (Eş. 32, 33). Nici Proorocul
Ieremia n-a fost ascultat de Dumnezeu cînd s-a rugat pentru rătăcitul popor Evreu. „Tu să nu mai mijloceşti pentru
poporul acesta, nici să faci cereri şi rugăciuni pentru ei, căci nu-i voi asculta nicidecum cînd Mă vor chema, siliţi
fiind de nefericirea lor" (Ier. 11, 1 4 ; 7, 1 6 ; 14, 1 1 ; Eş. 32, 10—14; Num. 14; 16; 1 Ioan 5, 16).
„Dacă yreun Episcop, Presviter, Diacon, sau vreunul dintre cei ce sînt rînduiţi în cler, ori laic, neavînd nici o
trebuinţă prea mare, sau lucru greu, ca să lipsească pentru un timp mai îndelungat de la Biserica sa, ci, petrecînd în
158
oraş, n-ar merge la Biserică în trei zile de Duminici din trei' săptămîni, de va fi cleric, să se caterisească, iar de va fi
laic să se îndepărteze de la Sfînta împărtăşire" (Sin. VI ec. can. 80; Sard. 11).
„Cine se mîhneşte de buna. voia lui de rugăciune şi de cîntare, şi va umbla ca un dobitoc, să aibă pocanie un
an şi mătănii 100 în zi" (P.B.G. pag. 102 (37)).. „Călugărul care nu-şi citeşte ceasurile sale şi toată slujba sa,
Dumnezeu îl socoteşte ca pe un mort şi străin de către Sfinţenia Sa, însă se canoniseşte cum va socoti Duhovnicul
lui" (P.M.B. gl. 122). Rugăciunea este cheia vistieriei darurilor Dumnezeieşti. Prin ea dobîndim tot binele de la
Dumnezeu (Mt, 21, 22; 7, 7; Lc. 8, 2 4 ; 11, 1 —1 3 ) .
h) Puterea rugăciunii. în anul 437 izbucni un foc straşnic în partea nordică a oraşului Constantinopol.
Flăcările nimiciră o mulţime de case şi magazii. Numai o Bisericuţă rămase neatinsă, şi aici căuta să scape mulţimea
cuprinsă de flăcări din toate părţile.

Chipul de faţă ne arată pe îngerul morţii, cosind cu multă osîrdie


vieţile omeneşti. Coasa morţii coseşte zilnic cu o uimitoare rapiditate vieţile
pămîntenilor:' bătrîni, tineri şi copii, învăţaţi şi neînvăţaţi, săraci şi bogaţi,
slăbănogi, puternici, viteji, voevozi, regi, împăraţi şi vestiţi stăpînitori.
Precum coasa taie şi culcă la pămînt tot felul de iarbă dinaintea ei: mare şi
mică, bătrînă şi tînără, flori mirositoare şi bălării; aşa şi coasa morţii, taie
sumedenii de vieţi omeneşti, în toată vremea şi în tot locul, lăsînd lacuri şi
rîuri de sînge în urma ei. Da, chiar aşa este... pentru că deşi: „Scumpă este
înaintea Domnului moartea Cuvioşilor Lui" (Ps. 115, 5—6"), dar „moartea
păcătoşilor este cumplită..." (Ps. 33, 27). Moartea aceea îngrozitoare şi
fioroasă ca o hîdă ciumă sau holeră pentru toată omenirea împleticită în
deşertăciunile şi păcatele lumeşti; este o foarte bună, plăcută şi dorită mamă
pentru toţi fiii şi fiicele Bisericii lui Dumnezeu, care vieţuiesc aici pe pămînt
pentru cer şi pentru Dumnezeu. Adevărat! „Fericiţi sînt cei ce ascultă
Cuvîntul lui Dumnezeu şi-1 păzesc pe el!" (Lc. 11, 28). „Fericiţi cei morţi,
care mor în Domnul de acum, aşa zice Duhul, ca să se odihnească de
ostenelile lor; iar faptele lor bune vor urma cu ei" (Apc. 14, 13).

Flacarile însă, începură să se atingă şi de zidurile acestui Sfînt Lă-c a s . S c apare pentru mulţimea dinăuntru
nu era. Atunci credincioşii, i n frunte cu Patriarhul, căzură în genunchi şi rugară pe Dumnezeu c a s a - i
mîntuiască. Rugăciunea le-a fost ascultată şi credincioşii au fost scăpaţi prin puterea A-tot-Puternicului Dumnezeu.
învăţăturile şi pildele acestea despre rugăciune înşirate aici, au menirea de a stîrni dragoste faţă de rugăciune
în inimile adevaraţilor creştini, de asemenea şi sentimentele cu care ea .trebuie să fie întovărăşită. Astfel, rugăciunea
bine făcută: a) Ne uneşte cu Dumnezeu, b) aprinde în noi simţăminte cereşti, c) ne întăreşte impotriva ispitelor, d)
ne dă putere ca să facem binele, e) ne mîn-gaie in suferinţe, f) ne dă tărie în lipsuri, g) ne dă statornicie în bine, h)
ne mijloceşte iertarea păcatelor, i) ne deschide uşa Raiului.

