Psihopatologia şi psihoterapia copilului

PROF : Elena Anghel

Conţinuturi tematice
1. Elemente de psihopatologia copilului şi adolescentului – precizări conceptuale şi repere de analiză ale
tulburărilor psihice la vârsta copilăriei şi adolescenţei;
2. Elemente de nozografie (marile categorii nozografice), evaluare psihopatologică şi psihodiagnostică a
copilului şi adolescentului;
3. Evaluarea şi psihodiagnoza sistemului familial din care provine copilul sau adolescentul;
4. Noţiuni introductive privind consilierea şi psihoterapia copilului şi adolescentului de tip experienţial;
5. Abilităţi necesare consilierului şi psihoterapeutului experienţial în lucrul cu copiii/adolescenţii şi
familia acestora
6. Relaţia de consiliere / terapeutică cu copilul şi familia acestuia
7. Relaţia de consiliere / terapeutică cu adolescentul şi familia acestuia;
8. Consilierea şi psihoterapia copilului si adolescentului în cadrul contextului familial – obiective,
ipoteze de lucru, plan terapeutic;
9. Metode şi tehnici experienţiale de consiliere şi psihoterapie a copilului si adolescentului în context
familial – exemplificări, studii de caz;
10. Grupul experienţial de dezvoltare personală la copii şi adolescenţi;
11. Grupul experienţial centrat pe optimizarea relaţiilor copii-părinţi, adolescenţi-părinţi;

Bibliografie
Anghel, Elena, Vasile, Diana, Optimizarea personală a adolescentelor din centrele de plasament, Centrul
Parteneriat pentru Egalitate, 2004;
Bălan, Elena, Anghel, Elena, Fete şi băieţi. Parteneri în viaţa privată şi publică”, Editura Nemira,
Bucureşti, 2003;
British Association of Dramatherapists, Schater G., Courtney R., Drama in Therapy, Volume I: Children,
Drama Book Specialist (Publishers), New York, 1981;
Capacchione, Lucia, Recovery of Your Inner Child, A fireside Book Published by Simon & Schuster, New
York, 1991;
Corey, Gerald ‚ Groups- Process and Practice, Brooks / Cole Publishing, Corey, L., Company, Montery,
California, 1988;
Dalley, T., Art Psychotherapy Groups, în Dwivedik – “Group work with Children and Adolescents”,
Jessica Kingsley Publishers, London and Bristol, Pennsylvania, 1996;
DSM IV
Irwin, E, Play, Fantasy and Symbols: Drama with Emotionally Disturbed Children, în Schater, G.,
Courtney, R., Drama in Therapy, Volume I: Children, Drama Book Specialists (Publishers), New York,
1981, p.113;
Irwin, E; Rubin, J.; Shapira, M., Art and Drama: Parners in Therapy, în Schather, G.; Courtney, R.
Drama in Therapy, Volume I: Children, Drama Book Specialists (Publishers), New York, 1981, p. 197;
Mitrofan, Iolanda, Orientarea experienţială în psihoterapie – Dezvoltare personală, interpersonală,
transpersonală, Editura SPER, Colecţia Alma Mater, Bucureşti, 2000;
Mitrofan, Iolanda, Terapia unificării, abordare holistică a dezvoltării şi a transformării umane, Editura
SPER, Colecţia „Anim”, Nr. 3, Bucureşti 2004;
Mitrofan, Iolanda, Stoica, Denisa, Analiza transgeneraţională în terapia unificării, Editura SPER,
Colecţia „Anim”, Nr 6, Bucureşti, 2005;
Mitrofan, Iolanda, Psihoterapie (repere teoretice, metodologice şi aplicative), Editura SPER, 2008
Munteanu, Anca, Psihologia copilului şi a adolescentului, Editura Augusta, Timişoara; 1998 ;
CURS 2 Clarificări conceptuale

1
 În Dicţionarul de Psihologie Larousse (Nobert Sillamy, pag. 190, 1991), psihopatologia sau
psihologia patologică este definită ca disciplină având drept obiect studiul tulburărilor de comportament,
de conştiinţă şi de comunicare, situându-se la jumătatea drumului dintre psihologie şi psihiatrie. Ea îşi
propune mai întâi să înţeleagă faptul patologic printr-un efort de pătrundere în universul morbid al
subiectului, sesizând semnificaţia simptomului aşa cum este trăit de acesta. În al doilea rând,
psihopatologia caută să explice stabilind relaţiile de cauzalitate între fenomenele observate. În sfârşit, ea
caută să deducă legile generale de funcţionare ale proceselor mintale şi completează abordarea clinică prin
metode experimentale (studiul nevrozelor provocate la animale, de exemplu), teste şi statistică.
Pedopsihiatria este definită de acelaşi autor (op. cit. 1991) ca o specialitate medicală având drept
obiect depistarea şi tratamentul maladiilor mintale ale copilului şi adolescentului. Ca disciplină autonomă,
pedopsihiatria este de origine recentă.
Psihopatologia copilului abordează tulburările psihice şi de dezvoltare din perspectiva
mecanismelor psihice explicative, a contextului multifactorial cauzal (biologic, familial şi socio-
educaţional) şi al efectelor dezadaptative pe termen scurt şi pe termen lung, în evoluţia copilului. Ea oferă
baza teoretică, psihodiagnostică şi experimentală pentru intervenţia profilactică şi curativă de tip
educaţional şi psihoterapeutic.
Tulburările de comportament şi emoţionale ale copilului ale copilăriei şi adolescenţei ocupă cea
mai mare parte a problematicii, dar pot fi incluse aici şi acele simptome fizice, “psihosomatice” precum
cefaleea, insomniile, vărsăturile etc.
Întârzierile în dezvoltare şi problemele de învăţare generale sau specifice fac şi ele parte din
problematica psihopatologică a copiilor şi adolescenţilor. Factorii de mediu sunt importanţi din punct de
vedere cauzal pentru psihopatotolgia copilului, aceştia fiind frecvent asociaţi cu o serie de tulburări ale
dezvoltării emoţionale, cognitive şi comportamentale.
Pentru că dezvoltarea copilului este atât de strâns legată de calitatea îngrijirii şi educaţiei primite,
corectarea unor neajunsuri sau greşeli în educare şi îngrijire este adesea văzută ca parte integrantă a
procesului de recuperare psihopatologică a copilului sau adolescentului.
Este important să reamnintim că, deşi de obicei problemele copiilor pot fi foarte bine văzute ca
apărând din intereacţiunea dintre copil, familie şi mediul înconjurător, există totuşi într-un număr
semnificativ de cazuri (ca autismul infantil, de exemplu) tulburări primare serioase, cu o etiologie şi
abordare terapeutică deosebită care necesită specialişti în domeniu.

• Caracteristici ale practicii psihopatologiei copilului şi adolescentului

1.Arareori consultaţia este solicitată de copil sau adolescent. El este adus de adulţi, de obicei
părinţii, care consideră care consideră că un anumit aspect al comportamentului sau al dezvoltării copilului
este anormal.
Foarte multe lucruri depind aşadar de atitudinile şi toleranţa adulţilor şi de felul în care ei percep
comportamentul copilului. Copii sănătoşi pot fi aduşi la medic de părinţi sau profesori exagerat de anxioşi
sau prea pretenţioşi, în vreme ce alţi copii cu tulburări severe sunt lăsaţi fără îngrijire medicală sau
psihologică. Un factor corelat este reprezentat de faptul că problema psihopatologică a unui copil poate fi
o reacţie faţă de tulburările altui membru al familiei.
2.Copiii sunt în general mai puţin capabli să se exprime în cuvinte. Diagnosticul se va baza mai
mult pe observaţiile comportamentului copilului făcute de părinţi, profesori, examinator si alte persoane
semnificative din viaţa acestuia. În aceste condiţii contactul cu copilul este îngreunat, iar
diagnosticianul /consilierul / terapeutul va trebui să-şi dezvolte compensator o bună capacitate empatică, o
observare şi interpretare judicioase şi de fineţe a semnelor corporale, o abilitate de a face o „lectură
corporală“ care să permită descifrarea mesajelor simbolice mimico pantomimice, kinestezice, respiratorii
etc. în directă corelaţie cu problemele emoţionale sau cu gândurile inexprimabile sau greu exprimabile ale
copilului.
Pentru a se evita pe cât posibil erorile de interpretare şi pentru a se formula un diagnostic cât mai
aproape de realitatea fenomenologică a copilului şi a sistemului său familial şi socio-educaţional este
necesar ca specialistul să-şi dezvolte câteva abilităţi şi capacităţi care îi asigură competenţa:

2
 - arta şi ştiinţa de a obţine un istoric al evoluţiei copilului cât mai complet şi mai puţin viciat de
interpretări personale, raţionalizări sau confabulaţii compensatorii (ale părinţilor, dar şi ale copilului);
- un tablou obiectiv al caracteristicilor comportamentale şi cognitive ale copilului, ca şi al
manifestărilor diferite, survenite la un moment dat, implicate în perturbarea sa sau a relaţiilor sale cu cei
apropiaţi;
- o bună evaluare a gradului de implicare emoţională şi a motivaţiilor personale ale celor care
observă sau solicită consultarea copilului;
- o evaluare adecvată a mediului familial şi şcolar, adică posibilitatea de a elabora un diagnostic
profesionist, pertinent, al relaţiilor familiale şi sociale (v. psihodiagnoza familială şi conjugală, sistemică
şi transgeneraţională).
3. Medicamentele sunt mai puţin folosite în cazul psihopatologiei copiilor.
Strategia profilactică şi curativă accentuează asupra valenţelor terapiei de familie şi de mediu, ale
psihoterapiei individuale şi de grup şi ale tuturor demersurilor educaţionale, creativ-active şi de suport
care să redirecţioneze copilul pe traiectoria unei afirmări, dezvoltări şi maturizări optime.
A hotărî ce este normal/anormal în comportamentul copilului se bazează
• pe repere ce permit evaluarea stadiului şi nivelului de dezvoltare (maturizare) psihică,
• pe durata, frecvenţa, intensitatea şi consecinţele tulburării sau perturbării.
(Ca exemplu, urinatul în pat în mod repetat poate fi considerat normal la un copil de 3 ani, dar este
anormal la unul de 7 ani.)
Pentru a judeca aşadar dacă vreunul din aspectele emoţionale, sociale sau intelectuale este
anormal, acestea trebuie comparate cu limitele normalului pentru grupul de vârstă respectiv.

• Criterii ale dezvoltării psihice pentru un diagnostic diferenţial al normalităţii vs. anormarmalităţii
dezvoltării copiilor şi adolescenţilor
Primul an de viaţă:
· Dezvoltare motorie şi socio-afectivă rapidă: la trei săptămâni copilul zâmbeşte neselectiv, apoi la
şase luni surâde preferenţial, selectiv, iar la 8 luni apare frica de separare de mamă, absenţa sau
îndepărtarea acesteia generându-i stări de nelinişte, anxietate, plâns, mică agitaţie. Calitatea ataşamentului
emoţional faţă de mamă şi de părinţi sau apropiaţi exprimă gradul de sănătate psihică a copilului. O relaţie
caldă şi sigură, suportivă cu copilul este baza sănătăţii emoţionale de mai târziu şi deschide drumul unei
socializări calme şi eficiente.
· Orar ordonat de somn şi alimentaţie, cu îmbogăţirea şi diversificarea progresivă a principiilor
alimentare, fără respingeri şi crize semnificative. Experimentarea primei separări semnificative de mamă –
înţărcarea sau trecerea de la alăptarea la sân la alimentaţia autonomă.
· Descoperirea şi explorarea senzorio-motorie a obiectelor din jur, învăţarea primelor relaţii cauzale
simple, precum şi a relaţiilor spaţiale.
· Rostirea primelor cuvinte simple, după exersarea sunetelor şi a silabelor, la sfârşitul primului an de
viaţă. Dezvoltarea progresivă a posturii şi a mersului biped incipient.

Al doilea an de viaţă:
· Dezvoltare motorie rapidă, cu perfecţionarea mersului biped, ceea ce îi conferă un grad mai mare de
autonomie.
· Comportamentul de ataşare este bine stabilit (începe să caute aprobarea părinţilor, este anxios când
ei nu sunt de acord cu el şi începe să înveţe să-şi controleze comportamentul).
· Apar şi se manifestă emoţiile de mânie în contextul experimentării frustraţiei în conduita
exploratorie. Treptat învaţă să accepte constrângerile.
· Leagă două-trei cuvinte într-o propoziţie.

Etapa preşcolară (2-5 ani):

· Se dezvoltă rapid capacităţile cognitive şi creşte complexitatea limbajului.

3
· Progrese semnificative în socializare: pe măsură ce se integrează în familie, adoptă prin identificare
standardele şi comportamentele părinţilor, devine oglinda vie a atitudinilor şi conduitei acestora, dar
dezvoltă şi primele răspunsuri personale faţă de acestea.
· Exploziile de mânie ca răspuns la frustraţie. Deşi se menţin, scad în intensitate şi teoretic, ar trebui să
dispară înainte de intrarea la şcoală, ceea ce implică un mai bun autocontrol emoţional.
· Progrese cognitive semnificative, copilul având o imaginaţie bogată, vie şi intensă, susţinută de o
curiozitate crescută. Întrebările repetate şi diverse sunt specifice perioadei, iar uneori, îndeplinirea
dorinţelor se face prin intermediul fanteziei, ca posibil substitut al lumii reale. Jocul este principala
activitate şi modalitate de cunoaştere.
· Ataşament faţă de anumite obiecte investite cu suport afectiv (păpuşă, jucărie preferată, „obiecte
tranziţionale“, etc.) care îl securizează sau îl ajută să doarmă ori să obţină pe plan simbolic anumite
recompense sau sprijin.
· Descoperă şi învaţă despre identitatea sa sexuală, jocul şi explorarea sexuală fiind comune. Înţelege
diferenţele dintre femei şi bărbaţi, după criterii observabile – aspect, îmbrăcăminte, comportament,
· Pe plan emoţional dezvoltă mecanisme de apărare care îl ajută să facă faţă anxietăţii provocate de
emoţii neplăcute sau inacceptabile: refularea, proiecţia, negarea, regresia, formaţiunea reactivă,
deplasarea, raţionalizarea, identificarea, sublimarea.

