STATUL ROMAN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC

LA REALIZAREA ROMANIEI MARI (1821 - 1918)

1. PROIECTE DE REALIZARE A STATULUI ROMAN MODERN
Secolul al XVIII-lea si prima jumatate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea societatii romanesti intr-o noua
faza a evolutiei sale istorice, identificata prin aparitia semnelor certe ale modernizarii si afirmarea constiintei necesitatii
unitatii politice nationale. Elita politica constituita in "partida nationala", receptiva la modelul occidental, a identificat
atunci modalitatile potrivite pentru emanciparea natiunii romane din teritoriile aflate sub dominatie habsburgica si
tarista si a statelor romanesti din zona extracarpatica. Romanii, la fel ca germanii, italienii s.a. isi doreau propriul stat
national. Implinirea acestei aspiratii s-a facut treptat, pe fondul mutatiilor petrecute in societatea romaneasca
(dezvoltarea economica, modernizarea institutionala, afirmarea noii elite politice animate de "spiritul vremii",
dezvoltarea culturii) si in raport de contextul european. Au existat mai multe etape: miscarea reformatoare de pana la
jumatatea secolului al XIX-lea, Revolutia de la 1848, formarea statului national roman (1859), castigarea
independentei de stat (1877-1878), desavarsirea unirii (1918).
1.1. Proiecte de reformare a societatii in Moldova si Tara Romaneasca pana la 1821
Statul roman modern, inainte de a deveni o realitate institutionala, a fost imaginat ca proiect politic de generatii
intregi de ganditori sau de practicieni ai politicii. Acest proiect a inceput sa se contureze in secolul al XVIII-lea,
devenind din ce in ce mai complex pe masura ce diferite aspecte ale sale treceau din planul ideilor in cel al realizarilor
efective. Proiectul politic al statului roman modern s-a raportat intotdeauna, pe de o parte, la realitatile autohtone, pe
de alta parte, la raportul de forte dintre marile puteri ale timpului. Formulat initial ca alternativa la regimul fanariot, a
avut o importanta conotatie nationala.
Contestarea domniilor fanariote s-a facut pe calea pamfletelor si a memoriilor politice. Momentele de varf
ale productiei si raspandirii acestora se inregistreaza in anii1769-1774 (internationalizarea problemei
orientale, prin asumarea de catre Rusia a rolului de protectoare a crestinilor din Imperiul Otoman) si 18211831. Reformele preconizate vizau, in primul rand, reorganizarea administrativa si refacerea potentialului distrus
al tarii, prin desfiintarea venalitatii slujbelor, instituirea unui sistem modern de retribuire a dregatorilor si
introducerea responsabilitatii lor, sistem fiscal rational si eficient, liberalizarea comertului, sprijinirea dezvoltarii
mestesugurilor si a manufacturilor, dezvoltarea invatamantului, apararea proprietatii, egalitatea tuturor
cetatenilor in fata legii, libertatea cuvantului, a tiparului, a dreptului de asociere si de deplasare in afara
granitelor.
In ceea ce priveste forma de guvernamant, majoritatea covarsitoare a autorilor opteaza pentru un
regim monarhic in varianta sa romaneasca, respectiv domnia. Ca tipuri de regim monarhic, se propun
absolutismul, cu varianta despotismului luminat sau domnia marginita (constitutionala). Teoria domniei
constitutionale se bucura de o larga popularitate in ambele Principate. Intreaga constructie politica pe care o
propuneau autorii memoriilor si programelor politice era una de tip reformist, in care opera de reasezare a
societatii trebuia infaptuita de carmuire. In 1802, de exemplu, Dimitrie Sturdza, membru al elitei moldovene, a
alcatuit un proiect intitulat "Plan sau o forma de obladuire republiceasca aristodemocraticeasca". Forma de
guvernamant propusa era republica, pe care trebuia sa o conduca boierimea grupata, potrivit principiului
separarii puterilor, in trei divanuri: Divanul cel Mare, organul suprem de guvernare, format din marii boieri, Divanul
Pravilnicesc, cu rol legislativ si compus din boieri cunoscatori ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcatuit
din deputati alesi prin vot indirect. Idei moderne erau promovate in politica economica si culturala precum si

referitor la exercitarea drepturilor si libertatilor cetatenesti (programul prevedea libertatea economica, dreptul
fetelor de a beneficia de aceeasi instructie ca si baietii, garantarea libertatii individuale prin interzicerea arestarii
fara o cercetare prealabila si judecata, interzicerea incasarii altor dari in afara de cele prevazute in bugetul statului
etc.).
Chiar domnii fanarioti au promovat numeroase masuri novatoare. Cu exceptia caracterului national al
domniei si a problemelor legate de raporturile politice cu Inalta Poarta, multe dintre reformele propuse de
boierime au fost initiate sau incercate de domnii fanarioti, dar instabilitatea domniilor (determinata in principal de
cauze externe) a facut ca acestea sa cada repede in desuetudine.
Meritul elaborarii unui proiect politic, care avea ca obiectiv apararea existentei politice a Tarilor Romane,
apartine boierimii mari si mijlociica principala purtatoare a constiintei istorice. Programul politic nu s-a fixat
intr-un act fundamental ci in totalitatea memoriilor si proiectelor de reforma redactate in timpul razboaielor
austro-ruse-turce (1711-1812), printre altii de Mihai Cantacuzino, Ienachita Vacarescu si Dimitrie Sturdza.
Ideea dominanta a fost revendicarea unui nou statut juridic pe baza dreptului istoric (romanii "dintr-un inceput
343c29d au fost un norod slobod si nesupus"), recastigarea independentei prin inlaturarea regimului turcofanariot. Programele boieresti au prevazut reforma institutiilor si a formei de guvernamant (republica, monarhie
constitutionala), dar recastigarea puterii politice a fost obiectivul principal al programului politic pana la 1821,
program politic care prin revendicarile lui nationale a reusit sa solidarizeze intregul corp social al natiunii in
timpul miscarii conduse de Tudor Vladimirescu.
Gandirea politica a generat la inceputul secolului al XIX-lea un adevarat program de reforme si de
emancipare nationala, care contureaza proiectul statului roman modern. Programele revolutiilor din 1821 si
1848, precum si ale societatilor politice secrete dintre cele doua revolutii au contribuit la clarificarea acestui
proiect.
1.2. Revolutia lui Tudor Vladimirescu si revenirea la domniile pamantene
In ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea crestina sud-est europeana intra intr-un proces de
radicalizare politica. O societate secreta, Eteria, avea ca scop eliberarea grecilor, cu sprijinul Rusiei, pe fondul
unei rascoale generale a crestinilor din Balcani. Miscarea stabilise legaturi si cu boierii romani, inclusiv cu aceia
de la varful ierarhiei politice.
In anul 1821, Tara Romaneasca s-a confruntat cu o situatie extrem de complexa, determinata de
amplificarea miscarii sociale si nationale. In contextul crizei Imperiului Otoman, al miscarilor de eliberare din
Balcani si al cresterii dominatiei Rusiei in zona, Principatele au initiat o actiune politica avand ca scop
promovarea programului lor national. Dupa moartea domnului fanariot Alexandru Sutu, marii boieri
pamanteni din Tara Romaneasca, inspirati de principiile iluministe si de ideile nationale moderne, au
hotarat organizarea unei revolte care sa redea Principatelorvechile privilegii incalcate de otomani si
fanarioti. Slugerul Tudor Vladimirescu, fost comandant de panduri si sudit al Rusiei, a fost ales deComitetul de
Obladuire (Grigore Brancoveanu, Grigore Ghica si Barbu Vacarescu) - organism politic provizoriu desemnat sa
inlocuiasca domnitorul - sa "ridice norodul cu arme".
Miscarea condusa de Tudor Vladimirescu, desfasurata intre ianuarie - mai 1821, a avut un caracter
moderat, reflectat si de documentele programatice, care, insa, contineau idei iluministe. Actiunea romaneasca
s-a desfasurat in stransa legatura cu Eteria si in acest scop Tudor a incheiat un legamant cu Iordache si
Farmache, capeteniile eteriste; intelegerea avea ca scop lupta impotriva dominatiei otomane. Desi a stabilit
legaturi cu Eteria, Tudor Vladimirescu nu a acceptat subordonarea miscarii sale fata de cea greceasca initiata

de Alexandru Ipsilanti. La chemarea lui Tudor au raspuns pandurii, care alcatuiau nucleul militar al miscarii,
taranii si mica boierime. Pentru a castiga adeziunea poporului, Tudor Vladimirescu a lansat Proclamatia catre
tara, la Pades (23 ianuarie 1821), prin care promitea tuturor celor care se inrolau in tabara sa calitatea de
membru al Adunarii Norodului (constituita in tabara de la Tantareni), organ reprezentativ, politic si militar
imputernicit sa functioneze spre binele poporului, constituit dupa modelul Adunarii Nationale din timpul
insurectiei sarbesti, amandoua inspirate de Adunarea Nationala a Revolutiei franceze.
Adunarea Norodului a impartit puterea politica cu vechea administratie, controlata de boierii din Comitetul
de Obladuire. Dupa sosirea in Principate a lui Alexandru Ipsilanti, conducatorul miscarii eteriste, si dupa
tratativele cu Tudor, administratia locala a fost impartita intre Tudor si Eterie, prin mijlocirea Comitetului de
Obladuire.
Actele elaborate in perioada in care a condus tara ca reprezentant al "vremelnicei ocarmuiri" reflecta
contradictiile politice si militare.Cererile norodului romanesc (16 februarie 1821), concepute ca un act
fundamental pe care trebuiau sa jure domnii Principatelor, reprezinta principalul document programatic al
revolutiei. Ele contineau principii moderne - numirea in functii dupa merit, libertatea comertului, armata nationala,
desfiintarea vamilor interne -, dar prevedeau si mentinerea domnilor fanarioti. Aceste principii urmau sa stea la
baza unei noi ordini sociale. Suveranitatea poporului, afirmata pentru prima data de Proclamatia de la Pades,
se desprinde din insasi titulatura programului: cererile sunt ale poporului (norodului). Dintre acestea, cele mai
importante sunt:

adaugirile la bir sa fie facute numai atunci "cand va fi vreo mare trebuinta a tarii si cunoscuta de tot
norodul";

desfiintarea privilegiilor boieresti (dregatoriile sa nu mai fie date pe bani, iar promovarea sa se faca
dupa merit); reforma justitiei (legile trebuiau sa fie o emanatie a vointei norodului);

reforma administrativa; promovarea in functii dupa merit si desfiintarea unor dregatorii socotite inutile
si jefuitoare ale poporului (Spataria cea mare, Hatmania Divanului, Vornicia Capitalei);

reforma scolara (extinderea retelei scolare pe cheltuiala bisericilor); reforma armatei (instituirea unei
armate regulate a tarii formata din 4.000 de panduri si 200 de arnauti cu "leafa usoara" pe cheltuiala
manastirilor;

reforma fiscala (revenirea la darea in patru sferturi, desfiintarea scutelnicilor si a poslusnicilor);

desfiintarea vamilor interne (facilitarea liberului schimb si formarea pietei nationale unice).

Obiectivul national al miscarii era formulat cu destula prudenta: indepartarea grecilor din dregatoriile laice
si ecleziastice, delimitarea pietei romanesti de cea otomana si constituirea armatei nationale. Dupa 20 martie,
Tudor a inlocuit discursul social-politic cu unul patriotic si national, necesar unirii tuturor fortelor pentru
recastigarea "drepturilor tarii" ("Proclamatia catre bucuresteni"). Evenimentele au luat o directie neasteptata:
revolta grecilor si cea a romanilor au fost dezavuate public de consulul rus de la Bucuresti si, apoi, chiar de
tarul Alexandru I, membru al Sfintei Aliante, care nu putea sa accepte anularea sistemului stabilit in Europa
de Congresul de la Viena (1815). In acelasi timp, insa, tarul sustinea din umbra cele doua miscari
antiotomane. Pozitia Rusiei si iminenta interventiei militare otomane I-au determinat pe Tudor sa incerce o
apropiere de Poarta, prin incriminarea exclusiv a fanariotilor. Daca din perspectiva romaneasca aceasta pozitie

putea fi convenabila, din perspectiva antiotomana a Eteriei, a fost asimilata tradarii. Tratativele initiate cu otomanii
si descoperirea acestora de catre eteristi au insemnat sfarsitul lui Tudor. Parasit de capitanii sai, Tudor a fost
judecat, condamnat si executat de Eterie pentru tradare, in conformitate cu legamantul incheiat (mai 1821).
Interventia militara otomana a pus capat miscarii lui Tudor Vladimirescu. Dar anul 1821 a provocat sfarsitul
regimului fanariot in Principate. Elita politica romaneasca a recuperat, prin redactarea unui numar impresionant de
memorii si proiecte de reforma, intregul tel declarat (antifanariot) al acesteia. In vara anului 1822, Poarta a
acceptat restaurarea domniilor pamantene, numindu-i pe Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica in Tara Romaneasca si
pe Ionita Sandu Sturdza in Moldova.
Dincolo de proiectul antiotoman, miscarea din 1821 a fost un raspuns dat de societatea romaneasca la
problemele cu care se confrunta. Ea a surprins mentalitatile in schimbare (".patria este poporul si nu tagma
jefuitorilor") si necesitatea restructurarii statului conturata intr-un program coerent (Cererile norodului
romanesc). La baza statului trebuia sa stea principiul suveranitatii poporului si se impunea anularea legilor date
fara acordul acestuia. Domnul trebuia sa fie ales de tara, iar privilegiile boieresti desfiintate. Desi infranta,
revolutia de la 1821 a creat premisele modernizarii societatii romanesti si a alimentat miscarea nationala pentru
independenta. Miscarea din 1821 a dovedit clar ca modernizarea societatii romanesti nu mai putea fi amanata.
Ea a dezvaluit gradul in care societatea devenise constienta de propriile nevoi si a reprezentat principalul
moment al afirmarii natiunii romane in spatiul extracarpatic.
1.3. Evolutie si revolutie. Elitele romanesti si spiritul public in prima jumatate a secolului al XIXlea
Revenirea la domniile pamantene poate fi interpretata ca o schimbare de regim politic, in masura in care
institutia domniei devine nationala (pamanteana). Structura organizarii de stat (institutiile) nu s-a modificat pana
la adoptarea Regulamentelor Organice (1831-1832). In deceniile 3 si 4 ale secolului al XIX-lea, boierimea
reformatoare a redactat zeci de proiecte, vizand modernizarea organizarii interne si, in primul rand, redactarea
unor legi fundamentale.
Un astfel de proiect a fost alcatuit de carvunarii din Moldova (numiti astfel prin analogie cu "carbonarii
italieni"). Proiectul celor 77 de "ponturi"("Constitutia carvunara") alcatuit in 1822 de comisul Ionica
Tautu, consilier al domnului Ionita Sandu Sturdza si secretar al capuchehaiei Moldovei, exprima revendicarile micii
boierimi, inspirate de Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului si de actele si memoriile anilor 1821-1822,
avand astfel un caracter liberal si iluminist.
*Conducerea statului ar fi fost atribuita unui domn, avand puteri limitate, ales dintre pamanteni de o Adunare
obsteasca formata din inalti ierarhi si "toata obstea boierilor",
* ajutat de un Sfat obstesc investit cu atributii mai mari ca ale domnului.
*Memoriul mai continea cereri privind organizarea administrativa, judecatoreasca, bisericeasca, financiara,
libertatea religioasa, personala, a tiparului, egalitatea in fata legilor, respectul proprietatii, separarea puterilor in stat,
drepturi egale pentru diferitele categorii ale boierimii etc. In legatura cu problemele nationale,
* Constitutia carvunara sustinea ideile autonomiei fata de Poarta si ale deplinei dezvoltari a culturii romanesti.
Un alt document important din aceeasi perioada este Asezamantul politicesc semnat de Simion Marcovici
(1829), care sustinea organizarea statului pe baza separarii puterilor.

