Sunteți pe pagina 1din 391

ACADEMIA TEHNICĂ MILITARĂ

Dan Georgel SIPOȘAN

CURS DE FIZICĂ

Volumul 1

ediția electronică DRAFT

București

2010

Tema 1 Obiectul fizicii. Legătura fizicii cu celelalte ştiinţe şi cu tehnica. Dezvoltarea fizicii în România. Mărimi fizice şi unităţi de măsură. Analiză dimensională

1.1 Introducere

Cuvântul fizică este de origine greacă (physis=natură). Denumirea a fost dată de Aristotel, semnificând faptul că fizica este o ştiinţă a naturii. Deşi era o personalitate proeminentă a lumii antice, totuşi în domeniul fizicii toate ideile sale s-au dovedit a fi greşite, exceptând denumirea dată ştiinţei respective. Obiectul fizicii îl constituie studierea structurii materiei, a proprietăţilor ei generale şi a formelor sale de mişcare (mecanică, termică, cuantică, nucleară etc.), a transformărilor reciproce ale acestor forme de mişcare. Dezvoltarea ştiinţelor şi a tehnicii nu poate fi concepută astăzi fără dezvoltarea şi aprofundarea cunoştinţelor la disciplina fizică, precum şi la celelalte discipline fundamentale ca matematica, chimia, biologia. Astfel, unele legi descoperite iniţial la chimie au precedat formularea unor legi ale fizicii. Ca un exemplu, legile proporţiilor simple sau multiple au condus la ideea discontinuităţii materiei, inspirându-l pe Avogadro să formuleze legea volumelor la fizica moleculară. Pot fi date mai multe exemple în care dezvoltarea uneia dintre ştiinţele fundamentale a influenţat dezvoltarea celorlalte:

ţ ele fundamentale a influen ţ at dezvoltarea celorlalte: apari ţ ia calculului diferen ţ ial
ţ ele fundamentale a influen ţ at dezvoltarea celorlalte: apari ţ ia calculului diferen ţ ial

apariţia calculului diferenţial şi integral la matematică, teoria relativităţii sau teoria cuantelor la fizică, biofotonica etc. În ţara noastră fizica s-a bucurat dintotdeauna de o atenţie deosebită, unii fizicieni români aducând contribuţii importante la dezvoltarea acestei discipline, atât pe plan naţional cât şi internaţional. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt:

Dragomir Hurmuzescu (1865-1954) a efectuat cercetări în domeniul electricităţii şi fizicii radiaţiilor Roëntgen, a construit electroscopul care îi poartă numele, a măsurat constanta electrodinamică. Ştefan Procopiu (1890-1972), fizician de renume mondial s-a ocupat, pe lângă activitatea didactică, şi de cercetarea ştiinţifică. A stabilit printr-un raţionament ingenios, pentru prima dată în lume, valoarea momentului magnetic molecular sau magnetonul teoretic, în anul 1912, când era încă student. Nu i s-a acordat Premiul Nobel pentru această descoperire dintr-o neglijenţă a comisiei. În anul 1921 a descoperit fenomenul depolarizării luminii de către suspensii şi coloizi (fenomenul Procopiu), iar în 1930 a descoperit efectul Procopiu, care constă în efectul circular al discontinuităţilor magnetice. A fost desemnat de două ori în comisia pentru nominalizări la premiul Nobel. Ion Agârbiceanu (1907-1971) a fost profesor la Institutul Politehnic Bucureşti, având cercetări în domeniul fizicii atomice şi spectroscopiei. În anul 1962 a fost construit sub conducerea sa, la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti-Măgurele, primul laser cu gaz din ţară şi unul dintre primele din lume.

Fizic ă Atomic ă din Bucure ş ti-M ă gurele, primul laser cu gaz din ţ

Horia Hulubei (1896-1972) a fost profesor la Universitatea Bucureşti, bucurându-se de aprecierea marilor savanţi ai vremii. S-a remarcat prin lucrări în domeniul spectroscopiei optice, de raze X şi γ , şi în domeniul fizicii nucleare. Eugen Bădărău (1887-1975) a fost profesor la Universitatea Bucureşti şi academician. A avut lucrări importante în domeniile opticii, spectroscopiei şi acusticii, A iniţiat cecetări asupra descărcărilor electrice în gaze şi plasmei în România, a explicat mecanismul descărcărilor luminiscente în arc.

1.2 Metode de cercetare în fizică

Fizica a devenit o ştiinţă de sine stătătoare în perioada de după Renaşterea italiană, când metoda experimentală de studiu promovată de Galileo Galilei a relevat aspectele profunde ale unor fenomene din natură. Galilei a fost primul care a ţinut să verifice experimental legi şi postulate considerate valabile apriori, ca de exemplu căderea liberă a corpurilor. Prin utilizarea planului înclinat, Galilei reducea acceleraţia de cădere, mărind astfel timpul de măsurare a distanţelor. De atunci se spune că ştiinţa a coborât din Cer pe Pământ pe planul înclinat al lui Galilei”. În secolele XVII-XVIII s-a realizat prima împărţire a fizicii pe ramuri, cristalizându-se în sec XIX ramurile clasice: mecanica, termodinamica, electricitatea şi optica. În această perioadă începe să fie utilizată şi metoda teoretică de studiu, bazată pe metodele matematicii clasice. Teoriile fizicii s-au dezvoltat în două direcţii:

Teoriile fizicii s-au dezvoltat în dou ă direc ţ ii: - fenomenologic ă , care porne

- fenomenologică, care porneşte de la proprietăţile macroscopice ale corpurilor; - microscopică, care porneşte de la structura internă a corpurilor. Teoriile sunt considerate concludente dacă prin aplicarea fiecăreia dintre cele două metode se obţin rezultate identice în studierea unui fenomen. În sec. IX-XX au apărut ramurile moderne ale fizicii: fizica particulelor elementare, fizica atomului, solidului, plasmei, mecanica cuantică etc. Teoriile fizicii moderne pornesc de la ipoteze asupra structurii intime a corpurilor, care prin interpretări matematice devansează realizările practice bazate pe teoriile respective. Intervalul de timp de la o descoperire la aplicaţia practică bazată pe aceasta a scăzut constant o dată cu trecerea timpului. Astfel, de la descoperirea fisiunii nucleare în anul 1934 până la construirea primului reactor nuclear au trecut 8 ani, iar de la formularea teoriei tranzistorilor până la realizarea lor au trecut numai 3 ani (1951). În prezent, în ţările dezvoltate acest interval de timp a scăzut până la ordinul zilelor, datorită progresului tehnologic şi concurenţei acerbe pe piaţa produselor de înaltă tehnologie. Înainte de perioada comunismului, în ţara noastră fizica s-a dezvoltat datorită unor personalităţi ştiinţifice recunoscute de comunitatea internaţională, care au studiat în străinătate, fiind în contact cu cercurile ştiinţifice ale vremii. Cu toate acestea, nu exista o bază de mase, deoarece numai cei din familiile înstărite îşi puteau permite studii în străinătate. În perioada comunismului s-a