Perioada copilăriei de mijloc (6–10 ani):

· Copilul îşi înţelege şi acceptă identitatea sa de gen (băiat, fată) şi poziţia sa în sistemul familial. Din
punct de vedere al teoriei psihodinamice, dezvoltarea sexuală traversează o perioadă de latenţă, stagnare,
deşi unii autori consideră că preocupările şi activităţile cu conţinut sexual ale copilului se menţin, dar ele
sunt disimulate faţă de adulţi.
· Adaptarea la cerinţele de integrare social-şcolară: învaţă să citească şi să scrie, dobândeşte
conceptele numerice şi dezvoltă capacităţi operaţionale de tip concret.
· Se dezvoltă mecanisme de apărare şi standarde de comportament social. Copilul învaţă să
conştientizeze posibilităţile şi limitele de care dispune, ceea ce îl ajută în dezvoltarea unei imagini de sine
mai clare.

Perioada pubertăţii şi adolescenţei:

· În contextul unei maturizări intensive fizice şi neurohormonale (v. modificările specifice fetelor între
11-13 ani şi băieţilor între 13–17 ani) se produce o intensificare a conştientizării propriei identităţi
psihosexuale şi a caracteristicilor de personalitate (cine sunt, ce pot face şi ce vreau sau doresc să fac în
viaţă).
· Preocupările morale şi valorice sunt semnificative, iar pendularea între alternative pentru viitor, între
speranţe, idealuri şi dezamăgire este la fel de comună. Criza adolescenţei nu presupune neapărat o
înstrăinare de familie şi fragilitate emoţională, ci mai curând experimentarea unui registru emoţional mult
mai variat, bogat şi intens, în contextul căutării unui stil personal, original de manifestare, care să exprime
adevărata identitate de sine.
· Relaţiile cu grupul de prieteni devin foarte importante, iar prieteniile apropiate sunt frecvente, în
special în cazul fetelor.
• Devin treptat autonomi, manifestă interes crescut pentru relaţiile heterosexuale şi apar primele
tentative de apropiere faţă de sexul opus, primele atracţii erotice şi implicarea în relaţii de
parteneriat. Se experimentează dragostea pură, dar destul de frecvent debutează viaţa sexuală,
aspect reglat în mare măsură de standardele culturale familiale şi grupale.

Influenţele familiale asupra dezvoltării psihopatologiilor la copii şi adolescenţi

STRUCTURA FAMILIALĂ poate influenţa dezvoltarea psihosocială a copiilor. La aceasta se adaugă şi

calitatea relaţiilor sau modul în care aceasta funcţionează.
Există astăzi o mare varietate de structuri familiale:
• Mame singure care cresc copiii născuţi fie în timpul căsătoriei, fie în afara ei;

4
 • Mame care s-au recăsătorit oficial sau nu cresc copiii alături de cei ai soţului;
• Bunici care cresc singuri copii, părinţii fiind plecaţi fie la muncă în altă ţară, fie au abandonat
familia;
• Părinţi de acelaşi sex;
• Etc
Mulţi autori consideră că unele structuri familiale sunt factori de risc pentru problemele de
comportament sau de învăţare.

Părinţii singuri
Un procent foarte mare din familiile cu un singur părinte sunt conduse de către mame, iar restul în
principal de tată (cam 1%) Doar o minoritate din mamele singure nu au fost niciodată măritate sau nu au
coabitat cu tatăl copiilor. Multe sunt separate sau divorţate de taţii copiilor lor şi o singură paternitate
poate fi doar o stare temporară, mama urmând a se căsători sau a aduce in viaţa copilului un al doilea sau
un al treilea sau... tată.
Copii care trăiesc într-o familie monoparentală sunt predispuşi să manifeste o serie de probleme de
comportament şi de învăţare, decât aceia care trăiesc în familii convenţionale. Acest fenomen este uneori
corelat cu faptul că veniturile familiale sunt mai reduse la părintele singur decât la familiile cu doi părinţi,
iar stresul financiar poate duce la o îngrijire mai puţin satifăcătoare.

Familiile extinse
Atunci când graniţele familiale nu sunt foarte clar puse, iar rolurile sunt confuze, riscul apariţiei
unor psihopatologii la copii este mai mare decât în familiile în care vorbim de graniţe clare şi roluri bine
definite.
Structurile familiale anormale sau neobişnuite se consideră a fi vătămătoare pentru copii, de cele
mai multe ori ele nereuşind să creeze pentru copil acel spaţiu de siguranţă de care el are nevoie pentru a se
dezvolta armonios.
Dimensiunea mare a familiei se consideră că este asociată cu un grad de întârziere în dezvoltare, cu
un grad redus de inteligenţă şi cu o rată mai crescută de probleme educaţionale şi de comportament, în
special la copiii născuţi târziu. În astfel de familii este probabil să existe dificultăţi financiare, iar
stimularea parentală să fie mai săracă. Ordinea în fratrie sau poziţia în familie are o importanţă psihologică
redusă în ceea
ce priveşte riscul de apariţie al unor tulburări de comportament, chiar dacă cei mai în vârstă dintre copii au
un oarecare dezavantaj în dezvoltarea intelectuală.
FUNCŢIONAREA FAMILIEI:
• Relaţia familială
• Îngrijirea parentală
• Stimularea parentală
• Bolile mintale parentale
• Bolile fizice ale părinţilor
• Relaţiile de fratrie
• Aspecte sociale familiale
Relaţiile familiale
Calitatea relaţiilor familiale este un factor important în apariţia tulburărilor emoţionale sau de
comportament. În familiile în care mariajul este caracterizat prin certuri, tensiuni, insatisfacţii reciproce,
criticism, ostilitate şi lipsă de căldură copiii au o probabilitate mult mai mare să dezvolte o serie de
tulburări psihice.
Îngrijirea parentală
Căldura sufletească, grija continuă, sensibilă a părinţilor sau a altor persoane semnificative conduc adesea
la dezvoltarea armonioasă a copilului.
Prezenţa acestora asigură dezvoltarea ataşamentului securizant al copilului faţă de părinţi. Şi
această relaţie securizantă părinte copil duce la apariţia în prima copilărie a unei serii întregi de forme

5
adaptative de comportament precum capacitatea de explorare cu încredere a mediului înconjurătorşi
căutarea protecţiei parentale când îl ameninţă vreun pericol.
Pe măsură ce va înainta în vârstă copilul va căpăta o autonomie mai mare, va căpăta mai multă
încredere în sine şi în capacitatea de a lua decizii bune pentru sine. Mai puţin importante pentru
dezvoltarea armonioasă a copilului sunt formele de recompensă şi pedeapsă faţă de consecvenţa
comportamentului parental, acordul între
părinţi şi realizarea acceptării şi înţelegerii nevoilor copilului.
Stimularea parentală verbală şi nonverbală are o influenţă importantă în dezvoltarea intelectuală şi
în achiziţiile teoretice.
Bolile mintale parentale sunt frecvent asociate cu depresia şi anxietatea şi sunt corelate cu
circumstanţe sociale nefavorabile (relaţii maritale defectuoase, locuit inadecvat, dificultăţi financiare). Ele
conduc frecvent la dezvoltarea unor tulburări emoţionale şi comportamentale la copii. Factorii genetici au
probabil importanţa lor
în transmiterea problemelor de sănătate mintală dar şi celelalete mecanisme sunt relevante. Unele forme
de boli mentale slăbesc direct calitatea îngrijirii parentale.
Bolile fizice ale părinţilor – mai ales cele cronice pot provoca o serie de tulburări patologice la
copii. Astfel de copii pot fi implicaţi în îngrijirea părintelui bolnav într-o măsură care îi face să se izoleze
de ceilalţi copii de vârsta lor şi să le impună responsabilităţi mult prea mari şi chinuitoare pentru ei. Pot să
apară şi o serie
de perturbări la nivelul relaţiei parentale care vor provoca o serie de anxietăţi copiilor.
Relaţiile de fratrie pot conduce la o serie de tulburări dacă părinţii nu ştiu să se raporteze în mod
egal la copii, dacă nu ştiu să gestioneze relaţiile tensionate dintre aceştia. Stimularea concurenţei şi a
rivalităţii dintre fraţi poate conduce către o serie de probleme de natură psihopatologică la copii.

CURS 3 Psihoterapia Experienţială

CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ = “Este o activitate accesibilă doar psihologilor şi celor

asimilaţi psihologilor. Este intervenţia psihologică (a) în scopul optimizării,autocunoaşterii, şi dezvoltării
personale şi/sau (b) în scopul prevenţiei şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de
comportament.” CPR,
Comisia de psihologie clinică şi psihoterapie

6
 PSIHOTERAPIE= “Psihoterapia este intervenţia psihologică realizată ştiinţific şi în spirit
umanist (a) în scopul optimizării, autocunoaşterii şi dezvoltării personale, (b) în scopul modificării
factorilor psihologici
implicaţi în tulburările psihice, psihosomatice şi în tulburările somatice şi (c) în situaţii de risc. “ CPR,
Comosia de psihologie clinică şi psihoterapie

CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ
“se poate realiza în regim:
Ÿ individual;
Ÿ în grup;
Ÿ de grup (ex. cuplu, familie).”

PSIHOTERAPIA
“se poate realiza în regim:
Ÿ individual;
Ÿ în grup;
Ÿ de grup (ex. cuplu, familie).”

Componentele procesului de...

CONSILIERE PSIHOLOGICĂ
Ÿ evaluarea cerinţelor / problemelor clientului;
Ÿ conceptualizarea psihologică a problemelor clientului;
Ÿ relaţia de consiliere;
Ÿ intervenţii psihologice individuale şi de grup;
Ÿ evaluarea procesului de consiliere psihologică şi a rezultatelor acestuia.

PSIHOTERAPIE
• Ÿ psihodiagnostic şi evaluare clinică;
• Ÿ conceptualizarea clinică;
• Ÿ relaţia psihoterapeutică;
• Ÿ intervenţii psihologice individuale, de grup şi în grup;
• Ÿ evaluarea procesului de psihoterapie şi a rezultatelor acestuia.

PSIHOTERAPIA EXPERIENŢIALĂ = “Prin accesul la natura transformărilor de Sine şi a

relaţiilor
interumane,prin valorile ei pozitive care stau la baza înţelegerii, explorării şi asistării fiinţei umane,
psihoterapia experienţială se constituie într-o paradigmă a restructurării şi dezvoltării persoanei, ca o cale
de redobândire şi păstrare a sănătăţii somato-psiho-sociale, de prevenire a alienării.” Obiectiv
fundamental: însănătoşirea

Rădăcinile Psihoterapiei experienţiale; Filozofia existenţială; Gândirea fenomenologică

Psihoterapia experienţială pune accent pe trăirea şi devenirea fiinţei umane, care este liberă,
responsabilă de propriul destin. Devenirea personală este un proces de autocreaţie în care omul trebuie să
se implice conştient. Iar lucrul cel mai important care trebuie protejat la om este unicitatea sa.
Experienţialiştii afirmă că abordarea comportamentalistă ca şi cea dinamică fac din om un automat
care este depersonalizat, compartimentat, condus, programat şi analizat.
Tulburările psihopatologice sunt privite ca expresii ale scăderii potenţialului uman, ca un blocaj
sau ca o pierdere a legăturii cu propria sa experienţă internă. Personalitatea nevrotică este o personalitate
fragmentată şi reprimată, reprimarea fiind privită ca un fenomen ontologic: pierderea sensului existenţei şi
blocarea posibilităţilor de manifestare ale eului. Astfel, nevroza devine o expresie a disperării existenţiale
rezultate din

7
înstrăinarea eului de sine însuşi şi de lumea sa, iar anxietatea reprezintă teama omului de a se confrunta cu
propriile limite şi cu consecinţele acestora – moartea şi sentimentul nimicniciei.
• Conceptul de sănătate
Autorealizarea potenţialului uman: autodesăvârşirea personală, câştigarea autenticităţii şi
spontaneităţii.
Concepţia şi modalitatea de abordare este holistă. Calea este armonizarea cu sine, cu alţii şi cu lumea,
obiectivul este autodezvoltarea, autotransformarea sanogenă şi autocreaţia, iar ţinta este înaintarea întru
cunoaştere, transcunoaştere şi transpersonalizare.
• Modul în care se realizează schimbarea
Şcoala psihoterapeutică experienţială pune accent pe trăirea emoţiilor şi experienţei prezente.
Principiul său de bază este experienţa “aici şi acum”
Paşi:
1. Provocarea şi experimentarea;
2. Autoanaliza clarificatoare;
3. Exerciţiul resurselor creative şi al alegerilor proprii;
4. Transformrea personală, creativă.
• Metode şi tehnici utilizate
Experienţialiştii folosesc ca suport simbolic provocativ pentru analiză şi Insight limbajele universale de tip
artistic:
– Ritmul;
– Muzica;
– Dansul şi mişcarea;
– Modelajul;
– Colajul;
– Artele vizuale;
– Imageria narativă autoexploratorie;
– Situaţia şi scenariul metaforic;
– Improvizaţia creatoare dramaterapeutică.

Clienţi potenţiali
• Adulţi, adolescenţi, copii cu diverse dificultăţi existenţiale şi de adaptare;
• Cupluri şi familii în dificultate;
• Grupuri şi colectivităţi de muncă cu grad semnificativ de suprasolicitare sau cu blocaje de
comunicare şi interacţiune.