42) M-am lenevit şi scumpit a face rugăciuni, milostenii, posturi, pomeni, slujbe, panahizi cu Sfinte
Liturghii şi alte binefaceri pentru uşurarea şi odihna repausaţilor mei?
43) M-am lenevit a citi Dumnezeieştile Scripturi, cărţi sfinte, reviste religioase şi felurite scrieri
hrănitoare de Suflet, rămînînd astfel necunoscător al adevăratei şi dreptei credinţe Creştineşti ?
44) M-am lenevit * a lupta bine după legile Divine contra patimilor rele, vrăjmăşiilor, clevetirilor,
răutăţilor... ? N-am stăruit (a) în lupta (b) cea bună ?
. ' /
* Lenevireae unul din cele şapte păcate de moarte şi dascălul diabolic al tuturor relelor sau păcatelor din
lume. Cînd creştinul nu-şi întrebuinţează vremea în: cugetări, citiri, vorbiri, meditări religioase, lucrări serioase şi
fapte bune, atunci se duce diavolul la el şi-i dă de lucru. Lenevirea izvorăşte din descurajări sufleteşti, din lipsă de

159
ajutor social, din mîndrie şi din iubirea de trai bun. Lenevirea e o plagă care torturează pe cel ce o are şi pe cei din
jurul lui.. . Leneşul se crede mai înţelept în ochii lui decît şapte oameni care răspund cum se cade. . . Precum uşa se
învîrteşte în ţîţînele ei, aşa se învîrteşte şi leneşul pe patul lui! Leneşul îşi vîră mîna în blid şi pregetă s-o ducă la
gură... dar sărăcia vine fără de veste peste el ca un hoţ, şi lipsa ca un ostaş înarmat (Prov. Sol. 26, 16, 14—15; 24,
33—34). Lenevirea duce pe oameni la: clevetiri, răpiri, hoţii, desfrînări, beţii, la fumat tutun, la ucidere şi alte
răutăţi, făcînd viaţa trupească şi sufletească groaznic de amară şi insuportabilă. „Precum fumul alungă pe albine şi
atunci li se ia dulceaţa lucrării lor; tot aşa şi odihna trupească alungă frica lui Dumnezeu din Suflet, şi-i prăpădeşte
toată lucrarea cea bună a lui" (P.o.c. pg, 175, 57). Leneşii nu trebuie să manînce dacă nu lucrează (2 I cs. 3, 70); tot
astfel, nelucrînd cele duhovniceşti, nu pot a se împăr-lăşi cu Sfintele Taine. . . Călugărul, ca şi creştinul, care se
dedă somnului, trupului său e călugăr sau creştin, şi nu Duhului Sfînt (P.B.G. pg. 128).

Inima fiecărui fiu sau fiică a Bisericii lui Dumnezeu, e un cîmp de crîncene lupte, de zilnice
războaie vijelioase, care se dau între lumea cerească, în frunte cu Mîntuitorul, spre cucerirea
Creştinului cu trup şi Suflet pentru împărăţia lui Dumnezeu şi fericirea veşnică; şi între lumea
infernală, zăcîndă în cel rău, păcatele ucigătoare de Suflete, cu diavolul în frunte, spre cucerirea
Creştinului cu trup şi Suflet pentru iad şi tortură veşnică. Mîntuitorul îi pune la îndemînă
Creştinului strălucitele virtuţi duhovniceşti drept armătură pentru a lupta bine, a se mîntui şi
ferici cu El pururea în Ceruri; iar diavolul îl ademeneşte, punîndu-i la îndemînă feluritele vicii,
plăceri, patimi sau păcate grele şi ucigătoare de Suflet, pentru a se prăbuşi în prăpăstiile înfocate
ale infernului, unde să se muncească cu el pururea, în vecii vecilor. Biruinţa şi fericirea
creştinului, precum şi nefericirea şi laşitatea ori cui, atîrnă în cumpăna dreptăţii Divine, după
alegerea şi felul luptei fiecăruia... Să alegem viaţa, ca să trăim cu El fericiţi în veci. . .

