Introducere

Tragicul exprim estetic un conflict al crui deznodmnt este nfrngerea sau

pieirea unei valori umane. Elementele din structura tragediei, precum: regula
celor trei uniti(loc, timp aciune), conflictul tragic, statutul social i moral
superior al eroului tragic sunt bine evideniate n tragedia greac Oedip rege
scris de Sofocle.
Mare scriitor tragic grec din perioada elen clasic, alturi de Eschil i Euripide. A
scris circa 115 piese de teatru, n primele jucnd el insui ca actor, dintre care sau pstrat numai apte tragedii: Aiax (447.Hr.), Antigona (442-441 .Hr.),
Trahinienele (437-432 .Hr.), Oedip rege (429 .Hr.), Electra (418-414 .Hr.),
Philoctetes (409 .Hr.), Oedip la Colonos(401 .Hr.).
n raport cu Eschil, Sofocle ii ia o mai mare libertate fa de sursele mitologice i
fa de zei, deplasnd accentul asupra omului, pus n situaia de a fi n mai mare
msur rspunztor pentru destinul su.
Oedip rege este o tragedie a destinului uman, a omului care dorete s afle
adevrul, cerceteaz, descoper, apoi se pedepsete singur. (Ovidiu Drimba).
Numit omul Secolului de Aur al Atenei, Sofocle redimensioneaz ntr-o oarecare
msur, tragedia greac. El are meritul de a fi introdus cel de-al treilea personaj;
lund n considerare perioada tulbure n care a fost scris, se poate observa c
tragedia lui Sofocle nu mai urmrete elanul i grandoarea (spre deosebire de
Eschil), ci pune accent pe gndire i sentimentele nltoare ale ceteanului
Atenei. Oedip Rege e considerat o capodoper, i pn astzi a rmas un
punct de referin, meninndu-se ca modern. S-a spus c este prin excelen o
tragedie a destinului implacabil.
n crearea tragediilor, Sofocle se inspir din aceleai izvoare ca i Eschil; ca i
naintaul su, el face apel la cunoscutele legende i eroi mitologici, tematica
unora dintre tragediile sale fiind asemntoare cu a pieselor lui Eschil, sau
continu pur i simplu tema abordat de acesta (de pild, n Antigona, Sofocle
pornete de la momentul final al tragediei Cei apte contra Tebei).
n creaia lui Sofocle, un moment de mare nsemntate l reprezint tragedia
Oediprege, pus n scen, pentru prima dat, n 429 .Hr.Destinul lui Oedip i al
neamului su ne este prezentat n tragediile Oedip Rege, Oedip la Colonos i
Antigona, care, n totalitatea lor, alctuiesc o unitate. Subiectele tragediilor lui
Sofocle sunt de sine stttoare; n cadrul trilogiei, fiecare pies are o tem
proprie, n timp ce la Eschil subiectul se desfura de-a lungul ntregii trilogii.
Aceast inovaie pe care Sofocle a adus-o dramaturgiei i-a dat posibilitatea s
prezinte mai variat specificul caracterelor omeneti i complexul de situaii n
care triesc eroii si.
Prelucrarea dramatic pe care o d Sofocle sorii tragice a legendarului Oedip a
influenat dramaturgia universal, rmnnd i n zilele noastre n repertoriul
permanent al scenelor dramatice.