Tipul de relaţie terapeutică

Terapeuţii experienţialişti nu sunt partizanii unei relaţii de tip părinte copil ca în psihoterapia
dinamică, nici profesor-elev ca în psihoterapia comportamentalistă, ei optează pentru o relaţie echilibrată,
de tip
adult-adult. Terapeutul experienţialist nu analizează trecutul clientului său sau mecanismele transferului şi
contratransferului ca în terapiile dinamice, nu stabileşte pentru client scopuri şi obiective impunându-şi
personalitatea asupra acestuia ca în terapiile comportamentale, ci oferă clientului posibilitatea de a-şi
controla din interior propriul proces de vindecare sau evoluţie.
Ceea ce putem face ca terapeuţi este “să respectăm travaliul personal al clientului în explorarea de
sine, în înţelegerea şi resemnificarea de sine, să-i fim MARTORI în modul în care îşi devine MARTOR şi
să-l susţinem cu respect şi iubire în re-cunoaşterea şi re-canalizarea propriilor resurse, împărtăşind o
experienţă mutuală de creştere conştientă” – Iolanda Mitrofan, Terapia Experienţială a Unificării Starea
de martor. Capacitatea de a ne observa obiectiv, fără a evalua sau condamna experienţa în desfăşurare.
Terapeutul îl ajută pe client să devină un martor imparţial al propriilor procese interne, intervenind de
fiecare dată când acesta se blochează într-un punct, evită sau fuge de experienţa internă.
• Şcoli terapeutice experienţialiste
1. Abordarea experienţială clasică:

8
 • Terapia centrată pe persoană - Carl Rogers;
• Gestalt Terapia - Frederick Perls;
• Psihodrama Clasică - Levy Moreno;
• Şcoli terapeutice experienţialiste
2. Abordarea Experienţială Modernă:
• Analiza Existenţială – Rollo May, Medard Boss, E. Minkowski, Victor Frankl;
• Analiza Bioenergetică – Alexander Lowen;
• Analiza Tranzacţională – Eric Berne;
• Şcoli terapeutice experienţialiste
• Abordarea Experienţială Postmodernă
• Programarea Neuro-Lingvistică – Bandler şi Grinder, Robert Dilts, David Gordon;
• Terapia Transpersonală – Stanislav Grof, Ken Wilber;
• Terapia Experienţială a Unificării – Iolanda Mitrofan

CURS 4

• Abordarea Experienţială clasică

• Carl Rogers
• Terapia centrată pe client
• Concepte fundamentale
• TENDINŢA LA ACTUALIZARE A EULUI
Eul: o structură perceptuală, adică un ansamblu organizat şi schimbător al percepţiilor raportându-
se la însuşi subiectul. Este vorba despre caracteristicile, atributele, calităţile şi defectele, capacităţile şi
limitele, valorile şi relaţile pe care subiectul le recunoaşte ca descriptive ale lui însuşi şi pe care le percepe
ca dându-i identitatea.
Această structură perceptuală înglobează toate experienţele subiectului din fiecare moment al
existenţei sale, restructurându-se în felul acesta.

9
 Conjugarea acestor doi factori -tendinţa la actualizare şi noţiunea eului- determină
comportamentul. Prima reprezintă factorul dinamic, a doua factorul reglator; una furnizează energia,
cealaltă direcţia.
• LIBERTATEA EXPERIENŢIALĂ
Este capacitatea fiinţei umane de a-şi da seama de experienţa sa şi de a o transforma, valorifica
astfel încât să fie în folosul său. Dacă individul îşi dă seama de datele experienţei sale, el va putea să le
supună unui proces - implicit sau explicit - de evaluare, de verificare şi, la nevoie, de corecţie. Atunci,
ţinând cont de varietatea nevoilor sale, el va încerca să le satisfacă pe toate, armonizând cât mai bine
posibil experienţa sa cu comportamentul său; va rezulta de aici, deci, un anumit echilibru.
• Scopul terapiei

1. Autodeterminare
2. Actualizare de sine
3. Creştere personală
4. Dezvoltare personală
Metoda
•
NONDIRECTIVITATEA/ CENTRAREA PE CLIENT
– absenţa judecăţii evaluante a clientului la terapeut;
– procesul terapeutic se efectuează în funcţie de experienţa clientului, nu în funcţie de teoriile şi
principiile străine acestei experienţe;
– terapeutul eficient adoptă, vis-a-vis de clientul său, o atitudine empatică; se străduieşte să se
cufunde cu clientul, în lumea subiectivă a acestuia.
Concluzie: terapeutul este “martor” al procesului transformativ al clientului

Tehnici de lucru
1.CLARIFICAREA SENTIMENTELOR CLIENTULUI:
se face prin reflecţie, meditaţie şi afirmaţie. Accentul este pus pe sentimentele prezente.
2. REFORMULAREA CONŢINUTULUI AFIRMAŢIILOR CLIENTULUI:
se folosesc alte cuvinte decât cele folosite de către client pentru a revărsa mai multă lumină asupra
problemelor cu care acesta se confruntă, pentru a elimina confuziile.
3. ACCEPTAREA NECONDIŢIONATĂ:
sintetic redată, presupune comunicarea empatică, autentică, acceptare pozitivă verbală şi
nonverbală (mimică şi pantomimică de tip comprehensiv).
• Atributele terapeutului de formre rogersiană
• Capacitate empatică;
• Autenticitate sau acord intern;
• Concepţia pozitivă şi liberală despre om şi relaţiile umane;
• Maturitate emoţională;
• Înţelegerea de sine – “deschidere constantă la experienţă”
• Tehnici de dialog
1. Ascultarea activă: Terapeutul susţine şi încurajează nonverbal (prin postură, privire, mimică, mişcări
ale capului, sunete aprobative) ceea ce spune subiectul.

2. Tehnici de deschidere
• Deschiderea: Când subiectul pare că se blochează, dialogul este susţinut, redeschis prin formulări neutre
de tipul: „Şi….”, „Deci…..”, „Aşadar….” ş.a. m.d.
3. Tehnici de reflectare:
• Reflectarea / Repetiţia ecou: Terapeutul reia, ca un ecou, o parte din ceea ce spune subiectul.

Se păstrează limbajul subiectului şi se accentuează acea parte din mesajul transmis de către client
care este semnificativă pentru problema cu care acesta se confruntă (cuvintele, expresiile cheie, cu
semnificaţie mare), punându-se accent pe trăirea, expresia emoţională a mesajului, cu scopul de a-l centra
10
pe client pe momentul prezent, aici şi acum, pe ceea ce simte în raport cu situaţia relatată. Rolul acestei
tehnici este: clientul se simte acceptat, încurajat să comunice, apar şi sunt conştientizate sensuri noi ale
situaţiei prezentate, sunt mult diluate blocajele, rezistenţele şi, de asemenea, nu există riscul introducerii
unor mesaje distorsionate faţă de cele transmise de către client, nuanţele diferite care ar putea să apară
putând fi corectate şi reinterpretate, clarificate chiar de către client. Un alt rol important al acestei tehnici
este că îl focalizează pe client asupra găsirii unei noi perspective, a unei soluţii la problema cu care se
confruntă şi în cazul în care totuşi apar rezistenţe, tehnica oferă posibilitatea lucrului cu rezistenţele într-o
manieră non-intruzivă şi extrem de delicată pentru sensibilitatea clientului.

• Repetiţia pe alt ton / cu o nuanţă de umor:

Terapeutul reia o parte din ceea ce spune subiectul, dar pe alt ton, cu o nuanţă de umor. Rol :
schimbarea perspectivei asupra evenimentului. Atenţie la tipul de umor ! Se recomandă umorul neagresiv,
blând, se râde împreună cu clientul de o anumită situaţie, nu se face niciodată haz pe seama clientului.
• Amplificarea: Se foloseşte pentru a scoate în evidenţă un aspect pozitiv/faţa pozitivă, constructivă a
situaţiei sau atunci când urmărim obţinerea unui efect paradoxal: prin amplificarea suplimentară introdusă
de terapeut, subiectul ajunge să vadă situaţia la dimensiunile ei reale.
Atât „repetiţia pe alt ton” cât şi „amplificarea” pot fi însoţite de o nuanţare sau o susţinere,
exprimare corporală din partea terapeutului, dar ceea ce este cel mai important în această manieră de
comunicare nu este a se face din dialog o comunicare caricaturală, teatrală, ci a simţi ceea ce clientul
transmite şi a-l însoţi în demersul său lăuntric, uneori foarte dureros şi anevoios într-o manieră totală,
autentică, plină de afecţiune şi sensibilitate.
4. Tehnici de reformulare:
· Reformularea prin inversiunea raportului figură-fond: Se obţine o nouă viziune asupra ansamblului, fără
a se adăuga sau omite ceva din detaliile oferite de subiect. Se poate folosi atunci când subiectul este
nemulţumit de modul cum a (re)acţionat într-o anumită situaţie. Privit dintr-o altă perspectivă,
comportamentul său se poate dovedi pozitiv. Se urmăreşte un efect de şoc, cu consecinţe în planul
imaginii de sine, pozitivarea imaginii de sine.
· Reformularea sinteză:
Reformularea în cuvinte cheie, reliefându-se ceea ce este esenţial pentru subiect, accentul fiind pus
pe trăirile, emoţiile, patternurile interpretative greşite, distorsionate ale subiectului; se folosesc doar
cuvintele clientului şi nu se fac nici un fel de interpretări asupra celor relatate. Această tehnică este un fel
de reflectare într-o formă mai extinsă.

• Reformularea clarificatoare:
Terapeutul formulează ceea ce subiectul a simţit, dar nu poate exprima. Nu se fac sugestii şi
întotdeauna se verifică dacă ceea ce a fost reformulat coincide cu trăirea clientului
Alte condiţii ale dialogului:
Terapeutul nu judecă ceea ce-i spune subiectul, nu evaluează, nu-şi impune propriile sale valori şi
standarde, nu sugerează soluţii. Terapeutul doar ascultă, acceptă necondiţionat, clarifică. Formulările sunt
de tipul: „Tu eşti supărat pe…”, „Ţi se pare că…”, „Tu crezi că eşti rău pentru că…”, „Tu simţi că…”.
Rol: aceste formulări pun în evidenţă faptul că doar aprecierea clientului în legătură cu situaţia contează
cu adevărat. Subiectul nu va mai percepe sistemele de valori ca fiind imuabile, exterioare, ameninţătoare,
ci personale, bazate pe propria experienţă şi restucturabile, în armonie cu trăirea sa.

Comunicarea aici şi acum: Chiar atunci când sunt relatate fapte petrecute în trecut, comunicarea se
menţine focalizată pe ceea ce se petrece aici şi acum. Situaţia trecută este adusă în prezent. Formulările
sunt de tipul: „Ce simţi acum?”, „Ce simţi/crezi în legătură cu asta?”, „De ce anume eşti conştient acum?”
etc.

11
Curs 5
Abordarea Experienţială Clasică Frederick Perls

Gestalt terapia
Concepte fundamentale
Gestalt: configuraţie, structură – psihologia gestaltistă consideră că organismele percep
instinctiv structurile în mod global, şi nu doar părţi sau elemente ale acestora. Structura (configuraţia
sau gestaltul) are caracteristici noi ce nu pot fi reduse la suma şi analiza părţilor. Pe de altă parte,
percepţia însăşi este un proces activ şi structurant şi nu doar un rezultat al receptării pasive a stimulilor
de către organele senzoriale. Situaţiile percepute, la rândul lor, au un grad de organizare internă ;
Experienţa focalizată AICI şi ACUM: “vehicolul” conştientizării de sine, al redescoperirii şi
reevaluării personale, al autorestructurării prin resurse proprii – terapia gestaltistă este o terapie ce
utilizează explorarea fenomenologică;
Unificarea polarităţilor: acelor părţi ale eului aflate în conflict, dobândirea unui echilibru
interior;
Restructurarea gestaltului: analiza prin experienţă directă, aici şi acum a unor structuri
perceptuale, descifrarea unor noi semnificaţii ale acestora – insight clarificator, restructurant;

12
 Conceptul de sănătate psihică: adaptarea şi integrarea creativă a omului în mediul în care
trăieşte prin utilizarea propriilor resurse
Scopul terapiei Provocarea şi extinderea conştientizării, ca modalitate de creştere şi autonomie
personală.
Ciclul experienţei gestalt
Acest model desfăşoară elementele experienţei ca un proces continuu, prin care nevoile
organismului impun grade şi forme diferite de contact cu mediul, prin intermediul căruia ele pot fi
satisfăcute. Realizarea contactelor şi satisfacerea nevoilor completează un gestalt care permite
persoanei să aibă noi experienţe.
Libertatea de a experimenta înseamnă parcurgerea completă a unui nou ciclu, adică o
restructurare a vechiului gestalt şi o reconfigurare evolutivă a persoanei. Dacă persoana se fixează pe
unul din elementele ciclului, acesta nu se poate completa, o parte a energiei de care dispune individul
ramânând neconsumată, la limita experienţei.
Ciclul experienţei gestalt
A simţi
A conştientiza
A acţiona
A fi în contact
A se retrage
Ciclul experienţei gestalt
A simti - Să simţi înainte de a gândi: acesta este punctul de plecare necesar oricărui proces. Ce simţi
chiar acum?Perceperea senzaţiilor fizice, a sentimentelor, a corpului reprezintă prima etapă a unui
proces terapeutic de tip gestaltist. Să-ţi simţi plăcerea, ca de altfel şi suferinţa. Când nevoile importante
(de a iubii, a te simţi util, a te afirma, a te simţi în libertate, în siguranţă) sunt nesatisfăcute în mod
repetat, atunci frustrările care urmează se vor traduce prin sentimente (tristeţe, frică, mânie, angosă) şi
prin senzaţii corespunzătore (tensiune musculară, vasoconstricţie,
Vasodilatare, căldură, frig, hipertensiune.) Atunci când o nevoie rămâne fără răspuns, corpul ne
trimite semnale, avertismente deseori confuze (oboseală anormală dimineaţa, tristeţe) alteori mai
precise (palpitaţii în prezenţa unei autorităţi)
A conştientiza
Când eşti în contact deplin cu ceea ce simţi (senzaţie, sentiment) la nivelul corpului tău, eşti
pregătit pentru a-ţi conştientiza nevoia, suferinţa, problema. Conştientizarea clientului este importantă.
Interpretarea terapeutului este evitată, cel mult ea este sugerată şi supusă clientului, care o acceptă sau o
respinge. Clientul are intotdeauna dreptate.
Prin conştientizare deplină, gestaltiştii înţeleg procesul prin care cineva cunoaşte modul în care
el se autocontrolează, în care alege şi decide modalităţile de acţiune sau comportament în situaţiile lui
de viaţă, precum şi cum sau cât îşi asumă răspunderea pentru propriile sentimente şi comportamente.
Cu alte cuvinte, persoana învaţă în terapie să cunoască (să conştientizeze) chiar modul în care ea
conştientizează: cheia autoreglării şi schimbării strategiilor de rezolvare a propriilor probleme,
interioare sau externe.
A acţiona
Înseamnă a aduce un răspuns mai adecvat nevoilor aflate în suferinţă. Punerea în acţiune poate fi
SIMBOLICĂ sau REALĂ:
Simbolică:
-îi vorbeşte şefului (cu scaunul gol în faţă);
-îşi exprimă mânia în faţa mamei bătând o pernă sau o saltea cu ajutorul
bătătorului de covoare sau utilizând mănuşile de box;
Reală:
-declară animatorului: “Ajunge! NU o să-mi mai fie teamă în faţa ta...”
-sau, îmbrăcând forma temei pentru acasă: “o dată ce mi-am clarificat acest lucru, îi voi spune soţului
ceea ce-mi doresc”
A fi in contact

