Vizualizez impartasania pamantului prin ochi crapati de soare si de griji.

am ramas
aceiasi purtatori de pacate, aceleasi furnici nepasatoare, aceleasi statui care cad la
imprudenta timpului, aceiasi. nimic nou sub aceluiasi soare.Ne place sa credem ca
suntem speciali, unici din momentul nasterii pana murim si nu numai, de parca
mormintele noastre au invatat sa gandeasca unicitatea noastra.Cine stie?Ne
plangem de anonimatul in care traim, dar ramanem unici, nu-i asa?Daca soarele ar
fi putin mai aspruu cu noi, sa ne incalzeasca mai tare decat ar trebui si ma murim
inainte de termenul propus de noi, ne-am da oare seama cu cat e mai unic decat
noi?