Sunteți pe pagina 1din 6

Caracterizarea personajelor nuvelei

Delfinul de GEORGE MENIUC


George Meniuc s-a nscut la 20 mai 1918, n oraul Chiinu, i s-a stins din via
la 8 februarie 1987.
Poetul, prozatorul, eseistul i dramaturgul a absolvit liceul M. Eminescu n 1937, dup
care i-a continuat studiile la Universitatea din Bucureti. Aici frecventeaz edinele
cenaclului studenesc Cadranul.
Printre operele sale (Ultimul vagon, Coloana de tandree, romanul-studiu
Disc) se numr i nuvela Delfinul, care a fost tiprit la Chiinu n 1969. Aici tema
abordat se refer la om i rzboi, dragostea i fericirea, binele i frumosul.
Lucrarea literar se ncepe cu descrierea unui delfin, pe nume Dikomes, care era n
cutarea iubitei sale-Ursula. El nebunea de emoii i de gnduri rele, deoarece acesta a
fost minit de ctre un personaj aprut negativ pe nume Zbrog. ns gndul la Ursula nu-l
lsa n pace. Era deja nevoit ca s apeleze la un delfin ce-i tia locul aflrii ei n sfrit,
apare i un final unde bietul Dik este capturat de oameni, pe care niciodat nu-i nelegea.

Caracterizarea lui Dikomes


Delfinul este o fptur, care se strduia mereu s neleag omenirea. Un drept-exemplu
este i protagonistul acestei nuvele-Dikomes. Era un delfin cu adevrat curajos, care era
i un optimist. Sperana mereu moare ultima, iar el ne-a demonstrat-o. Lupta cu valurile
apelor pn n ultimele clipe, n care totui reuete s prind undele sonore disperate ale
Ursulei. Apare ca un personaj pozitiv n acest text. Era un individ destul de zburdalnic,
care iubea peripeiile: trimitea semnale disperate n Marea Roie, Marea Alb i Marea
Neagr, ceea ce rezult c le cutreiera pe toate, iar acolo puteau fi o mulime de
pericole! Delfinul este prezentat nedumerit n dialogul cu Nardus, cci nu-i putea da
seama de ce totui oamenii trebuie s lupte n rzboaie, s prind delfinii i s-i pun n
circuri, iar apoi s experimenteze asupra lor. Pcat ns, c pn la urm acesta este
capturat de ctre pescari i marinari, la care urmeaz s priveasc la ei n ochi, ncercnd
s-i neleag.

Caracterizarea Ursulei
Ursula avea i ea un caracter asemntor lui Zbrog iret dup spusele btrnului
Nardus. Era ns i ea grijulie, cci se temea ca nu cumva s nimereasc precum Zbrog, i
Dik n mrejele pescarilor. mpreun, preferau ambii s fac ghiduii. O dat cu citirea

nuvelei, se simte dorul acesteia de logodnicul su. Avea o stare mhnit, i era
destul de ngrijorat la orice pas, din cauza unei frici menionate mai sus. Tnra
Avea cte ceva n comun cu Dik, deoarece ambii se adreseaz dup un sfat
btrnului delfin Nardus.

Valabilitatea unei atare concluzii se verifica la analiza poieziei autorului insusi