13
 Lipsa de acţiune menţine modalităţile nevrotice adaptative ale clientului. A fi în contact, în
relaţie, a comunica . Experienţa contactului cu propria realitate ca şi cu realitatea exterioară: persoane,
obiecte, situaţii, mediu permite o adaptare adecvată a persoanei, ceea ce echivalează cu dobândirea şi
menţinerea propriei sănătăţi psihice.
“Să simţi este ceva primordial. Este punctul de plecare al oricărei relaţii. Axarea pe tine însuţi,
pe senzaţiile şi sentimentele tale îţi permite să-ţi conştientizezi mai bine nevoile în faţa celuilalt şi să fii
deci prezent în întregime înaintea acestuia. Asumarea responsabilităţii sentimentelor proprii îţi permite
să ieşi din impas.” Moreau
Retragerea “Plec mulţumit/ă. Mă simt minunat.”
Retragerea finalizează şi pregăteşte un nou salt în dezvoltare, în creşterea de sine. Aceasta presupune o
suspendare, o încheiere acceptată a vechilor probleme de relaţie, cu sine şi cu alţii, o „liniştire a apelor
parcurse” sau - parafrazându-l pe Perls - „a nu lăsa afaceri neîncheiate”.
Persoanele care nu reuşesc să se detaşeze de vechile probleme ale unui ciclu experienţial,
rezolvându-le prin acceptare, înţelegere superioară a sensului, reconvertire a lor în experienţe de cunoaştere
şi acţiune îmbogăţitoare, adică printr-o nouă reconfigurare a raportului „figură-fond”, rămân ele însele în
„suspensie”.
Aceste persoane se agaţă cu înverşunare de relaţiile „neterminate”, se înverşunează în a-şi păstra
vechile tranzacţii, semnificaţii şi resentimente, ramân fixate sau ataşate de un vechi pattern experienţial. În
acest fel, ele se autosabotează în procesul de creştere, care se declanşează doar în condiţiile finalizării
gestaltului, asimilării lui organismice, ceea ce permite detaşarea, restucturarea şi începerea unui nou ciclu
evolutiv.

Ciclul satisfacerii unei nevoi / ciclul Gestalt – Andre Moreau – nevoia de afecţiune Introiecţie,
Proiecţie, Transfer şi ciclul Gestalt
Introiecţia:
-operează când subiectul transformă evenimentele traumatizante în principiu (toţi părinţii abandonează).
Rana primară este adesea uitată. Singurul care rămâne este principiul, uneori inconştient. Nu este sesizat
faptul că este vorba despre un principiu. Gândim că este adevărat şi că aşa va fi mereu.
-stă la baza lucrurilor interzise, a tabu-urilor, a sarcinilor, a obligaţiilor, a normelor, a conformismului, a
ideologiilor. Ea corespunde apărării, prohibiţiei (sau contrariului ei), ordinei, constrângerii (“Trebuie”)
imprimate persoanei care şi-o însuşeşte.
Evenimentul de demult (de altundeva, de altcândva), traumatizant:
-este un eveniment de o importanţă covârşitoare, poate unic în viaţă (pierderea mamei, sau o ieşire violentă,
teribilă a tatălui);
-se instalează, se imprimă cu atât mai bine, cu cât este mai puternic, se repetă sau este provocat de persoane
semnificative din viaţa noastră (tatăl sau mama)
Evenimentul actual (aici şi acum)
-este un ansamblu compus deseori dintr-o persoană care vorbeşte sau acţionează într-un mod particular, aici
şi acum;
-dacă este important va evoca cu atât mai bine trecutul;
-semnificaţia traumatizantă a primului eveniment (rana primară) este din nou accentuată şi provoacă
aceeaşi durere de altădată
C: - dacă evenimentul actual este slab, iar evenimentul traumatizant foarte puternic, proiecţia se transformă
în halucinaţie sau delir;
dacă evenimentul prezent capătă mai multă importanţă în detrimentul trecutului, cu atât relaţia va fi mai
sănătoasă.
Proiecţia:
-este operaţia prin care subiectul “expulzează” din sine şi atribuie altcuiva, calităţi, sentimente, dorinţe pe
care nu le recunoaşte sau şi le refuză sie însuşi
-este rezultatul intersectării a două evenimente: unul actual (aici şi acum) cu unul vechi traumatizant,
asemănător primului, Primul, prin anumite analogii, îl evocă pe al doilea şi îl întăreşte. Această proiecţie
este astfel o interpretare (colorată de trecut) a unui eveniment actual evocator.

14
 Transfer:
-este vorba despre un report asupra analistului al unor sentimente atribuite altădată părinţilor;
-forţa traumatizantă a primului eveniment (rana primară) este reîmprospătată şi provoacă aceeaşi durere de
altădată
-este un răspuns la proiecţie şi intervine imediat după aceasta.

Eveniment traumatizant vechi

Introiecţie Delir, halucinaţie; Comportament schizofrenic delirant RELAŢIE PSIHOTICĂ
Eveniment traumatizant vechi
Introiecţie Proiecţie inadecvată (interpretare analitică) Transfer “temperat”
Comportament conflictual nevrotic RELAŢIE NEVROTICĂ

Eveniment actual – Văd (obiectivare, percepţie)

Îmi imaginez (confruntare, evaluare realistă)
Mă simt ...
RELAŢIE REALĂ ACTUALĂ

Tehnici de lucru în terapia Gestaltistă

I.EXERCIŢIILE DE CONŞTIENTIZARE CORPORALĂ:
-Fac mai explicit ceea ce este implicit, proiectând pe scena interioară ceea ce se joacă în interior, permiţînd
fiecăruia să conştientizeze ceea ce se întâmplă aici şi acum.
-Fenomenele de vasodilataţie care au loc la nivelul feţei şi gâtului, minicontracţiile musculare ale
maxilarului, schimbarea de ritm a respiraţiei, etc reprezintă indicii preţioase ale reacţiilor emoţionale
subiacente. Terapeutul sugerează AMPLIFICAREA acestor gesturi inconştiente, care sunt de obicei
“lapsusuri ale corpului”, de care
clientul nu-şi dă seama. Acestea sunt relevante pentru procesul aflat în curs de desfăşurare.

II.EXERCIŢII DE CONŞTIENTIZARE AFECTIVĂ ŞI RELAŢIONALĂ:

-Tehnica scaunului gol;
-Tehnica reprezentării spaţiului personal;
-Monodrama – protagonistul joacă el însuşi, rând pe rând, diferitele roluri incluse în situaţia pe care o
evocă. Ea permite astfel diferite moduri de a explora, de a recunoaşte şi integra mai bine polarităţile opuse
ale unei relaţii, fără a căuta să le reducă în mod arbitrar la ceva artificial, ci mai degrabă, la clarificare şi
obţinerea unui echilibru
interior;
-Tehnica “zidul”;
-Tehnica “cubul”;
-Tehnica “ramâi în starea respectivă” – “stay with it!”

III.EXERCIŢII DE CONŞTIENTIZARE CU SUPORT IMAGINATIV ŞI DE RESTRUCTURARE

COGNITIVĂ:
-Punerea în acţiune Gestaltistă: - jucarea unei scene imaginare într-un mod simbolic (adică fără o punere
în scenă precisă); ea poate favoriza mai ales exprimarea, abreacţia şi lichidarea unui număr de situaţii
neterminate, generatoare de comportamente nevrotice repetitive, de scenarii de viaţă nepotrivite sau
anacronice (spre exemplu dificultăţi sexuale în urma unui viol din copilărie). Intervenţia psihoterapeutică
vizează transformarea percepţiilor interne pe care clientul le are asupra faptelor, a relaţiilor dintre ele, cu
toate semnificaţiile lor posibile. Travaliul vizează, aşadar, favorizarea unei experienţe personale noi, o
reelaborare a sistemului individual de percepţie şi de reprezentare mentală a fiecăruia (“recadrare”)
-Tehnica fanteziei ghidate - poate reconstitui, focalizând pe detalii semnificative, cursul
evenimentelor experimentate de subiect, reintegrându-le prin descoperirea înţelesului adevărat care le
explică sau poate crea o imagine acceptată a sinelui sau a cuiva, ca suport pentru integrarea unei părţi
respinse a eu-lui;

15
 -Tehnica de diminuare a vechilor patternuri şi integrare a unor patternuri noi adaptative -
pentru a diminua sau neutraliza efectul de ancorare în patternuri rigide, clientul este pus să-şi imagineze
opusul a ceea ce afirmă sau consideră a fi adevărat şi să conştientizeze un anumit eveniment sau relaţie din
această nouă
perspectivă ;
-Tehnica metapoziţiilor;
-Tehnica autodezvăluirii terapeutului: el poate să-şi dezvăluie din eul său de adult doar acele
experienţe facilitatoare şi catalizatoare pentru munca de conştientizare a clientului, ceea ce reclamă o
considerabilă responsabilitate, deprindere tehnică, înţelepciune personală şi autoconştientizare .

CURS 6

Abordarea Experienţială Modernă

Analiza Tranzacţională(AT)

Ce este AT?
O teorie a personalităţii;
O teorie a comunicării;
O psihoterapie centrată pe optimizarea şi dezvoltarea personală;
AT – o teorie a personalităţii
Conceptul de „STĂRI ALE EULUI” se bazează în principal pe divizarea personalităţii
individului în trei părţi, sau trei stări: Părintele, Adultul şi Copilul

Starea eului: Părinte

Cuprinde emoţiile, gândurile şi comportamentele pe care individul le-a învăţat din surse exterioare de
figuri autoritare, şi în principal de la proprii părinţi.
Exemple: fereşte-te de străini, să nu ai încredere în nimeni, joacă cum îţi spune şeful. Atunci când o
persoană este „Părinte” ea reproduce atitudini şi comportamente pe care le-a împrumutat de la figurile
părinteşti sau persoanele semnificative care au marcat-o în trecutul apropiat sau îndepărtat: tatăl, mama,
învăţătorul, profesorul, şeful, etc.

Subdiviziuni 1. Părintele Normativ

2. Părintele Întreţinător / Hrănitor
3. Părintele Normativ
Părintele normativ: reprezintă judecăţile de valoare şi normele sociale. El spune copilului ce trebuie să
facă. Este determinat de scenarii culturale şi familiale (scări de valori şi scheme de comportament). El
facilitează executarea automată a sarcinilor repetitive.
Exemple: Când intri pe uşă trebuie să spui bună-ziua.

16
 Trebuie să ajungi la timp când ai o întâlnire.
Nu ai voie să faci asta.
Niciodată nu faci ceva ca lumea.
Părintele Întreţinător / Hrănitor
Părintele întreţinător sau hrănitor: reprezintă recomandările, reţetele sau modalităţile de a întreţine şi
de a-şi asuma răspunderea. Permite răspunsuri rapide la o serie întreagă de întrebări ce încep prin
„Cum să fac?”: cum să fac să am grijă, să fiu responsabil, să supravieţuiesc, să lucrez, să mă distrez,
să-mi exprim furia. Părintele întreţinător încurajează, oferă căldura şi îngrijirea de care copilul are
nevoie ca să trăiască ca şi permisiunea de a creşte. La extrem, el face tot ceea ce ar trebui copilul să
facă, adică îl cocoloşeşte şi îl supraprotejează.
Exemple: Dacă aveţi vreo problemă veniţi să mă vedeţi.
Aşa trebuie să faceţi, aţi înţeles?
Bravo!
Te pot ajuta cu ceva?
Nu te nelinişti!

Starea eului :Adultul

Nu are nimic de-a face cu vârsta individului, ci priveşte mai , degrabă domeniul „ceea ce se gândeşte”
Este orientat spre „realitatea” obiectivă: culege, înregistrează şi utilizează informaţiile din orice surse
externe – din mediu (e
urât afară, sunt în întârziere, nu am informaţii) - ca şi interne – ale Părintelui şi Copilului (mi-e somn,
sunt conştient de..., vreau să învăţ mai mult, sunt responsabil pentru).
Starea eului :Adultul
Adultul se serveşte de aceste informaţii pentru a enunţa fapte, a calcula probabiltăţi, a emite soluţii, a
lua decizii, a-şi preciza obiectivele, a-şi evalua rezultatele şi fără judecată de valoare sau asumarea
vreunei responsabilităţi (Părintele)
Adesea numit şi Calculator, Adultul înţelege realitatea fără afectivitate (Copilul)
Originea Adultului: Deşi punctul său de plecare e situat în primul an de viaţă, gândirea autonomă,
„personală” a Adultului se afirmă cu adevărat pe la 12 ani. Ea poate fi perfecţionată toată viaţa, mai
ales în măsura în care şi mediul încurajează acest lucru.