n timp ce Eschil urmrea n figura lui Oedip n primul rnd un moment al

mplinirii blestemului motenit, Sofocle se concentreaz asupra sorii individuale
a eroului; suferinele lui Oedip sunt, n bun msur, urmarea propriilor sale
fapte, a atitudinii pe care i-o alege n chip voluntar. n piesa lui Sofocle, soarta
implacabil pe care zeii au hotrt-o nefericitului Oedip este mai puin
hotrtoare dect la Eschil, iar autorul relev mai pregnant natura instabil a
fericirii sau nefericirii omului.
Tragedia Oedip Rege (Greac veche: Oo o) ncepe cu freamtul
cetii Teba, care se afla n faa unui chin: plantele, animalele i femeile erau
sterile iar ciuma fcea nenumrate victime. Tebanii vin s cear ajutorul lui
Oedip, regele Tebei, care i-a scpat i de Sfinx, rspunznd corect la ghicitoarea
acestuia. Creon, fratele soiei lui Oedip, este trimis la oracol s afle de ce s-a
abtut aceast nenorocire asupra Tebei. Oracolul motiveaz prin faptul c
moartea lui Laios, predecesorul lui Oedip, nu a fost ispit. n scopul de a afla
cine l-a omort pe Laios, Oedip cere s fie ntrebat Tiresias, btrnul profet orb.
Tiresias i spune lui Oedip c el este ucigaul lui Laios. Creznd c Tiresias i
Creon au complotat mpotriva lui, Oedip se ceart cu ei. Apare Iocasta, soia lui
Oedip, care i spune c el nu putea s-l fi omort pe Laios, deoarece acestuia i-a
fost prezis, de ctre oracol, c va muri de mna fiului su. Oedip rege a fost
considerat de contemporani i de Aristotel drept cea mai desvrit tragedie din
ntreaga Antichitate.
Subiectul tragediei este cunoscut, cci i azi Oedip rege
este tragedia cea mai jucat din tot teatrul grec.
n final, pentru a-i ispi ngrozitoarea-i crim, Oedip se pedepsete singur
scondu-i ochii, apoi, orb i nenorocit, prsete Teba, dup ce i ia rmas bun
de la fiicele sale:
Copile, unde suntei voi? Venii ncoace,/ Apropiai-v de aceste minifreti,/
Care-au orbit, aa cum l vedei acum,/Scnteietorii ochi de-alt dat-ai tatlui.
/Pe-atunci, copile, frs vd i frs tiu/V-am zmislit pe voi n ceea ce m-am
nscut/V plng cu lacrimi, cci nu v mai pot vedea,/Gndindu-m la ce via de
amaruri/ Va trebui de-acum s ducei printre oameni ()/Pe voi, copile, dac-ai
pricepe de pe-acuma/Eu mult v-a sftui: rugai-v acum/C oriiunde vei tri savei un trai/Mai bun dect al tatlui ce v-a dat natere.
Oedip e fiul legendar al lui Laios si al Iocastei, este personajul central al celebrului
mit antic, dar n acelai timp e si un tip general uman : din ambele puncte de
vedere, dramatic i muzical, e un om urmrit de destin, nvins n aparen de
aceast for superioar, dar nvingtor la rndul lui. ncrederea n el nsui, care
nu-l parasete nici o clipa i convingerea prin nevinovie e mai puternic dect
soarta, e tot ce poate fi mai modern.
Uciderea lui Laios este anihilarea eului interior cu limitele, impuritile i patimile
lui. S ne gndim numai ce fel de tat este cel ce l ucide Oedip ; nu poruncise el
ca pruncul s fie aruncat n prpastie? Oedip scap prin miracol si rpune el pe
cel care i plnuise moartea. Ct despre faptul c Oedip devine so al mamei sale,
este straniu c el scandalizeaz tocmai o societate n care promiscuitatea face
ravagii. Cstoria lui Oedip cu Iocasta este metafora care trebuie s conduc
nelegerea spre un profund adevar: acela al unirii spiritului eliberat de ctuele

eului inferior cu ceva de depete individul, acest ceva fiind nchipuit de

strmoii notri eleni ca o for spiritual cosmic.
Dei prezente n tragediile lui Sofocle, credinele primitive i superstiiile nu au
mpietat cu nimic sensurile umaniste pe care marele tragic le-a mprumutat
aciunilor eroilor si. n majoritatea cazurilor el le-a subordonat acestor sensuri.
Deoarece Sofocle a fost un adept al unui fond ideologic, pe care-l opunea
scderilor contemporane, nu se poate face totui abstracie de poziia pe care
poetul tragic a ocupat-o n lupta de opinii a timpului su.
Tragedia greac din secolul al V-lea .Hr. a reprezentat culmea creaiei dramatice
a antichitii. Att ca structur i adncime a conflictului, ct i ca tehnic de
reprezentare, ea a rmas n esen neschimbat de-a lungul multor secole ce i-au
urmat. Opera lui Eschil, Sofocle i Euripide a exercitat o puternic atracie i
influen asupra literaturii dramatice din epoca elenist, a celei romane i
alexandrine, ea constituind de asemenea un izvor de inspiraie pentru marii
autori de tragedii ai Renaterii(Shakespeare cu Romeo i Julieta, Othello,
Regele Lear, Hamlet, Macbeth) i ai epocii moderne. n ultima din cele
enunate, locul tragediei este luat de drama cu accente tragice: Raa slbatic,
Nora de Henrik Ibsen, Livada cu viini, Pescruul de Anton Pavlovici
Cehov.
Oedip rege are un rol destul de important n literatura antic ntruct a
consolidat bazele tragediei elene, avnd reminiscene att n literatura universal
ct i n literatura romn.