Sub domniile regulamentare ale lui Alexandru Ghica (1834 - 1842), Gheorghe Bibescu (1842 - 1848) si
Mihail Sturdza (1834-1849), progresul economic s-a accentuat si contradictiile sociale, politice si nationale s-au
agravat. Proiectele de reforma au devenit mai complexe, dobandind uneori accente radicale. Afirmarea
intelectualitatii si elementelor burgheze a avut ca rezultat conturarea unor programe ce sustineau egalitatea la
numirea in functii, impozit progresiv pe avere, libertatea tiparului, stat republican (asemenea idei preconiza
filozoful iluminist Eufrosin Poteca).
In anii 1837-1838, Partida Nationala, condusa de boierul Ion Campineanu, s-a evidentiat in cadrul
Adunarii Obstesti a Tarii Romanesti cu prilejul discutarii articolului aditional la Regulamentul Organic. Sub
influenta sa Adunarea respingea incalcarea autonomiei tarii. Cu aceasta ocazie, reprezentantii Partidei
Nationale au redactat Actul de unire si independenta si Osabitul act de numire a suveranului
romanilor. Actul de unire si independenta solicita inlaturarea suzeranitatii otomane si a protectoratului tarist
si unirea Principatelor intr-un regat al Daciei. Osabitul act de numire a suveranului romanilor continea referiri
la atributiile domniei care trebuia sa fie ereditara, drepturi si libertati cetatenesti (votul universal) si eliberarea
clacasilor. In final, cele doua documente cuprindeau un adevarat proiect de constitutie, bazat pe principiile
liberalismului politic si economic. Se preconiza unirea Principatelor sub domnia lui Mihail Sturdza, fapt posibil,
dupa parerea domnului moldovean, numai cu sprijinul puterilor europene. Noul stat trebuia sa fie o monarhie
constitutionala sub garantia colectiva a Marilor Puteri. In cadrul regimului preconizat, toti romanii erau declarati
egali in fata legilor, urmand sa se bucure de libertatea personala, a cuvantului si a presei si de introducerea
votului universal. S-a adoptat ideea limitarii puterii suveranului de catre parlament, a independentei puterilor
legiuitoare si judecatoreasca fata de cea executiva, iar in economie principiul liberei concurente si al neinterventiei
statului.
Un rol important in aceasta perioada l-au avut societatile politice secrete. Acestea regrupau fortele
reformatoare angajate intr-o activitate menita sa duca la rasturnarea vechii ordini sociale si politice. Ele au
pregatit revolutia din 1848. In 1834, la Sibiu, Societatea revolutionara secreta romano-polona condusa de
Adolf David milita pentru "republica romaneasca cuprinzatoare, asezata de o parte si de alta a Carpatilor". In
Tara Romaneasca, "Partida nationala" respingea in 1838 articolul aditional la Regulamentul Organic si
preconiza unirea, independenta si un program de reforme bazat pe libertatile si drepturile cetatenesti si pe
rezolvarea problemei agrare. In Moldova, Conjuratia confederativa initiata de Leonte Radu punea la cale, in
1839, unirea federativa a Moldovei cu Tara Romaneasca si Serbia. Noul stat urma sa fie condus de un domn
ereditar tutelat de boieri, sub suzeranitatea Portii. Un program complex a fost elaborat de societatea secreta
condusa de Dimitrie Filipescu (in Tara Romaneasca), depistata de politia lui Alexandru Ghica in 1840.
Programul acesteia prevedea consolidarea autonomiei si "chiar independenta", lichidarea proprietatii boieresti, a
relatiilor servile si instaurarea republicii democratice, intemeiata pe ideile de libertate si egalitate. Cu acelasi
program, miscarea nationala a renascut in 1843 prin societatea Fratia, fondata la Bucuresti de N. Balcescu, I.
Ghica, Christian Tell si C. A. Rosetti, viitori conducatori ai revolutiei de la 1848. Deviza ei era: "Dreptate, Fratie".
Aceasta organizatie masonica avea ca obiective unirea Moldovei si Tarii Romanesti, independenta,
emanciparea clacasilor, egalitatea cetatenilor in fata legii. Ideile ei liberale au fost raspandite prin publicatii
caPropasirea, Arhiva istorica, Magazin istoric pentru Dacia si Dacia literara. In 1845 se infiinta la Paris, din
initiativa lui C.A. Rosetti, Societatea Studentilor Romani, ca filiala a Fratiei, organizatie care intretinea stranse
legaturi cu personalitati ale vietii culturale franceze. Tot ca filiala aFratiei a functionat la Iasi, din
1846, Asociatia patriotica.
In prima jumatate a secolului al XIX-lea societatea romaneasca s-a dezvoltat progresiv, cautandu-si noi
modele si forme de organizare. Intre activitatea teoretica reformatoare (proiecte de reforma, memorii) si
actiunea social-politica (miscarea din 1821, activitatea societatilor secrete), programele oficiale de reforma nu
au facut decat sa potenteze contradictiile si sa grabeasca declansarea revolutiei. Nevoia de reorganizare

interna era recunoscuta si in principalele acte internationale referitoare la Principate. Tratatul de la Adrianopol
(1829) consacra individualitatea politica a Tarilor Romane, instituia oficial (de jure) protectoratul rusesc asupra
acestora si prevedea reorganizarea administrativa interna in temeiul unor noi reglementari, viitoarele
Regulamente Organice.
1.4. Reforme in spiritul despotismului luminat. Regulamentele Organice
Tratatul de la Adrianopol a impus de jure protectoratul rus asupra celor doua principate si a deschis calea
infaptuirii de sus a unor reforme care raspundeau numeroaselor proiecte inaintate de romani Curtii de la
Petersburg. Doua comisii de boieri munteni si moldoveni, conduse de consulul general rus Minciaki au elaborat
textul Regulamentelor Organice, care au fost primele constitutii moderne ale Principatelor. Aprobate de Rusia si
de Adunarile obstesti, aceste acte au fost ratificate de Poarta si au ramas in vigoare pana la Conferinta de la
Paris (1858), cu o scurta intrerupere in Tara Romaneasca in 1848. Ele au incercat sa reformeze Vechiul Regim
in spiritul despotismului luminat, introducand principii si forme moderne de organizare, dar pastrand vechiul
continut al puterii. La baza statului s-au stabilit, in "spiritul veacului", suveranitatea poporului, separarea puterilor
si bugetul modern.
* Puterea executiva revenea domnului, care era ales pe viata de o Adunare Obsteasca Extraordinara.
Acesta ii numea si ii revoca pe ministrii, avea drept de initiativa si sanctiune a legilor si era ajutat de un Sfat
administrativ compus din sase ministri. De asemenea, putea dizolva Adunarea Obsteasca, dar numai cu acordul
puterilor protectoare si suzerana.
*Puterea legislativa revenea Adunarii Obstesti, compusa in majoritate din boieri si inalti functionari si
prezidata de mitropolit. Adunarea adopta legile si prezenta domnului rapoarte despre starea tarii, numite
anaforale. Regulamentele organice pot fi considerate "actul de nastere al parlamentarismului in Romania", fiind
primele legiuiri care instituie adunari formate pe baza de sufragiu, care, prin participare la activitatea legislativa,
limitau puterea sefului statului.
*Puterea judecatoreasca era exercitata de organele de judecata, instanta judecatoreasca suprema fiind
reprezentata de Inaltul Divan Domnesc.
O contributie reala au adus Regulamentele Organice in modernizarea institutiilor. Au fost infiintate
tribunalele, corpul de avocati, serviciul procuraturii, arhivele statului, notariatele. S-a reorganizat invatamantul si a
fost constituita armata nationala. Actele de stare civila au fost scoase de sub controlul Bisericii, s-au modernizat
serviciile publice (serviciul sanitar, posta, pompieri) si s-a preconizat fondarea unei Banci Nationale cu drept de
emisiune monetara. Reforma sistemului fiscal a statornicit un impozit unic ("capitatia" pentru tarani si "patenta",
calculata pe venit, pentru burghezie), dar a pastrat vechile privilegii fiscale, a desfiintat vamile interne si breslele si
a adoptat principiul bugetului. Un pas important in directia unor relatii agrare moderne s-a facut prin transformare
rezervei domeniului in proprietate absoluta a boierului. Regulamentele aveau, insa, si aspecte negative, care
explica lipsa lor de popularitate. Ele pastrau vechile privilegii si scutirile de impozite pentru boieri si cler si nu
rezolvau problema agrara: claca era sporita la 12 zile pe an si, in plus, se introducea nartul (norma zilnica de
lucru). Mai mult, o treime din fiecare mosie era considerata proprietatea absoluta a boierului.
Acte fundamentale pentru Principate, Regulamentele Organice au fost puse in aplicare la 1 iulie 1831 in
Tara Romaneasca si la 1 ianuarie 1832 in Moldova si inlocuite in 1858 cu Conventia de la Paris. Cu toate
limitele lor, Regulamentele Organice au contribuit la modernizarea societatii si statului si au apropiat structurile
legislative si administrative ale Principatelor in vederea unirii lor. Astfel organizate, cele doua state ar fi fost
integrate mai usor stapanirii ruse. Reflectand influenta si tendintele expansioniste ale Rusiei, Regulamentele au

starnit o vie ostilitate din partea tinerilor boieri care se impregnasera, in decursul studiilor lor pariziene, de noi
idei politice si de gusturi occidentale. Aceste tendinte au devenit evidente in 1833, atunci cand Rusia a incercat
sa impuna articolul aditional. Boierimea munteana s-a coalizat atunci in "Partida nationala" condusa de Ion
Campineanu, opunandu-se in anii 1837-1838 adoptarii acestui articol care incalca autonomia tarii. Actul de
unire si independenta si Osabitul act de numire a suveranului romanilor, redactate de Partida nationala,
schitau un proiect de eliberare, de unire si organizare a monarhiei constitutionale.
In 1834, au fost numiti domni de catre Rusia si Turcia (nu alesi, asa cum prevedeau Regulamentele),
Alexandru Ghica in Muntenia si Mihail Sturdza in Moldova. Acuzat de proasta gestiune si de lipsa de autoritate,
Alexandru Ghica a fost destituit si inlocuit cu Gheorghe Bibescu, singurul domn ales in conformitate cu
prevederile Regulamentului organic. Aceste trei domnii poarta denumirea de regulamentare. Desi au aplicat
programe reformatoare la nivel institutional si de crestere a gradului de civilizatie, domnii regulamentari au fost
vehement contestati in epoca si s-au confruntat cu opozitia cvasipermanenta a clasei politice.
1.5. Revolutia de la 1848
Revolutiile de la 1848 din Tarile Romane se inscriu in valul de miscari revolutionare care a cuprins
Europa in primavara anului respectiv, de la Paris pana in centrul si rasaritul continentului. In Moldova si Tara
Romaneasca, revolutia de la 1848 a fost in primul rand opera intelectualilor "pasoptisti". Ei erau un grup
deosebit de omogen, apartineau in general mijlocului clasei boieresti, beneficiasera de posibilitati similare de a
studia in marea lor majoritate in strainatate si se distingeau de inaintasii lor prin cunoasterea directa a Europei
Occidentale, al carei model politic si cultural il doreau aplicat si Tarilor Romane. O alta caracteristica a
intelectualitatii romanesti de la 1848 este adeziunea totala la ideea moderna de natiune si atasamentul
neconditionat fata de telurile nationale (independenta sau autonomie politica).
Moment crucial in evolutia societatii romanesti spre un stat modern, revolutia din 1848-1849, a incununat un
secol de mutatii produse in plan economico - social, politic si in mentalul colectiv, a marcat afirmarea natiunii romane
si exprimarea optiunii pentru "modelul occidental". Pentru romanii aflati sub suzeranitatea Portii si protectia Rusiei
(Principatele romane) sau sub dominatia Habsburgilor (Transilvania, Bucovina), obiectivul emanciparii politice
nationale era greu de realizat. Constienti de aceasta, fruntasii revolutionari au manifestat prudenta fata de includerea
acestui obiectiv in programele oficiale, pastrandu-si solicitarile in limite "legale" : respectarea autonomiei Principatelor
in conformitate cu vechile tratate si unirea teritoriilor romanesti din Imperiul Habsburgic intr-un "ducat autonom"; cu
recunoasterea drepturilor natiunii romane. Programele de la Brasov si Cernauti au solicitat deschis probleme ca:
inlaturarea Regulamentelor Organice si protectoratului rus, unirea si independenta romanilor, probleme ce reuneau in
jurul lor toate fortele sociale si politice romanesti.
A. Moldova. Aici s-a manifestat opozitia fata de domnitorul Mihail Sturdza, la care a participat boierimea
mica si mijlocie, o parte a marii boierimi de orientare liberala si mai ales elita intelectuala. Domnitorul era
adeptul ideilor conservatoare si a rezolvarii crizei politice interne fara convulsii sociale. La 27 martie/8 aprilie
1848 reprezentantii boierimii liberale si ai orasenilor din Moldova s-au intrunit la Iasi intr-o adunare de protest
contra regimului autoritar patronat de Mihail Sturdza (adunarea de la Hotelul Petersburg), cerand limitarea
puterii acestuia prin institutii reprezentative si instaurarea unui regim politic liberal moderat, care sa stimuleze
dezvoltarea economica. Cererile lor au stat la baza Petitiunii-proclamatiune (program in 35 de puncte) intocmita
de comitetul revolutionar condus de V. Alecsandri, pentru a fi inaintata domnitorului. Boierimea moldoveana dorea
reformarea regimului prin masuri moderate, atitudine explicabila prin autoritarismul lui Sturdza si temerea fata de o
interventie armata a Rusiei, care avertizase ca nu va tolera miscari revolutionare (asa se explica si primul punct
al Petitiunii-proclamatiune, introdus de revolutionari din considerente tactice).

Autoritatile i-au arestat pe manifestanti; cativa au reusit sa se refugieze in celelalte provincii romanesti,
unde au participat la actiunile revolutionare. Revolutionarii moldoveni, puternic impresionati de Adunarea de la
Blaj, din mai 1848, au redactat un legamant, la Brasov, la 12 mai, intitulat Printipiile noastre pentru
reformarea patriei. Tot in exil, dar la Cernauti, Mihail Kogalniceanu elaboreaza Dorintele partidei nationale in
Moldova, in august 1848. Acest program va fi dezvoltat ulterior intr-un Proiect de constitutie. Intre obiectivele
inscrise retin atentia: independenta si unirea Principatelor ("unirea Moldovei si Valahiei intr-un stat neatarnat
romanesc" din programul de la Brasov si unirea considerata "cheia boltii iara de care s-ar prabusi tot edificiul
national" din programul de la Cernauti). Apar deosebiri in solutiile pentru rezolvarea problemei agrare:
emanciparea si improprietarirea taranilor clacasi (fara despagubire la Brasov si cu despagubire la Cernauti).
Interventia armatei tariste a pus capat agitatiilor din Moldova in iulie 1848.
B. Tara Romaneasca. Daca intrunirea de la Iasi, de la Hotelul Petersburg, din 27 martie 1848, cu greu
poate fi considerata o veritabila revolutie, domnitorul Mihail Sturdza actionand rapid pentru inabusirea
protestelor, in Tara Romaneasca, miscarea revolutionara a dus la instaurarea unui regim revolutionar, care a
durat pana in septembrie 1848, cand trupele otomane au impus caimacamia boierului conservator Constantin
Cantacuzino.
In Tara Romaneasca, evenimentele s-au desfasurat pe cale revolutionara, dupa model francez.
Principalele forte participante au fost: Societatea Secreta Fratia; grupul de exilati romani aflati la Paris; negustori,
intelectuali, boierime liberala; ofiteri si populatie urbana. Revolutia urmarea rasturnarea regimului existent si
edificarea unuia nou, modern.
La 9 iunie, la Islaz, s-a desfasurat o adunare populara, unde Ion Eliade Radulescu a prezentat un
program. Proclamatia prezentata in fata adunarii populare se baza pe principiul suveranitatii poporului si
continea, pe langa obiectivele nationale si sociale, cereri privind: organizarea unui regim politic quasirepublican, cu domn responsabil ales din cinci in cinci ani, adunare obsteasca din toate categoriile sociale,
ministri responsabili, drepturi si libertati cetatenesti. Insurectia din Bucuresti declansata la 11 iunie 1848, l-a silit
pe domnitorul Gheorghe Bibescu sa accepte programul revolutiei drept constitutie si sa formeze un guvern cu
ministri dintre fruntasii miscarii. Dupa retragerea consulului rus din Bucuresti, domnitorul Gheorghe Bibescu
abdica si fuge in Transilvania pe 13 iunie, incredintand conducerea tarii unui guvern provizoriu prezidat de
mitropolitul Neofit.
Guvernul provizoriu, in lipsa unui corp reprezentativ, exercita atat puterea executiva, cat si pe cea
legislativa si avea misiunea de a organiza noul regim pe baza celor 21 puncte ale Proclamatiei de Islaz.
Principiile care au stat la baza activitatii sale au fost libertatea, egalitatea, fraternitatea. Pe plan intern guvernul
provizoriu: a decretat desfiintarea rangurilor boieresti si a cenzurii, acordandu-se libertate presei; a adoptat
drapelul national tricolor cu deviza "Dreptate, Fratie"; a eliberat robii; a interzis bataia si pedeapsa cu moartea; a
infiintat Garda Nationala - pusa sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit capitan general - si corpul
Comisarilor de Propaganda, a caror atributie era explicarea programului de la Islaz; a eliberat detinutii politici. O
Comisie a Proprietatii, infiintata de guvern in iulie 1848 pentru a rezolva problema agrara prin reglementarea
raporturilor dintre proprietari si clacasi, nu a reusit sa-si duca la bun sfarsit misiunea din cauza opozitiei
inversunate a proprietarilor si a interventiei otomane, fiind desfiintata in august 1848.
Fortele contrarevolutionare interne au pus la cale inlaturarea guvernului revolutionar, dar primele
tentative au esuat datorita sprijinului acordat de populatie noii puteri. La insistenta Rusiei, insa, trupele otomane
conduse de Suleiman-Pasa au patruns in tara. Intr-o prima etapa, reprezentantul Portii, Suleiman Pasa, a
condamnat revolutia si a obligat la infiintarea unei Locotenente Domnesti, compusa din Ion Eliade Radulescu,
Nicolae Golescu si Christian Tell (29 iulie 1848). Aceasta solutie a nemultumit Rusia si Imperiul Otoman. Dupa