Starea eului: Copilul

Priveşte mai ales domeniul „ceea ce se simte” şi include nevoile, senzaţiile şi emoţiile care apar
în mod natural la o persoană: sunt vesel, sunt trist, îmi e foame, îmi e sete.
Această stare conţine în mod egal înregistrarea experienţelor trăite de copil şi modul în care el a
reacţionat prin emoţii şi comportament.
Exemplu: de fiecare dată când cineva ridică mâna îmi e frică deoarece îmi închipui că mă va lovi.
Copilul este prima stare a eului care apare. Ea încearcă sub forma senzaţiilor externe sau
interne toate nevoile şi dorinţele pe care în mod normal le încearcă o persoană şi le exprimă sub fomă
de sisteme de comportament, de gândire sau de emoţii.
Această stare conţine şi înregistrarea senzaţiilor sau emoţiilor trăite în copilărie. Ea explică
ideea de condiţionare, adică ceea ce face ca o persoană să se îndrepte mai mult sau mai puţin conştient
către ceva asociat cu plăcerile şi să evite ceva asociat cu suferinţele ei, fie că există sau nu un raport
durabil între senzaţie şi stimularea respectivă.
Re-condiţionarea permanentă a Copilului sub regulile de conduită ale Adultului este o condiţie a
dezvoltării individului.
În starea eului Copil, o persoană poate fie să-şi trăiască senzaţiile sau emoţiile prezente, fie să
trăiască senzaţii sau emoţii din trecutul său.
Subdiviziuni
Copilul Spontan sau Copilul Liber;
Copilul Adaptat Supus vs. Copilul Rebel;
Copilul Creator sau Micul Profesor;

17
Copilul Spontan sau Copilul Liber spune ceea ce vrea atunci când vrea; exprimă nevoile cele mai
fundamentale în reacţie directă cu plăcerea şi suferinţa; asigură reglarea biologică a organismului şi dă
stărilor eului mai elaborate informaţiile necesare pentru a menţine pe termen lung condiţiile unui
asemenea echilibru; este guvernat şi de cele patru emoţii fundamentale: frica, tristeţea, furia, bucuria.
În aspectul său pozitiv este chiar centrul fiinţei umane. Exprimarea emoţională onestă,
perceperea nevoilor şi satisfacerea lor sunt acţiuni productive care îi permit persoanei să evolueze.
In aspectul negativ, generează prin acţiunile sale spontane consecinţe personale şi sociale
neplăcute, la limită punând în pericol propria viaţă sau a altora.
Exemple:
Vreau asta.
Dă-mi asta!
Vrei să ne jucăm?
Vreau să încerc şi eu.
Mi-e bine.
Nu mai vreau.
Copilul Adaptat
Se exprimă ori de câte ori acţionăm pentru a câştiga „persoane cu greutate” reale sau imaginare
în anturajul nostru sau în scopul de a le face să reacţioneze în felul dorit.
Copilul adaptat supus: vorbim despre el atunci când obiectivul este de a trăi în armonie cu aceste
persoane, de a le obţine aprobarea, sau de a fi supus lor.
Exemple:
Da, sigur, facem cum vrei tu! (ce-mi vine să-ţi spun câteva vorbe de duh...)
Da, domnule director! (aoleu, n-am înţeles nimic, ce o să mă fac?)
Poate fi victima, cea care nu are încredere în ea, sau primeşte permanent lovituri ale soartei.
Copilul Adaptat
Copilul adaptat rebel: vorbim despre el dacă persoana acţionează contra directivelor parentale, în
scopul de a obţine atenţia în detrimentul afecţiuni sau reacţionează la un părinte abuziv.
Exemplu:
Nu mă duceţi pe mine de nas! O să mă adresez şefului ierarhic.

Copilul Creator sau Micul Profesor:

Este sursa creativităţii şi inovaţiei. Gândirea sa s-a elaborat când copilul , foarte mic fiind nu
dispunea de un limbaj veritabil. Ea este intuitivă şi chiar magică. Deoarece s-a format în cadrul
foarte intens al relaţiilor familiale, Copilul Creator dispune de o cunoaştere şi de o înţelegere
foarte profundă în tot ceea ce priveşte relaţiile interpersonale. Are însă inconvenientul de a fi de
multe ori ilogic sau incoerent, de a considera dorinţele sale realitate sau faptul că poate funţiona
fantastic, imaginar.
Exemplu:
Îmi place să-mi pice fisa repede.
În general prima impresie este cea mai bună.
Îmi place, de asemenea, să abordez o problemă aproape de nerezolvat.
Sfârşesc întotdeauna prin a găsi o soluţie care să ocolească dificultăţile.

AT – o teorie a comunicării
Ca teorie a comunicării, AT descrie ce se întâmplă când o persoană se întâlneşte cu o alta. Schimburile
verbale şi nonverbale între stările Eului sunt numite TRANZACŢII.
„Când două persoane se întâlnesc, este evident că apar atunci şase stări ale eului, câte trei pentru
fiecare individ.” (E. Berne,1972, p.14) Interacţiunea dintre două persoane, fiecare cu câte trei
„departamente” apte să reacţioneze duce la un număr foarte mare de posibilităţi. Oare Părintele dintr-
un partener va ţine predici Copilului din celălalt partener? Oare cei doi Adulţi vor rezolva împreună o
problemă financiară? Sau Copilul Liber al unuia dintre parteneri şi Copilul celuilalt vor ieşi împreună
la joacă?

18
 Tipuri de tranzacţii
TRANZACŢII SIMPLE
1.Tranzacţii paralele (complementare):
Se realizează atunci când starea eului solicitată la celălalt răspunde stării eului care a fost la originea
tranzacţiei, sau, alt fel spus, starea eului căreia îi este adresat stimulul este şi cea care oferă răspunsul
Ex: “Copiii de astăzi sunt scăpaţi din mână.” (P)
“Da, nu mai au nici un respect, pe vremea mea... (P)”
Ex: “Cât este ceasul?” (A)
“Este 10 si 10 minute.” (A)
Tranzacţiile curente sunt: de la P la C, de la P la P, de la A la A, de la C la C
2. Tranzacţii încrucişate
Se realizează atunci când starea eului căreia îi este transmis mesajul diferă de cea care oferă răspunsul,
sau, altfel spus, când individul căruia i-a fost solicitată o stare a eului nu răspunde pornind de la acea
stare a eului şi furnizează interlocutorului lui un răspuns neaşteptat.
Ex: – (A): Unde erai ieri, când am avut nevoie de ajutorul tău?
R: (C) – (P): N-ai terminat de pus întrebări, doar sunt liber!
Un astfel de stimul de tranzacţie încrucişată în care Copilul răspunde unui stimul adresat Adultului, este
după Berne, “probabil cauza cea mai frecventă de neînţelegere în căsătorii, în raporturile de lucru
precum şi în viaţa socială.”
Ex: – (A): “Am prevăzut să lucrez la noapte la acest raport.”
R: (P) – (C): “De ce te laşi mereu pe ultima sută de metrii?”
Este tot un tip de tranzacţie încrucişată, inversă , atunci când Părintele este cel care răspunde stimulului
adresat Adultului.
Ex: – (C) “Şi dacă am da o fugă în parc acum?”
R: (P) – (C) “Nu ti-e gândul la muncă! Te gândeşti numai la distracţie!”
3. TRANZACŢII DUBLE (ASCUNSE)
Se derulează la mai multe niveluri, pe care le putem reduce, în general la 2: un nivel aparent, sau nivel
“social” (explicit, verbal, observabil); un nivel ascuns, sau nivel “psihologic” (implicit, nonverbal)
În astfel de tranzacţii apare riscul neînţelegerii între interlocutori, când tranzacţia ascunsă priveşte
conţinutul mesajului, sau riscul manipulării dacă tranzacţia ascunsă priveşte relaţiile
Exemple:
1.I1: Nu ştiu dacă termin, mai e atâta de făcut . (A) - Nu mă ajuţi? (C -P)
Nu vii la sedinţă mâine? (A ) – Mă laşi singur in fata şefului? ( C –P)
2.I2: “Cred ca această variantă este peste posibilităţile dumneavoastră” (A) – Poate că ar trebui să-ţi
ofer ceva mai ieftin (P - C),
“Mi-ar placea să-mi mai adăugaţi câteva dotări” (A) – Ei, drept cine mă iei? (C-P)

Regulile Comunicării
1. Atâta timp cât tranzacţiile sunt complementare, comunicarea se menţine;
2. Când tranzacţiile se încrucişează, comunicarea este fie întreruptă, fie ruptă;
3. Rezultatul tranzacţiilor duble este determinat mai degrabă la nivel psihologic decât la nivel social.
Tipuri de tranzacţii eficiente
Steve & Shaaron Biddulph, (1999) prezintă patru modalităţi excelente în care doi parteneri de cuplu
pot interacţiona cu
diferite părţi ale Eului lor pentru a obţine o comunicare bună:
Afecţiunea;
Aprecierea reciprocă;
Cooperarea;
Apropierea.
1. Afecţiunea: Tranzacţia Părinte → Copil

19
 Toţi avem nevoie, din când în când, de cineva de care să depindem, care să aibă grijă de noi şi
să ne dăruiască afecţiune. Nimic nu se compară cu a şti că celălalt doreşte ca tu să fii fericit(ă).
Cuplurile recente fac asta frecvent: cei doi îşi spun cuvinte dulci, se ating fizic, sunt atenţi unul la
celălalt – toate acestea făcând parte din ritualul de curtare. Când ne îndrăgostim, asemenea gesturi sunt
uşor de oferit şi sunt preţuite de partener.”
2. Afecţiunea - tranzacţia Părinte → Copil
Tehnici menite de a creşte afecţiunea partenerului:
a-ţi exprima dorinţele cu voce tare şi a nu aştepta ca celălalt să ţi le ghicească,
a-i cere să te răsfeţe mai mult sau chiar a negocia,
a-i cere să te încurajeze atunci când ai nevoie
a-i cere pur şi simplu să-ţi facă complimente atunci când ai nevoie de ele.
3. Aprecierea reciprocă – tranzacţia Părinte - Părinte
Partenerii pot vorbi oricând au ocazia, depre valorile, crezurile, aspiraţiile şi idealurile lor, inclusiv cele
privind educaţia copiilor.
< Părintele >> este departamentul visării şi al discuţiilor despre lucrurile cu adevărat importante ”
Se creează astfel, între cei doi parteneri, un teren comun în ceea ce priveşte direcţia vieţii ca şi
un sistem comun de valori. Ţelurile individuale pot fi astfel cunoscute şi atinse în armonie – mai mult
sau mai puţin – cu celălalt. Nu este vorba despre o suprapunere perfectă a direcţiei celor doi
parteneri, ci mai degrabă, despre un stil de comunicare deschis, care să permită o adaptare continuă a
celor doi parteneri.

4. Cooperarea: Adult → Adult

O mare parte din viaţa de zi cu zi e compusă pur şi simplu din chestiuni practice. Mersul cu maşina sau
cu autobuzul, împărţirea banilor, cumpărăturile, şcoala copiilor, bona, treburile casei, cine va face asta
şi când.” Cei doi terapeuţi recomandă o foarte mare atenţie la detalii şi centrarea pe soluţii rezonabile
care să permită rezolvarea tuturor situaţiilor cu care se pot confrunta doi parteneri de cuplu.
1. Apropierea - tranzacţia Copil → Copil
“<<Apropiere>> înseamnă pur şi simplu joacă împreună. (...) Noţiunea de apropiere include
distracţia şi recreerea împreună, afecţiunea reciprocă şi, desigur, actul de a face dragoste. Apropierea
şi distracţia sunt moduri în care energia fiecăruia se regenerează. Recreerea, la urma urmelor, este re-
creare.”
(Steve & Shaaron Biddulph, 2004,)

Tipuri de tranzacţii ineficiente

Steve & Shaaron Biddulph (1999) CAPCANA <<SALVĂRII>>”, „COMPETIŢIA” „CUPLUL
ÎNSTRĂINAT”
Capcana salvării
CE TE-AI FACE FĂRĂ MINE?
Dimensiunea Părinte → Copil din viaţa unui cuplu trebuie, în principiu să fie o chestiune
reverasibilă în care fiecare partener, de-a lungul timpului, dă şi primeşte ceva în schimb.”
În felul acesta fiecare partener îşi „reîncarcă bateriile”.
Dacă această dimensiune devine unilaterală, apare ceea ce putem numi o relaţie de salvare, care
nu duce decât la epuizarea partenerului ofertant şi la acumularea de o serie de frustrări care vor eroda în
timp relaţia.
Competiţia
COMPETIŢIA: CONCURSUL ÎN CARE TOATĂ LUMEA PIERDE”.
O astfel de relaţie se bazează pe ideea că „resursele de iubire sunt insuficiente, că dragostea nu
ajunge pentru amândoi partenerii.” Şi acest tipar de interacţiune este deprins în copilărie dacă părinţii
au fost foarte ocupaţi şi nu i-au acordat suficient de multă atenţie, sau au fost prea mulţi fraţi şi surorii,
iar afecţiunea a fost distribuită tuturor.

20
 Soluţia ar fi „să dai şi să ceri mai mult în modul cel mai deschis posibil. Oferind mici
<<daruri>> de atenţie, descoperim că nu pierde nimeni dacă celălalt câştigă, iar cantitatea netă de
dragoste creşte.”
Cuplul înstrăinat
CORĂBII NAVIGÂND SOLITARE.
” Este cel mai trist tipar de interacţiune, sau mai degrabă o mărturie a bolcării comunicării dintre cei
doi parteneri. Cuplurile înstrăinate au avut parte de atâta suferinţă încât cei doi aproape că nici nu-şi
mai vorbesc.” Steve & Shaaron Biddulph, 2004

Scenarii de viaţă = un plan de viaţă făcut în copilărie, întărit de părinţi, justificat de evenimente
ulterioare şi culminând într-o alternativă aleasă,
Caracteristici:
1.Scenariul este un plan de viaţă;
2.Scenariul este orientat către o plată finală – adulţii îşi joacă scenariul şi aleg inconştient acele
comportamente care să-i apropie de scena pe care ei înşişi au proiectat-o în copilărie şi care reprezintă
recompensa sau pedeapsa finală pentru întreaga lor viaţă;
3.Scenariul este expresia unei decizii – sunt intemeiate pe trăiri emoţionale – si reprezinta cea mai bună
strategie adaptativă pentru copil;
4.Scenariul este întărit de părinţi;
5.Scenariul este stocat sub planul conştiinţei;
6.Realitatea este astfel interpretată încât să justifice scenariul.

Scenariul învingător
Scenariul învingător presupune atingerea scopului declarat. Dacă, fiind copil am hotărât să
devin un mare învingător şi, adult fiind, am devenit, sunt un învingător. Dacă am hotărât să devin un
exclus social (un cerşetor, un vagabond) şi am ajuns aşa ceva, sunt, de asemenea un învingător.
Aşadar, SUCCESUL SCENARIULUI este raportat la obiectivel individuale, fixate în copilărie,
şi nu la ţelurile social-dezirabile AT afirmă că adulţii recurg la strategii infantile pentru a rezolva
principala problemă a copilăriei: cum să obţii atenţie şi iubire necondiţionată. Când răspundem realităţii
noastre de aici şi acum ca şi
cum ar fi lumea primelor noastre decizii suntem în scenariu, ceea ce este tot una cu a spune că suntem
angajaţi în trăiri şi comportamente prescrise.
Concluzii:
Scenariul de viaţă este un concept foarte important în AT deoarece explică elegant
comportamnetul oamenilor. Această înţelegere esre în mod special necesară în cazul comportamentelor
nevrotice sau autodistructive.