Bibliografie:
Liviu Rusu, Eschil, Sofocle, Euripide, Bucureti, Editura Tineretului, 1961;
Aram M.Frenkian, Interesul suferinei umane la Eschil, Sofocle i Euripide,
Bucureti, Editura pentru literatura universal, 1969;
Eugen Dinescu, Note explicative pe lng tragediile lui Sofocle, Cmpulung,
Tipografia, legtoria de cri i librria Gh.N.Vldescu, 1909;
Zoe Dumitrescu Buulenga, Sofocle i condiia uman, Bucureti, Albatros, 1974

Oedip rege
In Oedip rege, care pentru cei mai multi critici este prin excelenta tragedia Destinului,
a blestemului zvarlit asupra casei lui Labdacos pentru a-l duce la pierzanie pe Oedip, pe
feciorii lui si pana si pe curata Antigona, nu se face vreo aluzie la vina lui Laios, nu se
pomeneste o singura data legea dupa care copii ar fi sortiti sa plateasca pacatele
parintilor. Ceea ce intalnim pentru prima data in opera lui Sofocle e afirmarea unei
responsabilitati individuale, in numele careia fiecare om e chemat sa dea seama pentru
faptele savarsite de el.
Sofocle isi exprima foarte clar ideile religioase si morale care izvorasc din credinta intr-o
lume divina, dreapta, care pedepseste crima si apara nevinovatia, mai ales in Aias si in
Antigona, celelalte cinci drame oglindesc o conceptie diferita despre lume si viata, despre
raporturile zeilor cu muritorii. Aceasta nu se marturiseste nicaieri mai lamurit decat in
Oedip rege, drama nefericitului fiu al lui Laios, ale carui crime sunt toate involuntare, dar
a carui pedeapsa e cumplita. Oedip este vazut ca un om amarnic de nefericit, caci daca
acesta e unealta unei razbunari dumnezeiesti - exista nenumerata dovezi ale acestei
comparatii pe tot parcursul textului - unealta nu e lipsita de vointa si de personalitate.
Dimpotriva, e un om marinimos si drept, din adancul fiintei lui ingrozit de crima si de
incest, acte pe care el fara stirea lui le infaptuieste. Povestea este deslusita de cor:
Vai, generatii de oameni!
Caci cine, ce om cunoscut-a
Vreo fericire mai mare decat
Aceea ce si-a inchipuit el insusi?
Si-nchipuirea-i desarta
Avandu-te pilda pe tine
Pe tine, cu soarta ta, biete Oedip, intre oameni
Nu fericesc pe nici unul
De-atunci te numeai rege-al meu
Si erai mai presus de oricine
Domnitor in puternica Teba.
Si acum cine-i cel ce se-aude mai jalnic?
Cine-n cumplite dureri, in obide

A cazut printr-a vietii schimbare?"