noi presiuni rusesti, Suleiman a fost inlocuit cu Fuad-Pasa, care a primit ordin de reprimare a revolutiei. La
13/25 septembrie 1848 trupele otomane au ocupat Bucurestiul, reprimand rezistenta armata a unitatii de
pompieri din Dealul Spirii, condusa de Pavel Zaganescu. Doua zile mai tarziu, armatele ruse din Moldova au
trecut Milcovul, cooperand cu fortele otomane la restabilirea regimului regulamentar in Tara Romaneasca.
C. Transilvania, Banat, Bucovina. In aceste provincii, aspectele sociale si politice au fost amplificate de
dorinta romanilor de a obtine emanciparea nationala. La miscarea revolutionara a participat elita burgheza,
ecleziastica si intelectuala, alaturi de taranime.
In Transilvania s-a manifestat un conflict etnic intre romani si maghiari, determinat de programul national al
revolutionarilor maghiari, care isi propuneau restaurarea Ungariei medievale. De fapt, disensiunile intre revolutionarii
romani si cei maghiari s-au ivit inca de la inceput, ca urmare a abordarii diametral opuse a problemei nationale. In
timp ce romanii solicitau "drepturi pentru natiunea romana", maghiarii condusi de Lajos Kossuth nu recunosteau
decat drepturile si libertatile pentru conationalii lor. Ei au hotarat, in martie 1848, sa nu recunoasca individualitatile
nationale din Ungaria, sa impuna folosirea exclusiva a limbii maghiare in stat si sa proclame uniunea Transilvaniei si a
Comitatelor din Partium cu Ungaria.
Protestele romanilor au luat forma celor trei Adunari Populare de la Blaj:
. 18 aprilie: adunarea care a testat atitudinea populatiei fata de programul politic national, pregatind totodata adunarea
din mai;
. 3-5 mai: Marea Adunare Nationala de pe Campia Libertatii de la Blaj (40.000 de participanti), care a
proclamat independenta natiunii romane si a adoptat Petitiunea Nationala, un program in 16 puncte redactat
de Simion Barnutiu. In Petitiunea Nationala se cerea: independenta natiunii romane, reprezentare
proportionala in toate institutiile tarii, dreptul de a folosi limba romana in legislatie si administratie, independenta
Bisericii Ortodoxe Romane, infiintarea de scoli romanesti in toate satele si orasele, precum si a unei universitati,
desfiintarea iobagiei fara rascumparare si improprietarirea taranilor, asigurarea drepturilor si libertatilor
cetatenesti, elaborarea unei noi Constitutii a Transilvaniei si respingerea ideii de "uniune" cu Ungaria. Adunarea
propunea si infiintarea unui organ executiv, Comitetul National de la Sibiu, condus de Andrei Saguna, care sa
coordoneze actiunea politica romaneasca. Mai multe petitii au fost trimise Dietei din Cluj si Curtii Imperiale din
Viena. La 18 mai 1848, Dieta din Cluj cu preponderenta maghiara, a votat pentru unirea, de fapt, anexarea
Transilvaniei la Ungaria, masura sanctionata de imparat la 29 mai 1848. Astfel se anula autonomia Principatului.
Esecul misiunilor romanesti si sanctionarea uniunii cu Ungaria de catre imparat au determinat trecerea de la
faza legalista a revolutiei la cea armata. Datorita rezistentei romanilor, unificarea politica si administrativa a
Transilvaniei cu Ungaria a esuat, iar colaborarea dintre autoritatile maghiare si cele austriece a incetat.
. 3-16 septembrie: a treia Adunare de la Blaj, care a hotarat: organizarea militara a provinciei pentru a
apara suveranitatea teritoriilor romanesti (obiectiv national al revolutiei romane din Transilvania); inarmarea
poporului; formarea a 15 legiuni romanesti; preluarea cu forta armata a administratiei provinciei din mainile
maghiarilor si organizarea administrativa a 15 prefecturi sub conducerea Comitetului National de la Sibiu. Intre
lunile octombrie 1848 si iulie 1849 s-a declansat un razboi civil intre trupele austriece si cele maghiare, ultimele
conduse de generalul polonez Iosif Bem. Romanii s-au retras in Muntii Apuseni, sub conducerea lui Avram
Iancu. Armata guvernului de la Budapesta a reusit sa restabileasca controlul maghiar in teritoriile deschise ale
Transilvaniei. Totusi, nici o armata maghiara nu a putut sa patrunda in zona Muntilor Apuseni aparata de motii
condusi de Avram Iancu.

Conflictele dintre maghiari si austrieci au dus la o reconsiderare a pozitiei Vienei fata de romani, astfel
incat, prin Constitutia din 4 martie 1849, imparatul Franz Joseph recunostea autonomia Transilvaniei. Intre
romani si maghiari au inceput tratative mediate initial de deputatul roman Ioan Dragos si continuate cu succes
de Nicolae Balcescu. La 2 iulie 1849 se semna Proiectul de Pacificare de la Seghedin, care recunostea unele
drepturi ale romanilor, dar nu prevedea renuntarea la unirea Transilvaniei cu Ungaria. Soarta revolutiei a fost
decisa de contraofensiva trupelor celor doua Imperii, Austriac si Tarist: la 1/13 august 1849, la Siria, langa Arad,
armata maghiara a capitulat in fata armatei tariste, chemata in ajutor de Curtea vieneza. Imparatul a anulat
promisiunile facute romanilor.
In Bucovina, romanii au actionat pentru pastrarea caracterului istoric al provinciei si respectarea natiunii
romane. La 8/20 mai 1848, adunarea populara de la Cernauti condusa de E. Hurmuzaki, convocata din initiativa
Comitetului de Actiune, a precizat obiectivele revolutiei, cuprinse ulterior in Petitia tarii, redactata in luna
iulie: separarea Bucovinei de Galitia si organizarea sa pe baze autonome; o Dieta care sa cuprinda
reprezentanti ai tuturor starilor si o conducere proprie in administratie, justitie si politica; independenta
Episcopiei Bucovinei; alegerea episcopului de un Congres local din clerici si mireni; conservarea nationalitatii
romane si infiintarea de scoli nationale; egalitatea in fata legii; libertatea comertului; desfiintarea clacii si dijmei.
In Banat, provincie integrata Ungariei la sfarsitul secolului al XVIII-lea, miscarea de eliberare nationala a
imbracat tot forma unor adunari populare. In fruntea banatenilor s-a remarcat Eftimie Murgu, adept al unirii
Banatului cu Transilvania. La 15/27 iunie 1848, Adunarea de la Lugoj, prezidata de Eftimie Murgu, a
adoptat Petitia neamului romanesc din Ungaria si Banat, prin care se cerea: respectarea nationalitatii
romanesti, oficializarea limbii romane, inarmarea poporului si autonomia provinciei.
D. Semnificatia revolutiei de la 1848. Proiectul politic pasoptist a fost opera intelectualilor liberali care iau definit obiectivele si au condus revolutia. Nicolae Balcescu, unul dintre autorii proiectului politic revolutionar
pasoptist, a surprins constituirea si maturizarea lui treptata. Obiectivele proiectului erau: . autonomia si
independenta (obiectiv national);. unirea romanilor intr-un singur stat (obiectiv national); . reforma agrara (obiectiv
economico-social); . drepturi si libertati politice (obiectiv politic); . modernizarea institutiilor (obiectiv politic); . o noua
organizare a puterilor in stat (obiectiv politic).
S-au formulat trei solutii in vederea ameliorarii statutului juridic extern al Principatelor: autonomia
(Proclamatia de la Islaz), independenta (Printipiile noastre pentru reformarea patriei), constituirea unui Regat al
Romaniei sub garantia europeana (propunere facuta de Ioan Maiorescu Parlamentului german de la Frankfurt
pe Main). Unirea romanilor intr-un singur stat nu a fost formulata in programele de la Iasi, Islaz, Bucuresti si Blaj
din motive strategice. A fost inscrisa in programul revolutionarilor moldoveni de la Brasov (Printipiile noastre
pentru reformarea patriei) si in programul de la Cernauti (Dorintele partidei nationale in Moldova) redactat de
Mihail Kogalniceanu. Desi revolutionarii munteni nu au inscris ideea unitatii nationale in programe, C.A. Rosetti,
in gazeta Pruncul roman, publica in iunie 1848 articolul "Catre fratii nostri din Moldova", in care facea un apel la
unire. Aceeasi idee este sustinuta si de gazeta Poporul suveran. In Transilvania, idealul national este exprimat
pe Campia Libertatii de la Blaj in expresia "noi vrem sa ne unim cu tara". Pentru a nu irita imperiile vecine,
aceasta idee nu a fost inclusa in programele revolutionare adoptate la Iasi, Islaz sau Blaj. Problema agrara a
constituit principala problema sociala a revolutiei, parte componenta a problemei proprietatii. Solutiile propuse
au fost diferite, de la o solutie moderata in programul de la Iasi (Petitiunea proclamatiune), pana la solutia
radicala in programul emigratiei moldovene de la Brasov. In Tara Romaneasca s-a constituit o Comisie a
proprietatii care avea in vedere reglementarea raporturilor dintre proprietari si tarani. Programul politic pasoptist
a fost pus in aplicare in timpul domniei lui Al.I. Cuza.
Anexe

Petitiunea-proclamatiune a boierilor si notabililor moldoveni, Iasi, 27 martie 1848

"1. Sfanta pazire a Regulamentului, in tot cuprinsul seu si fara nici o rastalmacire. [] 3. Siguranta personala, adeca nimeni sa nu poata fi pedepsit
decat pe temeiul legilor si in urmarea unei hotarari judecatoresti. 4. Grabnica imbunatatire a starii locuitorilor sateni []. 8. Reforma scoalelor pe o temelie
larga si nationala, spre raspandirea luminarilor in tot poporul. 30. Fiecare pamantean sa aiba dreptul de a adresa jalba Obstescii Adunari."
Printipiile noastre pentru reformarea patriei, Brasov, 12 mai 1848
"1. Desfiintarea boerescului si a orice alte dari ale lacuitorilor sateni catre proprietari. 3. Improprietarirea lacuitorilor sateni fara nici o rascumparare
din partea lor. 4. Nimicirea tuturor privilegiilor si prin urmare: deopotriva purtare a sarcinilor statului de catra tot poporul in deobste, precum si deopotriva
impartasanie a lui la toate driturile politice si tivile. 5. Intemeierea institutiilor tarii pe printipiile de libertate, egalitate si fratietate, dezvoltate in toata
intinderea lor. 6. Unirea Moldovei si a Valahiei intr-un singur stat neatarnat, romanesc.'
Proclamatia de la Islaz, 9 iunie 1848
"Pe scurt, poporul roman, recapituland, decreta: 1. Independenta sa administrativa si legislativa pe temeiul tractatelor lui Mircea si Vlad si
neamestec al nici unei puteri din afara in cele dinauntru ale sale. 2. Egalitatea drepturilor politice []. 4. Adunanta generala compusa din reprezentanti ai
tuturor starilor societatii. 5. Domn responsabil, ales pe cinci ani si cautat in toate starile sotietatii. 12. Emancipatia manastirilor inchinate. 13.
Emancipatia clacasilor ce se fac proprietari prin despagubire []. 22. Convocarea indata a unei Adunante Generale Extraordinare Constituante alese [] a
face Constitutia tarii pe temeiul acestor 21 articole decretate de poporul roman."
Petitiunea nationala, Blaj, 4 mai 1848
"1. Natiunea romana rezimata pe principiul libertatei, egalitatei si fratiei pretinde independenta sa nationala in respectul politic, ca sa figureze in
numele sau; ca natiunea romana sa-si aiba reprezentantii sai la Dieta tarii in proportiune cu numerul sau [] 2. Natiunea romana pretinde, ca biserica romana
fara distinctiune de confesiune sa fie si sa ramana libera, independinte de la oricare alta biserica []. 3. Natiunea romana (] cere fara intarziere desfiintarea iobagiei fara
nici o despagubire din partea taranilor iobagi []. 6. Natiunea romana cere, ca conlocuitoriele natiuni neci de cum sa nu iee la dezbatere cauza uniunei
cu Ungaria pana cand natiunea romana nu va fi natiune constituita si organizata cu vot deliberativ si decisiv in camera legislativa []. 7. Natiunea romana
cere libertatea de a vorbi, de a scrie si a tipari fara nici o censura. [] 13. Natiunea romana pretende portarea comune a sarcinilor publice dupa starea si
averea fiecaruia si stergerea privilegielor."

1.

Documentul programatic

Obiectiv national

Obiectiv politic

Obiectiv economico-social

Petitiunea proclamatiune a
boierilor
si
notabililor
moldoveni

8. Reforma scoalelor pe o
temelie larga si nationala, spre
raspandirea luminarilor in tot
poporul

3. Siguranta personala, adeca

nimeni sa nu poata fi pedepsit
decat pe temeiul legilor si in
urmarea unei hotarari judecatoresti.

4. Grabnica imbunatatire a starii

locuitorilor sateni.

30. Fiecare pamantean sa aiba

dreptul de a adresa jalba
Obstescii Adunari.

2.

Printipiile noastre
reformarea patriei

pentru

6. Unirea Moldovei si a Valahiei

intr-un singur stat neatarnat,
romanesc.

5. Intemeierea institutiilor tarii pe

printipiile de libertate, egalitate si
fratietate, dezvoltate in toata
intinderea lor.

1. Desfiintarea boerescului si a
orice alte dari ale lacuitorilor
sateni catre proprietari.
3. Improprietarirea lacuitorilor
sateni fara nici o rascumparare
din partea lor.
4. Nimicirea tuturor privilegiilor si
prin urmare: deopotriva purtare a
sarcinilor statului de catra tot

poporul indeobste, precum si

deopotriva impartasanie a lui la
toate driturile politice si tivile.

3.

Proclamatia de la Islaz

1.
Independenta
sa
administrativa si legislativa pe
temeiul tractatelor lui Mircea si
Vlad si neamestec al nici unei
puteri din afara in cele dinauntru
ale sale.
12. Emancipatia
inchinate.

manastirilor

2. Egalitatea drepturilor politice.

13. Emancipatia clacasilor ce se

fac proprietari prin despagubire.

4. Adunanta generala compusa

din reprezentanti ai tuturor
starilor societatii.
5. Domn responsabil, ales pe
cinci ani si cautat in toate starile
sotietatii.
22. Convocarea indata a unei
Adunante
Generale
Extraordinare Constituante alese
a face Constitutia tarii pe temeiul
acestor 21 articole decretate de
poporul roman.

4.

Petitiunea Nationala

1. Natiunea romana rezimata pe

principiul libertatei, egalitatei si
fratiei pretinde independenta sa
nationala in respectul politic, ca
sa figureze in numele sau;
1. [] ca natiunea romana sa-si
aiba reprezentantii sai la Dieta
tarii in proportiune cu numerul
sau.
2. Natiunea romana pretinde, ca
biserica romana fara distinctiune
de confesiune sa fie si sa
ramana libera, independinte de
la oricare alta biserica.
6. Natiunea romana cere, ca
conlocuitoriele natiuni neci de
cum sa nu iee la dezbatere
cauza uniunei cu Ungaria pana
cand natiunea romana nu va fi
natiune constituita si organizata
cu vot deliberativ si decisiv in
camera legislativa.

5.

Petitia neamului romanesc

din Ungaria si Banat

Respectarea
nationalitatii
romanesti; oficializarea limbii
romane; inarmarea poporului;
autonomia
provinciei
si
transformarea Banatului intr-un

7. Natiunea romana cere

libertatea de a vorbi, de a scrie si
a tipari fara nici o censura.
8. Natiunea romana cere asecurarea libertatei personale,
nemine sa nu se pota prinde sub
vreun pretestu politic.

3. Natiunea romana (] cere fara

intarziere desfiintarea iobagiei
fara nici o despagubire din
partea taranilor iobagi.
13. Natiunea romana pretende
portarea comune a sarcinilor
publice dupa starea si averea
fiecaruia si stergerea privilegielor.

"capitanat general".

6.

Petitia tarii

Separarea Bucovinei de Galitia si

organizarea sa pe baze
autonome;
independenta
Episcopiei Bucovinei fata de
Mitropolia Ortodoxa de la
Karlowitz; alegerea episcopului de
un Congres local din clerici si
mireni; conservarea nationalitatii
romane si infiintarea de scoli
nationale; conducere proprie in
administratie, justitie si politica.

Dieta
care
sa
cuprinda
reprezentanti ai tuturor starilor.

Libertatea comertului.
Desfiintarea clacii si dijmei.

Egalitatea in fata legii.

