Sunteți pe pagina 1din 2

Relatia dintre Lapusneanul si doamna Ruxanda

In anul 1840 , in cadrul revistei Dacia literara se publica nuvela Alexandru


Lapusneanul, de Costache Negruzzi. Ea se incadreaza perfect in literatura
pasoptista, atat prin viziune cat si prin coexistenta elementelor romantice cu cele
realiste si clasice. Ea este o capodopera a speciei, fiind cea dintai nuvela
romantica in care se fructifica istoria nationala.
Fiind o nuvela, accentul este pus pe conturarea unor personaje complexe. Cele
doua personaje ce constituie cuplul principal in aceasta nuvela istorica sunt
Alexandru Lapusneanul, domnitorul tiran si doamna Ruxanda, sotia sa sensibila,
ambii fiind construiti pe baza procedeului romantic al antitezei.
Lapusneanul este protagonistul nuvelei si un antierou romantic atestat istoric.
Personaj eponim exceptional in situatii exceptionale, natura sa atipica consta in
cruzime, in vointa puternica si ambitia de a se razbuna pe boierii care l-au tradat
in prima domnie, in vreme ce situatia exceptionala este determinata de
contextul politic nefavorabil: boierii nu il vor (lucru care este, de altfel, intriga
nuvelei). Articularea numelui sau, Lapusneanul, il scoate din contingent prin
cruzimea fantastica. Cu toate ca este un personaj real, autorul ii ofera un
caracter fictional, imaginandu-l cu lux de amanunte. Privit din perspectiva
evolutiei sale in timp, este un personaj rotund, romantic, construit din contraste
intre inteligenta si viclenie, abilitate politica si disimulare.
La polul opus se afla sotia sa, personaj secundar, fiica bunului Petru Rares, are
si ea atestare istorica si este un personaj romantic reprezentativ pentru literatura
romana. Autorul ii face o scurta biografie, facand trimitere directa la hronica, si
spune desprea ea ca ramasese orfana la o varsta frageda, ramanand sub tutela
fratilor ei mai mari, Ilias si Stefan. Ilias se dovedeste a fii un desfranat si se
converteste la islamism, in vreme ce Stefan saraceste tara si este ucis de boieri.
Femeie blanda si tematoare de Dumnezeu, se marita cu Lapusneanul dupa ce
acesta ii taiase nasul celuilalt pretendent, Joldea. Casatoria lor este una din
interes, uniunea fiind un instrument politic pentru barbat ca sa traga inimile
norodului de partea lui. Supusa, ar fi voit sa-l iubeasca, insa este
inspaimantata de cruzimea lui. Fire miloasa, il roaga pe barbat sa inceteze
faradelegile, lucru ce ii aduce asupra-i o pedeapsa cumplita, un leac de frica.
Un episod relevant pentru relatia dintre cei doi este cel al piramidei de capete.
Inteligent si perfid, Lapusneanul joaca rolul pocaitului, isi cere iertare de la
boieri folosind fraze biblice in discurs, se inchina la moaste cu smerenie si ii invita
la un festin. Spre sfarsitul ospatului, la semnul domnitorului, slugile isi scot
jungherele si ii lovesc. Procedeele asasinarii sunt sangeroase si feroce, unii
murind facandu-si cruce, in vreme ce altii se aparau cu turbare. La final, din
capetele cadavrelor cladeste o piramida, incet si cu randuiala, dupa rang, pe
care o prezinta nevestei sale drept leacul de frica. Aceasta, ce pana mai atunci
statuse ingrijorata in camerele ei si se rugase pentru siguranta sotului, lesina la
vederea ororii, lucru ce ii starneste lui Lapusneanul rasul, vazandu-l ca pe un gest
de slabiciune. Fata de ea este indiferent, dispretuitor si ironic: femeia tot femeie,
(...) in loc sa se bucure, ea se sperie.

Scena finala ofera personajului feminin sa se afirme si sa intoarca situatia. Ea


devine din victima calau, dupa ce se hotaraste cu greu sa ii ofere sotului paharul
cu otrava. Acesta, dupa ce se imbolnavise ulterior, se afla pe patul de moarte si
roaga sa fie calugarit. Isi revine in mod miraculos insa si are un atac de furie;
ameninta ca de ma voi indrepta, pre multi am sa popesc si eu, ba chiar isi arata
intentia de a-si ucide propriul fiu, in care vede un uzurpator, cu nevasta cu tot.
Mama iubitoare si devotata, face dificila alegere intre sot si copil, alegandu-l pe
cel din urma, dupa ce primeste binecuvantarea mitropolitului Teofan (lucru ce
arata inca o data ca era credincioasa). Ea traieste un conflict interior, este
tremuranda si galbena in timp ce ii ofera un pahar cu otrava.
Construiti in antiteza, Lapusneanul este un demon, o pata de sange in istoria
Moldovei, datorita tiraniei sale si a abilitatii de a manipula oameni (asemeni unui
diavol), in vreme ce biata doamna Ruxanda este un inger milos, bland si
delicat, ce incearca sa ramana o buna crestina si in acelasi timp sa protejeze ce-i
este mai scump pe lume: fiul ei.
In opinia mea, Costache Negruzzi a reusit sa creeze un cuplu extraordinar,
contrastele dintre cei doi fiind impresionante: la un pol, Lapusneanul, malefic si
insetat de sange, si totusi uluitor prin abilitatile de a controla masele si
procedeele psihologice pe care le aplica in timpul domniei sale, iar la celalalt pol,
doamna Ruxanda, victima devenita calau, constransa de circumstante si in
acelasi timp salvatoarea tinutului, caci cine stie ce s-ar fi intamplat daca barbatul
intr-adevar isi revenea.
Referindu-se la valoarea incontestabila a nuvelei, George Calinescu afirma ca
aceasta ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet, daca ar fi avut in ajutorul ei
o limba de circulatie internationala, ca engleza. Nu se poate inchipui o mai
perfecta sinteza de personaje, cuvinte memorabile, de atitudini romantice si
intuitie realista.