Inovatia adusa de Sofocle dramaturgiei elene este drama interioara, care se poate
observa cel mai bine in lucrarea Oedip rege. Il putem astfel, cunoaste pe Oedip
puternicul, Oedip conducatorul, Oedip regele Tebei, Oedip ucigas fara sa vrea.
Frumusetea acestei inovatii este ca alterneaza starile spirituale ale personajului de la
fericire, la suparare, la neputinta in fata viitorului nefast al Tebei, la speranta, la furie, la
pace interioara, la dezgust - una cate una trece de la o stare la alta, cele doua stari fiind
antitetice - tinand astfel auditoriul in suspans... Zeii sunt puternici, se amesteca in
treburile omenesti, dar ochiul omului nu ii vede. Oedip se intreaba: M-o fi orbit un zeu
vrajmas?, dar nu stie sa raspunda; intrebarea rasuna in pustiu. Zeii sunt drepti, fiindca in
conceptia lui Sofocle ei nu pot fi priviti altfel. Dar nici credinta, nici evlavia nu ii aduc
salvarea lui Oedip si nici urmasilor sai.
Oedip rege poate fi interpretat si ca tragedia nazuintei spre lumina. Eroul, intrupare a
gandirii omenesti, cauta sa patrunda taina ce il inconjoara. Fara teama de primejdii, isi
duce pana la capat cercetarea, apoi victima a propriei indrazniri, se prabuseste.
Frumusetea unica a lucrarii Oedip rege sta in realizarea unui umitor contrast intre
ardoarea trairii, intre darurile facute omului, ce fac din acesta cea mai minunata faptura
a Firii si amenintarea unei divinitati ce nu intelege si nu iarta.
Partea de inceput a lui Oedip rege este reprezentata de dialogul plin de amaraciune si
neputinta al lui Oedip, personajul in jurul caruia orbiteaza intreaga drama, in fata
viitorului nefast al Tebei adresat intr-o adunare publica la care raspunde un preot ce ii
dezvaluie faptul ca cetatenii orasului sunt nefericiti, sunt bolnavi, nu se mai nasc copii indiciu ca zeii nu sunt multumiti. Acest dialog este plin de sentimente intense si in care se
pot observa calitatile lui Oedip: un bun conducator, care stie sa asculte poporul si care
face tot ce poate pentru a ii multumi pe acestia. Oedip uimeste: el deja intuise problema
si il trimisese pe Creon, cumnatul sau, la Oracolul din Delphi, la profetul Phoibos. Salvarea
Tebei era: gonirea unui vinovat sau ispasind o moarte prin moarte!, adica trebuia
omorat sau alungat ucigasul lui Laios, regele de dinaintea domnirii lui Oedip. Acesta
blesteama pe oricine il gazduieste pe ucigas, vazand ca nimeni nu marturiseste ca ar sti
pe cineva care poate indica criminalul, folosindu-se pe calitatile sale oratorice. Dar
informatiile date de popor, cum ca niste calatori l-ar fi ucis pe Laios, nu l-au multumit pe
Oedip, cerand astfel sa fie adus un taran care era cu fostul rege cand acesta a fost atacat.
Un corifeu i-a sugerat sa apeleze la Tiresias, un profet cu o reputatie impecabila. Insa
acesta, vazand adevarul, nu vrea sa i-l spuna lui Oedip, prevenindu-l sa nu investigheze
aceasta problema, afirmand ca Nu voi sa te-amarasc pe tine. Oedip se incapataneaza,
chiar il acuza pe Tiresias ca ar fi mana in mana cu Creon pentru a-l detrona pe el. Dupa
multe refuzuri, Oedip se lasa dus de val si il insulta pe profet si acesta ii marturiseste ca
Nu Creon ti-i pierzarea, ci tu insuti esti., fapt care il supara si mai tare pe rege. Tiresias
nu pleaca inainte de a-i da lui Oedip cateva indicii despre omul pe care il cauta :
Iti spun cu-adevarat: acel barbat pe care-l
Tot cauti de mult timp amenintand si dand
Legi despre moartea lui Laios, e-aici acela,
Crezut venetic de pripas; se va vedea
Ca-i bastinas teban! Nu se va bucura
De-ntamplare: orb, din unul care vede,
Si cersetor din om bogat ajunge-va:
Se va vadi ca este totodata fiilor
Sai frate si parinte, si-al femeii care-l
Nascu, fiu si barbat, c-a precurvit sotia
Tatalui sau, pe care l-a ucis...
Omul despre care vorbeste profetul este intr-adevar Oedip, al carui mama si sotie este
Iocasta, al carui tata este Laios, pe care l-a omorat, si care are doi fii: Polinike si Eteocles