2. CONSTITUIREA STATULUI ROMAN MODERN

2.1. Unirea Principatelor Romane.
In timpul Revolutiei de la 1848-1849, ideea de unitate a fost formulata diferit de la o provincie la alta, in
functie de contextul intern si extern. Ea a aparut cu claritate in gazetele Pruncul romansi Poporul Suveran de la
Bucuresti, in documentele redactate de revolutionarii moldoveni refugiati la Brasov (mai 1848) sau Cernauti
(august 1848), precum si in cadrul Marii Adunari Nationale de la Blaj din 3-5 mai 1848, unde s-a strigat "Noi
vrem sa ne unim cu tara!".
In 1849, dupa interventia militara otomana care a pus capat evenimentelor revolutionare din Tara
Romaneasca, Rusia si Turcia semneaza Conventia de la Balta-Liman. Potrivit acesteia, regimul politic regulamentar a
fost reintrodus, dar a suferit cateva modificari, in sensul accentuarii tutelei politice a puterilor suzerane ori protectoare,
dar si al sporirii autoritatii domnului. Domnul nu mai era ales, ci numit de tar si de sultan; durata domniei era fixata la
sapte ani; Adunarile erau dizolvate si inlocuite cu divanuri alcatuite exclusiv din mari boieri numiti de domn. Puterea
suzerana si cea protectoare controlau activitatea domnilor, dorind sa suprime raspandirea ideilor liberale si nationale
si sa mentina stabilitatea politica.
Domnii numiti in temeiul Conventiei de la Balta-Liman, Grigore Alexandru Ghica in Moldova si Barbu
Stirbei in Tara Romaneasca, au domnit pana in 1856. Adepti ai unui reformism etatist de tip iluminist, ambii au
avut merite incontestabile in modernizarea societatii si a statelor romanesti, incurajand dezvoltarea economica
si invatamantul. In Moldova, Grigore Alexandru Ghica a permis reintoarcerea exilatilor revolutionari si
organizarea miscarii unioniste, spre deosebire de omologul sau muntean, care, fara a fi vadit antiunionist, a
preferat sa evite orice tip de agitatie politica. De asemenea, tot Grigore Al. Ghica a decretat emanciparea robilor
tigani (1856), a aprobat tiparirea letopisetelor Moldovei, a desfiintat cenzura si a decretat libertatea presei.
Pe plan international, in 1853, in relatiile dintre Rusia si Poarta survine o noua criza majora. Izbucnirea
razboiului Crimeii (1853-1856) intre Rusia si Turcia si implicarea Angliei (1854), Frantei (1854) si Sardiniei
(1855) in conflict de partea Portii au afectat spatiul romanesc. Noua faza a problemei orientale a debutat cu
ocuparea Principatelor de catre trupele rusesti, iar dupa retragerea acestora, de catre cele austriece si turcesti.
Domnitorii s-au refugiat in Austria. Rusia a fost infranta si a acceptat negocierile de pace de la Paris. Razboiul a
prilejuit cunoasterea problemei romanesti in cercurile diplomatice europene, ca urmare a propagandei
desfasurate de revolutionarii romani aflati in exil dupa infrangerea revolutiei de la 1848. Existenta in randul

romanilor a unui puternic curent unionist si interferarea intereselor Marilor Puteri in sud-estul Europei au facut
ca problema unirii Principatelor sa devina o problema europeana. Ea a fost discutata in cadrul Conferintei de la
Viena (martie 1855), precum si a Congresului de pace de la Paris (1856) care punea capat razboiului Crimeii
(1853 -1856).
Congresul de pace de la Paris (februarie - martie 1856). La Paris, cele sapte tari participante au avut
atitudini diferite, in functie de propriile interese. Franta sprijinea unirea, pentru ca astfel imparatul Napoleon al
III-lea, prin ministrul sau de externe, contele Walewski, spera sa-si refaca prestigiul european; Sardinia si Prusia
considerau ca prin unirea Principatelor Romane isi vor "deschide drum" pentru constituirea propriilor state
nationale - italian si, respectiv, german; Rusia, infranta in razboiul Crimeii, "juca" dupa "muzica" Frantei; Anglia,
s-a aratat favorabila unirii, apoi si-a schimbat atitudinea; Austria si Turcia erau impotriva, deoarece nu doreau
sa-si piarda influenta in teritoriile romanesti.
Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18 martie 1856) prevedeau
*inlocuirea protectoratului Rusiei asupra Principatelor cu garantia colectiva a marilor puteri,
*mentinerea suzeranitatii otomane, garantarea independentei administrative, revizuirea legilor
fundamentale (Regulamentele Organice),
* integrarea in granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea in
Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune "bazele viitoarei lor organizari",
*libertatea navigatiei pe Dunare, a comertului si a cultelor, neutralizarea Marii Negre, dreptul la armata
nationala s.a. Marile Puteri pregateau alegerea unor adunari consultative speciale - numite Adunari ad-hoc - in
fiecare Principat, care aveau misiunea de a face cunoscuta unei comisii internationale parerea romanilor asupra
unirii si problemelor importante. Rezolutiile acestor adunari urmau sa fie prezentate conferintei Marilor Puteri,
organizata la Paris, unde urmau sa se ia deciziile finale, comunicate ulterior romanilor sub forma unui decret
promulgat de sultan. Trupele militare straine trebuiau sa fie retrase. Poarta numea in mod provizoriu caimacami,
loctiitori ai domnului, pentru a supraveghea si a mentine stabilitatea in cele doua tari romanesti. Hotararile marilor
puteri din 1856 au fost importante pentru romani, deoarece urmareau sa impiedice expansiunea Imperiului Rus
spre sud-estul Europei.
Rolul Adunarilor Ad-hoc (septembrie-decembrie1857). Prevederile Tratatului de pace de la Paris nu
aveau drept rezultat realizarea imediata a unirii, dar inlocuirea protectoratului Rusiei crea conditii dintre cele mai
favorabile infaptuirii acesteia. Exista posibilitatea ca romanii insisi sa hotarasca asupra viitorului lor. Miscarea
unionista s-a intensificat pe plan intern dupa ce revolutionarii exilati au putut sa revina in tara. In locul celor doi
domni, al caror mandat expirase in 1856, Poarta a numit caimacami care sa conduca Principatele.
Alegerile pentru Adunarile Ad-hoc au evidentiat disputa dintre partizanii unirii ("partida nationala") si
fortele ostile care se bazau pe sprijinul Austriei, Angliei si Turciei. In aceste alegeri clerul, marea proprietate si
orasenii votau direct, iar mica proprietate si taranii indirect, prin delegati.Pentru prima oara in Tarile Romane
prevederile electorale se intemeiau pe avere, nu pe originea sociala, iar adunarile care se constituiau in temeiul lor aveau un anume grad de reprezentativitate. Falsificarea alegerilor din Moldova de catre caimacamul
Nicolae Vogoride (cu sprijinul Turciei), a creat o stare de tensiune interna si internationala. Fruntasii unionisti au
adus la cunostinta Comisiei europene de la Bucuresti falsificarea alegerilor in Moldova. In august 1857, prin
intalnirea de la Osborne dintre Napoleon al III-lea si regina Victoria, situatia s-a dezamorsat, incheindu-se un
compromis: Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri in Moldova (in care fortele unioniste au obtinut

victoria), iar Franta a renuntat la principiul unirii depline sub un principe strain. Adunarile ad-hoc nu puteau lua
hotarari, ci doar faceau propuneri marilor puteri. Ambele adunari au adoptat propuneri asemanatoare, intre care
unirea Principatelor intr-un stat sub numele de Romania si aducerea pe tronul tarii a unui principe strain, dintr-o
familie domnitoare europeana care sa-si creasca mostenitorii in religia tarii, respectarea autonomiei,
neutralitatea si inviolabilitatea teritoriului noului stat, adunare legislativa si guvern constitutional reprezentative,
sub garantia colectiva a Marilor Puteri. S-au adus in discutie si alte probleme: rezolvarea chestiunii agrare,
organizarea interna etc. Dupa exprimarea romanilor, adunarile s-au dizolvat, iar marile puteri au luat act de ele
prin Conventia de la Paris, care a servit drept constitutie Principatelor pana in 1864.
Conventia de la Paris. In 1858 s-a intrunit Conferinta Marilor Puteri la Paris, in cadrul careia comisia de
ancheta prezenta raportul sau asupra dorintelor romanilor si, dupa dezbateri prelungite, se aproba la 7/19
august Conventia de la Paris, care oferea Principatelor o noua organizare interna, inlocuind Regulamentele
Organice. Conventia de la Paris mentinea suzeranitatea Portii otomane, sub garantia colectiva a celor sapte
puteri semnatare ale Tratatului de la Paris. Principatele Unite Moldova si Valahia urmau sa aiba fiecare cate un
domnitor, ales pe viata de Adunarea electiva din fiecare principat. Domnii reprezentau puterea executiva si nici
un act al lor nu avea valoare daca nu era contrasemnat de ministrul de resort. Puterea legislativa se exercita
colectiv de catre domn, adunarea legislativa a fiecarui principat si Comisia Centrala de la Focsani. Adunarile
functionau ca un parlament unicameral, care dezbatea si adopta legile, fara a avea insa initiativa legislativa.
Guvernele erau alcatuite din ministri numiti de domnitori, responsabili in fata acestora si a Adunarilor elective. In
afara institutiilor separate existau si trei institutii comune: Comisia Centrala de la Focsani (care elabora
proiectele de legi de interes comun), Inalta Curte de Justitie si Casatie (cu sediul tot la Focsani) si
armata.Conventia de la Paris prevedea principii de organizare si modernizare a viitorului stat (separatia puterilor in
stat, desfiintarea privilegiilor de clasa, egalitatea in fata legii, drepturi politice pentru crestini, libertatea individuala,
accesul liber la functiile publice, garantarea proprietatii); de asemenea, se sublinia necesitatea reglementarii
raporturilor dintre proprietari si tarani. Conventia era completata de un act electoral, care stabilea sistemul de
alegeri pentru cele doua adunari; alegatorii se imparteau, in functie de venit (vot cenzitar), in alegatori directi si
alegatori indirecti (votau prin intermediul unor delegati). Acest act constitutional adoptat la Paris nu implinea, dar
nici nu anula speranta de unire a romanilor.
Conventia de la Paris avea atributele unei Constitutii, inlocuind Regulamentele Organice; a fost valabila
pana in anul 1864. Prin actul adoptat la Conferinta de la Paris din 1858 s-au creat conditiile realizarii unitatii
nationale prin insasi vointa romanilor. Faptul ca nu se specifica in Conventie obligativitatea ca cei doi domni sa
fie diferiti ca persoana, oferea posibilitatea de a se face primul pas si cel mai important spre unirea Principatelor.
Prin abolirea rangurilor si privilegiilor boieresti si consacrarea egalitatii tuturor cetatenilor in fata legii, Conventia
de la Paris punea capat Vechiului Regim si crea premisele instaurarii regimului modern. Prevederile ei au
constituit un pas hotarator pe drumul realizarii unirii Principatelor, exprimand sustinerea politica in primul rand a
Frantei lui Napoleon al III-lea.
Dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. In Moldova, Adunarea Electiva era dominata de
reprezentantii Partidei Nationale. Conservatorii ii aveau drept candidati pe fostul domnitor Mihail Sturdza si pe fiul
acestuia, Grigore Sturdza. Fortele progresiste au reusit sa desemneze un singur candidat, pe colonelul Alexandru
Ioan Cuza. El a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859, fiind acceptat si de conservatori, datorita vederilor
sale moderate in comparatie cu alti posibili candidati. Alegerea lui Cuza semnifica triumful fortelor politice care
militau pentru modernizarea societatii.
Unirea s-a infaptuit insa prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al
Tarii Romanesti. La Bucuresti, Adunarea Electiva era dominata de conservatori care doreau sa aleaga pe unul
din fostii domnitori: Gheorghe Bibescu sau Barbu Stirbei. Ideea alegerii aceluiasi domnitor in ambele Principate

prinsese, insa, contur si reprezentantii Partidei Nationale au facut apel la populatia capitalei pentru a-i determina
pe conservatori sa accepte alegerea lui Cuza. Sub presiunea maselor, unionistii reusesc sa contracareze
majoritatea conservatoare, Adunarea Electiva acceptand, dupa dezbateri furtunoase, propunerea de a-l
desemna domn al Tarii Romanesti pe alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Cele doua tabere au renuntat la
candidatii proprii, acceptand candidatura lui Cuza, care in 24 ianuarie 1859 a fost ales domn in unanimitate si in
Tara Romaneasca. Acest act politic a inaugurat politica faptului implinit. Alegerea aceluiasi domn in ambele
Principate a produs uimirea Curtilor europene, dar si admiratia cercurilor progresiste. Domnia lui Alexandru Ioan
Cuza a reprezentat o perioada hotaratoare pentru consolidarea unirii si modernizarea statului. In prima parte a
domniei s-a realizat unificarea administrativa si legislativa, s-a obtinut, din partea marilor puteri garante
recunoasterea unirii depline, iar in a doua parte a domniei au fost infaptuite reforme in conformitate cu cerintele
epocii moderne.
2.2. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
Consolidarea si recunoasterea internationala unirii. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost
interpretata de marile puteri ca o incalcare a prevederilor Conventiei de la Paris. Dina acest motiv, dupa 24
ianuarie 1859, viata politica a Principatelor era deosebit de complexa. Uniunea personala nu era recunoscuta
de Marile Puteri. La Iasi si la Bucuresti functionau doua guverne si doua Adunari, iar organizarea administrativa
era lipsita de unitate. Principalele obiective ale noului domn erau recunoasterea internationala a dublei alegeri pe plan extern, si realizarea uniunii politice si administrative depline si recunoasterea ei, precum si alcatuirea
unui plan de reforme care sa modernizeze societatea romaneasca - pe plan intern. Pe plan extern, prin
Conferinta organizata in martie 1859 la Paris, Franta, Anglia, Rusia si Sardinia au recunoscut actul de la 24
ianuarie; Austria si Turcia si-au dat acordul in septembrie 1859, dar numai pentru perioada domniei lui Cuza. Se
consacra astfel uniunea personala a celor doua Principate, prima etapa spre realizarea deplina a unirii.
Pe plan intern, a fost initiat un amplu program de consolidare a unirii: in domeniul administrativ s-au
unificat serviciile de vama; de asemenea, s-a centralizat administratia telegrafului, s-au unificat armatele
(reunite in tabara de la Floresti) si cursul monetar. Capitala a fost stabilita la Bucuresti, s-a adoptat noua stema
(vulturul si zimbrul), s-a extins administratia romaneasca si in cele trei judete din sudul Basarabiei; pentru
uniformizarea legislatiei, Comisia Centrala de la Focsani (care si-a desfasurat activitatea intre ianuarie 1859 ianuarie 1862) a elaborat un proiect de Constitutie si proiecte de lege agrara si electorala. De asemenea, Cuza
a promovat elemente ale burgheziei in aparatul de stat, a numit functionari moldoveni in Tara Romaneasca si
invers si s-a preocupat de uniformizarea armatei, creandu-se primul minister unic - cel de razboi (1860), condus
de generalul Ioan Emanoil Florescu.
Pe plan extern, Cuza a initiat diverse actiuni diplomatice: prin memorii adresate Marilor Puteri le solicita
sa fie de acord cu constituirea la Bucuresti a guvernului si a Adunarii unice; in septembrie 1860 a efectuat o
vizita la Constantinopol, unde a fost primit ca un adevarat suveran etc. Ca urmare, puterile europene reunite in
Conferinta de la Constantinopol (septembrie- noiembrie 1861), au recunoscut deplina unire politica a
Principatelor. Firmanul emis de sultan sublinia ca unificarea deplina a institutiilor era valabila numai pe timpul
domniei lui Cuza. In acest context favorabil au urmat importante evenimente politice: la 11 decembrie 1861,
Cuza a proclamat unirea si nasterea natiunii romane; la 22 ianuarie 1862 s-a constituit primul guvern unic, in
frunte cu Barbu Catargiu, iar peste doua zile si-a deschis lucrarile Adunarea legislativa a Principatelor Unite. La
24 ianuarie 1862, prima Adunare unica a Principatelor Unite adopta numele de Romania pentru noul stat si
proclama Bucurestiul capitala tarii.
Marile reforme. Guvernul Barbu Catargiu (ianuarie - iunie 1862). Primul guvern unic al Principatelor,
format la 22 ianuarie 1862, a fost condus de Barbu Catargiu. Era un guvern conservator, care reflecta structura

Adunarii unice. Comisia centrala de la Focsani a fost desfiintata si a fost creat un alt organism, Comitetul legislativ
provizoriu. In primavara anului 1862 a fost elaborata o lege a presei. Principala problema a societatii romanesti din
aceasta perioada era, insa, problema agrara, iar solutionarea acesteia era sustinuta de toate fortele politice.
Modalitatile de rezolvare preconizate erau insa diferite. Conservatorii, care reprezentau interesele mosierimii,
sustineau desfiintarea clacii, dar nu erau de acord cu improprietarirea taranilor, dorind sa mentina intacta marea
proprietate. Prin urmare, guvernul punea in discutia Adunarii, in primavara anului 1862, un proiect de lege rurala
(intocmit inca din 1860 de Comisia Centrala de la Focsani) care reflecta viziunea conservatorilor de rezolvare a
problemei agrare, insa Alexandru Ioan Cuza a refuzat sa-l sanctioneze.
Guvernul Nicolae Kretzulescu (iunie 1862 - octombrie 1863). Guvernarea cabinetului Barbu Catargiu s-a
incheiat o data cu asasinarea, in conditii neelucidate pana astazi, a primului-ministru (iunie 1862). S-a format
imediat un guvern al caii de mijloc condus de Nicolae Kretzulescu, lider al liberalilor moderati. De la bun inceput
guvernul a urgentat adoptarea masurilor administrative avand in vedere realizarea unirii depline: a unificat
serviciile sanitare, a constituit Consiliul superior al instructiunii publice si Directia generala a arhivelor statului.
Guvernul a luat primele masuri care vizau manastirile inchinate, care aveau mari datorii catre statul roman. In
1860, Costache Negri, reprezentantul roman la Constantinopol, depunea primul memoriu in aceasta chestiune.
In noiembrie 1862, averile manastirilor inchinate au fost trecute in proprietatea statului, iar in ianuarie 1863
Adunarea a hotarat ca datoria lor sa intre in bugetul statului.
Guvernul Mihail Kogalniceanu (octombrie 1863 - ianuarie 1865). Considerat cel mai important guvern din
timpul domniei lui Cuza pentru activitatea sa reformatoare, acest cabinet a fost instalat la 11 octombrie 1863. In
noiembrie, la deschiderea lucrarilor Adunarii, Cuza anunta in mesajul sau programul legislativ: reforma
electorala si agrara, organizarea armatei, reforma instructiunii publice, secularizarea averilor manastiresti etc. In
decembrie 1863 a fost adoptata legea secularizarii averilor manastiresti, transferandu-se astfel intinse suprafete
agricole in proprietatea statului. Trecerea sub controlul statului a averilor manastiresti, inclusiv ale manastirilor
inchinate, a intarit autonomia tarii. Legea secularizarii averilor manastiresti a asigurat un fond funciar insemnat,
care va fi folosit apoi pentru aplicarea Legii agrare din 14 august 1864. Pe 13 februarie 1864 a fost adoptata
Legea privind infiintarea Consiliului de Stat, care era prezidat de domnitor si elabora la cererea guvernului
proiecte de legi.
In martie 1864 a inceput dezbaterea chestiunii rurale, care a accentuat confruntarea dintre guvern, sprijinit
de domnitor, si Adunare, dominata de marii proprietari funciari. Punerea proiectului legii rurale (agrare) in discutia
Legislativului (proiect care propunea desfiintarea clacii si improprietarirea taranilor cu loturile pe care le aveau in
folosinta) a determinat fortele conservatoare care dominau Adunarea sa dea un vot de blam guvernului. Cuza a
preferat sa mentina cabinetul si sa dizolve forul legislativ, dand astfel lovitura de stat din 2 mai 1864. Aceasta a
fost insotita de o proclamatie catre armata si de una catre popor. De asemenea, a fost adoptat un nou act
constitutional - numit Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris, care extindea substantial atributiile
domnitorului -, precum si o noua lege electorala. Potrivit Statutului dezvoltator, noua lege fundamentala care
inlocuia Conventia de la Paris, domnitorul avea initiativa legilor elaborate de Consiliul de Stat si, de asemenea,
avea drept de veto. S-a trecut la sistemul legislativ bicameral, prin crearea celui de-al doilea corp legiuitor, Corpul
Ponderator (Senatul), cu membri alesi de Cuza. Regulamentul de functionare al acestuia era alcatuit de guvern,
iar presedintele Adunarii era numit de domn. Statutul dezvoltator a fost aprobat printr-un plebiscit, organizat la 10
mai 1864. In iunie 1864, marile puteri au recunoscut modificarile aduse Conventiei de la Paris, acordand
Principatelor dreptul de a schimba in viitor legile care priveau organizarea interna. Prin Statutul dezvoltator se
trecea la un regim autoritar, in care atributele puterii executive erau sporite. Noua lege electorala, care impartea
corpul electoral in doua categorii, alegatori primari si directi, marea numarul alegatorilor: votul ramanea cenzitar, dar
censul era mai mic in comparatie cu dispozitiile electorale ale Conventiei de la Paris. Lovitura de stat a inaugurat o
conducere autoritara a domnitorului, criticata vehement de opozitie. Ea a fost justificata de imposibilitatea adoptarii