creat această bază, creându-se condiţiile pentru dezvoltarea pe orizontală a acestei ştiinţe, însă fără criterii clare de departajare a valorilor. Aceasta înseamnă că puterea de decizie nu aparţinea de obicei persoanelor cele mai competente din punct de vedere ştiinţific, ci se acorda după alte criterii. Cu toate acestea, s-au creat unele condiţii pentru dezvoltarea ştiinţei şi promovarea

cercetării fundamentale, însă gestionarea relaţiei cu cercetarea aplicativă şi producţia de bunuri a fost de asemenea deficitară. În învăţământul superior au fost create primele facultăţi de fizică prevăzute cu secţii de specialitate în aproape toate domeniile fizicii, precum şi institute de cercetare (I.C.F.I.Z. în Bucureşti, Institutul de Izotopi Stabili în Cluj, Institutul de Reactori Nucleari din Piteşti etc.). Printre domeniile de cercetare- dezvoltate s-au numărat următoarele:

- - optica neliniară, fizica semiconductoarelor ş.a.
-
- optica neliniară, fizica semiconductoarelor ş.a.

energetica nucleară, cu aplicaţii industriale cum ar fi centrala nucleară de

la Cernavodă; - aplicaţiile laserilor în industrie (geodezie, prelucrarea materialelor, aliniere, energetica nucleară), biologie (biofotonica), medicină (terapie şi chirurgie cu laser, imagistică medicală), informatică (optical computing), tehnica militară (telemetrie laser, sisteme de pază şi alarmare, ghidarea

proiectilelor în fascicul laser, aparatură de vedere pe timp de noapte) etc. - fizica materialelor, cu scopul de a crea materiale noi şi performante pentru industria electronică, energetică, aeronautică etc.

În special în cursul istoriei recente se pot da numeroase exemple privind rolul ştiinţei (şi al fizicii în special) în influenţarea relaţiilor internaţionale, geopolitice, a geografiei, istoriei, a strategiei militare etc. prin impactul pe care l-a avut folosirea unor descoperiri ştiinţifice. Astfel, al doilea război mondial se putea prelungi cu câţiva ani datorită rezistenţei puternice opuse de trupele japoneze trupelor aliate în Pacific. Aruncarea a două bombe atomice asupra teritoriului japonez a convins guvernul japonez să capituleze. În războiul din Vietnam s-au testat pentru prima dată telemetrele cu laser, care asigurau o precizie de lovire de 15 cm la o distanţă de 10 km, fapt care s-a dovedit în final insuficient, pentru că SUA au suferit în final o înfrângere umilitoare. În războiul din insulele Malvine (Falkland) dintre Marea Britanie şi Argentina trupele britanice au utilizat în premieră aparatură de vedere pe timp de noapte, ceea ce le-a permis să obţină capitularea adversarului datorită superiorităţii tehnice, deşi acesta era mult superior numeric şi lupta pe teren propriu. Din cele discutate se poate desprinde ideea că fizica este o ştiinţă experimentală, rezultatele obţinute în procesul de măsurare având un rol fundamental în enunţarea ideilor şi a legilor fizicii. Pentru formularea cantitativă a acestor legi se folosesc noţiuni şi procedee matematice corespunzătoare. În acest sens enumerăm câteva idei ale unor savanţi despre rolul măsurării în fizică. William Thompson (lord Kelvin): ”Când putem măsura mărimea despre care vorbim şi o putem exprima printr-un număr, atunci noi ştim ceva despre ea;

dar când nu o putem exprima printr-un număr, cunoaşterea noastră este slabă şi nesatisfăcătoare”. D. I. Mendeleev: ”Ştiinţa începe atunci când încep măsurătorile”. Max Planck, reluând o idee a lui Galilei, îndemna pe fizicieni să măsoare tot ce este măsurabil şi să facă măsurabil tot ceea ce nu este încă măsurabil.

1.3 Mărimi fizice şi unităţi de măsură

În urma observaţiilor şi a experimentelor asupra diferitelor sisteme de corpuri, s-a constatat că acestea prezintă unele proprietăţi comune cum ar fi:

inerţia, masa, volumul, culoarea, forma etc. Astfel, multitudinea informaţiilor obţinute despre sistemele fizice în procesele de observare directă sau măsurare prin intermediul diferitelor instrumente de măsură, pot fi grupate în mai multe clase de echivalenţă disjuncte. Fiecărei clase i se asociază o proprietate fizică a corpurilor sau sistemelor de corpuri materiale. Proprietăţile fizice ale diferitelor sisteme de corpuri materiale, care pe lângă operaţia de echivalenţă corespunzătoare admit şi o operaţie de ordonare a elementelor componente, se numesc mărimi fizice. Operaţia sau procedeul de ordonare prezintă următoarele proprietăţi:

( x < y ⇒ y < x ) ; ( x < y şi
( x < y ⇒
y < x
) ;
( x < y şi
y < z ),
x < z .
1.4 Simboluri

- asimetria: Dacă elementul x este mai mic în raport cu operaţia considerată decât elementul y , atunci elementul y nu poate fi mai mic decât x în raport cu altă operaţie de ordonare:

- tranzitivitatea: Dacă în raport cu operaţia de ordonare adoptată sunt valabile inegalităţile

atunci aceasta implică şi inegalitatea:

Pentru exprimarea cât mai simplă a legilor şi teoremelor fizicii cu ajutorul formulelor, se folosesc diferite simboluri pentru mărimile respective. De asemenea, pentru exprimarea cât mai simplă a rezultatelor unei măsurători se aleg simboluri pentru unităţile mărimilor respective şi pentru valorile mărimilor faţă de acele unităţi. Simbolul mărimii fizice se va scrie ca produsul simbolic dintre valoare şi unitatea de măsură. Este necesar întotdeauna să se specifice într-o formulă fizică sensul simbolurilor folosite, adică acela pentru valoare, mărime, sau unitate. Dacă simbolul folosit reprezintă o valoare, se va specifica şi sistemul de unităţi. O categorie aparte de simboluri o reprezintă anumite

operaţii matematice care se efectuează asupra unor mărimi fizice, ca de exemplu operaţii aritmetice, vectoriale, operaţii de diferenţiere şi integrare etc.