si doua fiice Antigona si Ismena. Curios, regele vrea cu ardoare sa vorbeasca cu taranul si
face tot posibilul sa il aduca in oras, in pofida rugamintilor fierbinti ai Iocastei, care
probabil intuia cruntul adevar ce va fi descoperit, afirmand chiar ca si profetii se inseala
uneori.
Intre timp, vine sol din Corint,unde era regatul parintilor lui Oedip, care anunta moartea
lui Polybos. Afland acestea Iocasta, ii aminteste lui Oedip ca ea a avut dreptate. Profetia
nu are cum sa fie adevarata. Tatal sau murise de boala, si nu de mana lui, asa cum i-a
spus profetul, redandu-i astfel un pic siguranta si speranta lui Oedip, insa el tot se teme
de patul mamei sale, ca ar putea sa se intample vreun incest, asa cum ii fusese prevestit.
Oedip marturiseste ca de aceea el s-a instrainat de Corint, de teama amenintarii
profetului Phoibos, cum ca ar putea deveni ucigas si sa fie sotul mamei sale. In momentul
asta, toate sperantele lui Oedip dispar din nou. Solul ii spune ca el nu era fiul lui Polybos,
ci ca insusi solul i l-a dat pentru a-l creste regelui care nu putea avea copii. Regele si
regina l-au crescut ca si cum ar fi fost al lor, de aceea uimirea lui Oedip este mare. Solul
marturiseste ca el avea copilul de la un slujitor al lui Laios, care a plecat din Teba. Intre
timp ajunge taranul care a luat parte la atacul lui Laios si solul confirma ca de la acesta
are copilul. Fara echivoc, Oedip afla adevarul si o mare furie pune stapanire pe el Afla ca
mama sa i l-ar fi dat taranului pentru a scapa de el, fiindca un profet i-a spus ca acesta
avea sa isi omoare tatal. Insa taranul nu a putut sa il omoare si de aceea i l-a dat solului..
Orbit de furie, Oedip se duce in camera Iocastei, unde o gaseste pe aceasta spanzurata.
Dandu-si seama de ororile comise fara stirea lui, Oedip isi raneste ochii astfel incat sa nu
mai poata sa vada, afirmand ce mai pot oare vedea, ori indragi, ori ce vorba pot auzi cu
placere, intre prieteni? si cere sa fie dus departe de Teba.
Astfel, mantuietorul Oedip, asa cum il numeau preotii, care a raspuns ghicitorii Sfinxului si
care a salvat locuitorii Tebei de amenintarea creaturii, devine un blestem, si pentru
cetateni, care mureau pe capete si care nu mai puteau avea copii, din cauza pacatului
facut de rege, si pentru urmasii sai, cei doi fii care vor muri unul de sabia celuilalt in fata
Tebei, cele doua fiice, Ismena si Antigona, ultima murind singura in pustiu fiindca a vrut
sa il inmormanteze pe fratele sau potrivit traditiilor.

Oedip
Tragedia "Oedip rege" este scrisa in versuri, intr-o perioada tulbure a Eladei
(Grecia antica - n.n.) Sofocle (496 - 406 i.Hr.)
fiind puternic impresionat de luptele interne, purtate cu o cruzime fara precedent
intre eleni, intre fratii de aceeasi limba, care se ucideau cu ferocitate unii pe altii.
Nu se stie data la care Sofocle a scris aceasta piesa, dar sunt marturii ca a fost
jucata intre anil 429 si 426 i.Hr.
Piesa nu este structurata in acte si scene avand unitate de loc, de timp si de
actiune, ca orice opera clasica, iar intampiarile sunt relatate intr-un ritm alert,
prin reconstituiri succesive, care creeaza o tensiune dramatics in continue
evolutie. Tragicul este o categorie estetica prin care se consfruieste un conflict
amplificat de imprejurari vitrege si al carui deznodamant este infrangerea "sau
pieirea unor persoane virtuoase, a unor idealuri sau a unor categorii sociale de
valoare.
Titlul "Oedip rege" scoate in evidenta personajul principal si eponim al
tragediei si statutul sau de conducator al Tebei, in jurul caruia se construieste o
situatie limita provocata de destinul atotputernic, din care omul incearca sa iasa
printr-o puternica vointa, declansand astfel tragedia. Numele lui Oedip vine de la
grecescul "oidypous" si inseamna "picior umflat". Din cauza prorocirii ca va fi ucis
de fiul sau, regele Laios ii leaga picioarele pruncului de numai trei zile, apoi il

trimite in munti cu un servitor pentru a fi lasat prada fiarelor salbatice. Oedip