reformelor in conditiile in care alegerile facute in conformitate cu prevederile Conventiei de la Paris creau o majoritate
conservatoare in Camera.
Elaborata de Consiliul de Stat si imbunatatita de guvern, Legea rurala a fost promulgata de domnitor la
14 august 1864.
* Aceasta elibera taranii clacasi de sarcinile de tip feudal (claca) si ii improprietarea cu pamantul pe care-l
foloseau, prin rascumparare (despagubire).
* Articolul 1 al legii oferea posibilitatea taranilor clacasi sa devina proprietari deplini pe locurile supuse
posesiunii lor.
*Suprafata de pamant pe care o primeau era stabilita in functie de numarul vitelor detinute.
*Cei care nu au facut claca deveneau proprietari numai pe locurile de casa si gradina, iar pamantul nu
putea fi instrainat sau ipotecat timp de 30 de ani.
*Taranii plateau despagubiri pentru claca timp de 15 ani.
*Pamantul acordat taranilor nu trebuia sa depaseasca 2/3 din suprafata mosiei, fara a socoti padurile.
Existau insa si numeroase limite:intinderea mica a lotului, neimproprietarirea unui numar destul de mare de
tarani etc. Totusi, legea a intarit proprietatea taraneasca si a imbunatatit situatia unei parti importante a
locuitorilor satelor.
O alta lege insemnata a fost cea a instructiunii publice, promulgata la 7 decembrie 1864, prin care
invatamantul devenea unitar, structurat pe trei cicluri: primar, care era gratuit si obligatoriu, secundar si superior.
Tot in domeniul invatamantului este de remarcat infiintarea, in octombrie 1860, a Universitatii din Iasi, cu patru
facultati: drept, filozofie, stiinte, teologie. La 4 iulie 1864 se infiinta si Universitatea din Bucuresti, care avea
sectii de drept, stiinte si filosofie (litere). In 1864 - 1865 au fost adoptate si alte reforme care au contribuit la
constituirea unui cadru nou de organizare a societatii: in administratie (legea comunala, legea pentru infiintarea
consiliilor judetene); in justitie (elaborarea Codului penal - martie 1864, adoptarea noului Cod civil, in decembrie
1864); in domeniul organizarii bisericesti (legi care au diminuat rolul Bisericii in treburile civile si au sporit dominatia
statului in structura administrativa a acesteia); in comert (elaborarea Codului comercial, infiintarea Camerei de
Comert); adoptarea sistemului unic de masuri si unitati (septembrie 1864); in domeniul armatei - Legea organizarii
armatei (noiembrie 1864) s.a. In ianuarie 1865, in urma unor neintelegeri cu domnitorul, Mihail Kogalniceanu a
demisionat. Cabinetele care i-au urmat au continuat politica reformatoare.
Politica externa. In aceasta perioada, Principatele au urmat in politica externa o directie proprie. Cuza a
concentrat in mainile sale toate parghiile externe, pentru a evita eventualele oscilatii provocate de viata interna.
Domnitorul a sustinut miscarile de eliberare ale popoarelor din Europa Centrala si Estica, emigratia poloneza,
pe cea maghiara si pe cea bulgara de pe teritoriul roman. A organizat si coordonat propaganda roma neasca in
strainatate si a sustinut dezvoltarea culturala a romanilor din Imperiul Habsburgic, pentru care a alocat sume
importante de la bugetul statului. Pentru a afirma individualitatea politica a statului roman, a infiintat agentii
diplomatice la Constantinopol, Paris si Belgrad, iar in 8 august 1862 a creat ministerul de externe, care avea ca
scop coordonarea intregii politici externe. Domnia lui Cuza a coincis, astfel, unei perioade de crestere a
prestigiului tarii. Raporturile cu puterea suzerana si Puterile Garante se deosebeau esential de perioada
anterioara. Pentru intarirea autonomiei tarii in relatiile cu puterile europene, a fost sporita capacitatea militara, s-

a incercat emiterea unei monede si a unei decoratii nationale, s-a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe
Romane fata de Patriarhia de la Constantinopol (recunoscuta, insa, mult mai tarziu) etc.
Monstruoasa coalitie si sfarsitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Masurile legislative modernizatoare
adoptate de Alexandru Ioan Cuza au fost insotite de anumite tendinte autoritare, care i-au atras adversitatea
oamenilor politici de toate orientarile. Astfel, la inceputul anului 1863 s-a conturat o grupare eterogena formata din
liberalii radicali condusi de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti si conservatori, intrata in istorie sub numele de
"monstruoasa coalitie" care urmarea detronarea lui Cuza si aducerea pe tronul tarii a unui principe strain.
Liberalii radicali, continuatori ai ideologiei de la 1848, dorind o transformare economica si sociala radicala, dupa
modelul Europei Occidentale, considerau masurile luate de Cuza prea moderate. Conservatorii, in schimb, doreau
pastrarea traditiilor si privilegiilor epocii premergatoare revolutiei, puternic afectate de politica reformatoare a
domnitorului, si insistau ca dezvoltarea sa se faca lent si fara schimbari radicale. Pentru ambele grupari, Cuza
ducea o politica necorespunzatoare.
Desi Cuza a reusit sa puna in aplicare ambitiosul sau program legislativ si de organizare a unor institutii
moderne, pozitia i-a fost subminata de activitatea "monstruoasei coalitii". Conservatorii l-au criticat pentru reformele
agrara si electorala, iar liberalii radicali i-au reprosat ca era prea moderat. Constient de esecurile domniei autoritare,
domnitorul s-a gandit la abdicare. Liberalii radicali condusi de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti au organizat lovitura de
stat de la 11 februarie 1866. Cuza a semnat actele de abdicare si a plecat in strainatate, unde a murit in mai 1873.
Locul domnitorului a fost luat de olocotenenta domneasca, compusa din Lascar Catargiu, generalul Nicolae
Golescu si colonelul Nicolae Haralambie. Domnia lui Al. I. Cuza a fost o etapa decisiva in modernizarea statului
roman: a insemnat, in primul rand, punerea in aplicare a programului de la 1848. Politica reformatoare si intarirea
statului roman a reprezentat o premisa importanta in dobandirea independentei. La abdicarea lui Cuza (11 februarie
1866), Romania moderna era, in esenta, edificata.
2.3. Instaurarea dinastiei de Hohenzollern
Ideea aducerii printului strain nu era noua, caci ea fusese formulata in memoriile boieresti si in Rezolutiile
Adunarilor ad-hoc din 1857. Pentru Romania anului 1866, aceasta idee avea multiple semnificatii: era o solutie
pentru consolidarea statului national (caci puterile europene recunoscusera unirea doar pe timpul lui Cuza); se
miza pe asigurarea stabilitatii interne, inlaturandu-se lupta pentru domnie; prezenta pe tronul tarii a unui
reprezentant dintr-o mare familie domnitoare europeana putea sa intareasca prestigiul extern al tarii,
reprezentand o garantie pentru consolidarea autonomiei si pentru pregatirea terenului in vederea dobandirii
independentei de stat a Romaniei. Inlaturarea lui Cuza a atras reactia puterilor europene. In randul acestora,
intrunite in cadrul Conferintei de la Paris din martie 1866, se auzeau voci care cereau desfacerea unirii: Rusia si
Turcia foloseau prilejul pentru a cere separarea si ocupatia militara. Aparea chiar propunerea ca romanii sa fie
intrebati din nou asupra viitorului lor, ca in 1857, Poarta insistand pentru organizarea unor noi alegeri sub
supravegherea comisarilor otomani. Austria a actionat si ea deschis pentru desfacerea unirii.
Pe plan intern, atat liberalii, cat si conservatorii erau in majoritate in favoarea aducerii unui print strain pe
tronul Romaniei, ca solutie eficienta si sigura pentru stabilitatea politica si sociala. Prin intermediul Frantei si cu
acceptul Prusiei, s-a perfectat aducerea in tara a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, inrudit cu regele
Prusiei si var dupa mama cu Napoleon al III-lea. Acesta a fost proclamat domn al Romaniei in urma
plebiscitului din aprilie 1866. La 25 aprilie 1866, Carol a acceptat propunerea si a obtinut acordul tatalui sau, al
regelui Prusiei si al cancelarului prusac Otto von Bismarck pentru a pleca spre Romania. Deoarece unele puteri
europene nu erau de acord cu aceasta solutie si cereau alegerea unui nou domn pamantean, cercurile politice
romanesti au mers pe varianta "faptului implinit". Din cauza conflictului austro-prusac, printul a calatorit cu un
pasaport fals pana la Turnu Severin, fiind insotit de Ion C. Bratianu. In dimineata zilei de 10 mai (care va fi Ziua

Nationala a Romaniei pana in 1947), Carol intra in Bucuresti, pe Podul Mogosoaiei, indreptandu-se spre
Mitropolie, unde a fost proclamat domn de catre Adunare, in fata careia a jurat sa pazeasca legile Romaniei,
drepturile si integritatea sa. Marile Puteri, dezbinate de interese contradictorii l-au acceptat in mod formal pe
Carol. In urma unei vizite facute la Istanbul, in octombrie 1866, Poarta dadea firmanul de investitura a lui Carol
I, prin care renunta implicit la "nota restrictiva" de recunoastere a unirii doar pe timpul lui Cuza si accepta unirea
deplina, indiferent de domnitor.
2.4. Constitutia din 1866
Adunarea Legislativa aleasa cu o luna inaintea venirii lui Carol s-a transformat in Adunare Constituanta,
luandu-si misiunea de a discuta si apoi de a vota proiectul unei Constitutii. Dupa dezbateri aprinse intre
conservatori si liberali, noua lege fundamentala a fost promulgata de domn la 1 iulie 1866, ea reprezentand
prima Constitutie interna romaneasca (elaborata de reprezentantii legitimi ai natiunii). Inspirata dupa modelul
belgian, Constitutia a fost una dintre cele mai democratice din Europa secolului al XIX-lea. Adoptarea
Constitutiei a reprezentat un pas inainte pe drumul modernizarii principalelor institutii si al racordarii lor la
mutatiile europene petrecute in secolul al XIX-lea. Aceasta lege fundamentala se asemana cu alte Constitutii
liberale in vigoare in Europa occidentala. Ea tinea cont de conditiile specifice ale Romaniei si se referea la o
diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea si modernizarea societatii: teritoriul Romaniei, drepturile
cetatenesti, Reprezentanta Nationala (Parlamentul), puterile in stat, prerogativele domnului si ale ministrilor s.a.
Exprimand dorinta de independenta, Constitutia proclama oficial numele de Romania, nu amintea nimic despre
raporturile cu Poarta si cu Puterile garante, consfintea ca statul roman era o monarhie constitutionala, iar ca
sistem politic consacra parlamentarismul pluripartidist. Printre principiile asezate la baza Constitutiei se
numarau: suveranitatea nationala; guvernarea reprezentativa si responsabila; principiul democratic al separatiei
puterilor in stat; responsabilitatea ministeriala; monarhia ereditara; drepturi si libertati cetatenesti.
Puterea executiva era incredintata domnului si guvernului. Ca sef al puterii executive, domnitorul
numea si revoca ministrii, numea si confirma in toate functiile publice, era comandantul armatei, conferea distinctii
si decoratii, batea moneda, avea drept de amnistie politica, gratia, putea sa declare razboi si sa incheie pace,
incheia conventii cu alte state dupa ce obtinea acordul Parlamentului. Actele sale aveau "tarie" doar daca erau
contrasemnate de un ministru. Domnitorul se bucura si de largi prerogative legislative: convoca, amana si dizolva
Adunarea Deputatilor si Senatul, initia proiecte de lege (prin ministrii sai), sanctiona si promulga legile, avea drept
de veto absolut, putandu-se opune punerii in aplicare a unor legi votate de Parlament. Puterea legislativa
apartinea Parlamentului (bicameral) care avea o serie de atributii: dezbatea si adopta bugetul (numai Adunarea
Deputatilor), vota, modifica sau abroga legile, avea drept de interpelare a guvernului s.a. Puterea
judecatoreasca se exercita prin Curti de judecata siTribunale. Hotararile si sentintele acestora se pronuntau in
numele legii si se executau in numele domnului. Cea mai inalta instanta era Curtea de Casatie.
Constitutia consfintea importante drepturi si libertati cetatenesti: libertatea constiintei, a presei si a
intrunirilor, libertatea invatamantului, egalitatea in fata legilor (art.10), libertatea exercitarii drepturilor politice
(numai de catre crestini), libertatea individuala, dreptul la azil politic, protejarea refugiatilor din motive politice
s.a. De asemenea, se acorda dreptul de intrunire si asociere, aceasta prevedere stand la baza organizarii
partidelor politice.
Proprietatea, de orice natura, era proclamata sacra si inviolabila (art.19). Articolul 7 prevedea ca
"insusirea de roman se dobandeste, se conserva si se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile ", iar
cetatenia romana poate fi dobandita doar de "strainii de rituri crestine". Articolul 31 consacra suveranitatea
poporului. Impreuna, articolele 32, 33 si 35 consfintesc separatia puterilor. In plus, prin articolul 35 se

consacra monarhia constitutionala ca forma de organizare statala, in timp ce articolul 82 consfinteste caracterul
ereditar al monarhiei.
Principiile liberale specifice acestei legi fundamentale nu se regaseau in legea electorala cenzitara care
completa Constitutia. Astfel, normele cenzitare promovau interesele marilor proprietari funciari si ale marii
burghezii, electoratul fiind impartit pe colegii (doua pentru Senat si patru pentru Camera Deputatilor) in functie
de avere. Primele trei colegii ii delegau direct pe deputati (vot direct), in vreme ce colegiul al lV-lea alegea prin
delegati (vot indirect). Pentru Senat existau doua colegii in care isi exprimau optiunea proprietarii funciari si de
imobile. Varsta minima a alegatorilor era fixata la 21 de ani. Sistemul electoral cenzitar, aproape general in acel
moment in Europa, care impartea corpul de alegatori in colegii, in functie de venituri, oglindea marile dife rente
sociale din sanul societatii romanesti: pe de-o parte, boierimea care si-a perpetuat predominanta politica si dupa
1866, pe de alta parte, taranimea - stratificata - care constituia majoritatea populatiei. Intre aceste clase sociale
exista o burghezie care va castiga in importanta din ce in ce mai mult. Cele doua mari partide ale epocii
moderne - Partidul National-Liberal si Partidul Conservator - s-au cristalizat tocmai in urma aplicarii Con stitutiei
din 1866. In ansamblu, Constitutia din 1866 poate fi considerata un compromis intre liberali si conservatori:
pentru ca acestia din urma sa accepte adoptarea unei constitutii liberale, liberalii au acceptat introducerea unui
sistem electoral nedemocratic, bazat pe votul cenzitar.
Constitutia din 1866 a avut insa si alte limite, ea permitand introducerea si perpetuarea unor practici
nedemocratice: guvernul nu era o creatie a Parlamentului. Acest fapt este demonstrat de procedura de
schimbare a guvernelor. Procesul incepea cu demisia guvernului in functie si cu numirea de catre domnitor a
unui nou prim-ministru, dupa care era dizolvat Parlamentul si se stabileau noi alegeri. Noul guvern folosea toate
mijloacele disponibile pentru a-si asigura o majoritate in Parlament si, pana dupa Primul Razboi Mondial, nu a
fost niciodata dezamagit.
Desi nu o consacra efectiv, Constitutia din 1866 a fost perceputa pe plan extern ca o puternica manifestare
a independentei. Ea prevedea ereditatea domniei si atributiile unui domn suveran, depasind statutul de autonomie
recunoscut prin tratatele internationale. In acelasi timp, legea fundamentala a Romaniei nu amintea nimic de
suzeranitatea otomana si de garantia colectiva a puterilor europene. De asemenea, promulgarea Constitutiei de
catre domn fara a mai astepta acordul puterilor europene, era si ea o dovada a aspiratiei romanilor catre
independenta. Constitutia din 1866 a fost suferit mai multe modificari: in 1879 a fost modificat articolul 7, in sensul
acordarii de drepturi civile si politice (cetatenie) indiferent de religie; in 1884, cand se reduce numarul de colegii
electorale de la patru la trei; in 1917, cand sunt modificate regimul proprietatii si sistemul electoral, pentru a
permite introducerea reformei agrare si a reformei electorale. Aceasta lege fundamentala, ramasa in vigoare pana
in 1923, a contribuit la consolidarea si modernizarea statului roman.
CONSTITUTIA DIN 1866
Art. l. Principatele Unite Romane constituie un singur stat indivizibil sub numele de Romania. Art. 2. Teritoriul Romaniei este inalienabil. Art. 7.
insusirea de roman se dobandeste, se conserva si se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai strainii de rituri crestine pot dobandi
impamantenirea. Art.10. Nu exista in Stat nici o deosebire de clasa. Toti romanii sunt egali inaintea legilor si datori a contribui fara deosebire la darile si
sarcinile publice. Ei singuri sunt admisibili in functiunile publice, civile si militare. Art. 19. Proprietatea de orice natura, precum si toate creantele asupra
Statului, sunt sacre si neviolabile. Art. 31. Toate puterile Statului emana de la natiune, care nu se poate exercita decat numai prin delegatiune si dupa
principiile si regulile asezate in Constitutiunea de fata. Art. 32. [] Orice lege cere innoirea a cator trele ramuri ale puterii legiuitoare. Nici o lege nu poate
fi supusa sanctiuni domnului, decat dupa ce va fi discutata si votata liber de majoritatea ambelor Adunari. Art. 33. Initiativa legilor este data fiecareia din
cele trei ramuri ale puterii legislative. Art. 35. Puterea executiva este incredintata domnului, care o exercita in mod regulat prin Constitutiune. Art. 82.
Puterile constitutionale ale domnului sunt ereditare, in linie coboratoare directa si legitima a mariei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din
barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu exclusiunea perpetua a femeilor si coboratorilor lor.

