Mitul si psihologia emotiilor

Desi exista deosebiri importante intre teoriile mitului care au fost prezentate inainte,
acestea au si o trasatura comuna. Interpretarile lui Tylor si Frazer, ale lui Max Muller si Herbert
Spencer pornesc de la presupunerea ca mitul, este un noian idei, de reprezentari, de credinte si
judecati teoretice. Toate aceste credinte se afla in contradictie cu experienta noastra senzoriala si,
deoarece nu exista obiecte fizice care sa corespunda reprezenatrilor mitice, inseamna ca mitul
este o pura fantasmagorie. De aici apare intrebarea de ce oamenii cred in aceste mituri.
Antropoligia si psihologia au sugerat un nou mod de a raspunde acestei intrebari.
Cercetarile antropologice au aratat ca pentru a intelege pe deplin mitul, trebuie sa incepem
investigatiile dintr-un alt punct. Cei care au studiat literatura si religia greaca au fost mai mult
sau mai putin influentati de etimologia cuvantului.
Acestia au vazut in mit o poveste sau un sistem de povesti legate de viata zeilor sau de
aventurile eroilor. Exista multe triburi la care nu gasim o mitologie si nici povesti despre zei, si
totusi aceste popoare prezinta toate trasaturile bine cunoscute ale unei forme de viata profund
influentate de motive mitice. Etnologii si antropologii au fost de acord ca pentru a intelege mitul
trebuie sa se studieze mai intai riturile. De exemplu, atunci cand un om desfasoara un ritual sau
o ceremonie religioasa, starea de spirit a acestuia nu este nici speculativa si nici contemplativa.
Viata lui devine astfel una a emotiilor si nu a gandurilor. De aici reise sa ritul este un element
mai profund si mai durabil al vietii religioase a omului decat mitul.
Robertson-Smith, in lucrarea sa Religia semitilor, a folosit principiul metodologic si a
constat ca pentru a studia reprezentarile religioase, trebuie studiate mai intai actiunile religioase.
Aplicarea acestui principiu a fost dificila, din cauza ca riturile religioase au caracter afectiv, iar
acest caracter era greu de analizat si de descris in mod stiintific.
Inca din cele mai vechi timpuri, filosofii si psihologii, au incercat sa afca o teorie
generala a emotiilor. Acestia presupuneau ca emotiile trebuie definite in functie de idei. Etica
stoicismului se baza pe principiul ca pasiunile sunt manifestari patologice, fiind descrise ca o
boala mentala. Psihologia rationalista a secolului 18, considera ca pasiunile nu erau anormale, ci
erau privite ca efecte firesti si necesare ale comuniunii dintre trup si suflet.
Conform teoriilor lui Descrates si Spinoza, emotiile umane provin din idei obscure si
inadecvate. Nici psihologia empiristilor englezi nu a schimbat acest punct de vedere
intelectualist. In Germania, Herbart si scoala sa au formulat o teorie mecanicista a emotiilor, prin
care le reduceau la anumite relatii intre perceptii, reprezentari si idei. Ribot a formulat o noua
teorie, teza fiziologica. Acesta afirma ca in comparatie cu alte sectoare ale cercetarii psihologice,
psihologia sentimentelor era inca rudimentara si confuza. Starile de spirit nu sunt secundare celor
intelectuale, nu deriva pur si simplu din acestea. Ele sunt primitive, autonome, nu pot fi reduse la
1