ramane pentru toata viata cu gleznele strapunse de funiile cu care fusese legat
de tatal sau.
Oedip este un erou tragic si, totodata, un model de conduita omeneasca.
Caracterul lui Oedip este conturat mai ales in mod indirect, din intamplari, fapte,
situatii, din desfasurarea evenimentelor care compun subiectul tragediei si mai
rar in mod direct de catre celelalte personaje.
Trasaturile dominante ale lui Oedip sunt sentimentul datoriei si vointa de fier,
izvorate din setea pentru adevar si din dorinta de a face numai bine poporului
sau. Ca sa scape Teba de blestemul zeilor, care trimisesera ciuma drept pedeapsa
pentru locuitorii ce adaposteau intre zidurile cetatii un criminal, Oedip incepe
iscodirile ca sa-l gaseasca pe ucigasul lui Laios si sa afle adevarul cu orice pret.
Toate intamplarile declansate de stradania lui Oedip de a descoperi pe talhari due
numai la el insusi. Astfel, dorind sa stie cine este tatal sau adevarat, Oedip afla ca
este Laios, pe care chiar el il ucisese, iar mama ti devenise sotie.
Oricate intentii bune ar avea, Oedip aduna asupra lui tot raul posibil,
manifestarile lui de libertate nu fac decat sa fie prins intr-o plasa de ite, ce se
strange din ce in ce mai mult in jurul sau. Toate razele de speranta create in
anumite momente ale piesei se intorc impotriva lui, dragostea si recunostinta
poporului sau, pe care i1 salvase de Sfinx devin cu totul neputincioase privind
salvarea regelui lor. Toate intamplarile ce converg catre nenorocire demonstreaza
o idee esentiala pe care Sofocle o ilustreaza in tragedia sa: omul este prins fara
putinta de scapare in mrejele destinului hotarat de zei. Oedip se lupta cu
inversunare cu soarta implacabila din devotament pentru poporul sau si din
dragoste pentru adevar.
Piesa "Oedip rege" este tragedia unui destin crud, din care omul nu are nicio
sansa sa scape, dar este totodata si drama tipica a demnitatii omenesti, a
stradaniei de a incerca macar sa iasa din nenorocirea ce s-a abatut asupra lui.
Oedip nu se resemneaza, ci sc lupta cu indarjire, apeland la explicatiile logice ale
nasterii sale intr-o familie regala de pe alte meleaguri, ale intentiilor sale de a-si
ocoli destinul prevestit de oracol, plecand de langa parintii pe care-i credea
adevarati, ca nu cumva imprejurarile nefaste sa-1 determine sa-si ucida tatal sau
sa se insoare cu mama sa. Toti cei care stiu secretul nasterii lui sau care
descopera mai devreme destinul tragic se straduiesc sa-l determine sa renunte la
aflarea adevarului, il avertizeaza asupra grozaviei care-l pandeste. Ingrozita,
locasta incearca sa opreasca dezvaluirea adevarului, sfatuindu-l pe Oedip sa nu
mai cerceteze cine sunt parintii lui: "O, nu, pe zei, ast lucru nu-l mai cerceta,/ La
viata daca tii! Ma zbucium eu destul / .../ E sfatul cel mai bun, ca-ti vreau doar
binele". Cu toate acestea, Oedip sustine cu fermitate si curaj demascarea
ucigasului, urmarind scopul sau neclintit, datoria de a salva Teba de la pieire.
Scena cea mai sugestiva este aceea in care Pastoral, cutremurat de groaza, se
impotriveste dezvaluirii secretului: "Pe zei, stapane, rog nu ma mai intreba!/... /
Vai mie, vai!... Ce grozavie am sa-i spun!". Oedip se dovedeste neinduplecat,
insistand cu demnitate in dezlegarea enigmei, pana la capat: "Si mie groaza mi-e
s-aud ... dar trebuie". El isi implineste astfel datoria de conducator al Tebei, de
binefacator al poporului sau, salvandu-l de la pieire.
Odata aflat ucigasul, Oedip isi asuma toate consecintele pe care tot el le
hotarase. Cuprins de o suferinta sfasietoare, Oedip constientizeaza grozavia
pacatului savarsit, faptul ca raul se afla in el insusi: "Azi stiu ca m-am nascut din
cine nu s-ar fi/ Cazut. Si aflu ca-am spurcat, ca sot, un sfant/ Culcus, si ca-am ucis
pe...vai, ce-ngrozitor!". Cu o impresionanta putere interioara, tipica personajelor
tragice, Oedip se autopedepseste, scotandu-si ochii cu acul paftalelor de la
vesmantul locastei, scena cu atat mai cutremuratoare cu cat este relatata de
slujitorul zguduit, cutremurat de gestul regelui: "El pleoapele/ Isi deschidea,