2.5. Cucerirea independentei de stat.

Contextul intern si international. Dupa 1772, elita politica solicitase in memoriile adresate marilor puteri,
statutul de independenta pentru Principatele romane. Diferite proiecte si planuri din preajma anului 1848 ale
revolutionarilor munteni si moldoveni, aflati in legatura cu activitatea revolutionarilor polonezi, aveau ca obiectiv
dobandirea independentei. Adversarul comun era Rusia care, prin "articolul aditional" la Regulamentele Organice,
urmarea sa-si sporeasca controlul asupra Principatelor. Romanii considerau ca o intelegere cu sultanul, pe cale
pasnica, s-ar fi putut realiza, iar principala piedica in calea reformelor interne o constituia tarul. Aceeasi ostilitate
era manifestata si fata de habsburgi, fapt care a permis, in timpul domniei lui Al. I. Cuza, o apropiere de
revolutionarii maghiari. Interesante sunt planurile federaliste care infloreau la jumatatea secolului al XIXlea.Nicolae Balcescu a sustinut si el mai multe proiecte federaliste (1850, 1851), retinand atentia cel ce viza
fondarea Statelor Unite ale Dunariicare ar fi grupat pe romani, maghiari si "iugoslavi". Ion H. Radulescu dorea
o "republica universala a Europei ". Mai realiste au fost planurile de intelegere balcanica. Astfel, in 1863, Cuza a
stabilit relatii diplomatice cu Serbia peste capul Portii, relatii continuate dupa venirea lui Carol I la tronul tarii, prin
semnarea unui tratat in 1868. Cei doi monarhi au sustinut miscarea revolutionarilor bulgari, iar in 1866 si 1869,
oamenii politici romani se consultau cu emisarii guvernului grec in vederea stabilirii unei actiuni comune
antiotomane.
Redeschiderea "crizei orientale" in 1875, prin rascoalele antiotomane din Bosnia si Hertegovina, a oferit
ocazia unei actiuni politice si militare pentru dobandirea independentei. Carol I ridicase aceasta problema in fata
Consiliului de Ministri inca din 1873. Clasa politica sustinea ideea, dar existau deosebiri de vederi asupra cailor
si metodelor prin care se putea realiza. Cei mai multi liberali (intre care I.C. Bratianu, M. Kogalniceanu) erau
pentru o apropiere de Rusia in vederea unei actiuni antiotomane deschise. Schimbarea de atitudine fata de
aceasta era legata de esecul rus in razboiul Crimeii si de ostilitatea fata de Imperiul habsburgic, devenit AustroUngaria in 1867, cu toate consecintele care decurgeau de aici pentru romanii din imperiu.
Conservatorii se opuneau, socotind ca regimul garantiei colective din 1856 era singurul obstacol in calea
expansiunii ruse. Formati la scolile din Germania, ei vedeau in panslavism cea mai serioasa amenintare. Pentru
conservatori, singura cale de obtinere a independentei era pe cale diplomatica, colaborand cu Austro-Ungaria si
Germania. Noul guvern liberal condus de I.C. Bratianu (1876) cu M. Kogalniceanu la externe, spera sa obtina
independenta pe cale pasnica. Criza s-a agravat in 1876. Serbia si Muntenegru au declarat razboi Turciei, iar
bulgarii au declansat miscarea de eliberare, parte din detasamentele lor inarmate fiind pregatite chiar pe
teritoriul romanesc.
Printr-un memoriu guvernul roman solicita, in iulie 1876, Portii si Puterilor garante recunoasterea
individualitatii statului roman si a numelui de Romania, dar acesta era primit cu ostilitate. In august primulministru a avut o intrevedere cu imparatul Franz Joseph I la Sibiu, incheiata fara rezultate deosebite. Nici
apropierea de Rusia din septembrie/octombrie 1876, cand o delegatie condusa de I.C. Bratianu si M.
Kogalniceanu propusese la Livadia, in Crimeea, tarului Alexandru al II-lea si cancelarului Gorceakov un tratat
antiotoman, nu avusese mai mult succes. In decembrie 1876, Dimitrie Bratianu initia un demers diplomatic la
Constantinopol, cerand "garantii speciale pentru neutralitatea vesnica a teritoriului romanesc". Tratativele
romano-otomane esuau insa, ca urmare a adoptarii Constitutiei lui Midhat-pasa prin care statul roman era
declarat "provincie privilegiata" a imperiului. In aceste conditii, calea obtinerii independentei prin lupta devenea
tot mai evidenta.
Austro-Ungaria si Rusia se intelegeau prin conventia de la Budapesta, semnata la 3 ianuarie 1877, cu
privire la schimbarile teritoriale pe care ar fi trebuit sa le aduca un eventual razboi ruso-turc (Rusia ar fi anexat
sudul Basarabiei, revenind la gurile Dunarii, iar Austro-Ungaria s-ar fi multumit cu Bosnia si Hertegovina).

La 4/16 aprilie 1877, guvernul liberal condus de Ion C. Bratianu a incheiat Conventia romano- rusa.
Conventia a fost semnata de baronul Dmitri Stuart, reprezentantul Rusiei in Romania, si de Kogalniceanu,
ministrul nostru de externe si stabilea trecerea armatelor ruse pe teritoriul romanesc in regimul rezervat
armatelor prietene, cheltuielile fiind suportate de guvernul rus. Actul fixa intr-o anexa drumul pe etape spre
Dunare, care ocolea Bucurestiul, si numea comisarii pentru raporturile cu institutiile romanesti. Rusia se angaja
sa respecte statutul tarii si "sa mentina si sa apere integritatea actuala a Romaniei". Incheierea Conventiei
evidentiaza o schimbare a atitudinii Rusiei fata de statul roman in comparatie cu alte faze ale Crizei Orientale
din secolul al XIX-lea.
Conventia din 4/16 aprilie 1877 reprezenta un eveniment important pe calea afirmarii de sine statatoare a
statului roman. Imediat, decretul de mobilizare a chemat sub arme 100.000 de persoane, din care 58.000
formau armata operativa. Desi statul facuse eforturi financiare deosebite pentru a asigura o dotare
corespunzatoare, armata era slab inarmata si echipata. Armata romana intra in actiune preluand apararea
Dunarii pe linia Turnu Severin-Calarasi. La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat razboi otomanilor si armatele
sale au inceput traversarea Romaniei. Luand act de noua realitate, otomanii au bombardat localitatile Bechet,
Islaz, Corabia, Calafat, Giurgiu; romanii au ripostat bombardand Vidinul si Turtucaia. Adunarea (29 aprilie) si
Senatul (30 aprilie) au votat motiuni prin care declarau starea de razboi cu Imperiul Otoman, dar nu si inde pendenta. In 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva, privind situatia Romaniei, Mihail Kogalniceanu,
ministrul de externe, raspundea printr-un discurs in care declara ca statul roman era hotarat sa rupa orice
legatura cu Imperiul Otoman ("Suntem independenti; suntem natiune de sine statatoare!"). In aceeasi zi,
Camera Deputatilor a votat o motiune prin care se lua act de ruperea relatiilor cu Poarta si de independenta
absoluta a Romaniei. A doua zi, Senatul vota aceeasi motiune. Proclamarea independentei semnifica atat
inlaturarea suzeranitatii otomane cat si a garantiei colective a marilor puteri. Independenta, salutata cu
entuziasm de populatie, a fost receptata de Marile Puteri in mod diferit, in functie de propriile interese: Rusia a
acceptat-o ca pe un fapt implinit, dar nu si de jure; Italia si-a aratat simpatia; Franta, Germania si Austro-Ungaria
au ramas in expectativa; Marea Britanie a privit-o cu ostilitate, iar Poarta a ripostat prin razboi.
Participarea Romaniei la razboiul pentru independenta (1877 - 1878). La inceputul razboiului, Rusia a
refuzat cooperarea cu armata romana, deoarece nu dorea sa-si creeze "obligatii" fata de o tara de la care urmarea
sa rapeasca cele trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail). Cu toate acestea, trupele romane au
sprijinit trecerea trupelor tariste in sudul Dunarii la jumatatea lui iunie 1877. Dupa ce au traversat Dunarea, rusii au
inaintat cu repeziciune pe trei directii, ajungand peste o luna dincolo de Balcani. In luptele de la Dunare, ei au fost
sprijiniti de armata romana prin diverse forme: bombardarea flotilei turcesti; bombardamente asupra pozitiilor
inamice de pe malul drept al Dunarii etc.
Cheia victoriei in Balcani era luarea Plevnei, un puternic sistem de fortificatii cu o pozitie strategica
insemnata, aparat de o garnizoana formara din 50.000 soldati, condusa de generalul Osman-pasa; de aici
otomanii puteau surprinde si inconjura coloana principala rusa ce se indrepta spre pasul Sipka si Balcani.
Ignorand forta armatei otomane, armata rusa a declansat, in iulie, un atac total nepregatit si cu un efectiv militar
mic. Inaintarea in Balcani, condusa de arhiducele Nicolae, s-a oprit la Plevna, unde primele doua atacuri rusesti
au fost sangeros respinse.
Situatia critica din Balcani l-a determinat pe arhiducele (marele duce) Nicolae, comandantul frontului
rusesc din Balcani, sa adreseze principelui Carol cunoscuta telegrama din 19 iulie 1877, prin care solicita
cooperarea armatei romane, neacceptata pana atunci de partea rusa." Insistentele romanesti privind incheierea
unei conventii care sa reglementeze participarea armatei romane n-au dat rezultate. Desi nu exista o conventie
militara intre cele doua tari, dupa noi apeluri ale comandamentului rus, armata romana a trecut in sudul Dunarii
(Divizia 4 si o parte din Divizia 3). Desi Romania insista in continuare sa se incheie o conventie militara de

colaborare care sa precizeze individualitatea armatei romane, in cursul tratativelor dintre tar, arhiduce si principele
Romaniei, din august 1877, s-a acceptat doar constituirea unui front romanesc la Plevna, fiind respinsa conventia
scrisa. Frontul de la Plevna a fost pus sub comanda lui Carol I.
La 30 august 1877, fortele romano-ruse puse sub comanda principelui Carol au executat un al treilea
atac general asupra Plevnei. Singura victorie - cucerirea redutei Grivita I - a fost scump platita, caci au murit
aproape 1.000 de ostasi romani, intre care maiorul George Sontu si capitanul Valter Maracineanu. Acest bilant
trist, intarea opinia principelui Carol, exprimata inainte de atac, ca cetatea trebuia asediata. Lupte crancene s-au
desfasurat in septembrie-octombrie pentru izolarea completa a Plevnei si impiedicarea aprovizionarii
garnizoanei otomane. Pentru a intari blocada, fortele romane au cucerit reduta Rahova la 9 noiembrie 1877.
Supusa unui permanent bombardament Plevna era, la inceputul lunii noiembrie, complet izolata si cu proviziile
aproape epuizate. In ziua de 28 noiembrie 1877 a avut loc incercarea lui Osman-Pasa de a sparge incercuirea
la Plevna, care s-a incheiat cu un esec. In aceeasi zi, dupa aproape trei luni, Plevna a capitulat, iar comandantul
ei s-a predat ofiterilor romani. Caderea Plevnei a avut o influenta hotaratoare asupra desfasurarii ulterioare a
razboiului. In timp ce armata rusa a continuat ofensiva pe directia Sofia - Adrianopol, trupelor romane le-a
revenit misiunea de a cuceri cetatile turcesti din vestul Bulgariei, printre care Vidin si Belogradcik. Infranti pe
toate fronturile, otomanii au capitulat in ianuarie 1878, semnand armistitiul si apoi tratatul de pace de la San
Stefano (februarie 1878).
Recunoasterea internationala a independentei. In ultima parte a razboiului, Rusia a aratat o atitudine
neprietenoasa, comunicand autoritatilor romane ca doreste sa obtina cele trei judete din sudul Basarabiei; acest
fapt a atras, in ianuarie 1878, protestul Parlamentului Romaniei. In perioada tratativelor de pace de la San
Stefano, relatiile romano-ruse s-au inrautatit si mai mult, urmare a neadmiterii reprezentantului roman la
negocieri si mai ales a hotararii Rusiei de a ocupa din nou sudul Basarabiei. Delegatul Romaniei la tratative,
colonelul Eraclie Arion, a fost imputernicit sa sustina recunoasterea independentei si retrocedarea gurilor
Dunarii pana la bratul Sf. Gheorghe. Rusia a hotarat insa reanexarea judetelor din sudul Basarabiei, declarand
deschis ca-si rezerva dreptul de a le schimba cu Dobrogea. In tara dezbaterile parlamentare au respins insa
solutia rusa, sustinand mentinerea integritatii teritoriale.
Tratatul de pace semnat la San Stefano (langa Istanbul), la 19 februarie martie 1878, fara acceptarea
Romaniei la dezbateri, prevedea:
*independenta Serbiei, Romaniei si Muntenegrului, autonomia Bosniei si Hertegovinei,
*organizarea Marelui Principat al Bulgariei (in care stationau trupe ruse), care se intindea de la Dunare la
Marea Mediterana si avea statut de autonomie;
*stramtorile Bosfor si Dardanele erau deschise circulatiei tuturor navelor; Rusia "oferea" Dobrogea in
schimbul anexarii sudului Basarabiei. Toate acestea prevederi oglindeau politica de forta a Rusiei, fapt ce a
nemultumit statul roman.
Relatiile romano-ruse au devenit deosebit de incordate. In aprilie 1878, erau aduse din Balcani in
Romania trupe si incepea aplicarea planului de ocupare militara. Trupele ruse au ocupat orasul Giurgiu si au
ajuns in apropierea capitalei. In aceste conditii, domnitorul Carol I a ordonat regruparea armatei in nordul
Olteniei si Munteniei pregatindu-se pentru rezistenta in cazul unei agresiuni militare din partea Rusiei.
Tratatul de la San-Stefano nemultumea si mari puteri ca Anglia, ingrijorata de pozitia castigata de Rusia
in Balcani, si Austro-Ungaria, care nu primea Bosnia si Hertegovina. Germania a preluat misiunea de

reconciliere si a organizat noi tratative de pace. Intre timp, Rusia a declarat ca nu este in nici un fel angajata
fata de Romania, Conventia din 1877 referindu-se doar la raporturile romano-otomane, nu si la cele rusoromane.
Ca urmare, in vara anului 1878 au avut loc noi tratative de pace, finalizate in cadrul Congresului de
pace de la Berlin, la care au participat cele sapte state semnatare ale tratatului din 1856. Nici de data aceasta,
Romania nu a fost invitata; dupa lungi insistente, primul ministru Ion C. Bratianu si ministrul de externe Mihail
Kogalniceanu au fost primiti intr-o sedinta unde au prezentat un memoriu prin care solicitau recunoas terea
independentei si a integritatii nationale, garantarea neutralitatii tarii, acordarea unor despagubiri de razboi,
precum si interzicerea trecerii trupelor ruse pe teritoriul Romaniei. Reflectand lupta de interese dintre Marile
Puteri, Tratatul de pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) prevedea:
*principatul Bulgariei era micsorat si se infiinta in sudul sau provincia autonoma Rumelia,
* Bosnia si Hertegovina intrau sub administratia Austro-Ungariei,
*insula Cipru revenea Angliei, Serbia si Muntenegru deveneau independente.
* In privinta Romaniei, independenta ii era recunoscuta in anumite conditii: modificarea articolului 7 din
Constitutie in sensul acordarii cetateniei romane pentru locuitorii de alta religie decat cea crestina,
rascumpararea de catre guvernul roman a actiunilor fostei Societatii care construise drumurile de fier din
Romania (societatea Strousberg cu capital german creata in 1872).
* Statul roman primea Dobrogea, Delta Dunarii si Insula Serpilor, dar pierdea sudul Basarabiei, luat de
Rusia. Ingerintele si amenintarile Rusiei au determinat o tensionare a relatiilor romano-ruse. Dincolo de anumite
prevederi dezavantajoase, ramanea faptul esential si anume recunoasterea internationala a independentei de
stat a Romaniei. Prin tratatul final semnat la 1 iulie, independenta era recunoscuta imediat de Rusia, Imperiul
Otoman, Serbia, Austro-Ungaria si abia in 1880 de catre Franta, Anglia si Germania.
Independenta a avut urmari dintre cele mai importante pentru statul roman. A creat conditii pentru
intarirea regimului politic si accelerarea progresului economic si social. Reintegrarea Dobrogei dadea o noua
perspectiva legaturilor economice cu lumea. Dupa cucerirea independentei, Romania devenea stat cu drepturi
depline in relatiile internationale. Suveranitatea nationala a ingaduit afirmarea unei politici externe proprii, a
permis instituirea unui sistem protectionist necesar dezvoltarii economice, a creat conditii pentru consolidarea
sistemului politico-institutional. Obtinerea si recunoasterea independentei a avut drept principala consecinta
proclamarea principelui Carol ca rege, la 14 martie 1881. Romania a devenit astfel regat, ridicandu-si in mod
substantial statutul si pozitia internationala.
3. PRINCIPALELE INSTITUTII ALE STATULUI ROMAN MODERN SI PARTIDELE POLITICE
In epoca moderna, progresul inregistrat de societatea romaneasca s-a reflectat in modul de organizare si
functionare a unor institutii fundamentale: domnia (monarhia), Adunarea obsteasca (Parlamentul), guvernul, justitia,
biserica, armata. Sistemul politic al Romaniei moderne a avut la baza Constitutia din 1866, care a creat fundamentul
democratic al vietii politice. Romania a intrat in randul monarhiilor constitutionale, in cadrul carora suveranul era doar
arbitru si factor de echilibru. Rolul principal il aveau partidele politice, care din 1895 au venit la putere prin mecanismul
alternantei la guvernare. Parlamentul, ales prin vot cenzitar, a fost spatiul consacrat al disputelor pe seama legilor
propuse de partidele politice.

