Sunteți pe pagina 1din 19

spiritualitate

Curs 1 :Biserica- Trupul (fiecare dintre noi


mladitele lui)
Tinta spiritualitatii ortodoxe vizeaza unirea omului cu Dumnezeu,
traita ca patimirea indumnezeirii ( Sf Maxim Marturisitorul ) . Urcusul
duhovnicesc presupune o etapa ascetica, negative, a despatimirii si a
vindecarii de pacat.
Conceptul de asceza nu este de origine crestina, dar numai in
crestinism are sensul acesta, de desavarsire, de sfintenie, de asemanare
cu Dumnezeu. Din punct de vedere etimoligic termenul de asceza vine de
la cuv.- ascheo = a se exercita, a se stradui. El apare inca din antichitatea
clasica la pitagoreici, stoici, platonici si neoplatonici.
La Homer de exemplu are sensul unui lucru facut artistic, cu migala iar
Herodot il intelege ca ornament sau podoaba.
La Platon asceza se leaga in mod deosebit de dobandirea virtutilor.
Sf Pavel compara viata cu o alergare neincetata iar pe ascet cu un
ostas iar prin virtuti intelege nevointele atletilor lui Hristos. Virtutile sunt
intelese spre deosebire de semnificatia pe care ne-o da antichitatea
clasica ca fiind rodul conlucrarii omului cu harul lui Dumnezeu. Aceasta
conlucrare presupune o participare colistica a omului trup si suflet, trupul
fiind templul Duhului Sfant.
Adeseori Sf Pavel vorbeste despre legea trupului, subliniind prin
acestea doua feluri de vietuire: omul duhovnicesc si omul trupesc. Ideea
atletului lui Hristos se mentine pentru secolele urmatoare si o intalnim la
Clement Romanul, Ignatie Teoforul, Sf Policarp al Smirnei.
Definitia teologiei ascetic si mistice
I.G.Savin defineste astfel teologia mistica : Teologia mistica este
disciplina teologica care se ocupa cu studierea mijloacelor umane si divine
prin care este posibila cunoasterea imediata si intuitiva a lui Dumnezeu
numita cunoastere mistica .
Nichifor Crainic : Teologia mistica e siinta indumnezeirii omului, sau
stiinta stiintelor. Teologia nu e numai o simpla stiinta sau vorbire despre

Dumnezeu ci cunoasterea Lui experimentala, vederea lui care conduce


spre unirea cu El.
Pr. Dumitru Staniloae extinde aceasta definitie: Spiritualitatea
ortodoxa prezinta procesul inaintarii omului pe drumul desavarsirii in
Hristos prin curatirea de patimi, prin dobandirea virtutilor, proces ce se
savarseste intr-o anumita ordine . Cu alte cuvinte ea descrie modul in care
crestinul poate inainta de la o curatire de o patima, la curatirea de alta si
deodata cu aceasta, la dobandirea diferitelor virtuti. Inaintand spre
aceasta culme, omul inainteaza totodata in unirea cu Hristos, in
cunoasterea lui prin experienta care e tot una cu indumnezeirea Sa.
Asceza are o dimensiune pozitiva, luminoasa, prin sadirea in locul
patimilor a virtutilor. Curatit prin asceza, prin botezul lacrimilor si al
pocaintei, omul devine tot mai mult transparent lucrarii lui Dumnezeu in el
care este expresia unirii tot mai inalte, in adancul inimii, cu Hristos in
Duhul Sfant.

Curs 2: Notiuni introductive


In anul 1926 lua fiinta la Facultatea Ortodoxa din Chisinau o
disciplina numita Istoria Literaturii Religioase Crestine, predata de catre
marele om de cultura Nichifor Crainic. La cativa ani diferenta o catedra
similara se infiinta la Facultatea de la Bucuresti iar mai apoi la Academia
Andreiana din Sibiu cu denumirea Teologie Mistica.
Dintre profesorii care s-au remarcat in mod deosebit se cuvin a fi
mentionati: Ioan Sorin (Buc. ), Nicolae Mladin si Pr Staniloae, la Sibiu.
Reforma atee a invatamantului din 1941 a inlaturat din programul
de studiu a facultatilor de teologie, disciplinele incomode pentru un regim
materialist, precum si ascetica si mistica si apologetica.
Odata cu aceasta reforma, pentru profesorii care altadata faceau
faima asceticii si misticii
rasaritene, a inceput o perioada de
marginalizare, persecutie, detentie in urma carora unii au ramas
irecuperabili.
Dupa decembrie 1989 la unele facultati de teologie din cadrul
Patriarhiei Romane, precum Sibiu si Iasi, spiritualitatea ortodoxa a fost
reintrodusa ca materie de studiu, mai intai unita cu morala crestina si cu
etica sociala iar apoi ca disciplina de sine statatoare.