Poziţii de viaţă
Conform lui Eric Berne, distingem patru poziţii de viaţă principale, adică patru moduri de a vedea
relaţiile cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Frank Ernst a propus reprezentarea acestora sub forma unui tabel
pătrat, denumit „OK-ul Corral”:

1. EU SUNT OK, TU EŞTI OK, este soluţia cea mai constructivă. În această poziţie
persoana este conştientă de propriile ei calităţi, are încredere în forţele proprii şi nu evită asumarea
responsabilităţilor cerute de relaţia de cuplu. „Hai să vedem împreună ce se poate face!”, „Să căutăm
cea mai bună soluţie!”
Stiluri de relaţionare ‘în cuplu
2. EU NU SUNT OK, TU EŞTI OK, este situaţia persoanei care stă în umbra partenerului de
cuplu, complăcându-se în această ipostază. Se supune partenerului şi depinde de el. Afecţiunea nu este
gratuită. Ea cultivă de asemenea sentimentul neputinţei sale, alegând de fiecare dată poziţia de victimă.
Persoana se simte deprimată, demnă de dispreţ, inferioară, vinovată şi aşteaptă mereu ca salvarea să
21
vină de la ceilalţi. Are de asemenea o nevoie puternică de a fi remarcată, solicitând partenerul până la
epuizare, nesuportând să fie singură. „Este din vina mea!”, „Gata, o întind de aici!” „Eşti mai bun decât
mine!”
3. EU SUNT OK, TU NU EŞTI OK, presupune manifestarea unor sentimente de dispreţ sau
milă faţă de partener: „E numai din vina ta!”, „Eu am întotdeauna dreptate!”, „Dispari!”, „Tacă-ţi
gura!” Persoana se identifică cu ceea ce este grandios şi extrem de valoros. Caută permanent
originalitatea şi perfecţiunea, fiind foarte sensibilă şi intolerantă la orice tip de critică. Trebuie să fie
mereu în situaţia de a fi lăudată şi apreciată. În schimb, îi devalorizează pe ceilalţi şi nu are încredere
în ei .
4. Eu nu sunt OK, tu nu eşti OK, este soluţia resemnării. Această persoană este mereu în poziţia
de spectator al propriei vieţi. Nu face niciodată nimic pentru ea şi în plus nu-i crede nici pe ceilalţi în
stare să facă ceva pentru ea. „E din vina noastră.” „Nu valorăm nimic.” „Nu ne rămâne nimic de făcut.”
Depresia şi disperarea sunt sentimente pe care le încearcă frecvent o astfel de persoană.

Concluzii:
Majoritatea oamenilor nu sunt fixaţi într-o singură poziţie, ci au o poziţie dominantă pe care o
pot folosi în funcţie de anumite situaţii, de persoanele implicate sau de gradul de urgenţă. Este evident
însă faptul că poziţia de viaţă „Eu sunt OK, tu eşti OK” este benefică pentru o viaţă echilibrată.

Triunghiul dramatic
MECANISMELE DE MANIPULARE A CELUILALT: JOCURILE
Distingem 3 roluri posibile într-un joc:
PERSECUTORUL
SALVATORUL
VICTIMA SUPUSĂ SAU REBELĂ
Ansamblul acestor trei roluri, jucat către o persoană (prin stările eului personale) sau de către mai mulţi
indivizi pe o scenă de teatru, constituie triunghiul dramatic.
Triunghiul dramatic -
Persecutorul Salvatorul
(Părinte Critic + -) (Părinte Hrănitor + -)

Victima
(Rebelă sau Supusă - +)

Jocurile se înscriu în raporturile de competiţie: au deci o legătură importantă cu poziţiile de

viaţă ale jucătorilor.
Persecutorul şi Salvatorul sunt adesea transcrieri ale poziţiilor de viaţă + - (Eu sunt Ok, Tu nu
esti Ok) pornind de la Părintele Critic şi de la
Părintele Întreţinător. Victima este adesea o transcriere a poziţiei - + (Eu nu sunt Ok, Tu eşti
OK) pornind de la stare de Copil Adaptat. Această victimă va fi rebelă sau supusă în funcţie de starea
pe care o activează: Copil Adaptat Rebel sau Copil Adaptat Supus. Aşadar: Adultul şi Copilul Spontan
nu sunt prezenţi sau activi când există un joc între mai mulţi indivizi; la fel se întâmplă şi pentru poziţia
de viaţă + +.
Modalităţi de a ieşi din triunghiul dramatic:
1. Activarea unor stări ale eului: Adultul sau Copilul Liber sau altfel spus în trecerea în poziţia de viaţă
+ + (Eu sunt Ok, Tu eşti OK).

22
curs 7

Abordarea Experienţială Postmodernă

Programare Neuro-Linvistică
( NLP )

John Grinder şi Richard Bandler

Clarificări conceptuale:
NLP – arta şi ştiinţa eficienţei personale;
- ştiinţa dezvoltării personale;
- o adevărată tehnologie a schimbării;

23
 - studiul structurii experienţei subiective;
NLP oferă metode de descoperire a patternurilor folosite de oamenii cu rezultate remarcabile în diferite
domenii de activitate. Acest proces poartă numele de modelare, iar patternurile şi tehnicile descoperite
prin modelare pot fi utilizate în consiliere şi psihoterapie, educaţie şi afaceri, pentru o comunicare mai
eficientă, vindecare, dezvoltare personală sau pentru accelerarea proceselor de învăţare.

Clarificări conceptuale:

Modelul comunicării în NLP

Conform acestui model, cunoaşterea evenimentelor din lumea exterioară se realizează pe măsură ce
noi, oamenii, experimentăm informaţia care vine prin canalele noastre senzoriale.
Acestea sunt:
-canalul vizual (include imaginile pe care le vedem cât şi pe cele care ni le formăm datorită interpretărilor
noastre atunci când cineva ne priveşte),
-canalul auditiv (care include sunetele, cuvintele pe care le auzim impregnate de modul în care aceştia ni le
adresează),
-canalul kinestezic (care ne oferă informaţii despre atingerea cuiva sau a ceva, presiunea şi textura
lucrurilor),
-canalul olfactiv
-canalul gustativ.
Evenimentul extern, a cărei prezenţă ne este semnalată prin intermediul organelor de simţ, canalele
noastre de comunicare cu lumea externă, este supus unui sistem de filtre interioare înainte ca noi să ne
formăm o reprezentare internă a acestuia. Filtrele noastre interioare reprezintă modul în care noi ştergem,
distorsionăm sau generalizăm informaţia care vine spre noi prin cele 5 simţuri.
Ştergerea apare atunci când acordăm o atenţie selectivă anumitor aspecte ale experienţei noastre.
Asta înseamnă că ignorăm sau omitem anumite informaţii senzoriale. Fără ştergere am fi puşi în situaţia de
a ne confrunta cu mult prea multă informaţie de prelucrat în mintea conştientă.
Distorsionarea apare atunci când reprezentările noastre despre realitate nu sunt conforme acesteia.
Uneori ea ne ajută să ne automotivăm pentru realizarea diferitelor tipuri de activităţi, sau să visăm şi să ne
construim anumite planuri de viitor care însă este posibil să nu se poată îndeplini. În aceste condiţii
satisfacţia resimţită pe moment riscă să fie transformată într-o insatisfacţie profundă şi demotivantă.
Generalizarea se produce atunci când tragem concluzii globale pe seama uneia sau mai multor
experienţe. Generalizarea devine un filtru important atunci când ea ne permite să învăţăm, să extrapolăm
informaţa desprinsă în urma mai multor tipuri de evenimente. Şi aici putem vorbi de apariţia unor situaţii
de risc, atunci când generalizarea se face în urma trăirii unei singure situaţii de viaţă.

Filtrele
1. META–PROGRAMELE reprezintă nivelul cel mai profund , Sunt similare cu cele 4 tipuri de
personalitate descrise de Jung în “Tipuri psihologice”.
Meta–programele sunt filtre de ştergere şi distorsiune care fie adaugă, fie extrag din generalizările
noastre. Ele sunt doar o manieră în care ne menţinem identităţile, fie prin conservarea, fie prin spargerea
generalizărilor pe care le facem peste timp.
Cunoaşterea meta-programele cuiva ne poate ajuta să-i prezicem corect stările, sau comportamentul,
acţiunile. De asemenea ne permite să schimbăm maniera în care o persoană filtrează informaţia
pentru un anumit scop. Scopul meta-programelor nu este acela de a pune oamenii în cutii sau a determina
ceea ce e corect sau greşit. Ele nu sunt bune sau rele. Sunt pur şi simplu o modalitate de procesare a
informaţiei ce trebuie conştientizată.

2. VALORILE sunt primul nivel în care filtrele au conţinut în şi prin sine şi sunt, în principal, un
filtru de evaluare. Ele ne permit să decidem dacă acţiunile noastre sunt bune sau rele, corecte sau greşite.
Valorile sunt cele care determină emoţiile pe care le trăim în raport cu acţiunile noastre şi ele oferă prima
forţă motivaţională pentru aceste acţiuni.

24
 Valorile sunt aranjate într-o ierarhie, cea mai importantă fiind în mod tipic plasată în vârf, iar cele
mai puţin importante sub ea. Fiecare dintre noi avem diferite reprezentări interne despre lumea reală, iar
valorile noastre sunt interrelaţionate cu acestea.
Când comunicăm cu noi înşine sau cu alţii, când modelul nostru despre lume se află în conflict cu
valorile noastre sau ale celorlalţi, este foarte probabil să apară un conflict intern cu stările de disconfort
aferente.

3. “CREDINŢELE sunt acele lucruri în jurul cărora nu putem să ajungem” – Bandler

Credinţele sunt presupoziţii ale sistemului nostru psihic care ne fac fie să ne creăm, fie să ne negăm puterea
personală. La acest nivel, credinţele sunt în primul rând comutatoarele abilităţii noastre de a face orice în
lume, deoarece, dacă nu crezi că poţi face ceva, probabil nu vei avea oportunitatea de a descoperi această
lume.
În procesul de lucru cu credinţele cuiva este foarte important să scoatem la lumină sau să aflăm care sunt
credinţele care-l determină acţioneze într-un fel sau altul. Este foarte important să aflăm şi credinţele
disfuncţionale, cele care nu-i permit individului să-şi împlineacă sau să-şi realizeze scopurile.

4. ATITUDINILE sunt colecţii de valori şi sisteme de credinţe pe marginea unui anumit subiect.
De obicei suntem destul de conştienţi de atitudinile noastre şi adesea spunem oamenilor: “ei bine, pur şi
simplu aşa gandesc eu despre acest lucru”.
Schimbarea făcută la nivel de atitudine este adesea substanţial mai grea decât cea la nivelul
valorilor. (Ai încercat vreodată să schimbi atitudinea cuiva?) Este mult mai uşor să schimbi o valoare decât
o atitudine din cauza nivelului de abstractizare.

5. AMINTIRILE afectează profund percepţiile şi personalitatea unei persoane. Reacţiile noastre

din prezent sunt reacţii faţă de gestalturi (colecţii de amintiri care sunt organizate într-un anumit mod în
jurul unui anumit subiect) de amintiri trecute iar prezentul joacă un rol destul de mic în comportamentul
nostru.

6. DECIZIILE care au fost luate în trecut, deciziile despre cine suntem şi ce putem face.
Sunt deciziile care ne limitează acţiunile ne pot afecta întreaga viaţă. Deciziile pot crea credinţe, valori,
atitudini şi chiar teme de viaţă, sau pot afecta doar percepţiile noastre în timp. Problema care poate apare în
legătură cu multe dintre deciziile noastre este aceea că ele au fost luate fie inconştient fie la o vârstă foarte
mică şi au fost uitate. Dar noi, de atunci trăim şi acţionăm inconştient în conformitate cu ele. De asemenea,
noi putem decide la un moment dat şi apoi uităm să mai re-evaluăm deciziile noastre pe măsură ce creştem,
în timp ce valorile personale se schimbă şi ele. Aceste decizii, care nu sunt re-evaluate (mai ales cele care
ne limitează) adesea ne afectează viaţa în maniere pe care nu le-am intenţionat la început.

Rolul filtrelor
Aceste 6 filtre stabilesc ce informaţie este reţinută atunci când realizăm o reprezentare interioară a
oricărui eveniment din viaţa noastră. Această imagine ne determină o anumită stare emoţională şi
fiziologică şi ne va facilita un anumit tip de comportament.
Aşadar, propria experienţă este ceva ce, literar vorbind, “confecţionăm” în capul nostru. Noi
experimentăm realitatea indirect, din moment ce tot timpul ştergem, distorsionăm şi generalizăm. În mod
esenţial, noi ne experimentăm reprezentările despre experienţa teritoriului şi nu teritoriul propriu – zis.

Presupoziţii NLP
Linia Timpului - (apud. T. James, W.Woodsmall,1988)
Cine suntem noi dacă nu colecţia noastră de amintiri?
Experienţele noastre din trecut determină cine suntem şi ce facem.

25
 Linia Timpului este codarea cerebrală a amintirilor. Modul cum stocăm amintirile afectează modul
cum ne experimentăm viaţa şi cum experimentăm timpul. Linia timpului este elementul cheie spre o
înţelegere a personalităţii.
Descoperind Linia Timpului, vom avea, pentru prima dată, abilitatea de a schimba un număr
semnificativ de amintiri ale unei persoane într-o perioadă scurtă de timp. Evident, schimbarea unui număr
semnificativ de amintiri la o persoană va avea un impact asupra personalităii acestuia. Important este
faptul că oamenii au în interiorul lor o modalitate de codare a trecutului, prezentului şi viitorului aşa că ştiu
ce este trecutul, care este prezentul şi care este viitorul.
Edward T. Hall în „Dansul vieţii” (apud. T. James, W.Woodsmall,1988) vorbeşte de două tipuri de
timp:
TIMPUL DE TIP ANGLO-EUROPEAN: „DE-A LUNGUL TIMPULUI” – este descris de o Linie a
Timpului care se întinde de la stânga la dreapta sau invers sau în orice altă combinaţie în care toate
timpurile trecut, prezent şi viitor sunt în faţa individului.
Pare să se fi născut în timpul revoluţiei industriale. La începuturi, când primele fabrici tocmai erau
construite, oamenii trebuiau să fie la timp deoarece se lucra la banda rulantă.
Exemplu:
În viziunea anglo-europeană a timpului, dacă avem o întâlnire la ora 9,00 – de exemplu – şi
următoarea la ora 10,00 atunci prima întâlnire poate dura numai o oră. La 10,00 ne oprim, indiferent dacă
am terminat sau nu ceea ce aveam de făcut.