3.1. Monarhia. Rolul monarhiei in istoria Romaniei moderne a fost fundamental. Aceasta institutie
centrala a avut un rol important in anii 1859-1918, contribuind la procesul de afirmare si de modernizare a
statului roman. Atributiile domnului, specifice perioadei medievale, au fost modificate printr-o serie de acte
fundamentale: Regulamentul Organic (1831-1832), Conventia de la Paris (1858), Constitutia din 1866. In timpul
lui Cuza, atributiile domniei au crescut, trecandu-se la un regim autoritar
Monarhia a fost cea mai importanta dintre institutiile statului din aceasta perioada, institutie a carei
functionare a fost reglementata prin Constitutie. Actul fundamental din 1866 avea la baza principiul conform
caruia suveranul "domneste, dar nu guverneaza". Prin Constitutia din 1866, era consacrata, ca forma de
guvernamant a statului roman, monarhia constitutionala. Modelul il constituiau monarhiile parlamentare din
Occident (Belgia, Marea Britanie s.a.), si nu imperiile conservatoare cu care se invecina Romania. Institutia
monarhica a avut un rol major in accelerarea procesului de modernizare - occidentalizare a societatii romanesti.
Conform Constitutiei din 1866, domnul (din 1881, regele) exercita impreuna cu Parlamentul ("reprezentatiunea
nationala") puterea legislativa si, impreuna cu guvernul, pe cea executiva. Intre prerogativele sale se numarau:
sanctionarea si promulgarea legilor, dreptul de amnistie, dreptul de a bate moneda, reprezentarea statului
roman in politica externa. EI era seful armatei, avea initiativa legilor si dreptul de veto absolut, putandu-se
opune punerii in aplicare a unor legi votate de Parlament. In schimb, actele domnitorului nu aveau autoritate,
daca nu erau contrasemnate de un ministru, care purta astfel responsabilitatea lor (Constitutia din 1866 articolul 92). Domnul il numea pe primul-ministru, care, la randul sau, forma guvernul si organiza noile alegeri
(spre deosebire de sistemul democratic clasic, in care guvernele rezulta din alegeri). Aceasta stare de lucruri
era cauzata de situatia concreta a societatii romanesti, in care cei mai multi dintre locuitorii de la sate nu erau
stiutori de carte si nu aveau drept de vot (il vor primi dupa primul razboi mondial). Atributiile domnitorului erau pe
viata si ereditare.
Simbolul monarhiei constitutionale romanesti a fost Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin aducerea
unui principe strain se implinea o dorinta mai veche a clasei politice, al carei scop era de a stinge rivalitatile
dintre marile familii boieresti si de a ridica prestigiul international al statului roman. Desigur, descendenta sa
dintr-o prestigioasa dinastie germana a contat mult in dezvoltarea legaturilor politice, economice si militare
dintre regatul roman si cea mai insemnata putere europeana din acea vreme, Germania wilhelmiana.
De-a lungul intregii sale domnii de 48 de ani - cea mai lunga din istoria romanilor (1866 - 1914) - Carol a
jucat un rol important in evolutia statului roman, fiind figura politica centrala. Devenit principe al Romaniei in
1866, Carol, disciplinat si perseverent, descinzand dintr-o prestigioasa dinastie germana, si-a implinit menirea
de monarh constitutional. Carol I s-a atasat de tara al carei domnitor (rege) a devenit, aparandu-i interesele.
Primii ani de domnie au insemnat o perioada de adaptare din care n-au lipsit dificultatile determinate de diversi
factori: disputele dintre conservatori si liberali-radicali, simpatia francofila a opiniei publice, evidenta in timpul
razboiului franco-prusac din 1870-1871. Dupa anii 1870-1871, cand au loc manifestari antidinastice, Carol a
cautat sa impuna o domnie autoritara cu acordul Puterilor garante si al conservatorilor. Dificultatile de la
inceputul domniei au fost treptat depasite, urmand, indeosebi dupa cucerirea independentei de stat, etapa de
consolidare a dinastiei: la 9 septembrie 1878 Carol si-a luat titlul de Alteta Regala, in martie 1881 a fost
proclamat Regatul, iar pe 10 mai 1881, Carol I a fost incoronat (coroana folosita fiind confectionata din otelul
tunurilor capturate la Plevna); pe 18 mai 1881 s-a incheiat "pactul de familie", prin care era reglementata
succesiunea la tron, mostenitor fiind proclamat printul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul de frate al
lui Carol I.; in 1884 s-a legiferat crearea Domeniilor Coroanei, ale caror venituri completau lista civila a regelui.
Personalitate echilibrata si cu o educatie deosebita, integru din punct de vedere moral, disciplinat si
riguros, regele Carol a reusit sa modereze disputele politice dintre liberali si conservatori, a protejat sistemul
bipartit, a incurajat modernizarea statului si a sprijinit miscarea nationala a romanilor din afara granitelor. De la

inceputul domniei s-a sprijinit pe conservatori. A conlucrat si cu liberalii, aflati mai mult timp la guvernare,
deoarece acestia erau dornici sa adopte masuri cu caracter reformator in folosul statului roman.
Pe plan intern, Carol a incurajat formarea partidelor politice, a cultivat un climat de ordine, disciplina si
rigoare, a staruit pentru modernizarea structurilor economice si a fost un arbitru al vietii politice. EI a instituit in
1895 sistemul rotativei guvernamentale. Prin atributia sa constitutionala de numire a primului ministru, regele
avea un rol cheie in determinarea rezultatului alegerilor parlamentare, deoarece fiecare guvern actiona in asa
fel incat obtinea victoria electorala. Suveranul a aratat preocupare pentru dezvoltarea invatamantului, a culturii,
precum si pentru formarea tinerelor generatii de intelectuali; in 1891 a sprijinit infiintarea Fundatiei culturale
"Carol I".
Chemat pe tronul Romaniei pentru a consolida pozitia tarii pe plan international, Carol I a desfasurat o
intensa activitate in politica externa; s-a dedicat cuceririi independentei; a alaturat Romania Triplei Aliante
(1883) si a implicat-o in razboaiele balcanice. In timpul razboiului de independenta a avut merite importante in
desfasurarea operatiunilor militare. Dupa Congresul de pace de la Berlin (1878) a respins cu curaj cererea
Rusiei de libera trecere a armatei tariste prin Dobrogea. In contextul deteriorarii relatiilor romano-ruse, dupa
1878 s-a orientat spre Puterile Centrale sau Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si, pentru un timp, Italia),
cu care a incheiat Tratatul din 1883 (secret). Aceasta orientare externa n-a fost determinata in primul rand de
originea germana a regelui, ci de presiunea panslavismului, sustinut de Rusia. In plus, orientarea spre Puterile
Centrale era o reactie la atitudinea neprietenoasa a Rusiei din 1878, cand armatele rusesti au intarziat
retragerea lor de pe teritoriul Romaniei, dupa incheierea razboiului cu Turcia. Un puternic impact l-a avut faptul
ca, dupa ce prin Conventia din aprilie 1877 Rusia s-a angajat sa apere integritatea teritoriala a Romaniei, in
1878, prin Tratatul de la Berlin, a ocupat trei judete din sudul Basarabiei. In timpul regelui Carol I, Romania s-a
afirmat ca un factor de echilibru in Balcani. Ca urmare a participarii tarii noastre la al doilea razboi balcanic,
incheiat cu pacea de la Bucuresti (1913), Cadrilaterul a revenit statului roman.
Carol I a incurajat lupta romanilor din teritoriile aflate sub dominatie straina, folosind diverse modalitati:
interventia regelui pe langa curtea de la Viena pentru eliberarea conducatorilor miscarii memorandiste
condamnati in procesul de la Cluj din 1894; sprijinul financiar pentru scolile romanesti etc. Totusi, in aceasta
chestiune el a avut o atitudine prudenta, pentru a nu provoca puternicele imperii vecine, Rus si Austro-Ungar. In
timpul primului razboi mondial suveranul a acceptat neutralitatea Romaniei, hotarare adoptata in cadrul
Consiliului de Coroana de la Sinaia din 21 iulie / 3 august 1914. Dupa moartea lui Carol I (27 septembrie 1914),
i-a urmat la tron conform "Pactului de familie" din 1881, Ferdinand I (1914-1927). Acesta si-a legat numele de
participarea Romaniei la primul razboi mondial (1916-1918), de realizarea Marii Uniri precum si de infaptuirea
unor importante reforme (agrara, electorala).
3.2. Reprezentanta Nationala (Parlamentul). Parlamentul reprezenta puterea legislativa. In baza
Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris (1864) s-a inaugurat in Romania parlamentul bicameral:
Adunarea Electiva (Adunarea Deputatilor) si Corpul Ponderator (Senatul). Constitutia din 1866 a stat la baza
vietii parlamentare din anii 1866-1914, precizand importantele prerogative pe care le avea parlamentul:
dezbaterea si adoptarea legilor, a bugetului, controlul activitatii guvernamentale prin intrebari, interpelari,
anchete, motiuni de cenzura. Potrivit Constitutiei,Reprezentanta Nationala era un parlament bicameral format
din Senat si Adunarea Deputatilor.
De regula, Parlamentul isi desfasura activitatea pe durata a 4 -5 luni pe an, timp in care erau discutate si
votate legile. In mod normal, lucrarile se deschideau la 15 noiembrie. La deschidere se citea "Mesajul Tronului"
adresat de rege legislativului. Activitatea parlamentara se incheia in fiecare an cu "raspunsul Corpurilor
Legiuitoare la mesajul tronului". Parlamentul isi exercita dreptul de a controla puterea executiva, urmarind modul

in care se aplicau legile. Deputatii si senatorii, mai ales cei din opozitie, se foloseau de dreptul de interpelare,
cerand unor ministri sa raspunda pentru anumite decizii sau acte politice si cateodata obligandu-i chiar sa
demisioneze. Parlamentul a avut o contributie esentiala in crearea cadrului legislativ al modernizarii. In
activitatea lor, guvernantii aveau de infruntat opozitia parlamentara care era extrem de activa.
3.3. Guvernul, ca institutie reprezentand puterea executiva, este o creatie a epocii moderne, avand ca
act de nastere Regulamentul. In baza Constitutiei din 1866, regele incredinta guvernul unui lider de partid, dupa
care dizolva parlamentul si se organizau alegeri generale. Prin acest sistem, executivul isi construia majoritati
parlamentare, autoritatile locale fiind puse in slujba partidului aflat la putere. Astfel, guvernul "facea"
Parlamentul, ceea ce insemna o alterare a regimului constitutional. In 1895, regele Carol I a introdus sistemul
"rotativei guvernamentale" care consta in alternarea la guvernare a celor doua partide importante: Partidul
National Liberal si Partidul Conservator. "Rotativa guvernamentala" nu a exclus disputele si patimile politice.
Conform Constitutiei din 1866, executivul era raspunzator in fata parlamentului pentru activitatea desfasurata,
dar in practica era factorul decisiv in conducerea tarii.
3.4. Armata a avut un rol major in evolutia Romaniei moderne, aducandu-si contributia la cucerirea
independentei de stat si la infaptuirea Marii Uniri. Ea a evoluat ca structura si organizare: in 1860 s-a infiintat
Ministerul de Razboi, iar legea privind organizarea puterii armate (1868) a introdus principiul mobilizarii
generale.
3.5. Biserica era o importanta institutie, care se bucura de respect si de prestigiu moral. Cuza a secularizat
averile manastiresti (1863) si a incercat sa diminueze rolul clericilor in treburile civile. Prin intelegerea dintre guvern
si Patriarhie (1885), Biserica Romana ramanea independenta, pastrandu-si administratia in conformitate cu canoanele rasaritene. Tot acum, Biserica Ortodoxa si-a proclamat autocefalia fata de Patriarhia de la Constantinopol,
fapt care avea urmari pozitive asupra suveranitatii nationale. Ea a contribuit la dezvoltarea culturii, la unitatea
spirituala si nationala a romanilor.
3.6. Partide si grupari politice. Pluralismul a fost o trasatura a sistemului politic din Romania in aceasta
perioada. Viata politica a fost dominata de Partidul National Liberal constituit in 1875 si de Partidul Conservator,
infiintat in 1880. Ambele au participat la guvernarea tarii si, cu toate deosebirile de idei, au actionat in vederea
modernizarii societatii romanesti. In viata politica au mai existat si disidente liberal-radicale, conservatoare,
partide de orientare social-democrata sau socialista.
Liberalii. Reprezentand indeosebi burghezia, liberalii ii aveau ca reprezentanti de seama pe I. C.
Bratianu, C. A. Rosetti, D.A. Sturdza, Ion I.C. Bratianu. Ei se pronuntau pentru respectarea regimului
parlamentar constitutional si "domnia legilor", fiind adeptii politicii "prin noi insine". Deosebirile de opinii au
determinat cristalizarea unor grupari sau dizidente. Astfel, s-au afirmat liberalii radicali condusi de Ion C.
Bratianu si C.A. Rosetti care sustineau libertatea presei, largirea dreptului de vot prin formarea unui colegiu unic
de alegatori, reforma agrara radicala. In cadrul P.N.L., in 1884, s-a creat gruparea radicala condusa de C.A.
Rosetti, iar dupa moartea sa de Gheorghe Panu, care milita pentru introducerea votului universal, impozit
progresiv pe venit, reforma agrara si o legislatie eficienta a muncii; in 1886 s-au desprins tinerii liberali condusi
de Nicolae Fleva. Dupa 1895, s-a constituit gruparea condusa de P.S. Aurelian, numita "drapelista" dupa
oficiosul acestuia, "Drapelul". Totusi, aceste disidente nu au afectat decisiv unitatea partidului: dupa 1890, odata
cu afirmarea tinerilor politicieni in frunte cu Ion I. C. Bratianu, partidul si-a consolidat pozitia. In 1913, in
programul liberal au fost inscrise doua reforme importante: reforma agrara (vizand crearea unei proprietati
mijlocii puternice) si reforma electorala (acordarea dreptului de vot pentru stiutorii de carte). Principalele
publicatii liberale erau "Romanul", "Vointa nationala" si " Viitorul".