1.5 Măsurarea unei mărimi fizice

Fizica studiază fenomenele din natură cu ajutorul mărimilor. Mărimile reprezintă acele proprietăţi fizice ale corpurilor materiale care sunt măsurabile. Prin măsurare mărimea respectivă se compară cu o anumită mărime de aceeaşi natură, stabilindu-se raportul între acea mărime şi mărimea cu care se compară. Din punct de vedere al măsurabilităţii există două grupuri de mărimi: direct măsurabile şi indirect măsurabile. Mărimile direct măsurabile (mărimile fizice propriu zise) sunt acele mărimi pentru care se pot defini operaţiile de egalitate şi adunare, care la rândul lor permit efectuarea raportului a două mărimi de aceeaşi natură, prin urmare şi stabilirea procedeului de măsurare. Alegând pentru astfel de mărimi mărimea unitate, se pot măsura direct celelalte mărimi prin procedeul stabilit. Exemplele cuprind majoritatea mărimilor folosite în fizică: lungimea, masa, energia, unghiul, greutatea etc. Mărimile indirect măsurabile sunt acelea pentru care se poate defini numai operaţia de egalitate, întrucât adunarea nu are sens fizic. Exemple:

egalitate, întrucât adunarea nu are sens fizic. Exemple: temperatura, poten ţ ialul electrostatic, altitudinea,

temperatura, potenţialul electrostatic, altitudinea, densitatea etc. Formarea raportului a două mărimi de aceeaşi natură nefiind posibil, aceste mărimi pot fi făcute totuşi măsurabile indirect. Pentru aceasta se alege un corp cu proprietăţi potrivite pentru punerea în evidenţă a mărimii fizice de măsurat şi un reper convenţional, observând poziţia corpului respectiv faţă de reperul dat (de exemplu la măsurarea temperaturii se urmăreşte meniscul alcoolului din tubul capilar al unui termometru). Definirea egalităţii şi adunării permit trecerea la definiţia raportului a două mărimi de aceeaşi natură. De exemplu, raportul a două lungimi AB şi ABeste egal, prin definiţie, cu de câte ori trebuie pusă la cap lungimea ABpentru a reproduce o lungime egală cu AB , obţinându-se un număr pentru raportul AB AB . Dacă acest număr nu este întreg, se împarte lungimea AB într-un număr din ce în ce mai mic de părţi egale până când se poate obţine din aceste fracţiuni, prin punerea lor una în continuarea alteia, o lungime egală cu AB . Pentru a trece de la noţiunea de raport la noţiunea de măsurare este suficient să alegem printre mărimile de aceeaşi natură (notate generic cu A ) o anumită mărime unitate, notată cu A . Raportul dintre mărimea fizică A şi

ă cu A . Raportul dintre m ă rimea fizic ă A ş i unitatea A
ă cu A . Raportul dintre m ă rimea fizic ă A ş i unitatea A
ă cu A . Raportul dintre m ă rimea fizic ă A ş i unitatea A

unitatea A se numeşte valoarea mărimii A , notată cu simbolul {A}:

Alegând ca unitate o altă mărime fi:

A { A } = A
A
{
A
}
=
A
A 1
A
1

de aceeaşi natură, valoarea mărimii A va

A { A } 1 = A 1
A
{
A
} 1
=
A
1

.

În consecinţă, putem defini măsurarea ca fiind compararea mărimii de măsurat cu o anumită mărime unitate (raportul dintre valoarea mărimii de măsurat şi unitatea aleasă). Un criteriu de clasificare pentru mărimile fizice poate fi caracterul pe care îl prezintă acestea faţă de simetria fenomenelor. După acest criteriu se pot menţiona mărimile scalare (masa, densitatea, energia etc.), vectorii (forţa, viteza etc.), tensorii de ordinul doi (momentul cuplului de forţe, inducţia magnetică etc.) şi pseudoscalarii (volumul, fluxul inducţiei electrice etc.). Anumite proprietăţi fizice cum ar fi forma, electronegativitatea, distribuţia spaţială, nu sunt măsurabile. Deşi admit o operaţie de echivalenţă, ele nu se pot ordona în cadrul clasei de echivalenţă din care fac parte. Culoarea a fost multă vreme considerată o proprietate şi nu o mărime fizică, însă o dată cu asocierea unei valori a mărimii lungime de undă pentru fiecare culoare, în cadrul teoriei electromagnetice a luminii, culoarea a devenit o mărime fizică. Proprietăţile fizice ale căror elemente fizice admit o operaţie de ordonare, care caracterizează stările posibile ale unui corp sau ale unui sistem de corpuri limitat în timp şi spaţiu, reprezintă parametri fizici ai sistemului respectiv (de exemplu, presiunea şi temperatura unui gaz aflat în diferite condiţii). Mărimile fizice se referă la proprietăţile fizice ale tuturor corpurilor sau sistemelor de corpuri din natură, corespunzătoare claselor de echivalenţă respective (masă, lungime, presiune etc.). Prin măsurare se atribuie valori individuale (numere), conform unor reguli stabilite, parametrilor sau mărimilor fizice care caracterizează stările posibile ale sistemelor studiate. O anumită valoare a unui parametru fizic, în condiţii date, reprezintă o cantitate fizică sau un element component al parametrului fizic considerat. Orice mărime fizică este caracterizată printr-o latură calitativă şi o latură cantitativă. Mărimile care exprimă aceeaşi proprietate calitativă, dar se deosebesc prin latura cantitativă, se numesc mărimi de aceeaşi natură. Mărimile de aceeaşi natură pot fi mai mari sau mai mici, mai intense sau mai slabe, ceea ce constituie latura cantitativă a mărimii fizice respective. De exemplu, forţa caracterizează interacţiunea dintre două sau mai multe corpuri şi este calitativ diferită de acceleraţie, care caracterizează modul de variaţie a vitezei în timp. Valoarea unui parametru fizic depinde nu numai de unitatea de măsură în care se exprimă numărul respectiv, ci şi de calitatea procedeului de măsurare. Ştiinţa care se ocupă de mijloacele şi procedeele de măsură pentru mărimile fizice, de unităţile lor de măsură şi de totalitatea normelor privitoare la folosirea măsurilor, a mijloacelor şi metodelor de măsură pentru toate mărimile fizice, se numeşte metrologie (de la metros=măsurare şi logos=a vorbi, a număra, ceea ce se traduce prin ştiinţa măsurărilor), constituind o ramură importantă a fizicii.