a) PICĂTURILE DE APĂ SCOBESC PIATRA. Sfîntul Isidor, Arhiepiscopul Sevillei, în tinereţe


fusese foarte leneş şi nu-i plăcea să înveţe. Odată fugind de la şcoală, merse pe străzile oraşului şi stătu lingă o
fîntînă, mirîndu-se cum de se făcu o adîncime aşa de mare într-o stîncă. O femeie care mei se să ia apă, îi zise:
„Vezi, această groapă s-a făcut încetul cu încetul de picurii de apă, care au căzut pe piatră". Atunci el se gîndi, că
dacă picurii de apă sînt
în stare să sape o , stîncă, el încă e dator să-şi pună toate puterile şi să înveţe în fiecare zi, şi aşa să ajungă la scopul
dorit. Merse la şcoală, şi din acea clipă începu să înveţe cu multă sîrguinţă. Astfel, el deveni unul dintre cei dintîi
şcolari. Mai tîrziu a lucrat şi mai mult la mîntuirea Sufletului său şi deveni Sfînt.

PRIN STĂRUINŢA ÎN BINE, AJUNGEM SĂ VEDEM PE DUMNEZEU. Un împărat mergea la vînătoare.


în pustia în care vîna, se întîlni cu un stareţ. împăratul îl întrebă: „Ce faci acolea?" Stareţul îi întoarse aceeaşi
întrebare. împăratul răspunse: „Vînez". Atunci stareţul îi spuse: „Şi eu vînez! Vînez pe Dumnezeu. Eu vînez viaţa
veşnică unde voi vedea pe Dumnezeu, şi sînt sigur că voi ajunge scopul meu dacă voi rămînea statornic.. ." (D.C.
280—1).
b) FĂRĂ LUPTĂ NU-I CUNUNĂ. Dumnezeiasca Scriptură ne adevereşte că: Dumnezeu încununează
pe toţi drept credincioşii creştini —Păstori şi păstoriţi —care au luptat după Legea Lui. Fiecare va fi încununat după
meritul său cu vreuna din cununile acestea:
1) Cununa nestricăcioasă (1 Cor. 9, 25).
2) Cununa laudei, slavei (1 Tes. 2, 1 9 ) .
3) Cununa dreptăţii (2 Tim. 4, 8 ; 2, 5 ) .
4) Cununa vieţii, făgăduită celor ce-L iubesc (Iac. 1, 12; Ape. 2, 10).
160
5)Cununa măririi cea neveştejită (1 Petru 5, 4 ) .
Drept aceia... să alergăm la lupta ce ni-i pusă înainte, căutînd la Iisus începătorul şi plinitorul credinţei, Care
în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat Crucea de ocară, nebăgînd seamă, şi a şezut de-a dreapta
Scaunului lui Dumnezeu!" (Evr. 12, 1—2).

45) M-am culcat seara neînchinat? Dimineaţa am plecat la lucra fără a mă ruga lui Dumnezeu cu
credinţă? *