Toamna lui Orfeu:
...Trenul se puse in miscare, contemplam din cupeu
Cum alearga inapoi: halte, poduri, salcami.
Alergam si eu, ca stalpii de telegraf, inapoi,
Inapoi spre tine, vazandu-te in gara,
Prin tufisurile aprinse de soarele rosu,
Prin ploaia ce-si varsa lacrimile pe geam.
...Avionul decola in azurul grozav
Si orasul atipi, ca o turma langa ape.
Zbura avionul, dar parca nu zbura
Pe de-asupra troienelor albe, de calcar,
Inghetase soarele pe aripile lui,
De unde tu-mi fluturai cu batista.
...Vaporul iesi in larg, elegant,
Din ceata se tanguiau pescarusii.
Tarmul se clatina, alungit,
Buiau talazurile negre la prora.
Nu era nimeni pe mare, dar eu te zaream
Cu ghiocei in mana pe cheiul pustiu.
...Luna isi anina de nuc cosita
Intr-o toamna brumata si noua.
Tu erai de mult plecata in lume.
Greierii amutira si ei in gradina.
In solitudinea noptii vedeam cum rasai:
Din iarba, din aer, din valuri.
Orfeu e un personaj din mitologia greaca. El a fost, zice mitul, poet, mizician. Lira
lui avea harul sa imblanzeasca fiarele, sa ur neasca din loc arborii si chiar stancile.
Numele lui a devenit, cu timpul, un simbol al Poetului, al Omului de arta in
general.
Scrisa in 1979, pezia aceasta poate fi considerata o expresie a sentimentelor de
dragoste ale autorului insusi, ajuns la o varsta inaintata. Iubita ii disparuse intre
timp ( Tu erai de mult plecata in lume ), trecuse in lumea viselor lui obsedante.
Intreaga atmos fera a poeziei adevereste prezenta si chiar obsesia sentimentului
ca iubita ar fi in preajma personajului liric. In tren, in avion, pe vapor acesta o vede
ca aievea, o simte: in gara , pe aripile avi onului, pe cheiul pustiu . Despartirea a
fost dureroasa, poetul gasind o modalitate originala de a sugera acest fapt, in chip
indi rect, invocand ca printre altele amanuntul cu ploaia ce-si varsa lacrimile pe
geam . Ea a fost regretata de ambii parteneri, adevar sugerat, de asemenea indirect,
prin amanuntul ca pescarusii din ceata se tanguiau .
Poezia exprima singuratatea macinatoare, dragostea despere cheata, nostalgia
indragostitului ramas fara iubita sa, starea de reverie in care il tine amintirea
iubitei. De aici dramatismul puter nic al personajului si al poeziei in ansamblu.
Scriitorul promoveaza cu multa indemanare artistica, prin me toda sugestiei lirice,
permanenta dragostei in viata omului, inoculandu-ne ideea necesitatii stringente de
a pretui la justa ei valoare iubirea sincera, curata, devotata, iubirea fara de care ne
simtim insingurati si frustrati. Anume ca un antidot impotriva frustrarii,

omniprezenta iubitei in viata insingurata a personaju lui liric s-a invrednicit de o


expresie densa, exacta si generaliza toare in acelasi timp, mai cu seama in finalul
poeziei, acolo unde, intr-o toamna brumata si noua , personajul liric se destainuie
simplu, clar si dureros: In solitudinea noptii vedeam cum rasai:/
Din iarba, din aer, din valuri .
Iubita poetului nostru este o alta Euridice, dupa cum el insusi este un alt Orfeu,
unul contemporan, unul care exprima in chip metaforic trairile intense ale omului
in general, ale noastre ale tuturora, ale fiecaruia dintre noi nimerit intr-o situatie
similara.
Vocabularul simplu, limbajul democratizat la maximum, ver sul liber si alb toate
sunt puse in serviciul exprimarii pregnante a dragostei. Mitul despre Orfeu s-a
dovedit mai degraba un pre text, personajul exprimand sentimentele pe care le
poarta el, omul de azi, pentru iubita sa, disparuta intre timp.
O alta expresie densa a dragostei personajului liric pentru fe meia iubita este poezia
Vasul-naluca:
Din gomanul noptii o stea se agata de par si-ti luneca intre sani.
In cadrul ferestrei iti contemplam silueta, asa o schiteaza doar pictorii inspirati.
Pluteam, pluteam pe vasul-naluca spre tarmul unei insule fabuloase.
Zbura catre noi un porumbel:
Vrei mei, pasare alba?
I-am dat mei.
Alearga un cerb catre noi:
Vrei fan, cerbule ochios?
I-am dat fan.
Se tari o soparla verdunca:
Vrei o musculita, soparlo?
I-am dat o musculita.
Pluteam pe vasul-naluca, intre pamant si cer, in uitare.
Ai plecat si nu te-am mai vazut niciodata.
De atunci a pierit porumbelul, a fugit cerbul, a disparut soparla.
Am murit si eu.
Adica, nu cu totul, insa nu mai sunt ce-am fost.
Umblu pe pamant, precum drumeste luna pe ape, in cautarea ta.
Situatia pusa la temelia acestei opere ese alta (decat in Toam na lui Orfeu): aici
femeia disparuta nu apare (reapare) in imaginatia personajului; acesta o cauta in
zadar, spre deosebire de Orfeu, care simte in permanenta prezenta iubitei.
Personajul isi imagineaza o calatorie, cu iubita, pe un vas-naluca spre tarmul
unei insule fabuloase . Chiar situatia aceasta initiala, cadrul fizic al poeziei denota
imaginatie bogata, ingeniozitate poetica, star neste curiozitatea spirituala a
cititorului constient de caracterul conventional al operei de arta. Intr-un atare cadru
se desfasoara un autentic spectacol cu un porumbel, un cerb si o soparla, carora
personajul liric le ofera cele necesare vietii lor intre pamant si cer . Amestecul de
real si fantastic, specific operei de arta, capata aici un rost deosebit, mai cu seama
ca si vasul-naluca, si porum belul, cerbul si soparla se dovedesc mai curand niste
simboluri menite sa constituie, impreuna, cadrul material al poeziei. E un cadru
miraculos, in care dragostea se parea nu numai posibila, ci si implinita, dar numai
se parea . O anumita intuitie ne predis pune, inca din start, de la titlul Vasul-naluca,