tipand, si-n bulbul ochilor/ Izbea, izbea, ca sangele i se scurgea/ Pe-obraji. Si nu-s
doar rosii stropi, ci-o grindina/ De cheaguri negre-sangerii-i tasnea din ochi".
SentimentuI datoriei se manifesta si in ceea ce priveste statutul de tata,
ingrijorat pentru destinul copiilor lui, desi acestia erau rodul incestului, adica
facuti de Oedip cu propria mama, care-i devenise sotie: "Cu mama-mea ce m-a
nascut v-am zamislit/ Pe voi. Ah, ce rusine!". El se gandeste la fiicele lui, Antigona
si Ismena, care sunt tinere si au ramas orfane. De aceea, Oedip il roaga pe Creon
sa aiba grija de ele: "Sa nu le lasi, cersindu-si painea-n dram. Sa faci/ Asa, sa naiba-a suferi ce-am suferit!/ Ai mila tu!". Disperarea care-l cuprinde pe Oedip
pentru soarta fiicelor lui este cu atat mai impresionanta, cu cat, la vremea aceea,
era un lucru de ocara ca tinerele fete sa fie excluse de la sarbatorile ateniene
sau, mai grav, de a ramane "nenuntite". Pentru elini era o adevarata nenoroeire
daca o fata nu se casatorea |i, deci, nu putea avea copii, adica nu-si implinea
menirea de femeie.
Oedip, erou tipic de tragedie prin faptul ca este strivit de destinul hotaiat de zei,
este in acelasi timp un model de conduita umana. Este cu totul noua pentru un
personaj tragic incercarea omului de a se tmpotrivi destinului, prin demnitate si
dragoste de adevar, virtuti morale asupra carora zeii nu au nicio putere de a le
inabusi. Corifeul corului incheie tragedia cu o pilda moralizatoare, exprimand o
idee a filozofului Herodot, aceea ca orice om ajuns in culmea gloriei si a puterii nu
trebuie invidiat, intrucat oricand se poate prabusi, fericirea lui nu este un lucru
cert, decat in momentul in care a pasit dincolo pragul vietii fara sa fi patit o
nenorocire:
"Vedeti-l, vedeti-l, voi, oameni din tara mea, Teba!
Oedip ce-a stiut dezlega mult vestitele taine,
Al tarii stapan ajunsese. La soarta-i, ravnind-o,
Priveau toti tebanii. Azi soarta-1 arunca-n urgie
Cumplita... Oricui asteptati-i si ziua din urma
A vietii. Si numai cand omul trecutu-i-a pragul,
Dar fara amaruri, atunci fericit socotiti-l!"
"Nimeni, in sufletul si-n constiinta lui, n-a fost mai nevinovat decat Oedip. Si
totusi, el s-a pedepsit singur, cand a vazut ce-a facut". (Milan Kundera)
Oedip intruchipeaza tipul personajului tragic, pentru ca desi este un model
uman si nu a gresit cu nimic, este invins definitiv de un destin vitreg: "Nimeni, in
sufletul si-n constiinta lui, n-a fost mai nevinovat decat Oedip. Si totusi, el s-a
pedepsit singur, cand a vazut ce-a facut". (Milan Kundera)
Tragedia "Oedip rege" reflecta foarte fidel epoca in care a fost scrisa,
atmosfera sumbra a piesei recompune autenticitatea acelor vremuri, in care se
urzeau intrigi politice care destabilizau siguranta statului, cu proroci care
dezvaluiau destinele si cu zei care pedepseau faptele necinstite ori crimele cu
molime ce provocau groaza in randul populatiei.
Sensul esential al piesei lui Sofocle reflecta, asadar, framantarile din acea
epoca, fapt ce a facut ca Aristotel sa considere aceasta opera drept o tragedie
model.