* Toţi creştinii — Păstori şi păstoriţi — trebuie a se ruga seara, dimineaţa. .... adică a-şi face rugăciunile
după Ciaslov mare ori mic, cu toată atenţia şi credincioşia,'pentru a se folosi. Şi în adevăr, cei ce fac aşa, se folosesc
foarte mult. Aşijderea trebuie a se ruga şi în cursul zilei şi nopţii, ori de cîte ori prind vreme. Privitor la puterea
rugăciunei, Sf. Ioan Gură de Aur, zice aşa; „De bună seamă, nimica nu este mai puternic decît rugăciunea.' Un
împărat în haină de porfira nu este mai mărit decît rugătorul, pe care îl împodobeşte vorbirea sa cu Dumnezeu.
Precum un om care vorbeşte"cu împăratul în faţa întregii oştiri, a comandanţilor şi a domnilor, prin aceasta atrage
asupră-şi ochii tuturor şi capătă însemnătate ; aşa se întîmpla şi cu cel ce se roagă. Socoteşte numai, ce vrea să zică,
cînd un om în faţa tuturor îngerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor şi a tuturor puterilor cereşti, cu toată
bucuria şi sîrguinţa se apropie de împăratul împăraţilor şi cutează a vorbi către Dînsul? Care cinste s-ar putea
asemăna cu aceasta? Dar nu numai cinste, ci şi un mare folos urmează pentru noi diff rugăciune, şi chiar înainte de a
fi primit aceia pentru care ne rugăm. Adică îndată ce întinde cineva mîinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu,
deodată retrage inima sa de la toate lucrurile pămrn-teşti şi se strămută cu duhul în viaţa viitoare. El atunci gîndeşte
numai la cele cereşti, şi în timpul rugăciunii nu are nici o legătură cu viaţa cea pămîntească, dacă însă se roagă bine.
Dacă cumva se aţîţă "mînia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune. Dacă poftele lui se aprind, focul lor lesne se
stinge. De l-ar chinui încă şi pisma, el lesne o va alunga, şi se întîmpla ceia ce zice Profetul despre răsăritul soarelui.
Dar ce zice el? „Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, cînd se mişcă toate fiarele pădurii. Puii leilor răcnesc după
pradă şi cer dela Dumnezeu hrana lor. Cînd însă răsare soarele, ele fug şi se tîrăsc în culcuşurile lor" (Ps. 103, 20 —
22). Deci, precum la ivirea razelor soarelui toate fiarele apucă fuga şi se ascund în culcuşurile lor,, aşa, cînd
rugăciunea ca raza soarelui, iese din gura noastră şi ne luminează, Sufletul nostru, fug toate patimile cele fără de
minte şi dobitoceşti şi se ascund în cotloanele lor, numai dacă ne rugăm cu rîvnă, cu duh luător aminte şi cu Sufletul
deştept. De-ar veni atunci chiar Satana, el va trebui să se depărteze şi duhul cel rău să fugă. Adică precum atunci
cînd stăpînul vorbeşte cu o slugă a sa, nu cutează vre-o altă slugă a se apropia, şi a-i stingheri, aşa cu atîta mai puţin
cutează duhurile cele rele a ne stingheri, cînd noi vorbim cu Dumnezeu cu rîvnă cuviincioasa.
Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei alungaţi de valuri, un toiag
pentru cei ce se clatină, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o
ocrotire pentru sănătate. Rugăciunea face neperitoare bunurile ce le avem, şi cu toată graba pre-face relele ce ne
bîntuiesc. De vine o ispită, ea uşor o alungă, de se intîmplă pierderea averii sau altceva de tulbură Sufletul, rugă-
ciunea vindecă şi aceasta curînd. Rugăciunea este scăparea împo-triva tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie
statornică, mama adevăratei înţelepciuni. Cine poate a se ruga din toată puterea, fie cel mai sărac dintre toţi, el
totuşi va fi mai bogat decît toţi. Acela Insă. căruia îi lipseşte rugăciunea, de ar şedea chiar pe tron, totuşi este cel mai
sărac dintre toţi. Rugăciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodată nu se deşartă, bogăţie nesecată, liman
fără valuri, temelia a toată odihna, rădăcina, izvorul tuturor bunătăţilor mai puternică decît o împărăţie"

46) Am stat la masă şi m-am sculat de la masă fără a-mi face Sfînta rugăciune cuvenită şi Sfinta
Cruce? în loc de rugăciune şi îngrădirea cu Sfinta Cruce am vorbit, rîs, mi-am făcut ţigare şi am fumat,
tamîind astfel pe diavolul, în loc de a mă ruga şi a mulţumi lui Dumnezeu pentru mîncare, băutură şi
feluritele bunătăţi ce mi le-a dat? (c)

c) SĂ NE RUGĂM ÎNAINTE ŞI DUPĂ PRÎNZ ŞI CINĂ. Mai înainte de a gusta din mîncarea meselor —
prînzului şi cinei — ni se cere imperios să ne rugăm, astfel:

Rugăciune înainte de masă,


In Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.
.Doamne, Dumnezeul cerului, al pămîntului şi al tuturor creaturilor. . . Ochii tuturor în.Tine nădăjduiesc şi
Tu le^lai lor hrană la timpul cuvenit. . Deschizi Tu mîna Ta şi saturi pe tot cel viu de bunăvoinţă. Lauda Domnului
va grăi gura mea şi tot trupul să binecuvînteze Numele cel Sfînt al Lui, în veac şi în veacul veacului . . . "
161
„Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău. Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer
şi pe pămînt. Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi
iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean".
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Doamne miluieşte,
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
De este Preot, zicem: „Părinte binecuvintează: iar de nu este Preot, zicem: „Doamne, binecuvintează".
Preotul (de este) binecuvintează masa: „Hristoase Dumnezeule, binecuvintează mîncarea şi băutura robilor
Tăi, că Sfînt eşti totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor".
Diaconul, monahul şi mireanul, zic: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristose
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi".
Mesenii răspund: „Amin".