Spiritualitatea ortodoxa cuprinde doua mari discipline: ascetica si


mistica ortodoxa. Ascetica la randul ei poate fi pozitiva si
negative.Ascetica negativa ne descrie lupta omului pentru eliberarea de
pacate si de patimi, ca forme ale raului spiritual, si anume ea ne descrie
lupta impotriva celor 8 patimi : lacomia pantecelui, desfranarea sau curvia,
iubirea de arginti, mania, tristetea, trandavia, slava desarta si mandria.
Ascetica pozitiva ne descrie, modul prin care cu ajutorul harului
dumnezeiesc, putem dobandi si lucra pana la perfectiune, virtutile
crestine. Potrivit asceticii ortodoxe acestea sunt : credinta-ca temelie a
intregului edificiu duhovnicesc, cugetarea la moarte si temerea de
Dumnezeu, infranarea si pocainta, paza gandurilor si a mintii, rabdarea
necazurilor cu nadejde, smerenia si blandetea, culminand toate in
dragostea crestina, pe care Sf Simeon Noul Teolog a denumit-o
imparateasa tuturor virtutilor.
Fiecare eliberare de o patima si dobandirea unei virtuti, il apropie tot
mai mult pe crestin de Dumnezeu, izvorul tuturor virtutilor, actualizand in
adancul de taina al sufletului sau, chipul lui Dumnezeu si conducadu-l pe
acesta spre deplina acualizare a lui.
Mistica descrie starile si experientele culminante ale sufletului
crestin, pe care acesta le experiaza atunci cand a dobandit starea de
nepatimire. Ea descrie asadar darurile rugaciunii curate si neincetate,
trairile sau experientele la care Dumnezeu atrage si rapeste sufletul.
Daca etapa ascetica este o etapa in care predomina efortul omenesc
de eliberare de pacate si de dobandire a virtutilor, in etapa mistica
Dumnezeu descopera sufletului nepatimitor, plinatate din darurile sale,
pana acesta ajunge sa exclame ca si Sf Ap Pavel : Nu mai traiesc eu ci
Hristos traieste in mine.
Parintii filocalici vorbesc despre 3 etape ale virtutii duhovnicesti:
-

Etapa purificarii

Etapa iluminarii

Etapa desavarsirii

Sf Diadoh al Foticeii si Sf Marcu Ascetul, dezvolta o inalta invatatura


despre prezenta tainica si minunata a lui Hristos in sufletul nostru, din
clipa botezului. Pana la botez, in adancul sufletului nostru sarpuieste
diavolul, ca urmare a pacatului stramosesc, iar Hristos lucreaza oarecum
din afara.

Prin Taina Botezului, prin citirea celor 4 rug de exorcizare si prin


intreita afundare a pruncului in apa baptismala, a carei finalitate a fost
transfigurata, diavolul este izgonit din sufletul purificat, in locul lui
salasluindu-se Hristos si Duhul Sfant si Puterile ingeresti. De acum
diavolul lucreaza din afara cautand sa patrunda in vazduhul inimii, prin
intermediul simturilor. Prezenta lui Hristos insa este una tainica, mistica si
ea devine efectiv lucratoare, in masura implinirii virtutilor,caci Hristos sta
ascuns in poruncile Sale, dupa cum spun Parintii filocalici.

Teolog si teologie in gandirea Sfintilor Parinti


Astazi prin teologie se intelege un ansamblu de cunostinte despre
Dumnezeu sau institutiile specializate in care se studiaza relatia lui
Dumnezeu cu lumea si cu omul. In present, in Patriarhia romana exista 14
facultati de teologie si doua departamente care in ultimii ani au licentiat
10.000 de teologi.
In istoria spiritualitatii crestine doar trei dintre Sf Parinti au primit
apelativul de teolog: Sf Ioan Teologul, Sf Grigorie Teologul si Sf Simeon
Noul Teolog. Acest lucru se datoreaza faptului ca pt sf parinti teologia nu
era o vorbire despre Dumnezeu, oricat de inalta ar fi ea ci era convorbirea,
dialogul sau impreuna lucarea cu Dumnezeu, care se realizeaza prin
lucrarea duhovniceasca a rugaciunii.
Spre deosebire de cunosterea stiintifica, progresul in cunoasterea
duhovniceasca are un pronuntat caracter duhovnicesc sau ascetic. Astfel
ca crestinul inainteaza in cunoasterea lui Dumnezeu pe masura eforturilor
sale ascetice si purificatoare. Cea mai buna cunoasterea a lui Dumnezeu o
au Sfintii, ca unii care s-au facut deplini asemanatori Lui.
Pe masura ce omul se elibereaza de pacate si de patimi, in sufletul
sau se produc doua mari paradoxuri: pe de o parte, mintea sa largita si
curatita patrunde tot mai mult in tainele vietii spirituale iar pe de alta,
Dumnezeu vazandu-i si pretuindu-i eforturile, ii descopera tot mai mult si
tot mai adanc din tainele dumnezeirii Sale.

Curs 3: Vocatie familiala sau chemare monahala


Monahismul si viata de familie nu sunt doua cai opuse de dobandire a
mantuirii sufletului ci sunt asa cum spunea teologul francez Paul

Evdokimov cei doi versanti sau Taborul si Ermonul care conduc deopotriva
spre Imparatia lui Dumnezeu .
Inaintea intemeierii monahismului au existat numeroase forme de
nevointa crestina. Eustatie al Tesalonicului spre exemplu vorbeste despre
crestinii care se nevoiau in multe feluri precum erau cei care nu se spalau,
sau nu-si taiau parul niciodata ( pentru a lepada chipul mandriei ), ( darul
cardiognoziei- de a cunoaste inima omului ), altii care dormeau pe
pamantul gol, sau dormeau goi, altii care umblau cu picioarele goale, altii
care se acopereau cu noroi, altii care nu vorbeau, care traiau in pesteri,
care au trait toata viata cu lanturi pe ei, care s-au nevoit in pomi, care se
odihneau cu trupurile ingropate . Altii care vietuiau in stalpi, altii care se
numeau pascatori, pentru ca mancau doar din roadele pamantului.
Pentru omul contemporan toate acestea par forme exagerate de
asceza insa prin intermediul lor s-au mantuit generatii intregi de oameni.
In privinta originii monahismului, parerile sunt impartite. Unii istorici
considera ca radacinile vietii monahale se trag din India sau China sau
chiar America precolumbiana. Alti cercetatori deriva monahismul din
iudaism, elenism sau maniheism, in care erau mult pretuite idealurile de
liniste si singuratate.
Nu putini sunt cei care cred ca monahismul s-ar fi nascut sub
influenta gruparii terapeutilor lui Filon sau ale esenienilor care traiau pe
malul Marii Moarte.
Exista si unele teorii care apreciaza ca monahismul este un stil de
viata total contrar firii umane, care ar avea o vocative comunitara prin
excelenta.
Dincolo de toate aceste opinii, adevarata cauza a monahismului nu
trebuie cautata in afara lui, ci in dorinta launtrica a unor crestini de a-si
imbunatati viata duhovniceasca in legatura cat mai stransa cu Dumnezeu.
In ultima instanta, monahismul ca de altfel si viata de familie este o
problema de profunda si autentica vocatie, o dovada de eroism spriritual si
un real martiriu al constiintei.
In istoria spiritualitatii crestine, monahismul s-a bucurat de o inalta
pretuire, constituind un adevarat bastion de credinta impotriva pacatelor si
ereziilor, un model sublim de viata duhovniceasca imbunatatita. Pentru
aceasta el a fost numit chipul ingeresc de vietuire iar monahii si monahiile
autentice au fost numiti antropi tu Teu ( oamenii lui Dumnezeu), ingeri
pamantesti si oameni ceresti.