sa nu credem in realizarea dragostei personajului. Scriitorul n-a mers pe linia unei


rezolvari superficiale. El ne-a facut mai intai sa asteptam implini rea dragostei
celor doi, apoi in final a recurs la o adevarata rasturnare de situatie. Disparitia
femeii iubite e prezentata ca o pierdere irecuperabila, ca o vestezire fizica (si nu
numai) a per sonajului indragostit. Mesajul poeziei puterea inrobitoare a dragostei
sincere si totale este exprimat in mod original, im previzibil: Ai plecat si nu te-am
mai vazut niciodata./ De atunci a pierit porumbelul,/ a fugit cerbul,/ a disparut
soparla./ Am murit si eu./ Adica, nu cu totul, insa/ nu mai sunt ce-am fost./ Umblu
pe pamant,/ precum drumeste luna pe ape,/ in cautarea ta .
Ca si in Toamna lui Orfeu, poetul traieste mai curand in vis, mistuit fiind de
pierderea dureroasa a iubitei. Il covarseste tristetea, prilejuita de frumusetea
dumnezeiasca a iubitei dispa rute. George Meniuc nu afirma direct ca iubita
personajului liric ar fi fost frumoasa. El vadeste calitati picturale cand o prezinta cu
o stea ce i se agata de par si-i luneca intre sani , silueta ei fiind asa cum o schiteaza
doar pictorii inspirati .
Invocata in culori romantice, prin metafore ca steaua ce-o marcheaza, iubita
personajului liric il imbie in spatii nu mai putin
romantice ( spre tarmul unei insule fabuloase ). Dar visul se de strama, lovindu-se
de proza existentei terestre precare. De aici dramatismul sfasietor al poeziei.
Zbuciumul sufletesc al personajului liric in cautarea idealului feminin apare viu,
concret, palpabil . Imaginile prin care poetul a reusit sa-l exprime sunt proaspete,
inedite, versul liber ii per mite lui George Meniuc sa se exprime in chip spontan cu
dezin voltura ceruta de fierberea sentimentelor, fara sa apeleze la muzica specifica
a rimelor.
Cerb, in brume invascut,
Nenorocul te-a pascut...
Ingamfat si naravas,
De ce mi te laudasi?
Si-n poieni pasti iarba verde,
Unde nimeni nu te vede,
Si bei apa din izvoare,
Unde stelele coboara,
Si ai carduri de prieteni
Prin desimile de cetini,
Si ti-s urmele cu roua
Cand e muntele in prour,
Si nu-ti pasa de potai,
De halice si de gai...
Cate coarne, cornurele,
N-are bradul ramurele,
N-are soimul zbor mai iute,
Surda ghearele-si ascute.
N-ai putut sa-ti fereci gura,
Sa te porti mai cu masura?
In codrutul inverzit,
Cand strigai nestapanit,
Vaile s-au rascolit,