Rugăciune după masă,


In Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.
„Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care ne miluieşte şi ne hrăneşte pe noi din tinereţile noastre, Cel ce dă hrană
la tot trupul, urriple de bucurie şi de veselie inimile noastre, ca, totdeauna avînd îndestulare, să ne prisosească spre
tot lucrul bun, în Iisus Hristos Domnul nostru, cu Care Ţie se cuvine Slava, stăpînia, cinstea şi închinăciunea, cu
Sfîntul Duh în veci. Amin.
Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie Sfinte, Slavă Ţie împărate, că ne-ai dat nouă bucate spre veselie. Umple-ne pe
noi şi de Duhul Tău cel Sfînt, ca să ne aflăm înaintea Ta bine plăcuţi şi neruşinaţi, cînd vei răsplăti fiecăruia după
lucrurile lui.
Mulţumim Tie, Hristoase Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătăţile Tale cele pămînteşti; nu ne
lipsi pe noi nici de cereasca Ta împărăţie, ci, precum în mijlocul ucenicilor Tăi ai venit Mîntuitorule, pace dîndu-le
lor, vino şi la noi şi ne mîntuieşte şi pe noi.
Cade-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica
Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decît Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decît Serafimii, care
fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvîntul L-ai născut, pe Tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te slăvim.
Slavă. Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Doamne miluieşte,
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
De este Preot, zicem: Părinte binecuvintează; iar de nu este Preot, zicem: „Doamne binecuvintează.
Preotul (de este) zice: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce ne miluieşte şi ne hrăneşte pe noi din darurile
Sale cele bogate, cu al său Har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea, şi în vecii vecilor.
Mesenii răspund: „Amin".
Diaconul, monul şi mireanul, zic: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri. Doamne Iisuse Hristose Fiul
lui Dumnezeu miluieşte-ne pe noi. Mesenii răspund: „Amin",
Rugăciune la masa de seară
în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.
Mînca-vor săracii şi se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul; . ei ce-L caută pe Dînsul, vii vor fi în inimile lor
în veacul veacului.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Doamne miluieşte.
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
De este Preot, zicem: Părinte binecuvintează: iar de nu este Preot, zicem: Doamne binecuvintează.
Preotul (de este) binecuvintează masa: Hristoase Dumnezeule, binecuvintează mîncarea şi băutura robilor
Tăi, că Sfînt eşti totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Mesenii răspund: „Amin".
Diaconul, monahul şi mireanul, zic: Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristose
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Mesenii răspund: „Amin".

Rugăciune după masa de seară.


în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.
Făcutu-s-a pîntecele tău masă Sfîntă, avînd cereasca Piine, pe Hristos Dumnezeul nostru, din Care tot cel ce
mănîncă nu va muri, precum a zis hrănitorul tuturor, Născătoare de Dumnezeu.
Darurilor tale fă-ne pe noi vrednici, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, trecînd cu vederea greşelile noastre
şi dăruind vindecare celor ce iau cu credinţă binecuvîntarea Ta, Preacurată.
162
Cade-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica
Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decît Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decît Serafimii, care
fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvîntul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim.
Veselitu-ne-ai pe noi, Doamne, întru făpturile Tale şi întru lucrurile mîinilor Tale ne-am bucurat. însemnatu-
s-a peste noi lumina Feţii Tale, Doamne, dat-ai veselie în inima mea din rodul griului, al vinului şi al untdelemnului,
al lor s-a înmulţit. Cu pace împreună mă voi culca şi voi adormi, că Tu, Doamne, deosebi întru nădejdie m-ai aşezat.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Doamne miluieşte,
Doamne miluieşte. Doamne miluieşte.
De este Preot, zicem: Părinte binecuvintează; iar de nu este Preot, zicem: Doamne binecuvintează.
Preotul (de este) zice: „Cu noi este Dumnezeu, cu al Său Dar şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi
pururea şi în vecii vecilor".
Mesenii răspund: „Amin".
Diaconul, monahul şi mireanul, zic: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne
pe noi".
Mesenii răspund: „Amin".
La orice rugăciune, fiecare din meseni se însemnează cu Dumnezeescul Semn la Sfintei Cruci, făcîndu-şi-1
drept pe faţă, aşa fel ca să bucure pe Dumnezeu, pe îngeri şi pe Sfinţi; iar nu strîmb, schimonosit, spre a se încărca
de păcate şi a bucura pe draci.
Sfinţii Prooroci, Mîntuitorul, Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor: Ierarhi, Preoţi, clerici luminători ai Bisericii, au
sfătuit adeseori pe credincioşi a se ruga. Domnul Dumnezeu ne sfătuieşte prin Pioorocul Isaia, zicînd: „Cine gustă
din roadă, să laude pe Domnul" (Is. 62, 9). „Nu gusta din mîncăruri—zice feric. Ieronim — mai înainte de a te
ruga". Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Dătătorul bunătăţilor, Care a făcut şi face totul pentru mîntuirea noastră, ne-
a învăţat a cere prin cuvintele: „Pîinea noastră cea spre fiinţă (de toate, zilele) dă-ne-o nouă astăzi" (Mt. 6, 9—13;
Lc. 11, 2—13), hrana spirituală, Cuvîntul lui Dumnezeu şi Dumnezeiasca împărtăşire cu Prea Sfîntul Trup şi Sînge
al Său , apoi şi hrana corporală.
Acestea cunoscîndu-le, mai întîi trebuie a cere de la Dumnezeu, Vistieria tuturor bunătăţilor, înainte de a
prinzi şi a cina, hrana trebuincioasă; iar după mese să-I mulţumim pentru hrană şi toate binefacerile primite. Paginii
vremurilor vechi, pentru toată lumea nu cutezau a bea un pahar de vin, mai înainte de a vărsa pe pămînt cîteva
picături din el, ceea ce mai observăm şi azi prin unele locuri. Prin aceasta ei voiau să arate cinste faţă de zeii lor.
Dacă aceia arătau astfel de cinste idolilor lor, care nu erau dumnezei, ci draci; apoi noi creştinii cu mult mai mult
decît aceia sîntem îndatoraţi a da: cinste, slavă, mulţumită şi închinare Dumnezeului nostru întotdeauna, cu cît El e
mai Mare şi mai slăvit pururea decît acei zei a paginilor.