a num ă ra, ceea ce se traduce prin ş tiin ţ a m ă sur

Perfecţionarea tehnicilor de măsurare şi elaborarea de noi procedee de măsură, pe baza acumulării de noi cunoştinţe în fizică şi a dezvoltării tehnicii, determină ca această ştiinţă să fie deschisă. Astfel în zilele noastre este posibilă măsurarea unor mărimi fizice care cu zeci de ani în urmă erau considerate nemăsurabile (în domeniul fizicii atomice şi nucleare, particulelor elementare, spectroscopiei etc.). Alegerea unităţii de măsură nu este impusă de nici o lege a fizicii, ci numai de considerente de ordin practic (exactitate, reproductibilitate, arie mare de acoperire, comoditate în folosire). De asemenea, alegerea unei unităţi de măsură pentru o mărime fizică conduce la stabilirea unităţilor de măsură pentru alte mărimi fizice. De exemplu, unitatea de măsură a vitezei depinde de unităţile de măsură pentru spaţiu şi timp. Se impune rezervarea unui număr minim de mărimi fizice independente între ele, numite mărimi fundamentale, astfel ca unităţile de măsură pentru toate celelalte mărimi fizice să depindă numai de acestea. Unităţile de măsură stabilite pentru mărimile fizice fundamentale se numesc unităţi fundamentale. Mărimile fizice ale căror unităţi se exprimă prin combinaţii ale unităţilor fundamentale se numesc mărimi derivate, iar unităţile lor se numesc unităţi derivate. Împărţirea mărimilor fizice în cele două categorii este de mare importanţă practică, deoarece permite reducerea numărului de unităţi pentru care trebuie confecţionate măsuri standardizate. Acestea reproduc o unitate de mărime şi se numesc etaloanele mărimii respective.

1.6 Relaţii între mărimi
1.6 Relaţii între mărimi

Cele mai generale relaţii între mărimi sunt legile. Acestea se descoperă pe cale experimentală (legea lui Coulomb de la electrostatică, legea lui Newton la mecanică, legea lui Faraday a inducţiei electromagnetice) sau pe cale pur teoretică (legea-ecuaţia lui Schrodinger la mecanica cuantică, ecuaţiile lui Lagrange la mecanica analitică etc.). Principiile sau postulatele se enunţă pornind de la constatarea că toate consecinţele ce decurg din acestea sunt verificate experimental; aşadar, lucrurile se întâmplă conform postulatelor, chiar dacă nu se ştie exact de ce se desfăşoară în acest mod. Dacă la un moment dat teoria se va completa pe baza unor noi ipoteze rezultate din experimente, este posibil ca unele postulate să fie demonstrate, şi astfel să devină teoreme sau legi. Există şi legi cu caracter mai limitat, denumite legi de material, în care intervin mărimi caracteristice diferitelor materiale, ca de exemplu legile frecării, legea difuziei la mecanică, legea lui Hooke la elasticitate, legea polarizaţiei electrice de la electricitate. În cazul legii lui Hooke modulul de elasticitate poate depinde de diferiţi parametri (presiune, temperatură etc.), furnizând pentru materialele cunoscute un număr mare de legi de material. Teoremele reprezintă relaţii între mărimi care se stabilesc pe cale deductivă din legile de material, folosind metode matematice, ca de exemplu operatori diferenţiali, calculul algebric, calculul integral, De exemplu, teorema lui Coulomb de la electrostatică se poate deduce din legea fluxului electric a lui

integral, De exemplu, teorema lui Coulomb de la electrostatic ă se poate deduce din legea fluxului

Gauss. Tendinţa este ca în timp, prin găsirea unor legi mai generale cu ajutorul fizicii teoretice, numărul legilor să scadă, astfel că unele dintre acestea să devină teoreme. De exemplu, legea gazelor ideale a devenit o teoremă de când ea a fost dedusă în fizica statistică plecând de la legile mecanicii, cu utilizarea calculului probabilităţilor de la fizica statistică. De asemenea, legile lui Kirchoff au devenit teoremele lui Kirchoff de când au fost deduse din legile de conservare pentru energie şi sarcina electrică. Este de asemenea de remarcat că în cadrul unui capitol al fizicii, chiar dacă numărul de legi generale rămâne constant, sistemul de legi generale se poate schimba. Astfel, la electrostatică legea generală a lui Coulomb poate fi înlocuită de legea lui Gauss, deoarece aceasta este mai generală decât fosta lege a lui Coulomb, care astfel devine teoremă. Relaţiile de definiţie determină unele mărimi fizice. De exemplu, se defineşte densitatea de energie ca raportul dintre energia W dintr-o zonă a spaţiului şi volumul V în care aceasta este conţinută:

W w ≡ V q Φ ≡ ∫∫ E ⋅ dS = e S ε
W
w ≡
V
q
Φ
∫∫
E ⋅ dS =
e
S ε
1.7 Mărimi fundamentale şi mărimi derivate

Avantajul utilizării simbolului (egal prin definiţie) este faptul că într-o singură relaţie se poate scrie atât definiţia unei mărimi, cât şi legea care dă dependenţa mărimii respective de alte mărimi fizice, ca de exemplu legea lui Gauss pentru fluxul câmpului electric:

Legile şi teoremele fizice se exprimă în general prin formule, însă există şi legi ce se exprimă prin fraze: de exemplu legea a treia a dinamicii, sau prima lege a frecării (forţa de frecare dintre două corpuri nu depinde de mărimea suprafeţei de contact dintre acele corpuri).

Unele mărimi ca timpul sau spaţiul nu pot fi definite în funcţie de alte mărimi deja determinate, neexistând relaţii de definiţie pentru aceste două mărimi. Acest fapt se reflectă asupra faptului că numărul de relaţii principale dintre mărimile fizice este mai mic decât numărul mărimilor fizice. Aşadar, pentru a determina toate mărimile cunoscute este nevoie să alegem un număr anume de mărimi fundamentale, iar celelalte mărimi pe care le numim derivate să fie definite toate în funcţie de mărimile fundamentale. Mărimile fundamentale se definesc în mod direct, prin indicarea procedeului de măsurare şi stabilirea unităţii de măsură. Cu toate acestea, procedeul de măsurare a unei mărimi fundamentale nu este complet arbitrar, el

Problema referitoare la faptul dacă spaţiul este sau nu mărime fundamentală este încă controversată

trebuind să satisfacă condiţia generală ca raportul valorilor a două mărimi fundamentale de aceeaşi natură să fie independent de unitatea de măsură folosită (acest raport trebuie să rămână constant când se schimbă unitatea de măsură). Definiţia lungimii ar fi mărimea care se măsoară punând cap la cap unitatea de lungime astfel încât numărul de suprapuneri ale lungimii unitate peste lungimea de măsurat să fie minim. Unitatea de lungime se alege în funcţie de o anumită lungime care se găseşte în natură, sau o lungime construită de om in anumite condiţii şi păstrată cu anumite precauţii. Unităţile de măsură pentru mărimile fundamentale pot fi alese arbitrar, independent unele faţă de altele. Pentru mărimile derivate însă unităţile nu pot fi alese independent, ele depinzând de cele ale mărimilor fundamentale la fel cum depinde mărimea derivată faţă de mărimile fundamentale. Din această relaţie de dependenţă se obţine şi procedeul de măsurare. Mărimile fundamentale din fizică se introduc într-o anumită ordine, prin legi în care apar două mărimi noi faţă de celelalte mărimi determinate în alte capitole ale fizicii. Primul capitol este considerat geometria, ale cărei postulate sunt legi experimentale în fizică, şi în care este nevoie de o singură mărime fundamentală, lungimea. Prima relaţie din cinematică, care defineşte viteza:

l v ≡ t
l
v ≡
t

introduce două mărimi noi, viteza şi timpul. Alegând timpul drept mărime fundamentală putem determina viteza, astfel că în cinematică este nevoie de două mărimi fundamentale: lungimea l şi timpul t . În dinamică, pe lângă lungime şi timp mai este nevoie de o mărime fundamentală, care poate fi masa m sau forţa F; de regulă se alege masa. În electricitate şi fotometrie sunt necesare patru mărimi fundamentale, primele trei fiind l , t şi m , cea de-a patra fiind respectiv intensitatea curentului electric i , respectiv intensitatea luminoasă I . În termodinamică şi căldură sunt necesare cinci mărimi fundamentale: l , t şi m , a patra şi a cincea fiind temperatura θ , respectiv cantitatea de substanţă n . Numărul unităţilor fundamentale fiecare din capitol al fizicii este arbitrar, acesta fiind mai mare sau mai mic în funcţie de numărul constantelor cu dimensiuni (constante universale). De exemplu, dacă în electricitate s-ar scrie relaţia dintre intensitatea curentului electric şi variaţia sarcinii electrice în timp prin introducerea unei constante cu dimensiuni τ :

i

= τ

dq

dt

,

atunci electromagnetismul ar avea nevoie de cinci mărimi fundamentale, deoarece ar trebui aleasă, pe lângă mărimile fundamentale deja menţionate, şi sarcina electrică (sistemul Gauss).

Numărul mărimilor fundamentale poate fi redus prin anumite relaţii de legătură între lungime şi timp care conţin o constantă universală, ca de exemplu l = c t , unde c este viteza luminii în vid. Luând viteza luminii egală cu unitatea, se poate determina timpul în funcţie de lungime şi astfel timpul devine o mărime derivată, cu unitatea definită ca timpul în care lumina parcurge unitatea de lungime în vid. În această situaţie mărimile dinamicii s-ar putea determina cu ajutorul unei singure mărimi fundamentale, lungimea. Însă din punct de vedere practic aceste sisteme cu un număr redus de mărimi fundamentale nu sunt utile. Pe lângă noţiunile de mărime fundamentală şi derivată se mai utilizează, atunci când relaţiile fizice sunt scrise sub o formă foarte generală, cu mai multe constante fizice, termenii de mărime primitivă şi mărime secundară. Constantele fizice fiind şi ele mărimi fizice, numărul mărimilor devine mult mai mare decât numărul relaţiilor dintre ele, în consecinţă ar trebui ales un număr mai mare de mărimi care se definesc direct. Aceste mărimi se mai numesc şi mărimi primitive, şi se definesc în mod direct prin indicarea procedeului de măsură şi stabilirea unităţii de măsură. Mărimile secundare se definesc cu ajutorul mărimilor primitive. În final, o parte dintre mărimile primitive (în general cele pentru care se pot realiza etaloane) se aleg drept mărimi fundamentale, celelalte mărimi primitive şi mărimile secundare devenind mărimi derivate, care se definesc numai în funcţie de mărimile fundamentale.

1.8 Calculul cu mărimi şi calculul cu valori Plecând de la relaţia ce defineşte mărimea
1.8 Calculul cu mărimi şi calculul cu valori
Plecând de la relaţia ce defineşte mărimea fizică
A
A
= {A}
A ,

A drept produsul

simbolic între valoarea {A} şi unitatea de măsură

(1.1)

putem efectua pentru deducerea teoremelor din fizică operaţii direct cu mărimi, fie cu valorile acestora. Pentru a face deosebirea între calculul cu mărimi şi cel cu valori, precizăm câteva reguli privind principalele operaţii utilizate. Egalitatea se poate defini numai pentru mărimi de aceeaşi natură. De exemplu, din cauza naturii lor diferite, densitatea relativă a unui mediu nu poate fi egală cu permitivitatea sau cu permeabilitatea relativă, chiar dacă aceste

mărimi adimensionale ar avea aceeaşi valoare. Pentru fiecare tip de mărimi stabilirea egalităţii cere cel puţin un procedeu particular. Într-un fel sunt egali doi curenţi, în alt fel sunt egale două densităţi sau două lungimi. Adunarea se defineşte de asemenea numai între două mărimi de aceeaşi natură. Acestea pot fi adunate dacă în definiţia lor nu intervine o constantă aditivă arbitrară (alegerea arbitrară a unei origini), aşa cum se întâmplă cu temperatura faţă de o temperatură de origine, potenţialul electric faţă de Pământ

(considerat ca un conductor de potenţial nul) etc

Nu are sens fizic adunarea

mărimilor de natură diferită, ca de exemplu energia cu momentul forţei, chiar dacă acestea prezintă aceleşi dimensiuni.

Suma a două mărimi fizice de aceeaşi natură se defineşte prin relaţia:

(1.2)

Adunarea valorilor a două mărimi de aceeaşi natură are însă un caracter mai restrictiv, astfel că se pot aduna numai valori care reprezintă rezultatul unor măsurători făcute cu aceeaşi unitate. De exemplu, prin adunarea lungimilor

cu aceea ş i unitate. De exemplu, prin adunarea lungimilor A + B = { A

A + B = {A} A

exemplu, prin adunarea lungimilor A + B = { A } A + { B }

+ {B} B

l 1 = 5m şi l

2 = 2cm obţinem lungimea l :

l = l + l = 5m+2cm = 502cm = 5,02m.

1

2

Folosind relaţia dintre unitatea de lungime şi submultiplii acesteia s-a obţinut pentru lungimea sumă forma obişnuită, ca produs între valoare şi unitate:

1m=100cm A + B = {A} A + {B} A = {A + B} A
1m=100cm
A + B
= {A} A
+ {B} A
= {A + B} A
.
3
3
l 3
= x
⋅ m ,
B = {A} A + {B} A = {A + B} A . 3 3 l

Adunând valorile celor două lungimi s-ar obţine 5 + 2 = 7, ceea ce nu are sens fizic.

Dacă mărimile ce reprezintă cei doi termeni ai sumei sunt exprimate în

aceeaşi unitate de măsură, de exemplu această unitate în formula (1.2):

(1.3)

Dacă întâmplător valorile a două mărimi ce se adună sunt egale, această valoare nu poate fi dată ca factor comun decât în cazul când mărimile sunt exprimate în aceeaşi unitate de măsură. Ridicarea la putere a unei mărimi se face la fel ca ridicarea la putere a unui produs obişnuit, cu precizarea că puterea factorului simbolic unitate constituie o unitate derivată. De exemplu, ridicând la puterea a treia o lungime l = x m , obţinem:

A , atunci se poate da factor comun

unde metrul cub reprezintă o unitate derivată. Înmulţirea mai multor mărimi reprezintă produsul acelor mărimi, după regulile înmulţirii obişnuite în algebră. Factorul simbolic al produsului, care se obţine prin înmulţirea factorilor simbolici ai fiecărei mărimi, reprezintă o unitate derivată. Înmulţind de exemplu forţa F = 5N cu distanţa l = 10m , obţinem lucrul mecanic (energia) W :

W = F l = 5N 10m = 50N m=50J.