TIMPUL DE TIP ARABIC, numit: „La timp” – este reprezentat de Linia Timpului care se întinde
din faţă în spate sau de orice altă combinaţie în care trecutul, prezentul şi viitorul formează o Linie a
timpului care are o porţiune în corpul sau în spatele planului ochilor persoanei.
Exemplu:
Noţiunea lor presupune că timpul este ceva ce se întâmplă acum. Dacă noi am avea o întâlnire la ora
2,00 şi tu apari la 2,30 – este perfect OK deoarece oricum făceam alte lucruri şi nici nu am observat că ai
întârziat. Dacă începem la 2,30 – este foarte bine şi vom continua cât timp este necesar. Dacă altcineva era
aşteptat să apară la 3,00 – grozav! Când apare, se poate aşeza şi ne poate privi până terminăm de discutat.
De îndată ce începem să examinăm Liniile Timpului diferiţilor oameni, putem afla că acestea pot fi
infinit de variate. O persoană poate fi „De-a lungul timpului” sau „La Timp”, sau o combinaţie de
amândouă. Fiecare aranjament va avea un efect asupra persoanei sau a modului cum percepe timpul.
Aranjamentul amintirilor noastre şi viitorul nostru au un efect predictibil asupra personalităţii noastre. De
aceea este esenţială pentru procesul terapeutic identificarea la client a Liniei Timpului lui.
De asemenea, trebuie amintit faptul că toate amintirile pe care le stocăm în memorie se aranjează
într-un gestalt, ceea ce înseamnă că amintirile din jurul unui subiect sunt conectate ca un şirag de perle. De
aceea accesarea unui gestalt aduce adesea o amintire construită, adică o sinteză a tuturor amintirilor din
jurul unui subiect.
Cum determinăm Tipul de Timp ?
- “Unde este trecutul şi unde este viitorul pentru tine?” Sau “În ce direcţie este trecutul tău şi în ce direcţie
viitorul ?”
– Dacă nu sunt capabili să îţi dea o direcţie când primesc întrebarea de mai sus, atunci spune :

“Aş vrea să te opreşti şi să-ţi aminteşti o întâmplare de când aveai vârsta de….” Şi alegeţi o vârstă.

“Ceea ce aş vrea să faci în continuare este să te opreşti şi să-ţi aminteşti o întâmplare din trecut.”
“Acum, din ce direcţie ţi-a venit amintirea?”.
“Acum aş vrea să te gândeşti la ceva ce se va întâmpla în viitor, să zicem peste 6 luni sau peste 1
an… Acum, această amintire din ce direcţie a venit?”
În ambele cazuri am folosit cuvântul “acum”.. Cuvântul “acum” este foarte important aici. Îi
menţine în prezent, subliniind direcţia din care le vin amintirile. Frecvent, veţi avea unul din 2 răspunsuri
posibile
Lucrul pe linia timpului/ programarea viitorului

26
Paşi:
1. Defineşte pozitiv schimbarea: „Ce anume vrei?”
2. Specifică situaţia prezentă: „Unde sunt acum?”
Asigură-te că imaginea este asociată!
3. Specifică rezultatul: „Ce anume voi obţine?”, „Ce voi vedea, auzi, simţi, etc, când voi avea acest
rezultat?”
Aceasta înseamnă că rezultatul este perceput ca şi când el este deja realizat. Terapeutul poate cere
clientului să-l facă atrăgător cu ajutorul submodalităţilor sale şi să-l insereze apoi undeva în viitor, pe Linia
Timpului său. El trebuie să ceară clientului să se asigure că imaginea scopului realizat este disociată înainte
de a o insera în viitor. Altfel apare riscul ca el să fie fictiv satisfăcut, iar trecerea la acţiune să fie oprită.
4. .Specifică resursele: „Ce resurse am acum şi de ce am nevoie pentru a obţine rezultatul ţintit?”
5.Verifică: „De ce vreau acest lucru?, Ce voi câştiga sau pierde dacă îl am?”
Ce se va întâmpla dacă-l obţin?
Ce nu se va întâmpla dacă îl obţin?
Ce se va întâmpla dacă nu-l obţin?
Ce nu se va întâmpla dacă nu-l obţin?
Sensul comunicării este răspunsul primit – feedback-ul
Comunicarea este un proces extrem de complex şi dinamic, desfăşurat pe planuri şi canale multiple, la care
protagoniştii participă cu întreaga lor fiinţă.
Atunci când decodificăm mesajul cuiva, o facem prin filtrele active în acel moment, răspunsul la
mesajul interlocutorului fiind determinat de răspunsul intern pe care decodificarea mesajului ni l-a prilejuit
şi care
este, de asemenea dependent de filtrele folosite. În fapt, nu răspundem mesajului pertenerului, ci proprieie
imagini interne despre acesta, adică ceea ce am inteles. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu
partenerul de comunicare.
Rezultă de aici necesitatea de a considera feedback-urile primite de la parteneri. Ceea ce contează în
comunicare este nu intenţia emiţătorului ci ceea ce înţelege interlocutorul din ceea ce spune acesta. Altfel,
apare
fenomenul comunicării paralele, distorsionate ce poate duce la tensiuni pe planul relaţiei.
Feedback -urile relevante nu parvin întotdeauna prin intermediul comunicării verbale, cel mai
adesea având caracter indirect, implicit şi slab conştientizat.

NLP şi tehnici eficiente de comunicare

Pasing (urmare)
Raport (sincronizare, armonizare)
Leading (ghidare)

PACING înseamnă construirea unei punţi de legătură între consilier/terapeut şi lumea clientului său
şi este bazat pe rezonanţă şi respect.
LEADING presupune modificarea de către consilier/terapeut a propriului comportament astfel încât
clientul său să urmeze aceste

Modificări.
Pentru a realiza un raport (cognitiv, emoţional), cât mai productiv cu clientul său, asigurând în felul acesta
un climat de încredere în care clientul să se poată simţi şi manifesta liber, terapeutul trebuie să dispună de o
dublă capacitate:
-de a decodifica mesajele nonverbale şi pe cele transmise prin intermediul vocii de către partener;
-de a face uz în mod cât mai variat de cât mai multe dintre mijloacele de expresie de care dispunem
Perfecţionarea acestei duble capacităţi presupune:
– antrenarea abilităţii de observare a indicatorilor nonverbali din
comportamentul interlocutorului şi a variaţiilor fine ale vocii acestuie;

27
 – antrenarea abilităţilor de modulare a vocii, de variere rapidă a
ritmului, timbrului, tonului şi volumului acesteia;
– antrenarea expresivităţii corporale;
– antrenarea abilităţii de a înţelege şi utiliza predicate din toate sistemele reprezentaţionale, indiferent
de propria preferinţă;
– antrenarea abilităţii de a înţelege şi utiliza diferite tipuri de limbaj, cum ar fi cel argotic sau
metaforic;
– antrenarea abilităţii de adaptare a discursului la modelul despre lume al interlocutorului.

Rezonanţa empatică se realizeză prin pacing şi leading. Odată raportul de rezonanţă empatică
stabilit, ca terapeuţi, putem începe să ne modificăm comportamentul iar celălalt va avea tendinţa naturală să
ne
urmeze.
Astfel, îl putem conduce pe client în altă direcţie:
– spre conştientizarea unor aspecte,
– spre sesizarea unor noi posibilităţi sau alegeri,
– spre redefinirea unor situaţii,
– spre redescoperierea unor resurse,
– spre modificarea unor comportamente
! Exerciţiu
Modelul Meta
Este un instrument foarte util în munca terapeutului. El poate fi utilizat în două mari direcţii:
-pentru culegerea de informaţii de calitate, pentru a ştii exact ce vor să spună sau cum se simt clienţii nostri
în vederea clarificării stării actuale şi a scopurilor persoanei;
-pentru sesizarea alternativelor şi înlăturarea credinţelor limitative.
NUMAI ÎN ACEST FEL ÎL PUTEM AJUTA PE CLIENT SĂ REALIZEZE SCHIMBĂRI ECOLOGICE
ÎN VIAŢA SA.

Ambalajul întrebărilor
Dacă nu ţinem cont de acest ”ambalaj”, colectarea informaţiei în NLP tinde să se transforme într-un
interogatoriu. Dacă la început învăţăm să “ambalăm” întrebările, acest lucru devine instinctiv, se asociază
cu
sentimente mai plăcute şi în plus pe termen lung, ne ajută să primim mult mai repede informaţiile necesare.

PROCEDURI:
1. Tonalitate plăcută: - tonul vocii interesat, catifelat întotdeauna!
2. Preluare: - înainte să întrebăm, repetăm/reluăm fraza persoanei sau o parte din ea
ex: - “Îi urasc!”
- “ Îi urăşti. Cine sunt ei?”
Integrarea întrebării: - la începutul întrebării punem:
Sunt curioasă dacă....
Şi ai putea să-mi spui dacă...
Foarte mult mă interesează....
Aş fi curios să aflu...
Aceste proceduri pot fi utilizate împreună pentru a fi eficiente.
! Exerciţiu
Utilizarea modelului Meta
A. COLECTAREA INFORMAŢIILOR despre oameni, locuri, lucruri
– ca prim pas căutăm substantivele şi concretizăm sensul celor abstracte.
- intrebări: CINE face acţiunea, CUM se întâmplă?, UNDE se întâmplă?
B. CLARIFICAREA ACŢIUNILOR – identificarea distorsiunilor
28
 – întrebări specifice: CE SE ÎNTÂMPLĂ?, CE FAC?, CE TE OPREŞTE?
CE TE OBLIGĂ? CE TE-AR ÎMPIEDICA SĂ? CE TE FACE SĂ CREZI?
CUM ANUME ŞTII? CE TE SUPĂRĂ EXACT? CE ANUME FACE,
CARE...? CE SE PETRECE ÎN JURUL TĂU ATUNCI CÂND SIMŢI
ASTA?
C. COMBATEREA GENERALIZĂRILOR:
“Întotdeauna, niciodată, toţi, nimeni, nici unul, cu toţii”etc – este o
generalizare prea mare, clientul nu se adaptează patternu-lui.
Cuantificatorul universal este deseori ascuns: “Eşti puturos” =
Întotdeauna eşti puturos – ceea ce nu poate fi adevărat

Sau: “Fiul meu niciodată nu face ceea ce îl rog.”

“Care este concret rugămintea ta pe care nu a respectat-o?”
“Vrei să spui că niciodată nu a făcut nimic din ceea ce l-ai rugat?”
“Când a făcut ultima oară ceea ce l-ai rugat?”

Curs 8

Psihoterapia Experienţială a Unificării

Sau Terapia Unificării (T.U.) Iolanda Mitrofan

Ce este T.U.?
T.U. este o metodă de psihoterapie, consiliere şi dezvoltare personală experienţială, în grup şi
individuală, de sine stătătoare românească.
T.U. este o metodă holistică, procesual dinamică, interesată de conexiunile conştient-inconştient-
transconştient, corporal-psihologic- social-spiritual.
Foloseşte ca instrument metodologic STAREA DE MARTOR revelată prin EXPERIENŢA
CREATOARE sub toate formele prin intermediul exerciţiul provocator, improvizaţiei şi meditaţiei
creatoare cu suport artterapeutic şi expresiv.
Utilizează ca vehicul sau suport central de acţiune terapeutică – PUTEREA
TRANSFIGURATOARE A METAFOREI şi a RESEMNIFICĂRII EXPERIENŢEI TRĂITE, reconectând
Egoul cu
Sinele si stimulând procesele de UNIFICARE, INTEGRARE ŞI TRANSGRESARE, interne şi
externe.
Aşadar:
T.U. plasează în centrul preocupărilor sale DEZVOLTAREA ŞI TRANSFORMAREA UMANĂ.
• Consonaţe şi interferenţe teoretice
– Terapia analitică şi alte terapii psihodonamice;
– Terapia gestalt;
– Terapia rogersiană;
– N.L.P.
– Analiza Tranzacţională;
– Terapia transgeneraţională şi psihogenealogia;
– Psihodrama moreniană;
– Unele abordări transpersonale şi meditative, etc.

“Omul nu poate fi înţeles, tratat şi forţat să intre în scheme teoretice, oricât de savante şi
seducătoare ar fi. El este o realitate vie în desfăşurare şi schimbare, chiar şi atunci când se percepe sau îl

29
considerăm „căzut”, depăşit, blocat, bolnav, disperat sau alienat. Eu nu fac decât să-l însoţesc în Călătoria
sa către Sine, respectându-i ritmul, puterile, intenţiile, valorile şi limitele, dar mai ales crezând,
intenţionând, apreciind şi revalorizând ceea ce este, cu adevărat, minunat şi admirabil în el... Şi crede-mă
că în fiecare este CEVA, pe care dacă îl sesizezi nu te poţi opri să nu-l iubeşti, să nu-l respecţi şi să nu te
bucuri că există. Fiecare merită asta şi este singurul privilegiu pe care îl avem în cursa vieţii, a cunoaşterii.
Aşa că ceea ce pot eu transmite este mai curând experienţa terapeutului ca martor, care
participă la „transformare”, doar lăsând-o să se întâmple de la Sine, trăind-o şi conştientizând-o.”
Iolanda Mitrofan
• „Modelul ghemului perpetuu” în funcţionarea psihicului uman
– Experienţa umană nu are în realitate decât o singură dimensiune – PREZENTUL. Ceea ce simt,
trăiesc, experimentez, decid şi fac se întâmplă ACUM şi AICI.
– ACUM este un sumum dinamic de experienţe care „se înfăşoară” ca un ghem, lărgind (dilatând)
simultan ceea ce ne-am putea imagina drept un câmp sau un spaţiu de manifestare a Conştiinţei.
– Pentru fiinţa umană, pe măsură ce „ghemul” se înfăşoară şi se măreşte, Prezentul devine TRECUT,
iar trecutul se arhivează sub forma experienţelor sub- şi inconştiente, alcătuind o „rezervă de
siguranţă” sau „un potenţial” de care aparent am fi uitat.
– Adevărul este că deşi nu se pierde niciodată, „Trecutul” poate să se transforme dinamic (scenarii
fantasmatice) şi să ne invadeze surprinzător uneori Conştientul, adică „Prezentul” sau, în cazuri mai
fericite, să se reîntoarcă sub forma unor pierdute „resurse”, exact când avem mai multă nevoie de
ele.
– Cu alte cuvinte, deşi părem că trăim la suprafaţa ghemului, care evident, este nouă în fiecare clipă
(pentru că „ghemul” nu-şi încetează mişcarea de înfăşurare, ceea ce îl dilată), noi trăim simultan şi
în planurile sale invizibile, sau mai adânci pe care le-am botezat „inconştiente”. Acestea se
condensează din ce în ce mai profund în miezul lui, până într-un punct care teoretic le resoarbe, le
rafinează şi le transformă, regenerându-le către lumina Conştienţei.
Acest „spaţiu alchimic” al fiinţei îl numim SINE şi el este „sursa” care ni le înapoiază, sub forme
noi ale manifestării: resurse sau disponibilităţi creatoare şi rezolutive, sensuri şi semnificaţii revelate,
susţinute de energii „proaspete”, adică de nivel mai înalt. Tot el, Sinele, este furnizorul principal al
capacităţii noastre de a iubi, sprijini şi dărui, pe care chiar şi când o alterăm sau împiedicăm să se
manifeste, ea nu încetează niciodată să existe, fiind chiar energia regeneratoare specifică „prototipului”
uman. Sinele poate fi conceptualizat ca Centru, Tao sau Creator Divin.