SĂ PĂSTRĂM BUNA CUVIINŢĂ ŞI TĂCEREA LA MASĂ. La mese trebuie a sta, a mînca şi a bea cu
toată bună cuviinţă ca şi în Sf. Biserică. Clericii, călugării şi/mirenii cînd stan. la masă, să păstreze toată buna
cuviinţă ca şi în Sfîntul Locaş, pentru că Dumnezeu cu îngerii Săi e prezent şi la mese—prînz şi cină —ca şi în Sf.
Biserică. Astfel, cînd mîncăm, nu muşcăm din pîine şi nu băgăm în gură mai înainte de a înghiţi ceea ce avem în
gură. După înghiţirea uneia ducem alta. Nu vorbim cu cel ce mănîncă cu noi; ci ne rugăm în taină, în minte sau în
gînd, lui Dumnezeu Care-I prezent în capul mesei.'Numai cel ce slujeşte grăieşte cuvîntul de zidire duhovniceasc
ă. . . Cei care mănîncă cu lăcămie ori beau cu lăcomie şi vorbesc ori ce le vine la gură (aşa cum vedem adeseori
pe.la pomeni, la nunţi şi ospeţe, pe la mesele publice şi particulare), unii ca aceia nu sînt destoinici omului, ci
cîinelui, porcului şi cotoiului! Noi, adevăraţii creştini —cler şi popor —să avem pururea în fiinţa noastră frica şi
respectul cuvenit lui Dumnezeu la masă, aşa ca şi cum am fi în Sf. Biserică, ca nu cumva în loc de îngerii luminaţi
să vină asupra noastră, pe grumajii noştri, dracii întunecaţi, ca la cei care vorbesc, rîd şi fac neorînduieli în Sf.
Biserică.

163
Cînd văd dracii pe creştini vorbind... la masă sau în Sf. Biserică, ori de ce treburi ba chiar şi glume, atunci se
bucură de pierzarea acelora, ca de nişte nesocotiţi şi idolatri păgîni. Cei cari grăiesc cuvinte deşarte la masă, pentru
ca să fie iertaţi, călugării să facă 200 de mătănii, iar mirenii 100, şi să postească pînă la alt prînz... Masa creştinilor
lipsită de rugăciune şi de vorbirea Cuvîntului lui Dumnezeu, se aseamănă cu ieslea unor dobitoace (Mt. 4, 4 ;
P.B.G. 127; comp. Iuda 1, 10—12).
. Acestea cunoscîndu-le noi cei dornici de mîntuire, să prînzim şi să cinăm creştineşte, avînd pururea în noi
frica lui Dumnezeu, la masă ca şi în Sf. Biserică. Stînd la masă să ne rugăm lui Dumnezeu, şi să-I mulţumim pentru
toate dulceţile pămîntului care ni s-au dat de El hrană trupului. De aceasta să avem pomenire pururea şi de împărăţia
Cerului cu veşnicile ei fericiri, care ne sînt pregătite de la întemeierea lumii (Mt. 25, 34; P.B.G. pag. 119—120).
Aşa au prînzit şi au cinat Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor — Păstorii şi păstoriţii —vremurilor apostolice şi patristice.
După slăvită înviere a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi după Pogorîrea Duhului Sfînt, pînă la despărţirea
Sfinţilor Apostoli şi plecarea lor la predicare, erau toţi Apostolii împreună. Cînd şedeau ei la masă, la prînz sau la
cină, după rugăciune, locul din capul mesei, destinat lui Hristos, îl lăsau liber. Pe scaunul acela puneau o perină şi
pe ea o părticică de pîine din caie mîncau. Scu-lîndu-se de la masă, se rugau, şi dînd mulţumită lui Dumnezeu luau
părticica cea de pîine, pe care o numeau partea Domnului, şi înălţîndu-o, ziceau: „Slavă Ţie Dumnezeul ncstru, Sivă
Ţie. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh". Şi în loc de: „Mare este Numele", ziceau: „Hristos a înviat", pînă la
înălţare. După aceea iar ziceau: „Mare este Numele Sfintei Treimi, Doamne Iisuse Hristoase, aju-tă-ne nouă".
Acestea le săvîrşeau ei aşa, făcînd şi fiecare dintr-înşii unde se întîmpla, pînă la Adormirea Născătoarei de
Dumnezeu. Atunci, cînd Apostolii au fost aduşi pe nori la adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu,
săvîrşind ci cele ce se cădeau, după prohodirea şi îngroparea Ei, a treia zi făceau mîngîiere (masă). Sculîndu-se de la
masă şi ridicînd, după obicei, părticica cea de pîine, care era pusă în Numele lui Hristos, şi zicînd: „Mare este
Numele!" —(în acel timp, o minune prea slăbită!) cea moartă, ca şi cum ar fi fost vie, pe un nor în aer s-a arătat,
stînd între îngeri luminaţi, şi a azis lor: „Bucuraţi-vă, că Eu sînt cu voi în toate zilele". Această bucurie le-o dădu de
la Fiul său. Apostolii, de minunea aceea înspăimîntîndu-se, în loc de: „Doamne Iisuse Hristoase", au strigat: „Prea
Sfînta Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!" După aceia, mergînd la mormînt şi neaflînd Preacuratul ei trup, s-
au încredinţat cu adevărat că s-a sculat din morţi cu trupul vie a treia zi, ca şi Fiul ei, şi mutîndu-se, a trecut de la
cele pămînteşti la cele cereşti, împărăţind cu Hristos în vecii vecilor (Ceaslov şi V. Sf. 15, august, o.c. pp. 511—
514).
Dacă vreţi s-aveţi putere,
Bucurie, Har de sus,
Folosiţi doar rugăciunea,
Totul vă va da Iisus.