inteligenta, ci pot exista independent de ea. Aceasta doctrina se bazeaza pe consideratii biologice
de ordin general, Iar Ribot a incercat sa lege toate starile de spirit de conditiile biologice si sa le
considere drept expresia directa si imediata a vietii vegetative.
Doi psihologi, James si Lange, au sustinut acelasi punct de vedere. Pe baza unor
consideratii independente acestia au ajuns la aceleasi rezultate. Cei doi au insistat asupra
importantei pe care o au factorii fiziologici pentru emotii. In opinia lor, pentru a intelege
adevarata natura a emotiilor si pentru a aprecia valoarea si functia lor bilogica, trebuie descrise in
primul rand simptomele fizice. Aceste simptome stau in modificari vaso-motorii si a inervatiei
musculare. Lange considera ca modificarile vaso-motorii sunt esentiale, deoarece pana si cele
mai mici variatii de circulatie modifica drastic functiile creierului si a maduvei spinarii. O emotie
care exista in afara corpului este o entitate pur abstracta. Atunci cand frica este analizata, apar in
primul rand modificari de circulatie: vasele de sange se contracta, inima bate puternic, respiratie
devine mai superficiala si mai alerta. William James afirma ca nu exista ceva de natura mentala,
separat si independent din care sa se poata naste emotiile.
Este evident ca dpdv biologic sentimentele contituie un fapt mult mai general si apartin
unui strat mult mai vechi si mai elementar decat toate starile cognitive ale mintii. Astfel, in cazul
sentimentelor, starile sau impulsurile motorii sunt primare, iar manifestarile afective sunt
secundare. Asa cum precizeaza Ribot, radacinile vietii afective trebuie cautate in impulsurile
motorii si nu in constiinta placerii si a durerii.
Psihologia traditionala, care se axa pe aspectul ideatic al starilor mentale nu avea multe
de oferit antropologiei care era mai mult interesata de rituri decat de mituri. Riturile sunt
manifestarii motorii ale vietii psihice, acestea releva niste tendinte, gusturi, nevoi si dorinte
fundamentale, nu doar simple reprezentari, idei. Mitul este elemntul epic al vietii religioase
primitive, iar ritul este elementul dramatic. Pentru a putea intelege mitul trebuie studiat ritul.
Teoria psihanaltica a mitului a avut un rol imprtant. Problema mitului a ajuns intr-un
punct de rascruce atunci cand Sigmund Freud a inceput sa-si publice articolul Totem si tabu
(1913). Frazer considera magia ca pe un fel de stiinta primitiva, Tylor descria mitul ca o filosofie
rudimentara, iar Max Muller si Spencer il considerau o boala a limbajului. Aceste lucruri s-au
schimbat odata cu lansarea teoriei freudiene, astfel mitul nu mai era privit ca un fapt izolat, ci era
legat de fenomene bine cunoscute, ce puteau fi studiate in mod stiintific si verificate empiric.
Astfel mitul devenea perfect logic, numai era un amestec din cele mai bizare si imposibile
lucruri, se tranformase intr-un sistem ce putea fi redus la cateva elemente foarte simple.
Freud examina mitul cu aceeasi atitudine si sentimente cu care statatea langa patul de
suferinta al unui pacient obisnuit. Freud a dorit sa faca o paralela intra viata psihica a oamenilor
primitivi si cea a nevroticilor. Ca psiholog, Freud, era mai in masura sa construiasca o teorie
coerenta a mitului decat majoritatea predecesorilor sai. El era convins ca singura cheie a
universului mitic trebuie cautata in viata afectiva a omului. In primele lucrari, Freud se exprima
2

in calitate de doctor si de ganditor empiric. Metoda sa era mai mult deductiva decat inductiva,
acesta cauta un principiu universal din care sa rezulte anumite fapte. Freud a vrut sa dezvaluie
forta ascunsa dincolo de faptele observabile. Astfel a aparut metafizica freudiana.
Freud a trait in atmosfera filosofiei germane a secolului al 19 lea. In acea perioada existau
doua conceptii diamentral opuse cu privire la cultura si natura umana. O conceptie ii apartinea lui
Hegel, iar cealalta ii apartinea lui Schopenhauer. Hegel descria istoria ca pe un proces rational si
constient in esenta lui. Pentru Schopenhauer aceasta interpretare atat de rationalista si optimista a
naturii umane si a istoriei i se parea nu numai absurda dar si infama.
Freud era convins ca singurul mod de a intelege seminificatia mitului, este de a-l descrie,
cataloga, ordonona si clasifica obiectele. Mitul poate crea o reprezentare a tot ce se afa;a
deasupra, in ceruri, dedesubt, in pamant sau in apa. Desi studierea mitului poate fi interesanta si
ne poate trezi curiozitatea stiintifica, ea nu ne poate oferi o solutie. Ceea ce trebuie sa cunoastem
noi este functia mitului in viata sociala si culturala a omului.