Curs 4: continuare curs 3


Denumirea pe care a primit-o de-a lungul istoriei a fost cea de
anahoreti, monahi sau calugari. Anahoret inseamna cel care traieste in
singuratate.
Cuvantul monah provine din grecescul monos care a insemnat initial
celibatar mai tarziu desemna pe cel care si-a unificat toate puterile
sufletesti sau trupesti, la un loc. Cuvantul calugar provine de la grecescul
kalugheron, format din doua cuvinte: kalos si gheron si insemnau batran
bun sau frumos, referindu-se la calitatile fizice si minahicesti ale
adevaratilor monahi.
Adevaratii intemeietori ai monahismului crestin sunt considerati Sf.
Antonie cel Mare pentru monahismul idioritmic, Sf. Pahomie cel Mare
pentru monahismul de obste, iar cei care l-au legiferat : Sf. Vasile cel Mare
in Rasarit iar in Apus Sf. Ioan Casian, care a adaptat exigentele monahale
ale orientului, la spiritul occidentului.
In privinta modurilor de chemare la calugarie, Sf Casian identifica 3
forme:
-

chemarea directa din partea lui Dumnezeu

chemarea prin intermediul altei persoane

mbratisarea monahismului datorita unor evenimente fericite sau


triste ale vietii
In randuiala monahala ortodoxa exista 3 voturi:

saracia de bunavoie

castitatea

ascultarea neconditionata

Patria sau locul unde a luat monahul nastere a constituit-o Egiptul si


Palestina, iar literatura duhovniceasca rasariteana vorbeste despre desert
sau pustiu ca despre un loc al marilor lupte spirituale, un taram al
razboiului nevazut, o adevarata academie a sfinteniei si o scoala a
desavarsirii spirituale.
Monahismul pahomian sau chinovial s-a bazat pe regulile pe care Sf
Pahomie cel Mare le-a primit de la ingeri. Intrucat Sf Pahomie fusese

militar, randuielile sale se remarca prin disciplina si austeritate fiind


prevazute pentru fratii neascultatori chiar pedeapsa cu bataia.
Intrarea in viata monahala era precedata de o perioada de noviciat de
3 ani. Tanarul novice era primit intai la arhondaric dupa ce statuse o buna
perioada la poarta manastirii. Arhondarul il instruia apoi il deprindea cu
invatatura crestina uneori o perioada de luni intregi dupa care vazand
hotararea candidatului la monahism, ii dadea haine monahale, pastrandu-i
totodata hainele de mirean toti cei trei ani cat dura noviciatul.
Viata monahala foarte austera prevedea ca fratii sa fie impartiti in cete
( 24 ) in functie de profesia pe care o avuse in lume sau de cunostintele
sau abilitatile personale. Semnul breslei din care faceau parte era
inscriptionat pe culion sau camilafca. Mai tarziu a fost inlocuit cu o litera a
alfabetului grecesc prin care era denumita breasla respectiva. Monahii
stateau cate 3 intr-o chilie iar acestea nu aveau zavoare. Programul de
nevointa prevedea rugaciuni dese la diferite moment ale zilei sau noptii,
lectura si convorbiri duhovnicesti precum si rocodelie adica lucrul mainilor
necesar intretinerii.
Dimineata in tacere si interiorizare, calugarii mergeau la Sf Liturghie
iar apoi mergeau la ascultarile incredintate fara sa se risipeasca in
dialoguri si rugandu-se si meditand la adevarurile de credinta.
Masa sau alimentatia minahilor din vechime era foarte saraca,
constand cel mai adesea din pesmet, apa si sare. Celor bolnavi li se dadea
fiertura sau mancare cu untdelemn.
In monahismul primar era practicata monofagia, adica obiceiul de a
manca o singura data pe zi si pe cat cu putinta un singur fel de mancare.
Avva Pimen spunea ca acela care mananca o data pe zi, e inger sau
calugar, cel care mananca de 2 ori e om trupesc, iar cel care mananca de
3 ori e demon.
Vinul era considerat licoarea dracilor si in toate cercetarile arheologice
din pustia Egiptului a fost descoperit doar un vas pentru pastrarea vinului.
Desi Paladie spune ca mai degraba vin cu masura decat apa cu
imbuibare. Aceeasi austeritate era conotata in intreg stilul de viata
monahala. Calugarii aveau 2 vase, cateva obiecte de cult si obiecte
religioase.
In cercetarile arheologice mentionate, desfasurate in primele 3
decenii, in zonele monahale crestine, a fost descoperit doar un pat din
piatra.

