Retele de calculatoare 1 CURS 7

NIVELUL DE REŢEA
Nivelul de reţea se sprijină pe nivelul legături de date ce asigură transmisia şi corecţia datelor , asigură transferul de
pachete între oricare două noduri dintr-o reţea de trasee. Modalitatea aleasă de nivelul de reţea: concatenarea de căi
adiacente (au un nod comun). Fiecare pachet ajunge la destinaţie făcând hopuri (salturi ale legături de date de la un
nod la altul ).Deci nivelul de date construieşte pachetul iar nivelul fizic le transferă propriu zis. Nivelul fizic, cel al
legături de date şi de reţea formează suportul hardware pentru transferul de date între oricare două noduri din reţea.
De la acest nivel în sus vom avea de a face numai cu nivele soft .
Serviciile oferite de nivelul de reţea sunt oferite şi de sub reţelele din reţea. Aceste trei nivele sunt implementate
independent de calculatoare , ca nişte echipamente de sine stătătoare. Ulterior aceste trei nivele au fost introduse în
structura calculatoarelor şi fac parte integrantă din el. Utilizatorii ce rulează aplicaţii pe calculatoare host folosesc
următoarele servicii de transfer
-recepţia pachetului cu aflarea destinatarului (nodul unde trebuie să ajungă pachetul )
-alegerea unei legături de date pentru următorul hop al pachetului
-transmisia pachetului la nodul adiacent ales (dacă echipamentul are buffer se ocupă cu gestionarea bufferului de
pachete
-evitarea congestionărilor
-reglementarea interconectării de reţele sau diverse sub reţele

Principiu De Funcţionare La Nivelul De Reţea .

Trebuie ca funcţionarea să fie independentă de tehnicile de transfer intermediare .Va trebui aleasă funcţionarea ce
să permită transferul la orice nod, indiferent de stilurile de lucru ale nodurilor intermediare (o astfel de trecere se
numeşte tunelare ) .
Independenţa trebuie să se manifeste şi faţă de numărul de subreţele traversate şi faţă de topologia lor . Trebuie
asigurat un sistem de adresare universal , aceasta fiind şi funcţia cea mai importantă a nivelului de reţea . Trebuie
identificate nodurile (adresa unde trimit , această adresă să fie inteligibilă în fiecare reţea , în acelaşi mod )

Diferenţele între sub reţele .

Subreţelele pot fi bazate pe reglementări diferite, adică autorităţile de gestiune sunt independente unele faţă de
celelalte .
Reţelele pot diferi foarte mult prin suportul fizic : unele pot fi pe bază de telefonie , altele pe bază de sateliţi
sau LAN.
Subreţelele sunt organiuate în unităţi teritoriale diferite. Locul lor este complet separat şi are anumite legi (de la ţară la
ţară ) .
Necesităţile pentru adresare (pentru ca adresarea să fie universală )
Va trebui ca formatul de adresare să fie uniform , să existe o adresare de domeniu şi o adresare de entitate în
domeniu , să existe un format flexibil de adresare care să permită coexistenţa de reţele complexe sau mai simple . Va
trebui să existe un indice de format şi de autoritate a adresării . Întotdeauna între două entităţi aflate la distanţă una
de cealaltă există nişte puncte de acces (SAP , Service Acces Point ) .

NSAP NSAP
DLSAP DLSAP

Aceste AP sunt nişte adrese ce pot face legătura la orice sistem .Când s-a ales o legătură de date , DLSAP asigură
legătura doar unui segment de reţea .Unitatea intermediară nu foloseşte NSAP pentru că nu i se adresează .
Ceea ce trebuie adresat este NSAP (AP între nivelul de reţea şi nivelul de transport ) . Entităţile de la nivelul de reţea
servesc doar ca intermediari . Locul adresării este doar la SAP la nivelul de reţea .Pachetele au urmatoarea structura :

IDP

AFI IDI DSP

IDP Initial Domain Port

AFI Autority Format Identifier
INI Initial Domain Identifier
DSP Domain Specific Part
AFI număr de telefon , telex , adrese generale de reţea specifice domeniilor
Retele de calculatoare 2 CURS 7
Analogic cu reţeaua telefonică , NSAP corespunde prizei telefonice .Mai departe nu se vede . Într-o casă pot avea
mai multe prize de telefon : nu are telefonul număr ci priza are număr (se schimbă numărul de telefon la schimbarea
prizei ) , deci rezultă mai multe fire de transfer între doi parteneri .

Structuri de date în nivelul de reţea .

Ne ocupăm cu buffere de date şi cu tabele de dirijate . Punctele intermediare pot a nu fi calculatoare , ne trebuie doar
echipamente ce să se ocupe doar cu legăturile intermediare , algoritmi de mărire a vitezei .Întreţinerea traseelor într-o
reţea nu este foarte simplă , trebuie alese traseele libere Serviciile de la nivelul de reţea sunt servicii orientate pe
conexiune şi servicii neorientate pe conexiune. Aceste servicii sunt coerente cu serviciile cerute la nivelul de transport.
Serviciile orientate pe conexiune au în plus funcţia de stabilire sau desfacere a conexiunii (se stabileşte un traseu şi
pachetele merg doar pe acel traseu , astfel ordinea nu se schimbă ). Cele ne orientate pe conexiune au sarcina de a
reaşeza ordinea (se aruncă în marea de noduri , fiecare pachet are o adresă : fiecare pachet îşi alege traseul deci vom
avea o ordine diferită la recepţie ). Există opţiunile: expres (pachetul trebuie rutat mai rapid ) sau normal .
La serviciile orientate pe conexiune :
-existenţa conexiunii garantează ordinea transmisiei , in acest caz nivelul de date asigurând recepţia corectă
-Legătura de date ascunde nivelul de reţea că ea se ocupă cu o rearanjare de pachete (fizic nu vin în ordine )
-Când se stabileşte o legătură pot fi negociate anumite caracteristici ale legăturii . Există o anumită gestiune a legăturii
: dacă la nivelul de reţea se face confirmare / ne confirmare de pachete