Conservatorii. Din randul acestora faceau parte marii proprietari de pamant, intelectuali, elemente ale
burgheziei comerciale si bancare. Adepti ai politicii "pasilor marunti", ei se straduiau sa mentina vechile traditii
politice si marea proprietate. Intre liderii de seama s-au remarcat Lascar Catargiu, Titu Maiorescu, Petre P. Carp,
Gheorghe Gr. Cantacuzino. Publicatiile centrale conservatoare erau "Timpul", "Conservatorul", "Epoca". Acest
partid nu a fost ocolit de fuziuni sau disidente: in 1907, conservatorii s-au unit cu junimistii condusi de Petre Carp,
iar in 1908 gruparea lui Take Ionescu a parasit partidul si a infiintat Partidul Conservator Democrat, promotor al
accelerarii ritmului de modernizare a tarii. De asemenea, Nicolae Filipescu impreuna cu adeptii sai au parasit
Partidul Conservator in 1915, datorita politicii lor filoantantiste.
Alte orientari politice. Pe scena politica au aparut si alte orientari politice, dar de mai mica intindere. Dupa
1890 s-a incercat constituirea unui Partid Taranesc, evidentiindu-se Constantin Dobrescu Arges, Vasile
Kogalniceanu, Ion Mihalache. Eforturile acestora s-au concretizat in octombrie 1895, atunci cand s-a
constituit Partida Taraneasca. Aceasta va avea, insa, o existenta efemera, un adevarat Partid Taranesc
constituindu-se abia dupa Primul Razboi Mondial.
Miscarea socialista s-a afirmat la sfarsitul secolului al XIX-lea prin intelectualii cu vederi de stanga si prin
publicatii precum "Contemporanul", "Lumea Noua" sau "Emanciparea". Un teoretician al miscarii a fost
Constantin Dobrogeanu-Gherea, autorul primului program socialist din Romania, intitulat "Ce vor socialistii
romani?". In 1893 s-a infiintat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Romania care sustinea introducerea
votului universal, garantarea drepturilor politice si economice ale muncitorilor, rascumpararea marilor proprietati
si arendarea lor la tarani. In 1899, prin "tradarea generosilor", care s-au orientat spre liberali, P.S.D.M.R., bazat
pe ideile socialiste ale epocii, s-a dizolvat. Miscarea socialista a supravietuit in cercurile socialiste si in
organizatiile sindicale. In 1910, a fost organizat Partidul Social Democrat din Romania, iar istoricul Nicolae Iorga
a pus bazele Partidului Nationalist Democrat.
3.7. Politica externa. Dupa experienta Congresului de la Berlin, regele Carol I si Ion C. Bratianu au cautat
sa incadreze Romania intr-un sistem de aliante care sa-i asigure protejarea integritatii teritoriale si a intereselor
sale externe. Era vorba, in primul rand, de a se apara in fata tendintelor expansioniste ale Imperiului Rus, pentru
care regatul roman constituia o piedica in calea aspiratiilor hegemonice in Europa de Sud-est. Tripla Alianta,
formata din Germania, Austro-Ungaria si Italia, reprezenta o uriasa forta politica, economica si militara, sub
auspiciile careia regatul roman isi putea mentine stabilitatea si se putea dezvolta in continuare. Romania s-a
alaturat Triplei Aliante printr-un tratat bilateral incheiat cu Austro-Ungaria (18/30 octombrie 1883), la care a aderat,
in aceeasi zi, si Germania. Aceasta aderare a Romaniei la Tripla Alianta a fost tinuta secreta, datorita puternicelor
sentimente francofile ale majoritatii opiniei publice romanesti. Trebuie precizat, insa, ca in acea epoca, Franta nu
putea oferi statului roman garantii suficiente de sustinere externa.
Politica guvernului maghiar fata de romanii din Transilvania, fata de fruntasii memorandisti a slabit alianta
Romaniei cu Puterile Centrale si a influentat opinia publica din regat, care a devenit din ce in ce mai ostila
Austro-Ungariei. Treptat, politica externa a Romaniei s-a reorientat spre Tripla Antanta, formata din Franta,
Marea Britanie si Rusia. In acest sens, semnificativa a fost vizita tarului Nicolae al II-lea la Constanta in iunie
1914. De asemenea, legaturile diplomatice cu Franta s-au intensificat, creandu-se, astfel, premisele pentru
participarea Romaniei la Primul Razboi Mondial de partea Antantei. Daca Romania nu a participat la primul
razboi balcanic, izbucnit in 1912, in cel de-al doilea razboi balcanic ea s-a aflat de partea celor victoriosi, deci
alaturi de Serbia, Grecia si Turcia, impotriva Bulgariei. Prin Tratatul de la Bucuresti (28 iulie/10 august 1913),
Bulgaria a cedat Romaniei sudul Dobrogei (Cadrilaterul, format din judetele Durostor si Caliacra). Cel de-al
doilea razboi balcanic a sporit rolul Romaniei de garant al echilibrului in Balcani, deci de putere importanta in
sud-estul continentului.

4. STATUL - AGENT AL MODERNIZARII PANA LA PRIMUL RAZBOI MONDIAL

4.1. Agricultura. Problema taraneasca. Pana in anul 1914, agricultura a ramas cea mai importanta
ramura economica. Principalul progres in agricultura a fost cresterea suprafetelor cultivate mai ales cu cereale.
Marea proprietate reprezenta in jurul anului 1900 aproximativ 50% din suprafata arabila a tarii. In acelasi timp,
aproape 80% din totalul taranimii nu poseda pamant suficient. Dupa anul 1900, agricultura a fost inzestrata cu
masini si utilaje, care nu au determinat insa o crestere insemnata a productivitatii. La baza relatiilor agrare au
ramas invoielile agricole. Sistemul arenzilor in munca si produse si munca la tarla au complicat situatia taranilor.
Interventia statului in domeniul agriculturii a pornit de la realitatile specifice anilor 1859 - 1918: ponderea
importanta a acestei ramuri in cadrul economiei nationale (in 1900 contribuia cu doua treimi la produsul national
si asigura trei patrimi din exportul tarii), insuficienta pamantului pentru tarani, analfabetismul, inventarul agricol
modest, credite putine, tensiunile sociale (rascoalele din 1888, 1894, 1898 -1899, 1907). Dupa legea rurala din
1864, au urmat alte masuri ameliorative: in martie 1866 s-a adoptat legea invoielilor agricole, care reglementa
raporturile dintre tarani si mosieri; in 1881 s-a infiintat Creditul Agricol; constituirea bancilor populare; adoptarea
in 1904 a legii care permitea taranilor sa formeze obsti satesti in vederea cumpararii de pamant; dupa rascoala
din 1907 a fost limitata arendarea, s-a elaborat o noua lege a invoielilor agricole si s-au adoptat noi masuri care
sa faciliteze cumpararea de pamant.
Asemenea masuri nu au abordat insa problema esentiala si anume cea privind redistribuirea pamantului.
In 1907, a avut loc o mare rascoala a taranilor care s-a extins din nordul Moldovei pana in Muntenia si Oltenia; a
fost nevoie de interventia armatei pentru inabusirea acesteia, numerosi tarani fiind omorati sau arestati.
Rascoala a aratat acuitatea problemei agrare si a generat o semnificativa mutatie in atitudinea clasei politice
fata de taranime. Imediat dupa rascoala au fost adoptate unele masuri vizand rezolvarea problemei agrare:
legea invoielilor agricole (1907); infiintarea Casei Rurale (1908). In ciuda acestei legislatii, agricultura a ramas in
mare masura asemanatoare structural cu ceea ce fusese la jumatatea secolului precedent. In 1907, circa o
treime dintre familiile de tarani aveau mai putin de 3 ha, astfel ca pentru a-si asigura existenta, erau nevoite sa
se "invoiasca" pentru a lucra pe mosiile marilor proprietari. Relatiile agrare nu s-au schimbat substantial, iar
productivitatea era relativ modesta; predomina cultura cerealelor. Schimbari sesizabile au aparut in organizarea
productiei pe marile proprietati, in sensul ca a crescut numarul masinilor agricole si al muncitorilor agricoli.
4.2. Industria. Industria a fost domeniul in care progresul a avut o evolutie lenta, dar continua,
accelerandu-se ritmul acestuia in ultimul deceniu al secolului trecut. Daca pana in deceniile 7-8 ale secolului al
XIX-lea activitatile industriale erau sustinute mai ales de ateliere si manufacturi, neimplicarea statului printr-o
politica de incurajare si protejare a productiei interne a avut drept urmare un parcurs lent spre modernitate.
Interventia statului s-a realizat dupa ce Romania a devenit independenta si dupa ce a expirat conventia
comerciala incheiata cu Austro-Ungaria in 1875. Totusi, imediat dupa obtinerea independentei, industria era
lipsita de capital autohton, de cadre tehnice bine calificate, de masini si materii prime. In consecinta, politicieni,
economisti, oameni de cultura au sustinut ca incurajarea industriei nationale se putea realiza printr-un program
de masuri protectioniste. Cadrul legislativ a vizat mai ales dezvoltarea principalelor ramuri industriale: industria
alimentara, forestiera, petroliera si metalurgica. Ca urmare, industria a cunoscut un proces de modernizare, in
dauna productiei mestesugaresti. Acest fapt a fost determinat, in buna masura, de initiativele in plan legislativ
adoptate de Parlamentul roman: legea de incurajare a industriei nationale din 1887, care viza industria mare,
acorda inlesniri, pe timp de 15 ani, celor care infiintau intreprinderi mari, cu cel putin 25 de lucratori si cu un
capital minim de 50.000 lei. Legea generala a tarifelor din 1886 initia protectionismul, aplicand unele taxe de
import la produse care concurau cu produsele industriei nationale. In 1895, conservatorii au adoptat legea
minelor prin care bogatiile subsolului, cu exceptia petrolului au trecut in proprietatea statului, creandu-se conditii
mai bune pentru exploatarea lor. Aceste masuri au favorizat un ritm mai accentuat de dezvoltare a industriei.

Industria usoara era cel mai bine reprezentata, deoarece necesita capitaluri mici, dispunea de materie prima din
abundenta si ieftina, procurata din agricultura si aducea castiguri imediate.
Dupa anul 1900, cea mai dezvoltata era industria petroliera, care beneficia de cele mai moderne rafinarii
din lume, astfel incat Romania era, in 1914, a doua tara producatoare de petrol din Europa. Progrese au
inregistrat industria forestiera si alimentara. In preajma primului razboi mondial, industriile dominante erau
industria petroliera si cea de cherestea. Lacunele din structura industriei romanesti sunt evidente. Absenta unei
industrii siderurgice si constructoare de masini, precum si caracterul rudimentar al industriei chimice erau indicii
ca nivelul industrializarii se aflau cu mult in urma celor vest-europeni. In plus, industria contribuia doar cu 17 %
la realizarea produsului intern brut (in preajma primului razboi mondial). Industria constructoare de masini era
inexistenta, astfel tara ramanea dependenta de importuri in acest sector vital. O trasatura specifica a constituit-o
patrunderea capitalului strain in diverse ramuri (petrol, gaz, electricitate, zahar), indeosebi dupa adoptarea legii
minelor (1895), care acorda numeroase facilitati investitorilor. Ponderea cea mai importanta o avea capitalul
englez, olandez, francez si belgian.
4.3. Transporturile. Progresele in domeniul industriei si accesul la piata internationala au fost posibile si
datorita modernizarii mijloacelor de transport si de comunicatii. Mecanizarea comunicatiilor, utilizarea
telegrafului si telefonului au favorizat tranzactiile, iar extinderea retelei feroviare si a soselelor a influentat
cresterea volumului transporturilor. Statul a acordat o mare atentie dezvoltarii cailor de transport: in 1869 a fost
inaugurata calea ferata Bucuresti-Giurgiu, prima din Romania, iar in 1872 s-a dat in folosinta Gara de Nord; in
1879 a inceput construirea caii ferate Buzau-Marasesti, prima cale ferata executata de statul roman. Ca si in
alte domenii ale dezvoltarii economice, statul roman si-a asumat responsabilitatea pentru administrarea
intregului sistem feroviar. Dupa obtinerea independentei, caile ferate devin monopol de stat prin rascumpararea
liniilor construite de actionarii straini. In 1895 s-a dat in folosinta podul peste Dunare de la Cernavoda, construit de
inginerul roman Anghel Saligny, la acea vreme cel mai lung pod din Europa.
4.4. Comertul si sistemul bancar. Ca expresie a progresului economic, Romania a incheiat acorduri
comerciale cu Austro-Ungaria (1875), Franta, Marea Britanie, Italia (1876), Germania (1877). Finantele publice
si creditul au constituit un alt sector in care statul a intervenit activ in scopul dezvoltarii relatiilor capitaliste.
Mutatii importante au aparut in sistemul bancar: in 1867 s-a instituit noul sistem financiar bazat pe moneda
nationala (leul); a luat fiinta Casa de Economii si Consemnatiuni (1864). Prima emisiune de hartie - moneda a
fost realizata in 1877. Ea a impus ordinea monetara si a contribuit la incurajarea investitiilor interne. Un moment
important l-a constituit infiintarea Bancii Nationale a Romaniei (1880) cu dreptul de a emite moneda. Proiectul
de lege prevedea ca pentru infiintarea bancii nu putea fi folosit decat capitalul romanesc, din care doua treimi
urmau sa provina din surse particulare, iar o treime de la stat. Capitalul particular al bancii a fost cel liberal. La
inceputul secolului XX, sistemul bancar era deja format si raspundea necesitatilor de credit ale societatii
romanesti. Ca o expresie a dezvoltarii economice, in 1881 se infiinteaza Bursa din Bucuresti, prima bursa de
valori din Romania.
4.6. Invatamantul. Organizarea invatamantului pe principii moderne a inceput inca din prima jumatate a
secolului al XIX-lea prin activitatea carturarilor Gheorghe Asachi si Gheorghe Lazar. Invatamantul public s-a
introdus prin Regulamentele Organice. Legea instructiunii publice din 1864 a fixat cadrul organizatoric si de
dezvoltare pentru invatamantul primar, secundar si universitar. Introducand obligativitatea si gratuitatea
invatamantului primar de 4 clase si stabilind un sistem unitar de invatamant, legea situa Romania alaturi de tari
avansate ca Franta, Italia, Elvetia, Tarile Scandinave. Populatia scolara era in crestere, desi analfabetismul
continua sa fie o problema pentru Romania. Dezvoltarea invatamantului a mai facut un pas in 1893, cand a fost
votat proiectul de lege propus de Take Ionescu. Acest proiect reorganiza invatamantul primar si ii dadea un
caracter practic. De asemenea, s-a reorganizat instructiunea publica, punandu-se accent pe frecventa elevilor si

pe pregatirea noilor dascali, s-a dezvoltat reteaua scolara, crescand numarul stiutorilor de carte. Cel mai
important rol in modernizarea invatamantului romanesc de toate gradele l-a avut pedagogul, matematicianul si
astronomul Spiru Haret. Ca ministru al instructiunii publice, el a initiat culturalizarea si alfabetizarea in mediul
rural si a organizat programe speciale de pregatire a invatatorilor. Totodata, s-a afirmat invatamantul superior si
s-a format un corp profesoral valoros, s-au creat laboratoare si au aparut publicatii stiintifice. Dupa infiintarea
Universitatilor din Iasi (1860) si Bucuresti (1864), au fost organizate si alte noi institutii de invatamant superior:
Facultatea de Medicina, Scoala de Arte Frumoase, Scoala Superioara de Poduri si Sosele (1881), Scoala
Superioara de Arhitectura, Universitatea din Cluj (1872) Universitatea din Cernauti (1874) etc. In aceasta
perioada au aparut primele organizatii ale corpului didactic, publicatii consacrate scolii si problemelor
pedagogice, primele asociatii studentesti. In celelalte teritorii romanesti, situatia invatamantului era dificila
datorita atitudinii imperiilor care le stapaneau: lipsa ajutorului financiar, impunerea predarii in limba maghiara (in
Transilvania dupa 1867), in germana (Bucovina) si rusa (Basarabia). In Transilvania, limba romana era admisa
ca limba de predare in invatamantul primar si confesional. Insa in timpul regimului dualist, limba maghiara a
devenit obligatorie pentru predarea tuturor obiectelor de studiu. In invatamantul superior exista cate o catedra
de limba romana la Universitatile din Cluj si Budapesta, cu subventii pentru studentii romani acordate de
biserica si de fundatiile particulare; de asemenea, s-a infiintat o catedra de limba si literatura romana la
Universitatea din Cernauti.
4.7. Cultura. Cultura a fost un alt aspect de seama al modernizarii Romaniei. Literati, artisti, oameni de
stiinta au deschis drumuri noi si au infiintat institutiile culturale fundamentale pentru un stat modem. Ei au
cultivat valorile artistice si stiintifice care au sincronizat si integrat Romania in lumea civilizata. Secolul al XIX-lea
poate fi considerat cel mai spectaculos in istoria romanilor datorita trecerii de la Evul Mediu la modernitate. In
acest proces, rolul hotarator revine culturii care a schimbat mentalitati si a orientat societatea romaneasca spre
un model european.
Academia Romana. Infiintata ca "Societatea literara romana" (1866), ulterior Societatea Academica
Romana (1867), Academia Romana primeste aceasta titulatura in anul 1879. Ea avea trei sectii: literatura,
istorie, stiinte. Din initiativa unor oameni de cultura din toate provinciile locuite de romani se forma, in 1866, o
societate literara care avea ca scop initial stabilirea ortografiei, gramaticii si editarea dictionarului limbii romane.
Treptat, s-au alaturat nu numai filologi si istorici, ci si personalitati din domeniul economiei, medicinei, stiintelor
naturale etc. Din 1879, scopul principal al Academiei Romane a fost promovarea "culturii, limbii si istoriei
nationale, a literelor, stiintelor si artelor frumoase". Din acest for au facut parte importanti oameni de cultura
Academia a ramas pana astazi cea mai importanta institutie de cultura a Romaniei. Inca de la intemeiere,
membrii Academiei proveneau din toate tinuturile locuite de romani (din Transilvania, Bucovina, Basarabia si de la
sudul Dunarii), fapt semnificativ pentru politica culturala a statului roman. In aceeasi directie pan-romaneasca a
actionat si "Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor", infiintata la Bucuresti in 1890, al carei suflet a
fost Nicolae Iorga. Prin filialele ei, deschise in diferite orase ale tarii si in unele capitale occidentale, au fost incurajate si facute cunoscute eforturile de emancipare culturala si politica ale romanilor transilvaneni.
Academia Romana a devenit treptat principalul for de coagulare a fortelor culturii si stiintei, contribuind la
afirmarea spiritualitatii romanesti din toate provinciile. Au luat fiinta diverse societati si asociatii culturale. Una
dintre cele mai importante a fost Societatea "Junimea" (Iasi 1863), avandu-i ca fondatori pe Titu Maiorescu,
Iacob Negruzzi, Vasile Pogor si Petre P. Carp. Publicatia acesteia, "Convorbiri Literare" a promovat valori
autentice, bazandu-se pe criteriul estetic, afirmand insemnatatea si valoarea literaturii. Junimea a reunit nume
ilustre ale culturii si vietii politice romanesti: Eminescu, Alecsandri, Creanga, Xenopol, Slavici etc. Alaturi de
aceasta au activat si alte societati: Societatea Culturala "Ateneul Roman" (Bucuresti, 1865).

In literatura s-au format mai multe curente, caracterizate printr-o anumita viziune asupra continutului
creatiei literare si a rolului creatorului in cadrul societatii: romantismul se intemeia pe evocarea trecutului, a
virtutilor inaintasilor ca model de redesteptare a spiritului national, pe evocarea naturii si a
iubirii; samanatorismul, care prezenta satul romanesc ca un mediu ideal de viata, sustinea valorificarea
folclorului si a literaturii originale; poporanismul isi propunea orientarea literaturii spre reflectarea problemei
rurale. Reprezentantii acestui curent nu credeau in viitorul industrial al Romaniei si preconizau dezvoltarea lumii
satelor, militand pentru votul universal si reforma agrara.