Masa de obicei se servea pe o panza intinsa pe jos iar somnul


restrans ca timp, se facea pe pamant sau intr-un scaun din nuiele.
Trebuie mentionat un caz din literatura duhovniceasca in care un
batran ava, intrebat de un tanar ucenic despre patul pe care l-a vazut in
chilia lui, batranul monah a raspuns nevinovat ca de zeci de ani nu l-a
observant.
Monahismul crestin , adevarat bastion al pastrarii credintei, s-a
remarcat prin viata sa iar alta parte din ea consemnata in bogata literatura
pe care a creat-o: paterice, zbornice,vieti ale sfintilor si in special Filocalia.
Un capitol foarte important si interesant l-a constituit modul in care
monahul a restaurant in lume adevarul egal cu Dumnezeu, marii monahi
ajungand sa traiasca in armnie cu intreaga lume si mai ales cu animalele,
de exemplu Ava Agaton si sarpele Sf.Gherasim si leul Sf Serafim si ursul.
Pentru spiritualitatea crestina, monahismul va constitui pentru
totdeauna reperul cel mai inalt de viata duhovniceasca , exemplu sublim
de chemare din partea lui Dumnezeu si raspunsul desavarsit din partea
sufletelor insetate de viata inalta si mantuire.

Cursul 5: Lumea, cale spre Rai sau drum spre


Iad?
Sf Ap Pavel invata ca pentru a-si dobandi mantuirea, omul are de
infruntat 3 dusmani:
-

Lumea

Trupul

Diavolul

Spiritualitatea ortodoxa denumeste creatia lui Dumnezeu in mod


variat fie ca opera si podoaba a iubirii infinite a lui Dumnezeu, fie ca loc si
mediu a luptei ascetic si a razboiului nevazut.
Sf Isaac Sirul si Sf Ioan Scararul considera ca lumea este ispititoare si
amagitoare prin pacatele si patimile care se pot lucrea prin intermediul
lucrariii pe care o compun.
Dintre Sf Parinti, Sf Maxim Marturisitorul dezvolta o inalta teologie
referitoare la rationalitatea lumii sau a creatiei. Sf Parinti invata ca atunci

cand a creat lumea ca intreg dar si fiecare lucru in parte, Dumnezeu a


sadit in acestea niste ratiuni dumnezeiesti si spirituale. In aceste ratiuni
erau cuprinse modul alcatuirii lucrurilor, calitatile lor si scopul esential
care era indumnezeirea. Prin caderea in pacat, omul a subiectivizat
ratiunile obiective ale lucrurilor cautand sa-si satisfaca poftele si placerile
sale. El se afla astfel intr-un cerc vicios, intre placere si durere in sensul ca
placerea pe care o gaseste e urmata de o durere proportionala. De aceasta
el cauta sa se elibereze aruncandu-se in bratele altei placeri mai sporite si
care-i provoaca o durere si mai mare si tot asa din durere in placere pana
la epuizarea puterilor sale trupesti si spirituale.
Scopul ascezei crestine il constituie induhovnicirea sau spiritualizarea
materiei, coplesirea elementului material de catre cel spiritual.
Adeseori in scrierile ascetic ortodoxe, parintii ne recomanda fuga de
lume, moartea fata de ea, ura desavarsita a ei. Insa aceasta nu inseamna
retragerea in sens fizic sau izolarea de lume ci trezvie, adica discernamant
in raport cu lucrurile si persoanele ce o compun. Aceiasi Sf Parinti
considera ca printr-o asceza intense, trup si suflet, omul trebuie sa
redescopere ratiunile dumnezeiesti si obiective ale realitatilor si pe calea
acestora sa progreseze catre ratiunea suprema care este Hristos Domnul.
In acest mod, atat omul cate si lumea se vor afla intr-o neinceteta liturghie
cosmica , dand slava pentru toate , Creatorului lor Atotintelept.
Sf Parinti vorbesc, alaturi de lume, despre taina timpului pe care Pr.
Staniloae il definea a fi intervalul dintre bataia lui Dumnezeu la poarta
sufletului nostru si dragostea noastra de a-I raspunde.
Spiritualitatea ortodoxa priveste timpul cu optimism si
responsabilitate invatandu-ne ca acesta poate fi un interval al caderii
noastre in pacat si al osandirii vesnice sau dimpotriva al ridicarii si al
mantuirii.
Credinta ortodoxa vorbeste in legatura cu timpul despre virtutea
cugetarii la moarte si judecata sau despre acel memento mori.
In Sfantul Munte Atos, la intrarea inrtr-o manastire istorica, intr-o
pisanie putem citi urmatoarele cuvinte: daca vei muri inainte de a muri,
vei muri inainte de a muri, adica asa cum spunea Sf Isaac Sirul, sa fim ca
niste morti in lumea aceasta, daca murim sa traim vesnic.

Omul, taina teologica

Epoca in care traim e numita si epoca PC, pentru ca e o vreme din


istoria lumii si a vietii omenesti in care omul si bogata sa viata
duhovniceasca , din iadul patimilor pana in raiul virtutilor, sunt tot mai
bine cunoscute.
In ciuda progreselor culminante ale stiintelor, care au dus la o tot
mai huna cunoastrere a structurii trupesti si a miscarii sufeltesti umane,
omul ramane dupa cum bine spunea Alexis Karem o fiinta necunoscuta,
un agnostos chiar si pentru el insusi.
Dintre toate definitiile care au fost date fiintei umane si bogatei sale
vieti spirituale, teologia rasariteana a preferat-o pe cea de taina teologica
si aceasta pentru ca fiind creat dupa chipul si spre asemanarea cu
Dumnezeu, omul se afla intr-un urcus neincetat, intr-o epectaza catre
Creatorul sau.
Putem exprima anumite insusiri la un moment foarte precis din viata
cuiva insa nu putem avea niciodata pretentia de a fi descris desavarsit sau
a fi epuizat, taina vietii sale.
Adevarata cale de a patrunde in bogatul univers launtric al semenului
nostru il reprezinta iubirea. De aceea spiritualitatea noastra ne invata ca
nu putem iubi cu adevarat decat ceea ce cunoastem dupa cum nu putem
cunoaste deplin decat ceea ce iubim inalt si curat.
Aceiasi Parinti duhovnicesti considera ca omul are o ontologie iconica
in sensul ca modelul sau , ratiunea sa de a exista nu se afla in el insusi, ci
in arhitipul sau adica in Dumnezeu-iubire. El este doar un element de
legatura intre cele doua lumi care se cauta atat de mult una pe alta, lumea
materiala insetata de nevoia de sens si de lumea spirituala.
Fericitul Augustin spunea in acest sens ne-ai creat pentru Tine
Doamne si nelinistit este sufletul meu pana ce se va odihni intru tine.
Teognost spunea ca intre Dumnezeu si sufletul omului exista o taina
si o legatura negraita care poate fi insa cunoscuta pe masura starii
noastre.
Sf Grigorie Palama spunea ca omul este insufletit de pasiunea
divinului.