Astfel, energia are valoarea de 50, iar factorul N m reprezintă o unitate derivată. Atât mărimile cât şi unităţile vor fi tratate ca factori algebrici. Din exemplul de mai sus se poate observa că o relaţie care exprimă produsul a două mărimi se poate desface în cazul general într-o relaţie de valori şi o alta între unităţi:

W

= Fl ,

(1.4)

cu F = { F } F , l = { l } l ,

cu F = {F} F

,

cu F = { F } F , l = { l } l , W

l = {l} l

cu F = { F } F , l = { l } l , W

, W = {W} W

, sau F = {F}N , l = {l}m , W = {W}J .

Astfel, relaţia (1.4) se desface în relaţiile

(1.5)

Singurele dificultăţi la desfacerea unei relaţii între mărimi în două relaţii, una între valori şi alta între unităţi, apar când relaţia dintre mărimi conţine un coeficient numeric. De obicei acest coeficient numeric trece în relaţia dintre valori, relaţia dintre unităţi rămânând fără coeficient numeric. În acest caz unităţile formate sunt coerente, nefiind legate prin coeficienţi numerici. De exemplu formula ariei unui cerc, care se scrie ca relaţie între mărimi:

{W}= {F}{l} şi W

= F ⋅ l
=
F
l

1J=1N 1m.

2 A = πr 2 2 se desface de obicei sub forma { } A
2
A = πr
2
2
se desface de obicei sub forma { }
A
= π
{ }
r
şi
A
=
r
.
2
2
{
A
}
=
{ }
r
;
A
= π
r
,
Astfel, noua unitate de arie va fi metrul circular:
2
1m
= π m
,
c
1.9 Formule fizice. Coeficientul parazit
Aşa cum s-a arătat, oricărei entităţi (mărimi) fizice X
valoare numerică {X} şi o unitate de măsură
X
, astfel că:
X ={X}⋅ X
,
X
X
{
X
}
=
;
{
X
}
=
,
1
2
X
X
1
2

În unele cazuri însă se foloseşte coeficientul numeric π în relaţia dintre unităţi:

definit ca aria unui cerc a cărui rază este de un metru. Se poate observa uşor că metrul circular este o mărime necoerentă.

i se asociază o

unde{X}este un număr adimensional fiind raportul a două mărimi de aceeaşi natură. Dacă se măsoară mărimea X cu unităţi diferite, se obţin valori diferite:

de unde

{ } X X 1 2 = { X } X 2 1
{ }
X
X
1
2
=
{ X
}
X
2
1

(1.6)

Relaţia (1.6) constituie o teoremă fundamentală a unităţilor de măsură şi stabileşte că raportul valorilor numerice ale unor entităţi fizice este egal cu inversul raportului unităţilor de măsură. Între o formulă fizică şi o formulă matematică există unele deosebiri. Formulele fizice cuprind mărimi măsurabile pentru care trebuie indicate valorile,

cât şi unităţile de măsură, în timp ce în formulele matematice intră numai simbolurile mărimilor respective. Să luăm drept un exemplu formula volumului, care din punct de vedere matematic se scrie:

(1.7)

Din punct de vedere fizic însă formula (1.7) trebuie scrisă astfel:

V = X

3

V = { V } ⋅ V 3 X 3 3 3 3 ⇒ {
V
=
{
V
}
V
3
X
3
3
3
3
{
V
}
V
=
{
X
}
X
{
V
}
=
{
X
}
=
K
{
X
}
,
3
3
3
X
=
{
X
}
X
V
unde
3
X
K =
(1.8)
V
se numeşte coeficient parazit al formulei fizice, iar valoarea sa depinde de
unităţile de măsură ale mărimilor care intră în formula (1.7). De exemplu, dacă
1
3
3
3
V
=
1litru = 1dm
=
10
m
şi X = 1m ⇒ K =
= 10 .
3
10
3
Dacă volumul se măsoară în m , K = 1, şi se spune că s-a lucrat într-un
sistem coerent de unităţi de măsură. Eliminarea coeficientului parazit conduce
la o condiţionare a unităţilor de măsură pentru unităţile mărimilor derivate,
pentru care trebuie alese numai acele unităţi care rezultă din unităţile mărimilor
fundamentale. Când K = 1 (relaţia de condiţionare pentru unitatea de volum),
3
relaţia fizică se va scrie { V }
.
Prezenţa coeficientului parazit în formulele fizice conduce la complicarea
formei acestora. Pentru eliminarea coeficientului parazit era nevoie de un sistem
coerent de unităţi de măsură, care să conţină un număr restrâns de unităţi
fundamentale, ca şi unităţi derivate care să rezulte din unităţile fundamentale.
=
{
X
} 3
şi coincide cu relaţia matematică
V = X
1.10 Ecuaţii între mărimi şi ecuaţii între valori numerice
În ştiinţă şi în tehnică se utilizează două tipuri de ecuaţii:
- ecuaţii între mărimi, în care mărimea fizică (produsul între valoarea numerică
şi unitate) este indicată printr-un simbol literal. Aceste ecuaţii au avantajul că
sunt independente de alegerea unităţilor de măsură;
- ecuaţii între valori numerice, unde valorile numerice ale mărimilor fizice
depind de alegerea unităţilor de măsură pentru mărimile corespunzătoare.
Să considerăm ecuaţia vitezei în mişcarea rectilinie şi uniformă:

v =

l

t

Dacă folosim drept unităţi de măsură metrul pentru lungime, secunda pentru timp şi metrul pe secundă pentru viteză, obţinem ecuaţia între valorile numerice:

{ }

v

l

{ }

=

t

{ }

Dacă însă folosim drept unităţi de măsură metrul pentru lungime, secunda pentru timp şi kilometrul pe oră pentru viteză, ţinând cont că 1km=10 m şi 1h =3600s ,

3

atunci

1

m

-3

10 km 3600

=1

s

1h

=3,6

km

h

, şi obţinem ecuaţia între valorile numerice:

{ l } { } v = 3,6 m km/ h { t } s
{
l
}
{ }
v
=
3,6
m
km/ h
{
t
}
s
Este evident că alegând alte unităţi de măsură vom obţine în loc de numărul 3,6
alt număr. Dacă nu se precizează unităţile de măsură într-o ecuaţie între valori
numerice, atunci ecuaţia nu poate fi utilizată sub această formă.
1.11 Dimensiunile mărimilor. Sisteme de dimensiuni
S-a arătat că procedeul de măsurare a mărimilor fundamentale nu este
arbitrar, condiţia generală impusă fiind ca raportul valorilor a două mărimi
fundamentale de aceeaşi natură să fie independent de unitatea aleasă. Această
condiţie generală se impune şi la definiţia sau determinarea mărimilor derivate.
Pentru ca raportul dintre valorile a două mărimi derivate de aceeaşi natură să fie
independent de unitatea aleasă, relaţiile prin care se definesc sau se determină
mărimile derivate în funcţie de mărimile fundamentale nu sunt arbitrare. S-a
arătat de asemenea că raportul valorilor unei aceleaşi mărimi se modifică cu
schimbarea unităţilor, fiind egal cu inversul raportului dintre unităţi.
Problema esenţială este de a determina în ce condiţii se respectă cerinţa
principală si generală referitoare la independenţa de unităţile de măsură a
raportului dintre valorile a două mărimi de aceeaşi natură. În acest scop vom
considera două mărimi derivate de aceeaşi natură notate cu
fiecare cu două unităţi de măsură, A şi A′ :
A
şi
A , măsurate
1
2
 A
=
{
A
}
A
=
{
A
}
A
1
1
1
(1.9)
=
{
A
}
A
=
{
A ′
}
A ′
  A
2
2
2

Vom stabili forma funcţiei prin care valoarea mărimii derivate depinde de valorile mărimilor fundamentale (să presupunem lungimea, timpul şi masa în

demonstraţia ce urmează), astfel încât raportul valorilor celor două mărimi

{ }

{ }

A

1

A

2

respectiv

{ { , să fie independent de unitatea aleasă, adică să fie independent

A

1

}

A

2

}

,

de unităţile alese pentru măsurarea mărimilor fundamentale. În acest scop, presupunem pentru funcţie o formă de tipul:

(1.10)

care indică expresia valorii {

funcţie de valorile l, t şi m ale lungimii-tip, timpului-tip şi respectiv masei-tip în anumite unităţi, şi funcţia:

A 1 a mărimii derivate faţă de unitatea A în

{

}

A

1

}

= f

(

l,t,m

)

,

fa ţă de unitatea A în { } A 1 } = f ( l ,

indicând expresia valorii {

de valorile l ′ = k l , t ′ = k ′′t ş i

A

1

(1.11)

în funcţie

m ′ = k ′′′m ale lungimii-tip, timpului-tip ş i respectiv

{

A

1

}

= f

(

k l , k ′′t , k ′′′m

)

,

}

a mărimii derivate faţă de unitatea

A′
A′
masei-tip în unităţile al căror sistem conţine şi unitatea . Condiţia generală cere ca raportul
masei-tip în unităţile al căror sistem conţine şi unitatea
.
Condiţia generală cere ca raportul valorilor mărimilor derivate
să nu depindă de unităţile alese, conform relaţiilor (1.9):
A′
A 1 şi
A
2
{ }
A
{ A ′
}
1
1
=
(1.12)
{ A ′
A
}
{ }
2
2
Ţinând cont de relaţiile (1.10) şi (1.11), relaţia (1.12) devine:
f
(
l t m
,
,
)
f
(
k l k t k
,
′′
,
′′′ m
)
1
1
=
(1.13)
f
(
l t m
,
,
)
f
(
k l k t k
,
′′
,
′′′ m
)
2
2
Egalitatea din expresia (1.13) este îndeplinită dacă funcţia din membrul al doilea
nu depinde de k ′, k ′′ ş i k ′′′, ceea ce
forma produsului unor puteri:
este posibil numai dac ă func ţ ia f este de
f
(
p
q
,
,
)
r
l t m
= C l
t m
,
(1.14)
unde p, q şi r sunt numere arbitrare întregi sau fracţionare care pot avea valori
pozitive, nule sau negative. Factorul C este o constantă care nu depinde de
unităţile mărimilor fundamentale. Produsele şi puterile pot reprezenta oricare
dintre produsele sau puterile definite în calculul cu aceste mărimi. Numai pentru
p
q
⋅ k ′′′
r
această formă a funcţiei f se poate simplifica produsul
k ′
⋅ k ′′
între
numărător şi numitor. În acest caz, raportul dintre valorile celor două mărimi
derivate
A
şi
A
nu depinde de unitatea aleasă de măsură pentru aceste mărimi.
1
2

Deoarece unitatea mărimii derivate depinde de unităţile mărimilor fundamentale, rezultă că acest raport rămâne constant chiar dacă se schimbă independent unităţile mărimilor fundamentale. Plecând de la aceste consideraţii se ajunge la introducerea noţiunii de dimensiune. Pornind de la formula (1.14) se poate scrie expresia raportului a două valori ale mărimii A faţă de unităţile A şi B :

ale m ă rimii A fa ţă de unit ăţ ile A ş i B :

{ l t m

A 1 }

p

q

r

=

{ l

A 1 }

p t

q

m

r

=

 

l

l

    

p

t

t

    

q

m

m

 

r

.

Chiar în cazul schimbării unităţilor fundamentale, raportul {

{

A }

1 a două valori

A

1

}

ale aceleaşi mărimi derivate este egal cu produsul rapoartelor

la puterile

p, q şi r :

l

=

t

L,

l t

=

T,

m

m

=

M,

{ A } p q r 1 == ( L ) ( T ) (
{
A
}
p
q
r
1
==
(
L
)
(
T
)
(
M
)
(1.15)
{
A ′
}
1
(valorile mărimilor fundamentale în cele două sisteme de unităţi din care fac
parte respectiv unităţile A şi A′ ). Produsul (1.15) se numeşte şi dimensiunea
(sau ecuaţia dimensională) mărimii derivate A , şi se notează simbolic
[
]
p
q
r
A
= L T M
(1.16)
LTM
Relaţia (1.16) se poate citi astfel: Mărimea A are dimensiunea p în raport cu
lungimea, q în raport cu timpul şi r în raport cu masa. În cazul p = q = r = 0 :
[
0
0
0
A
]
= L T M
=1
LTM
prin urmare mărimea respectivă este o mărime numerică, fără dimensiuni.
Nedepinzând de mărimile fundamentale, nici unitatea sa nu va depinde de
unităţile fundamentale. De obicei unitatea mărimilor fără dimensiuni se ia
numărul unitate. Ecuaţia dimensională pentru o mărime derivată presupune de
fapt cunoaşterea valorii coeficienţilor p, q şi r , iar pentru a o obţine se
explicitează relaţia de definiţie până în membrul al doilea apar numai mărimi
fundamentale. De exemplu, puterea P se defineşte astfel:
2
W
F
l
m
a
l
m
l
l
m
l
P =
=
=
=
=
,
2
3
t
t
t
t
t
t
iar ecuaţia dimensională este:
[
P
]
2
-3
= L T
M.
LTM

Teoremele folosite pentru stabilirea dimensiunilor mărimilor derivate sunt următoarele:

1. Dimensiunile unei mărimi D egală cu produsul a două mărimi A şi B sunt egale cu produsul dimensiunilor celor două mărimi:

[D]= [AB]= [A][B]

Dacă [

A

]

LTM

L T M

p

q

r

şi [ B

] LTM

p

L T

q

M

r

, atunci [ D

] LTM

p

L

+

p

+

+

r

.