Buciumul a gomonit,
Vanatorii s-au trezit,
Vanatorii Lerului,
La marginea cerului.
In dumbrava de arama
S-a iscat atata freamat.
Clocoteau poticele,
Rabufneau halicele,
Prin zavoaie, prin tufari
Numai boturi de ogari!
Vai, cum ai boncaluit
Cand sub coasta te-au ranit!
Vai, ce flori, ce dalbe flori
Ti-au intins patucul lor,
Cerb ochios, cerb tretior!
Umbra ti-a ramas in ape,
Ochisorii prin hartoape,
Cornitele ramuroase
Pentru buciume frumoase,
Pielea pentru pacurari,
Halcile pentru ogari,
Ungheaua pentru paharele,
Sa bea paunasi din ele...
Geaba mi te ingamfasi,
Geaba mi te laudasi!
Ai zbura pe mandru-ti plai
Fara alte griji incai.
Ai bea apa din izvoare,
Unde stelele coboara.
Urmele inrourate
Nu ti-ar fi, in munti, uitate.
Tintatel si dragalas,
De ce mi te laudasi?
Am transcris poezia Colindul cerbului care confirma si ea preocuparile
folcloristice, din tinerete, ale scriitorului, preocupari vadite si in nuvelistica lui
(Caloian), si in eseistica (Cheile artei,
Linguri de lemn etc.). Poezia aceasta dovedeste ca autorul ei n-a ramas un simplu
culegator de opere folclorice; George Meniuc nu mai a pornit de la modelul
folcloric autohton, s-a inspirat din co moara intelepciunii populare, si-a insusit
modalitatea folclorica de exprimare, creand pana la urma o opera personala
impresionanta.
Motivul principal al poeziei Colindul cerbului este deplangerea disparitiei
frumosului si viteazului animal de padure. Din folclor a luat George Meniuc
formula traditionala de colind, factura si structura populara a versului, natura
versificatiei. Monolog in esenta, poezia imita dialogul, de parca personajul ar
intreba in asteptarea unui raspuns ce si de ce a facut intre timp vitea zul cerb: Cerb,
in brume invascut,/ Nenorocul te-a pascut.../

Ingamfat si naravas,/ De ce mi te laudasi? Urmeaza o seama de constatari poetice,


in cheie folclorica, despre viata de odinioara a cerbului, dovada a familiarizarii
intime a scriitorului cu spiritul si cu forma creatiei populare orale, in particular cu
specificul versificatiei folclorice: Si-n poieni pasti iarba verde,/ Unde ni meni nu te
vede,/ Si bei apa din izvoare,/ Unde stelele coboara,/
Si ai carduri de prieteni,/ Prin desimile de cetini,/ Si ti-s urmele cu roua,/ Cand e
muntele in prour... . Insasi factura versului ate sta participarea sufleteasca a
autorului la intamplarea nefasta:
N-ai putut sa-ti fereci gura,/ Sa te porti mai cu masura? Intre
barea e pe deplin justificata in contextul celor narate: In codrutul inverzit,/ Cand
strigai nestapanit,/ Vaile s-au rascolit,/ Buciumul a adormit,/ Vanatorii s-au trezit... .
Alaturarea acestor versuri, succesiunea rimelor verbale, masura scurta a versului
toate exprima desfasurarea rapida a intamplarii, exact ca in operele fol clorice.
Atitudinea de compasiune a autorului se intelege din forme lingvistice simple, dar
pline de sens adanc: un pronume care exprima participarea intima ( De ce mi te
laudasi? ), un diminutiv plasat fara ostentatie intr-un vers ordinar la prima vedere
( In codrutul inverzit ). Cu multa indemanare exprima poetul freama tul iscat la
descoperirea cerbului: Clocoteau poticele,/ Rabu fneau halicele,/ Prin zavoaie, prin
tufari / Numai boturi de ogari!
Urmeaza o adresare directa a autorului catre cerb ca si cum acesta ar fi o fiinta
omeneasca intelegatoare si pretuitoare a ati tudinii confratelui de specie: Vai, cum
ai boncaluit,/ Cand sub coasta te-au ranit!/ Vai, ce flori, ce dalbe flori/ Ti-au intins
patucul lor,/ Cerb ochios, cerb tretior!
Poezia respira aerul povestii populare, ea se lasa citita ca o parabola a vietii tihnite,
intrerupte de o intamplare nefasta, si ca un colind popular, in care domina
sentimentele sincere si pro funde, in cazul de fata sentimentele de compasiune
pentru o viata rapita in toiul infloririi. Versurile simple, cu diminutive care tradeaza
de la sine atitudinea autorului si cu insirarea fireasca si spontana a consecintelor
intamplarii nefaste, atesta aceeasi na tura folclorica a versificatiei si in genere a
plasmuirii operei: Um bra ti-a ramas in ape,/ Ochisorii prin hartoape,/ Cornitele
ramu roase / Pentru buciume frumoase,/ Pielea pentru pacurari,/
Halcile pentru ogari,/ Ungheaua pentru paharele,/ Sa bea paunasi din ele... .
Colindul cerbului este o opera culta, creata pe baza asimilarii organice de catre
autor a tezaurului folcloric national. Sentimen tul comuniunii omului cu lumea
inconjuratoare, inclusiv cu lumea
animala, si acela de compasiune fata de jertfele pornirilor distruc tive ale oamenilor
se trasmit cititorului cu o putere specifica artei autentice.