• Spaţiul transformator Ego-Sine

Funcţionând holistic, fiinţa umană este o „realitate ce devine neîncetat” pe care o putem numi
Spaţiul Transformator Ego-SINE.
Aceasta se poate reprezenta simbolic sub forma unei sfere al cărei interior se constelează perpetuu
ca rezultantă a modului specific, original şi imprevizibil, de la o persoană la alta, în care se
interconectează experienţele subiective, simultan pe mai multe axe teoretice, funcţionale, cu duble intrări
(polare).
Aceste axe sunt doar repere ale HĂRŢII de procesare a informaţiilor şi de direcţionare sau
utilizare a energiilor care dezvoltă şi susţin procesul vieţii (bio-psiho- spiritual). Ele construiesc schema
de interconectare sau „temelia” programelor personale de evoluţie.
Cele 3 repere ale Hărţii personale care configurează profilul dinamic al
devenirii fiinţei umane, în fiecare clipă, sunt:
– Axa Rolurilor Identitare sau a tranziţiei de la Ego la Sine;
– Axa Timpului;
– Axa Conştientizării.
• Axa Rolurilor Identitare: Masculin-Feminin şi Patern-Matern

Este numită şi AXA TRANZIŢIEI DE LA EGO LA SINE şi asigură funcţia de CONSERVARE şi

UNIFICARE interioară, echilibrantă a fiinţei umane, pe orizontală şi în adâncime.

30
 Poate fi reprezentată grafic sub forma a două axe perpendiculare, interconectate sub forma
simbolului crucii. Ele sectorizează în patru cadrane Spaţiul Transformator Ego-Sine.
Celor patru roluri identitare le corespund , simbolic, cele patru elemente fundamentale ale lumii
noastre: Aer-Apă în rezonanţă cu axa masculin- feminin (fiu-fiică) şi Foc-Pământ corespondente axei
rolurilor parentale
(tată-mamă).
Cele patru elemente primordiale alcătuiesc împreună un fel de „matrice ontologică
arhetipală cosmică”, ce transmite principalele caracteristici şi forţe de manifestare, simbolizate sau
reflectate în configuraţia identitară a fiecărei persoane.
Aceasta poate prezenta grade diferenţiate de integrare psihologică a celor patru elemente-
forţă definitorii (matriceale).
Ele sunt conectate cu celelalte două axe-reper, cea temporală şi cea a calităţii
conştientizării. Această conexiune determină raporturi de consonanţă sau disonanţă între cele patru faţete
ale eului polar, conferind fiecărei persoane, în evoluţia sa un stil funcţional unic, o identitate ce se schimbă
calitativ, în măsura în care îşi integrează şi unifică cele patru posibilităţi de manifestare comportamentală.
• Axa Timpului
Asigură funcţia de DEZVOLTARE şi reperizează planul şi procesul „desfăşurării” ei, spiralate,
ciclice, pe diagonală.
Axa Timpului (Trecut, Prezent, Viitor) este reperul care dă Egoului direcţie, sens al procesului
de vieţuire şi manifestare, dar îi creează şi uriaşe provocări, ce pot conduce la blocaje, interferenţe şi
confuzii
energo-informaţionale.
Adesea, experienţe anterioare invadează „câmpul” subiectiv şi obiectiv actual, unele persoane
practicând cu asiduitate „trăirea” şi „gândirea” în Trecut pe care o extind şi o confundă cu Prezentul.
Altele se lansează şi
se „pierd” în Viitor, adică în imaginar, pe care de asemenea, îl „trăiesc” în Prezent, ceea ce le decuplează
de la realitate.
Aşadar a trăi in Prezent este cheia lui a Trăi în Armonie şi Echilibru cu tine şi cu ceilalţi. În
Prezent poţi doar să fii, să simţi, să trăieşti şi să experimentezi conştient ceea ce eşti.

• Axa Conştientizării
Asigură funcţia TRANSFORMATOARE şi procesul de „re-înfăşurare” experienţială, pe verticală
şi în adâncime, ce stă la baza extinderii, aprofundării şi modificării calitative a cunoaşterii în general şi a
celei
de sine şi de altul, în special, pe direcţia evoluţiei şi integrării spirituale.
Conştientul şi Transconştientul, două niveluri de reflectare şi procesare a realităţii sunt
eminamente legate de Prezent. Ele nu pot fi nici în trecut, şi nici în viitor pentru că ambele repere
temporale sunt virtuale.
Nivelul Transconştient cuplat cu puterea transfiguratoare, proiectivă a minţii umane
susţinută de un nivel energetic înalt (forţa iubirii, a credinţei şi a intenţiei) poate însă prospecta şi
conştientiza, anticipa, conţinutul imagistic sau ideatic al „transfigurării” create în Prezent, dar „lansate” şi
cu şanse de desfăşurare în Viitor - precogniţie, premoniţe sau autoprofeţie împlinită.
Transgresarea Inconştientului în Conştient şi extensia sau transcenderea Conştientului în
Transconştient sunt circuite holistice care verticalizează fiinţa umană în călătoria sa spirituală, conferindu-
i posibilităţi din ce în ce mai adânci şi mai unificatoare în planul cunoaşterii.

• Concluzii

“Punctul de intersecţie al acestui model coaxial care susţine întregul „ghem al fiinţării” este
„locul” de întâlnire şi unificare a celor trei dimensiuni fundamentale în dezvoltarea şi transformarea
umană, cheia întregului proces: sincronicitatea Sine-Prezent-Transconştient.

31
 Aşadar a te situa (a fi) în Sine este simultan a te situa (a fi) în Prezent şi a fi în starea de conştiinţă
extinsă (Transconştient). Asta presupune să practici nu o tehnică meditativă, propriu-zisă, ci un mod de-a
fi meditativ, care produce un nivel modificat al conştientizării, bazându-te evident, pe o multitudine de
„vehicule”, provocări şi manifestări creatoare, asupra cărora înveţi să te focalizezi şi care te ajută să
conştientizezi, să înţelegi spontan, natural cum funcţionezi şi de ce. Te reconectezi cu ce este mai bun din
fiinţa ta - Sinele şi îţi deblochezi fluxul creator al vieţii, al manifestării.”

Obiectivele T.U.
– deblocarea dezvoltării personale şi colective,
– activarea resurselor şi a intenţionalităţii creatoare în maturizarea psihospirituală şi în modificarea
scenariilor de viaţă,
– regăsirea sensului şi autorevalorizarea în cadrul unui proces terapeutic unificator şi reintegrator al
personalităţii, din perspectiva rolurilor identitare (masculin, feminin, parental-filiale).
– re-naturalizarea şi propulsarea fiinţei umane pe linia unei dezvoltări sănătoase, ecologice, prin
accesarea şi reconversia calitativă a relaţiei dintre polarităţile psihismului.

Efecte scontate
– conştientizare extinsă şi autocunoaştere;
– autenticitatea, spontaneitatea şi calitatea comunicării, abilităţilor de contact şi a comportamentelor
de rol (în cuplu, familie, relaţii interpersonale, profesie şi organizaţii);
– adaptare creativă;
– creşterea nivelului de autoacceptare, autoîncredere şi afirmare;
– maturizare afectivă şi spirituală;
– stimularea empatiei şi a capacităţii de a iubi, sprijini şi valoriza;
– dezvoltarea scenariilor şi soluţiilor alternative inedite, responsabile şi realiste de viaţă;
– creşterea capacităţii personale, familiale şi colective de a face faţă la stress, criză şi schimbare;
– activarea şi recanalizarea resurselor autocompensatorii în situaţiile de boală şi de impas existenţial;
– exerciţiul libertăţii şi participării democratice, autoasumării şi eficienţei creatoare responsabile.

Etape metodologice în T.U.

Patru etape de acţiune, care constituie pilonii procesului terapeutic, desfăşurat pe parcursul unei
perioade variabile da la 1 la 2 ani:

1. IDENTIFICAREA „HĂRŢII PERSONALE INTERNE” de procesare şi utilizare

a experienţelor trăite şi a semnificaţiilor lor asociate atât la nivel corporal cât şi al discursului verbal aici
şi acum;

2. CONECTAREA ŞI ANALIZA NIVELULUI DE CONSONANŢĂ,

RESPECTIV DISONANŢĂ A „HĂRŢII INTERNE” CU „CONFIGURAŢIA” SAU „HARTA
MANIFESTĂRILOR EXTERNE”, comportamental - permite decriptarea şi conştientizarea
incongruenţelor emoţionale şi cognitive, manifestate prin disocieri ale comportamentului verbal şi
expresiv;

3. EXTERNALIZAREA SAU RECONSTITUIREA SIMBOLICĂ, PRIN

SCENARIZARE METAFORICĂ ŞI DRAMATIZARE, A EXPERIENŢELOR INTERNE
CONŞTIENTIZATE (conform lecturii şi decriptării simbolice personale a „hărţii interne şi a conexiunilor
intrapsihice surprinse”);
Oferă baza de explorare, analiză şi resemnificare a scenariului personal, din persepectiva
sincronicităţii celor trei axe-reper.
Travaliul terapeutic utilizează în această etapă trei chei:

32
· CHEIA AFECTIVĂ – detensionarea şi acceptarea experienţelor traumatizante sau blocante prin
retrăirea lor în prezent;
· CHEIA COGNITIVĂ – conştientizarea şi înţelegerea sensului experienţei dintr-o perspectivă
schimbată;
· CHEIA SPIRITUALĂ – acceptarea prin iertare de sine şi de alţii, revalorizarea şi integrarea
experienţelor negative ca „lecţii de creştere personală”, unificarea personală pe scala Ego-Sine, în Prezent,
prin efectul de transconştientizare şi trans-externalizare (autoschimbarea sensului personal în evoluţie şi
cunoaştere), în acord cu sine.

4. AUTOTRANSFORMAREA CREATOARE – utilizează:

CHEIA IMAGINATIVĂ CONECTATĂ CU INTENŢIA FOCALIZATĂ (efectul proiectiv -

autotransfigurator):
- constă în deblocarea şi activarea spontană a resurselor creative, adică a răspunsurilor,
acţiunilor şi comportamentelor alternative, inedite.
- se bazează pe vizualizarea şi intenţionarea creatoare;
- se diferenţiază de fantazarea ghidată, prin autonomia conţinuturilor proiectate chiar de
către client sau participantul la grup.
CHEIA ACŢIUNII SIMBOLICE INDIVIDUALE ŞI DE GRUP presupune:
- rescenarizarea prin dramatizare – structurarea în devans a efectului autotransformator prin
antrenament dramatic cu feed-back colectiv);
- integrarea noilor semnificaţii în acţiuni realiste, eficiente, creatoare, cu sens unificator;
Mobilizeză şi dezvoltă inteligenţa strategică şi rezolutivă aplicată relaţiilor şi situaţiilor de viaţă,
flexibilitatea corporală şi mentală, inteligenţa şi maturitatea emoţională, precum şi capacitatea expresivă a
comunicării.

CHEIA DE PROGRES COGNITIV-COMPORTAMENTAL – presupune:

- reanalizarea şi integrarea „efectelor” propriei schimbări sau restructurări comportamentale din
plan simbolic în plan real (transferul atitudinii şi acţiunii alternative în cotidian – autovalidarea şi corecţia
experienţială);
CHEIA DE PROGRES SPIRITUAL ATOTRANSFORMATOR –
- conştientizarea unificării Ego-Sine din perspectiva semnificaţiei spirituale, a calităţii şi
responsabilităţii schimbării;
- permanentizarea atitudinii creatoare şi a practicii deciziei conştiente în Prezent;
- practica jocului alternativelor multiple de manifestare, cu minimum de efort şi maximum de
eficienţă personală şi interpersonală.

Integrarea spirituală a experienţei autotransformatoare.

Metode şi tehnici utilizate în T.U.

1. Ritmul,
2. muzica,
3. dansul
4. mişcarea;
5. Modelajul, colajul
6. Desenul
7. Improvizaţia creatoare dramaterapeutică

Imageria narativă autoexploratorie;

- Utilizarea fractalilor sau a fotografiilor ambigue sau inductive tematic;

33
 - Situaţia şi scenariul metaforic;
• Diagnosticul experienţial
Specifică Terapiei Unificării este simultaneitatea demersului diagnostic şi terapeutic, printr-o
participare activă, conştientă şi personalizată a clienţilor, prin intermediul „pretextelor”, exerciţiilor
exploratorii şi situaţiilor proiective provocatoare, bazate pe puterea de expresie a limbajelor alternative
simbolice, creatoare, (corporale şi verbale).
Astfel, participanţii au acces şi la conştientizarea şi validarea propriei lor schimbări. Ei devin apţi
după un travaliu prelungit de autotransformare centrat pe unificare să-şi exercite „controlul asupra propriei
persoane”, autoevaluându-se conştient, flexibil şi dinamic, ieşind din tiparul unor „etichetări blocante” de
sorginte exterioară.
Ei descoperă cum pot să participe şi să se implice, din ce în ce mai eficient, în „cursa propriei
evoluţii”, cum anume s-o sprijine în modul cel mai realist, creativ şi lipsit de riscuri.

34