Trupul, prieten sau vrajmas?


Sf Ioan Scararul, intr-un dialog imaginar cu templul sau, se intreba :
cum imi pot fi si prieten si vrajmas, spune-mi firea mea?

Adeseori, in scrierile ascetice rasaritene, intalnim numeroase


exprimari negative la adresa trupului, acesta fiind socotit prieten viclean si
amagitor, caruia nu trebuie sa-i credem pana la moarte, dusman sau
antihrist ( Sf. Maxim Marturisitorul ).
Dincolo de toate aceste expresii negative care nu discrediteaza trupul
ci ne avertizeaza asupra felului cum il apreciem noi, crestinismul e cel care
e reabilitat 3 idei fundamentale cu care tind sa-l supuna pe om : lumea,
trupul si femeia. Aceiasi duhovnici ne vorbesc despre 2 legi care se lupta
in viata omului pentru a-si impune suprematia: legea trupului si a duhului
precum si despre 3 cai de lucrare a trupului.
Si in privinta trupului, scopul ascezei nu il constituie anihilarea
energiilor trupesti ci dimpotriva sublimarea lor adica induhovnicirea
acestora pentru a deveni un suport al unei vieti duhovnicesti inalte.
Ascetica ortodoxa vorbeste despre simturile trupesti si cele spirituale.
In privinta celor spirituale exista 3 opinii. Prima dintre ele, rationalista ,
considera ca nu exista astfel de simturi si totul este o izbutita figura de
stil. O alta opinie considera ca simturile duhovnicesti reprezinta simturile
trupesti deplin spiritualizate. O a 3-a ide profund mistica apreciaza ca
aceleasi simturi sunt o pereche speciala care sunt puse in lucrare pe
treptele cele mai inalte ale vietii duhovnicesti.
Concluzia generala a Sf Parinti este aceea ca atat trupul cat si afectele,
simturile si lucrarile sale nu sunt nici bune prin excelenta desi au fost
create, nici rele sau pacatoase prin ele insele desi se fac cale spre cele
mai grave caderi ci sunt neutre si depinde de fiecare dintre noi sa facem
trupul acesta un laborator de ganduri rele sau dimpotriva, un templu al
Duhului Sfant.

Curs 6: Pacatul si patima- boli ale sufletului


Literatura bisericeasca rasariteana vorbeste despre un razboi
duhovnicesc nevazut iar acesta nu este nicidecum o exagerare ci una din
realitatile cele mai dramatice ale vietii crestine.
Filotei Sinaitul spune ca acest razboi spiritual se intalneste mereu,
atat in lume cat si in pustie, iar arena desfasurarii sale o constituie
sufletul omului.
In privinta existentei si lucrarii raului in lume si in viata omului exista
doua teorii:

1) Substantialista- care considera ca raul exista prin sine, are un


ipostas sau o fiinta proprie. Raul are o cauza eficienta.
2) Negativista- care considera raul a fi un defect, o lipsa a binelui fara a
fi si a avea o fiinta proprie. Raul are o cauza deficienta.
Scriitorii duhovnicesti incercand sa raspunda la intrebarea de unde
vine sau care este cauza raului, ne invata ca aceasta o constituie
libertatea fiintei umane folosita in mod gresit sau liberul arbitru.
In privinta lucrarii raului, aceiasi scriitori crestini considera ca
Dumnezeu o ingaduie cu scopul exersarii morale a omului, a intaririi lui in
virtute si implicit spre o mai mare rasplata a Parintelui ceresc.
In mod fundamental spiritualitatea ortodoxa are o conceptie pozitiva
privind puterea omului ajutat de harul dumnezeiesc de a infrunta si birui
ispitele si pacatele.
Indiferent cat de puternica ar fi lucrarea raului si oricat de multe si
oricat de grele ar fi pacatele pe care omul le poate savarsi , firea sa sau
natura sa este una buna iar pacatul este doar un accident sau cum spun Sf
Parinti firea binelui e mai tare decat puterea raului.
Sf Parinti numesc pacatul in mod variat ca fiind o calcare a voii lui
Dumnezeu, o folosire proasta a libertatii cu care l-a inzestrat pe om.
Sf Maxim Marturisitorul numeste pacatul ca fiind intrebuintare
proasta a ideilor care ii urmeaza proasta intrebuintare a gandurilor.
Denumirea greceasca pt pacat amartia gresirea sau ratarea tintei,
exprima f bine faptul ca prin pacat ne ratam tinta vietii care este
mantuirea si ne indepartam de Dumnezeu.
Pacatul este numit adeserori intuneric, haos, iar parintii duhovnicesti
vorbesc cu mult temei de zgura pacatului sau rautatea patimilor.
Parintii filocalici vorbesc despre 3 capetenii sau uriasi ai pacatului :
nestiinta, ignorarea si uitarea iar Sf Marcu Ascetul considera ca originea
pacatului sta in neimplinirea virtutilor si lucrarea pacatelor dupa botez.
Cauza ultima insa a tuturor pactelor o reprezinta potrivit Sf Maxim
Marturisitorul filaftia sau iubirea de noi insine inteleasa ca o iubire de
trup si de placerile sale.
Savarsirea pacatelor a devenit pentru omul contemporan un lucru
firesc astfel incat moralistul Constantin Pavel avea perfecta dreptate sa
spuna ca lumea piere dar nu-si da seama de unde ii vine pieirea, arunca
vina pe diferite cauze sociale, economice sau politice, exterioare lui dar