O PILDĂ GRĂITOARE. Odinioară un bătrîn gospodar a fost chemat la o nuntă. Toată lumea s-a aşezat la
masă, începînd a mînca, a bea şi a petrece cu voie bună, fără a se mai închina' după rînduiala creştinească. Bătrînul
gospodar însă, mai înainte de a gusta ceva, şi-a zis rugăciunile obişnuite, îngrădindu-se cu Dumne-zeiascul Semn al
Sfintei Cruci după buna rînduiala Sfînta a creştinătăţii. Atunci unul din mesenii ce-şi făceau semne şi pufneau de rîs,
îl întrebă batjocoritor: „Acasă la dumneavoastră toţi se roagă şt-şi fac la cruci înainte de mîncare... nu-i aşa?!" „Nu
pot zice că toţi se roagă —răspunse bătrînul —căci am acasă şi vreo doi-trei porci. Aceştia am observat că niciodată
164
nu se roagă, nici îşi fac Semnul Sfintei Cruci cînd le dau de mîncare". Batjocoritorul a tăcut, nemaiavînd poftă să
glumească; iar ceilalţi s-au ruşinat şi umilit.

47) M-am lenevit a merge la Sf. Biserică pentru a asculta Sfintele Slujbe, învăţăturile şi cîntările
Dumnezeieşti? (d)

d) ÎNGERII SCRIU PAŞII CELOR CE SERVESC PE APROAPELE LOR. Un monah avea sub povăţuirea
sa un alt monah, care se ostenea cu bună chibzuială la o depărtare de zece mile (peste 15 km), unde îşi avea acela
chilia, mai în fundul pustiei, şi-1 îngrijea întotdeauna cu cele necesare. Odată un gînd îi zise monahului: „Cheamă
pe fratele să vină să-şi ia pîinile. Pînă cînd ai să te osteneşti aşa?" Alt gînd însă îi zicea: „Pentru ce să supăr eu pe
fratele a veni atîta cale? Trebuie să i le duc eu". Şi luînd pîinile, a plecat.
Cum mergea el aşa, s-a împiedecat cu un picor de o piatră, şi rănindu-şi un deget, îi curgea sînge din el. în
durerea aceea mare, a început a plînge. îndată însă arătîndu-i-se îngerul lui Dumnezeu, 1-a întrebat: „De ce plîngi?"
Monahul, arătîndu-i rana de la picior, i-a răspuns: „Iată, pentru aceasta plîng!" Atunci îngerul i-a zis: „Nu plînge
pentru aceasta, că paşii pe care-i faci tu, în ajutorarea fratelui tău pentru Domnul, se numără şi se scriu în cartea
faptelor bune, spre marea răsplătire înaintea Feţii lui Dumnezeu, Care toate le vede şi le răsplăteşte". Atunci
monahul mulţumind lui Dumnezeu, călătorea înainte bucurîndu-se.
Ajungînd la pustnic cu pîinile, i-a povestit iubirea de oameni a lui Dumnezeu, şi lăsîndu-i acolo pîinile, s-a
întors la chilia sa. A doua zi luînd alte două-trei pîini, a plecat la un alt monah în fundul pustiei să i le ducă. Pe cale
însă s-a întîlnit cu acela, care venea înaintea lui ca să-i mai scurteze din cale şi să nu se ostenească aşa de mult.
Atunci monahul care ducea pîinile, mîhnindu-se în sine pentru păgubirea de a i se scrie în cartea faptelor bune cît
mai mulţi paşi, a zis monahului ce venea în întîmpinarea sa: ,.0 comoară aveam, şi ai căutat să mi-o prăzi!" Acela
înţelegînd, i-a răspuns: „Au doară uşa cea strîmtă numai pe tine te încape? Lasă-ne şi pe noi să venim cu tine!" Pe
cînd vorbeau ei aşa, îngerul Domnului s-a arătat în mijlocul lor, zicîndu-le: „Prigonirea asta a voastră s-a suit la
Dumnezeu ca un miros de bună mireasmă. . ." (P.o.c. pag. 360).