=

=

=

T

q

q

M

r

2.

Dimensiunile unei mărimi D egală cu raportul mărimilor A şi B sunt egale

cu raportul dimensiunilor celor două mărimi:

[

D ]

=

 

A

B

 

=

[

A ]

[ B

]

,

sau [ D

3. Dimensiunile unei mărimi D egală cu mărimea A ridicată la puterea n sunt

egale cu puterea a n -a a dimensiunilor mărimii A :

] LTM

p

= L

p

T

q

q

M

r

r

[ n D ] = A  [ A ] n ,   =
[
n
D
]
= A 
[
A
] n
,
  =
]
np
nq
nr
sau [
D
= L
T
M
.
LTM
Prima teoremă se demonstrează scriind fiecare mărime ca produsul între
valoare şi unitate, presupunând că fiecare mărime se măsoară cu două unităţi:
A }
= A
{ A
=
{
A
}
A
B }
= B
{ B
=
{
B
}
B
D
=
{
D
}
D
=
{
D
}
D
Relaţia
care
exprimă
mărimea
D = A ⋅ B
se
poate
scrie
sub
două
forme,
{D}= {A}⋅{B} sau {D }
=
{A } {B }
; împărţind membru cu membru obţinem:
{
D
}
{ A
}
{ B
}
=
{
D
}
{ }
A
{ }
B
Ţinând cont de relaţia (1.15) şi de relaţia corespunzătoare pentru mărimea B :
{ p
B
}
q
r
==
(L)
(T) (M)
(1.17)
{ }
B
obţinem
{ p
D
}
p
+
q
+
q
r
+
r
==
(L)
(T)
(M)
,
{ }
D

adică relaţia

[D]= [A][B]

În acelaşi mod se demonstrează, fără dificultate, celelalte teoreme. Importanţa ecuaţiilor de dimensiuni constă în următoarele:

- permit verificarea omogenităţii formulelor fizice;

- cu aceste ecuaţii se pot stabili ecuaţiile unităţilor;

- intervin în problemele de schimbare a unităţilor.

Un sistem de dimensiuni se caracterizează prin grupul mărimilor fundamentale din care se pot determina univoc toate celelalte mărimi fizice. Deşi sistemul de dimensiuni din fiecare capitol al fizicii este complet arbitrar în privinţa naturii şi numărului mărimilor fundamentale, se pun două condiţii:

- formulele fizicii să fie scrise cu un număr cât mai mic de constante universale, ceea ce ar conduce la un număr minim de mărimi fundamentale; - să existe cât mai puţine posibil mărimi cu aceleaşi dimensiuni, fapt ce ar conduce la un număr cât mai mare de mărimi fundamentale. Pentru sistemul ales în prezent, deşi există mărimi cu aceeaşi dimensiuni, numărul acestora este foarte mic. În mecanică de exemplu, dimensiunile momentului forţei coincid cu ale energiei, şi ale viscozităţii cinematice cu ale modulului de difuzie. În electricitate coincid dimensiunile fluxului inducţiei electrice cu ale sarcinii electrice, şi ale inducţiei electrice cu ale densităţii superficiale de sarcină electrică. Aceste egalităţi dimensionale ridică însă problema dacă mărimile respective sunt sau nu de aceeaşi natură. Două sisteme de dimensiuni pot diferi atât prin numărul mărimilor fundamentale, cât şi prin natura acestora. Din punctul de vedere al naturii mărimilor fundamentale, se aleg acele mărimi pentru care realizarea de etaloane, în scopul concretizării unităţii fundamentale, este mai uşoară (de exemplu, se preferă masa în locul forţei sau impulsului). Din punctul de vedere al dimensiunilor se alege acel sistem de dimensiuni în care ecuaţiile de dimensiuni au forma cea mai simplă (exponenţii mărimilor fundamentale din ecuaţia dimensiunilor să fie cât mai mici, de exemplu egali cu 1 sau cel mult cu 2).

2 -1 L T ) 2 -1 ) -2 L T , iar viscozitatea cinematică
2
-1
L T
)
2
-1
)
-2
L T
, iar viscozitatea cinematică

1.12 Mărimi de aceeaşi natură şi mărimi de natură diferită

După cum s-a arătat, numărul mărimilor cu aceleaşi dimensiuni dintr-un sistem de dimensiuni este cu atât mai mare cu cât numărul mărimilor fundamentale este mai mic. Două mărimi cu aceleaşi dimensiuni într-un sistem de dimensiuni pot avea dimensiuni diferite în alt sistem de dimensiuni. De exemplu, în sistemul LTM modulul de difuzie şi viscozitatea cinematică au

aceleaşi dimensiuni (

. În sistemul de dimensiuni LTF modulul de difuzie

are dimensiunile (

L TF. Întrucât în sisteme

diferite de dimensiuni există mărimi diferite care au aceleaşi dimensiuni, apare firesc întrebarea dacă mărimile cu aceleaşi dimensiuni sunt în realitate de aceeaşi natură, sau se poate întâmpla ca mărimi cu aceleaşi dimensiuni să fie de natură diferită? Aşa cum s-a arătat, în procesul măsurării comparăm o mărime cu o altă mărime de aceeaşi natură numită unitate. Evident că toate mărimile de aceeaşi natură se vor măsuara cu aceeaşi unitate şi în acelaşi mod, adică folosind acelaşi procedeu de măsurare. Astfel, trebuie să adăugăm la condiţia ca două mărimi să fie de aceeaşi natură şi pe aceea referitoare la măsurarea cu acelaşi procedeu.

condiţia de omogenitate a formulelor fizice impune ca X şi Y să aibă aceleaşi

dimensiuni. Dacă [ relaţia dimensională:

[X ]= [Y ]

în

X

]

α

= L

1

M

β

1

T

γ

1

Θ

δ

1

N

ε

1

ϕ

I

1

η

J

1

şi [

Y

]

α

L

2

M

β

2

T

γ

2

Θ

δ

2

N

ε

2

I

ϕ

2

J

η

2

,

=

trebuie îndeplinite condiţiile:

α

1

= α

2

; β

1

= β

2

;

γ

1

=

γ

2

; δ

1

= δ

2

; ε

1

= ε

2