nu-si da seama ca adevarata si ultima cauza a tuturo relelor din lume si


din viata sa, o constituie pacatul.
Sf Parinti vorbesc despre mai multe trepte sau etape ale pacatului,
unii de 24, altii de 12 sau 7. Cea mai practica descriere insa ne-o ofera Sf
Maxim Marturisitorul care vorbeste de 4 etape ale pacatului.
Prima etapa o constituie ispita, atacul, momeala sau batuiala. Ispita
este un gand frivol si simplu care se arata constiintei noastre cautand sa o
influenteze spre implinirea ei. Ispita poate fi externa prin oameni lucruri
sau interna in special prin 2 mecanisme a mintii noastre : inchipuirea sau
mecanismul rememorarii.
Cea de-a doua etapa o constituie insotirea si consta in adaugarea de
ganduri si trairi personale cu privire la ispita sau dimpotriva, taierea
acesteia.
Cea de-a treia etapa o constituie consimtirea in care dupa o
prealabila lupta in planul constiintei noastre sufletul inclina deja spre
implinirea gandului pacatos.
Ultima etapa o reprezinta pacatul cu fapta iar repetarea acesteia
conduce spre impatimire.
In privinta vinovatiei fata de pacat Sf Parinti ne invata ca ispita nu
este nici pacat, odata ce nu am implinit-o dar nici virtute ci este dovada a
libertatii constiintei noastre. Insotirea poate fi buna atunci cand conduce la
taierea ispitei sau pacatului atunci cand inclinam spre implinirea ei.
Celelalte doua etape sunt
pacatoase iar in lipsa pocaintei ii atrag
sufletului pedepse vesnice.
Sf Parinti numesc pacatul furnicoleu, pentru ca el se arata la inceput
mintii timid si strain dar odata primit, inghite sufletul ca un leu. Aceiasi
ascetic crestini vorbesc despre gandul intai nascut al mintii si ne
recomanda sa-l inchinam de la prima sa ivire lui Dumnezeu iar cand este
pacatos sa-l respingem de la inceput sau cum spun parintii : sa lovim
sarpele in cap nu in coada.
Parintii ascetic ne recomanda sa luptam impotriva pacatului inca din
etapa de ispita in mod deosebit prin doua metode :
-

Cea dintai se numeste antiretica (a replicilor) prin care sa


raspundem si sa lovim fiecare ispita printr-un gand , un text biblic
sau o rugaciune. Dintre toate metodele antiretice, cea mai eficienta
este metoda rugaciunii lui Iisus sau a unora similare, scurte si
concise catre Maica Domnului, catre ingerul pazitor, sau Sf ocrotitor.

Din numarul de invocari ale acestor rugaciuni ne dam seama pe de o


parte de intensitatea sau violenta atacului dracesc iar pe de alta parte de
slabiciunea sau dependenta noastra de pacat.
-

Cea de-a doua metoda este cea a descoserii gandurilor si este


practicata de cei sporiti duhovniceste pentru ca ea presupune
dialogul cu ispita , descoaserea cauzelor, formelor si efectelor
acestora pentru a evita lovitura cu si mai mare putere. Marii
duhovnici care au practicat aceasta metoda au observant faptul ca si
atunci cand ispita este biruita, lupta aceasta launtrica produce o
stare de pustiire sufleteasca.

Daca pacatul este un accident in viata noastra, patima constituie


pacatul generalizat sau cronicizat, cancerul vietii morale.
Ascetica ortodoxa identifica 7 sau 8 patimi generale si anume :
lacomia pantecelui, desfranarea sau curvia, iubirea de arginti, mania,
tristetea, trandavia sau akedia, slava desarta si mandria.
Dintre mijloacele cele mai eficiente de lupta impotriva pacatului si a
faptelor, parintii ne recomanda evitarea ispitelor sau inchiderea portilor
simturilor, lupta inainte, in timpul si dupa savarsirea pacatului.
O alta metoda ascetica este lupta impotriva patimii dominante, apoi
lupta cauzei ultime, legea contrariilor adica impotrivarea fata de o patima
sau virtutea opusa , credinta statornica in Dumnezeu si spovedania deasa
si sincera , rugaciunea staruitoare si nadejdea neclintita in milostivirea si
ajutorul lui Dumnezeu.

Cursul 7: Lacomia pantecelui


In vechime, cand semenii traiau mult, altii se intrebau care ar fi
cauzele si au ajuns la urmatoarele concluzii: credinta, optimismul, dieta
vegetariana.
Marile institutii de cercetare oneologice de peste ocean, constata
beneficiile dietei vegetariene, recomandand bolnavilor de cancer terapia
prin infometare, adik inlaturarea definitiv din alimentatie a proteinei
animale.
Un proverb intelept spune ca fiecare dintre noi ne sapam mormantul
cu cutitul si furculita, iar altul spune micul dejun sa fie imbelsugat si sa-l
sevesti singur, pranzul serveste-l cu prietenii iar cina da-o dusmanului.