Putem repartiza serviciul mai sus sau mai jos în arhitectura stivei de protocoale . Dacă se alege o legătură cu
conexiune , se pot negocia şi anumite calităţi ale transmisiei :
-întârzierea transferului
-frecvenţa admisă de erori
-costul transferului
-securitatea transferului
Se pot semnala erori ale nivelului de reţea spre nivelul de transport bîn anumite condiţii. Se negociază calităţile pentru
a transfera sarcina de a reface nivelelor superioare. Dacă se cer calităţi mai mari se informează că nu poate face
transfer pe calea aleasă

La serviciile ne orientate pe conexiune :

Transferul se face pe pachete individuale. Fiecare pachet va fi dotat cu o adresă .Pachetul trebuie să ştie locul unde
trebuie să ajungă . Sunt importante elementele de statistică a transmisiei : va trebui să avem informaţii despre reţea
astfel încât următorul hop să fie ales optim . Trebuie raportate stările reţelei atât în nivelul de reţea cât şi la nivelul de
transport. Aceste rapoarte trebuie să cuprindă informaţii şi despre eventualele incidente apărute pe reţea .
Diferenţa esenţială între cele două moduri de transport :
-la transferul orientat pe conexiune se negociază o cale o singură dată pentru tot şirul de pachete (se ocupa calea
pentru tot pachetul , în pauzele dintre pachete calea ne fiind folosită )
-la transferul ne orientat pe conexiune se negociază fiecare hop pentru fiecare pachet(foloseşte mai economic reţeaua )
.În acest caz ocuparea reţelei nu e proporţională cu timpul de transfer ci cu volumul datelor

Pentru cele două tipuri de transferuri există două metode de implementare :

-1) Cu circuit virtual (conexiune orientată)
-2) Cu datagramă (conexiune ne orientată )
Implementarea nivelului de reţea . Implementarea cu circuite virtuale.
Trebuie memorată ca stabilă o alegere de traseu (CALE) . Se alege un traseu dar porţiunile de traseu le ocupă doar
când se transferă . Dacă reţeaua este congestionată nu se poate realiza transferul . Este important că nivelul de
transport oferă nivelului de reţea serviciu de conectare pe conexiune pe pachete . Un nivel de reţea ce implementează
doar transferul de pachete nu va oferi funcţia de închidere / deschidere de conexiune . Ceea ce transferă nivelul de
reţea sunt pachete . El are nişte servicii ce sunt grupate în complexe ce conferă protocolului diverse funcţii . Nivelul de
reţea are nişte servicii grupate în jurul protocolului de circuit virtual ; într-un circuit virtual protocolul va iniţia
circuitul virtual prin transfer cu un pachet pilot ; acest pachet pilot va construi calea - va fi cale virtuală ; următoarele
pachete vor urma traseul pachetului pilot .
Calea capătă un număr de circuit ; fiecare nod poate fi parcurs de mai multe circuite virtuale , după numărul de
legături de date disponibile . Fiecare nod va gestiona circuitele virtuale ce-l traversează folosind o tabelă de circuite
virtuale . Fiecare pachet emis conţine un număr de circuit virtual pentru nodul curent , astfel încât un pachet sosit la o
intrare de circuit virtual va fi emis pe ieşirea aceluiaşi circuit virtual . Cu alte cuvinte fiecare nod are o tabelă de
perechi cu adresele legăturilor de intrare şi ieşire ale legăturii virtuale . Ceea ce trebuie să aibă pachetul memorat este
numărul de ordine în tabela de circuite virtuale a nodului .
Exemplu
Retele de calculatoare 3 CURS 7
host host

B C

host A D host

E F

host host

Se stabilesc următoarele circuite virtuale :

I 0 ABCD II 0 BCD
III 1 AEFD IV 1 BAE
V 2 ABFD VI 2 BF
VII 3 AEC
VIII 4 AECDFB

Avem staţii balansate : într-o sesiune într-un sens în altă sesiune în alt sens , astfel numărătoarea este alternativă
(cazul nostru ) .
Fiecare pereche ocupă un slot în memora pe care o are nodul , fiecare slot are un număr de ordine ; pachetul trebuie să
spună ce slot în tabela de rutare ocupă .
Fiecare pachet va conţine un număr de ordine a legături dinspre care provine ; în fiecare nod va trebui să se umble în
tabelă astfel încât când vine la destinaţie să se decidă pe ce cale vine(a ajuns) .
Într-o transmisie cu circuit virtual , pachetele vor avea memorate un număr de circuit virtual local completat de
entitatea de la nivelul de reţea din fiecare hop (rolul hopului este de a specifica corespondenţa din fiecare nod pe baza
tabelului şi astfel corespondenţa din fiecare nod poate fi examinată )
Pachetul pilot traversează reţeaua şi pune în tabelă valorile găsite în acel moment . Pachetul final eliberează poziţia în
tabelele respective .