ÎNGERUL NUMĂRA PAŞII OSTENITORILOR ÎN BINE. Odinioară un bătrîn sihastru, locuia în adîncul
unei mari pustietăţi. Vieţuind el acolo, trebuia să-şi aducă la peştera sa apa necesară tare de departe. într-o zi
ostenindu-se aşa, din cauza oboselii copleşitoare, îşi pierdu puterile şi căzu jos la pămînt. Văzîndu-se astfel, bătrînul
pustnic îşi zise: „Oare pentru ce să mă mai chinuiesc eu atîta cu căratul apei ? Am să mut de acum coliba mai
aproape de locul acesta unde curge apă bună cu îmbelşugare. Acolo voi locui pe viitor, şi mai mult nu mă voi mai
osteni". Pe cînd îşi zicea el acestea, deodată auzi pe cineva care venea pe urmele lui, şi-i număra. paşii. întorcîndu-şi
privirile înapoi, bătrînul îl întrebă: „Cine eşti tu? Şi ce cauţi pe aici prin pustie?" Acela îi răspunse: „Eu sînt îngerul
lui Dumnezeu. El m-a trimis pentru a-ţi număra paşii şi a te răsplăti pentru ostenelile tale". Bătrînul auzind acestea,
se înviorează, se întăreşte din nou, prinde noi puteri, se scoală şi se apucă de-şi mută coliba, dimpotrivă, mai departe
de apă, ca ostenindu-se cît mai mult, îngerul să aibă ce scrie în Cartea Vieţii, şi Dumnezeu să aibă pentru ce-1 lăuda
în ziua cea mare a răsplătirilor (P.o.c. pag. 429, 9 ; comp.. Ps. 108, 1; 83, 12; 24 19). îndrăuniţi... Eu sînt cu
voi pînă la sfîrşitul veacului" - N E îmbărbătează Mîntuitorul (Mt. 28, 26). „Toate le pot în Hristos Cel ce mă
întăreşte" —adevereşte Apostolul (Filip. 4, 13). „Daţi voinţă şi veţi lua putere" —ne încredinţează Sfinţii Părinţi.

165
Chipul de faţă ne arată pe îngerul lui Dumnezeu mergînd după
adevăratul Creştin, care urmează la Sf. Biserică şi la adunările religioase ce se fac
după cuvîntul Domnului şi sfaturile folositoare ale Bisericii Lui, unde ascultă şi se
hrăneşte cu adevărata Pîine Cerească. îngerul Domnului, foarte vesel, urmăreşte pe
Creştin în căile vieţii, pe care merge, şi-i numără paşii, scriindu-i în Cartea vieţii,
pentru a fi răsplătit în ziua cea mare. Cînd Creştinul merge a ajuta pe aproapele cu
ceva, a hrăni pe flămînzi, a adăpa pe însetaţi, a mîngîia pe întristaţi şi disperaţi, a
cerceta pe bolnavi şi întemniţaţi, a îngropa pe cei morţi, a sfătui luminat pe cei ce au
trebuinţă de bună sfătuire... îngerul Domnului merge cu el, îi numără paşii, faptele
şi cuvintele bune de zidire sufletească, pe care, una cîte una, le scrie în cartea
faptelor bune, ce-1 vor folosi foarte "mult după ieşirea din corp în trecerea prin
vămile văzduhului, la judecata particulară, şi în ziua cea de apoi la Judecata
universală...

ÎNGERUL NUMĂRA PAŞII CELOR CE MER