Denumirea pentru patima lacomiei pantecelui este gastrimarghia,


care inseamna nebunia pantecelui.
Sf Maxim Marturisitorul spune ca denumirea acestei patimi vine de la
un peste de mare, care traieste pe fundul apelor si mananca pana
plesneste.
In mod similar, patimasul care sufera de lacomia pantecelui asa cum
spune Sf I.G.A. , chiar daca ar manca tot Egiptul si ar bea tot Nilul,
ghiftuit, tot va spune ca ii e foame.
Nevoia de hrana e o nevoie fireasca, de care depinde sanatatea
omului, este un efect nevinovat ( Sf Ioan Casian).
Sf Maxim Marturisitorul, spune ca nici mancarea, nici banii, nici femeia,
nu sunt rele in sine, insa rea este pofta pe care le-o atasam. sa mancam
pentru a trai , nu sa traim pentru a manca.
Sf Ioan Casian identifica trei forme generale ale acestei patimi:
-

mancarea inainte de timpul mesei

hranirea cu cantitati mari de mancare

alegerea unor mancaruri alese si care solicita un efort mare de


preparare

Bulimia-mancarea multa si proasta.


Sf Grigorie Sinaitul considera ca pentru cel cuprins de aceasta patima,
pantecele este un taram al imparatului patimilor si balcon al rautatilor,
pentru ca satisfacerea exagerata a acestei functii nutritive conduce la un
intreg cortegiu de patimi incepand cu trandavia si desfranarea.
Parintii filocalici considera mancarurile a fi sfinte si tamaduitoare,
vorbind de 3 masuri ale mancarurilor:
-

imbuibarea

saturarea

infranarea

Intrucat diferenta dintre saturare si infranare este grea de facut,


parintii ne recomanda sa practicam infranarea, adica sa nu ne ridicam
niciodata satui de la masa. Sf Parinti ne dau recomandari foarte clare si in
legatura cu obiceiurile noastre de alimentative. Spre exemplu, in zilele de
marti, joi si sambata, ne recomanda sa mancam de doua ori pe zi, cu
infranare, consumul de paine sa nu depaseasca 6 felii (162 gr), iar din

celelalte alimente, cu discernamant. Consumarea de apa nu trebuie sa


depaseasca 3 pahare.
In zilele de miercuri si vineri se recomanda o singura masa si aceasta
dupa ceasul 9 adik dupa 3 dupa amiaza. Aceiasi parinti ne recomanda ca
atunci cand suntem invitati la o masa, sa nu cerem mancare in plus, iar
cand suntem in calatorii, ne recomanda sa dublam cantitatea de alimente.
Cu toate acestea, Sf Parinti sunt foarte ingaditori in privinta randuielii
postului, invatand ca acesta este o adevarata pedagogie trupeasca si
sufleteasca, ca el este un mijloc spre desavarsire si nu un scop in sine, sau
dupa cum spune Sf Maxim M. sa mancam pentru a trai..
Biserica acorda asa numitele pogoraminte unor categorii speciale de
oameni, precum copiilor, femeilor insarcinate, batranilor si celor care
lucreaza in conditii dificile.
Sf Varsanufie si Ioan spuneau celor bolnavi fii ingaduitor cu trupul si
nu ti se va socoti pacat.
Pr. Paisie Olaru spunea ca postul bolnavilor este pretul suferintei sale.
Pe langa dimensiunea trupeasca, postul mai are si valoare interna sau
sufleteasca, prin infranarea gandurilor patimase si prin insotirea lui cu
regaciune staruitoare si fapte de milostenie.

Cursul 8: Desfranarea
Sfintii Parinti si spiritualitatea ortodoxa, spuneau in vremurile de apoi
ca patimile vor calari lumea in timp ce virtutile vor fi reprimate si izgonite
in sufletul a tot mai putini crestini care le vor mai implini. Reflectand
duhovniceste asupra lumii in care traim ne dam seama de adevarul
absolut al acestor cuvinte.
Se vorbeste astazi tot mai mult despre liberul arbitru sau
democratizarea sexului, despre emanciparea femeii, despre o noua ordine
sexuala sau mai bine zis despre o noua dezordine amoroasa.
Statisticile europene arata ca acest continent este imbatranit intr-o
asa-zisa iarna democratica, incat in nici o tara europeana, rata de
inmultire nu este pozitiva. Doar una din trei familii mai procreaza, iar

numarul celor despartiti prin divort este cu mult mai mare decat al sotilor
pe care ii mai despart moartea.
Statistic, la fiecare 30 de secunde se pronunta un divort, iar la alte
27 de secunde se savarseste un avort.
Un barometru intitulat adevarul despre Roamania arata ca in urma
cu un an in medie fiecare femeie romanca savarsea 3-4 avorturi. 32 %
dintre romance fac cel putin o intrerupere de sarcina in timpul perioadei
fertile; 30% fac intre 1-3 avorturi, 20% intre 2-5 si 12 % peste 5 avorturi.
Constatand situatia dramatia la nivel European, parlamentul European
a propus in 2010 infiintarea unor asa numite ministere de familie , care
sa promoveze politici favorabile cu scopul intemeierii de familii si nasteri
de copii.
Familia, in general si cea crestina in mod deosebit, sunt grav lovite si
incercate inca inainte de intemeierea lor prin pornografie, erotism, prin
debutul sexual timpuriu, sex premarital, uniune consensuala sau cununie
de proba, prin amanarea pana la disparitie a cununiei. Nici macar dupa
intemeierea familiei, aceasta nu este mai linistita pentru ca adeseori
sufera unele rani precum: folosirea unor criterii eronate de alegere a
partenerului, lipsa comunicarii sau absenta dialogului, sentimentul
singuratatii, dizarmonia conjugal, infidelitatea, violenta domestica, practici
sexuale bizare, avort sau divort.
Etimologic cuvantul desfranare vine din limba greaca de la cuv
kornea, care inseamna a vinde ceva pentru un castig material. In cazul
nostru, inseamna vinderea de catre femeie a propriului trup, pentru a
obtine un profit.
Sf Atanasie Sinaitul, considera ca denumirea greceasca ar proveni din
alte doua cuvinte: fir si nous, care inseamna focul mintii sau fir+nous,
care inseamna focul tineretii.
De altfel, Sf Ioan Casian spune ca aceasta patima ataca neamul
omenesc din primele momente ale tineretii si putini sunt acei care s-au
eliberat deplin de ea. Tot el ne descrie cele trei forme generale ale acestei
patimi:
-

curvia cu gandul

cautarea placerii trupesti in absenta atingerii feminine

desfranarea in afara familiei sau chiar si in cadrul ei prin


nerespecatrea fidelitatii si a unei discipline conjugale

La aceste forme clasice si in ton cu timpurile actuale, se pot adauga


unele cauze declansatoare ale patimii desfranarii precum : necumpatarea
la mancare si bautura, imbracamintea provocatoare, lectura si vizionarea
de materiale pornografice, dansurile senzuale, cantecele, reprezentari
artistice, gesturi obscene si cuvinte si vorbe usuratice si triviale.

Cursul 9: Viata de familie


Literatura de specialitate recomanda ca la intemeierea casatoriei, sa
se tina cont de asa numitii indici caracterologici, adik sa verificam daca
persoana aleasa:
-

Conjuga viata cu vb a fi si a avea

Daca este o persoana inclinata spre activitate sustinuta sau


dimpotriva, spre placere

Daca este comunicativa sau in mod contrar, vrea sa aiba ultimul


cuvant

Prietenia este o perioada de gratie din viata unei relatii pentru ca in


cadrul ei cele doua persoane fac mult mai usor compromisuri de dragul
prieteniei decat in cadrul familiei.
Se spune pe buna dreptate ca nu conteaza intr-o relatie cat de mari
sunt diferentele dintre cele doua persoane ci conteaza cat de mare este
dorinta lor de a le armoniza. O vorba foarte inteleapta spune fiule
deschide ochii foarte bine pana la casatorie, ca sa-i poti lasa apoi
intredeschisi. Iar un scriitor francez spunea ca intr-o relatie nu este
suficient ca partenerii sa priveasca unul in ochii celuilalt cu oricata
sinceritate ar face-o ci important este ca ambii sa priveasca in aceeasi
directie.
D.p.d.v. crestin, directia comuna nu este dobandirea unui bun sau a
fericirii personale si trecatoare ci mantuirea familiei.
Marele Duhovnic al Greciei al sec trecut- Paisie Aghioratul- , fiind
intrebat despre un tanar cum sa-si aleaga viitoarea sotie, i-a raspuns sa
caute o persoana care sa-l odihneasca sufleteste.
Prietenia si casatoria reprezinta un prilej de modelare reciproca, de
armonizare a celor doi parteneri cu speranta implinirii sufletesti. In
psihologia contemplativa se vorbeste despre asa numitele expectante sau
asteptari reciproce ale partenerilor. Astfel s-a constatat ca in timp ce
principala asteptare a femeii din partea barbatului este sentimental de
confort si siguranta, asteptarea barbatului din partea femeii
este
implinirea sexuala si incurajarea.

Lupta impotriva celor mai agresive patimi presupune o permanenta


supranegare a gandurilor cat si a miscarilor sufletesti. In primul rand, este
de mare folos constientizarea pe de o parte a valorii trupului uman care
trebuie sa devina templu al Duhului Sfant si nicidecum laborator sau sediu
al pacatelor, iar pe de alta parte convingerea intregului cortegiu de rautati
pe care patima desfranarii il aduce in viata omului.
Un al doilea mijloc de lupta il reprezinta paza mintii si a fanteziilor
precum si a simturilor noastre, intrucat multe din gandurile pacatoase
patrund astfel in planul constiintei noastre. Deasemenea este de mare
folos sa evitam toate ocaziile sau circumstantele care ar putea favoriza
declansarea patimilor. Apoi infranarea de la bauturi de la mancare si somn,
odata ce, dupa cum spune Sf Ioan Casian grosimea mancarurilor si
abuzul bauturii atrag patimile cele de necinste.
Unii Sf.Parinti recomanda evitarea intalnirilor indelungate, care pot
conduce la ganduri de desfranare iar pe partea cealalta, practicarea
rugaciunii staruitoare si spovedaniei sincere la un duhovnic iscusit, capabil
sa ne recomande mijloace eficiente de lupta impotriva acestei patimi.
In fine, un mijloc deosebit de eficient il constituie intemeierea unei
familii crestine prin binecuvantarea lui Dumnezeu si spre mantuirea
reciproca.
Dintre toate credintele pamantului, ortodoxia dezvolta cea mai
frumoasa invatatura referitoare la familie si la rolul pe care barbatul si
femeia il au unul in viata celuilalt. Ea (credinta) ne invata ca in viata unui
barbat credincios, sotia sa reprezinta cea mai frumoasa binecuvantare pe
care Dumnezeu i-o ofera barbatului, pentru ca aceasta sa-i imbogateasca
sufletul cu trasaturile legate de feminitatea ei: dragoste, bunatate,
delicatete, tandrete si sa-l ajute la dobandirea mantuirii.
In mod similar, pentru o sotie evlavioasa, barabatul ei reprezinta
cel mai inalt dar pe care Dumnezeu i-l ofera pentru ca si acesta sa-i
impodobeasca viata si sufletul cu trasaturile legate de caracterul, vointa si
barbatia sa.
Scopul familiei crestine potrivit Sf Ap Pavel este ca sotii sa se intreaca
unul pe altul in fapte de credinta si dragoste prin care fam lor sa devina o
adevarata biserica de casa, un altar de jertfa al egoismului, un loc al iubirii
si daruirii, un mic rai prezent inca din lumea aceasta. In cadrul unei astfel
de familii binecuvantate, copii repr o adevarata binecuv din partea lui
Dumnezeu sau cum spunea marele rapsod al fam crestine- Sf Ioan G de
Aur- ca ei sunt cea mai mare mangaiere pe care Dumnezeu a dat-o
oamenilor dupa pierderea mantuirii, toiag si sprijin batranetilor noastre.